FETIȚA DIN CUTIE

A fost o dată ca niciodată,

O fetiță care trăia într-o cutie de carton. Fetița era ca orice alt copil și făcea tot ce face o fetiță
de vârsta ei. Se ducea la școală, ieșea în parc, se plimba, făcea cumpărături doar că era mereu
într-o cutie.Nu știa cum ajunsese într-o cutie de carton, tot ce știa e că era așa dintotdeauna.Se
obișnuise atât de mult să aibă cutia în jurul ei, încât nu și-o dădea jos niciodată. Cutia o
înconjura ca o haină de carton. Când era foarte cald, îi ținea răcoare iar când era frig, cutia îi
ținea cald. Când ploua era un pic mai complicat dar avea o umbrelă mare care o proteja. Iar
dacă se uda pe la colțuri, o apropia de calorifer să se usuce.Adevărul e că uneori cutia o
împiedica să facă unele lucruri, nu putea să alerge foarte tare și nici să se dea pe tobogan sau
pe leagăn. Când vreo colegă îi întindea o bucată de cretă ca să deseneze pe trotuar, fetița din
cutie refuza pentru că îi era foarte greu să stea pe jos aplecată. Așa că se obișnuise să meargă
încet legănându-se pe foșnetul cartonului și prefera să citească o carte în cutie.Si pentru că
nimeni nu mai văzuse o fetiță într-o cutie de carton, unii copii se uitau ciudat la ea și nu voiau
să se joace cu ea. Ba chiar râdeau de ea și făceau glume pe seama ei. Mai ales la școală, în
pauze se adunau în jurul ei, o îmbrânceau și îi dădeau șuturi în cutie. Li se părea foarte
amuzant să arunce cu obiecte în ea și făceau concursuri cine reușește să o nimerească.Ajungea
acasă în cutia plină de ambalaje, frunze uscate și alte obiecte și le scotea afară unul cate
unul.O dată un băiat dintr-o clasă mai mare a aruncat cu un băț plin de noroi în cutie,
murdărindu-i părul și hainele de noroi.
“ – Carton cu noroi! Carton cu noroi!” striga bucuros că a nimerit-o.
Fără să scoată un sunet, fetița azvârli bățul cât colo, întorse spatele și o luă la fugă spre casă.
Abia când ajunse acasă, dădu drumul la un șuvoi de lacrimi în timp ce își spala parul de
noroi.Ii venea să arunce cutia de carton, să dea cu ea de pământ, să o rupă în bucăți. Din cauza
cutiei, toți copiii își băteau joc de ea. Dar nu putea, cutia parcă era lipită de corpul ei.O curăță
iar de noroi, frunze și alte resturi și se cuibări în cutia caldă.Ii era atât de bine în cutie, mirosul
de carton, întunericul și liniștea din cutie o făceau să se simtă în siguranță. Ochii i se
închideau încetișor în timp ce primii fulgi de zăpadă se rostogoleau pe geam și o priveau
curioși.A doua zi de dimineață, geamul era plin de zăpadă. Ura să meargă la scoală iarna.
Fulgii de zăpadă ii umpleau cutia și o udau. Mergea greu pe zăpadă, cu picioarele înțepenite
de frică să nu alunece și să-și strice cutia. Dar cel mai greu era când trebuia să facă drumul de
la școală spre casă.Dacă reușea să plece înainte să iasă grupul de băieți avea noroc să ajungă
cu bine acasă.La sfârșitul orelor, aruncă haina pe ea, apucă ghiozdanul într-o mână, căciula și
fularul în cealaltă mână și țâșni afară din clasă. Coboară scările în fugă, aleargă pe culoarul
care parcă nu se mai termina și se izbește cu putere de ușa scolii.

Picioarele îi alunecă pe zăpada topită din dreptul ușii, cat pe ce să cadă dar se sprijini de
perete. In spatele ei răsună clopoțelul amestecat cu gălăgia copiilor ieșiți din clase.Nu are timp
să-și pună fularul și căciula. Face un pas, zăpada scârțâie deranjata sub cizmele ei. Încă un
pas, cizmele i se afunda în zăpadă ca într-o plastilină lipicioasă. Inima îi bate mai repede decât
îi merg picioarele. Doar câțiva pași mai are pana la gardul scolii, întinde mâna și se prinde de
gard să-și tragă sufletul.Nici nu trecu bine de gardul scolii ca simți ceva rece cum o plesnește
în spate în dreptul gulerului și bucăți de zăpadă se topesc pe gat în jos.Nu întoarce capul,
privește înainte pe drum și continuă să-și împingă picioarele în zăpada care abia se da la o
parte.Urmează alți bulgări și alți bulgări, se izbesc de cartonul cutiei cu zgomot.Gasca de
băieți o ajunge din urmă și se întrec care nimerește cutia cu zăpadă și câștigă mai multe
puncte.Fetita încearcă să grăbească pasul dar bulgării mari din cutie ii îngreunează mersul și
mai tare, parcă o țin pe loc și o trag în jos.Picioarele ii alunecă, se dezechilibrează și cade
peste cutia deja uda. Din spate, aude ca prin vis chiuitul băieților care bat palma și se
îndepărtează râzând.Cu ochii plecați, fetita rămâne în mijlocul trotuarului și prima grijă e sa
scuture zăpada de pe cutie și să-i aranjeze colturile turtite.Pe trotuarul din fată, un băiețel o tot
privește nedumerit și nu înțelege ce e cu fetita din cutie.Se apropie de ea și ii spune zambind :
– Cutiile sunt pentru a oferi cadouri. Cred că tu ești un cadou !
Fetita îl privi lung dar nu reuși să scoată niciun cuvânt.Se ridică încet în cutia deformata și
plecă cu grijă sa nu alunece din nou.Fulgi de zăpadă veneau spre ea, o înconjurau și parcă ii
repetau în cor cuvintele băiețelului.Acasă, bradul era deja instalat și o aștepta în mijlocul
casei. Nu știa de ce dar parcă pentru prima oară se bucura că e iarna și că miroase a brad.A
început sa-l împodobească cu ghirlande și globuri, i-a agățat bomboane și portocale și l-a
înconjurat cu luminițe. A rămas în dreptul bradului și în ochii ei s-au aprins luminițele
colorate.A tras încet de cutie în jos, simțea cum o apasă colturile rigide pe solduri, a împins-o
pe picioare în jos pana când cutia a căzut pe pământ. A scos mai întâi un picior afara din cutie,
apoi l-a scos pe celalalt. Si a rămas asa lângă cutia căzută pe pământ. Ii era frig și era ciudat
fără nimic în jurul ei.
“Tu ești un cadou” ii răsunau în minte cuvintele băiețelului.S-a așezat lângă cutia goala și nu
și-a mai luat privirea de la ea. Luminițele bradului se aprindeau pe rand și umpleau cutia cu
sclipiri colorate. A adormit cu ochii urmărind luminițele jucăușe cum apar și dispar în cutie.

A doua zi de dimineață, știa ce avea de făcut. A luat cutia și a pus înauntru câteva portocale și
bomboane din brad, a închis-o cu grija și a legat-o cu o fundița cadou.A plecat spre scoală
ținând bucuroasă cutia în mâini. Afară ningea, și ce ciudat, parca era unul dintre fulgii de
zăpadă, parca sălta odată cu ei pe trotuarul înzăpezit.In ochii ei dansau fulgii de zăpadă iar în
urechi ii răsunau cuvintele băiețelului :
“Tu ești un cadou”.
Când a ajuns în curtea scolii, s-a îndreptat spre el și i-a înmânat cutia zâmbind :
– Cutiile sunt pentru a oferi cadouri !