GEORGE BACOVIA, PLUMB- tema si viziune

Simbolismul autentic în literatura română se instaurează prin activitatea literară a

lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un
simbolism depresiv, iar „în opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenuşie a
plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea ” (Lidia Bote, Simbolismul
românesc )
Poezia ,,PLUMB” dă titlul volumului apărut în 1916 , fiind citită pentru prima dată
la cenaclul Literatorul al poetului Alexandru Macedonski. Este o poezie simbolistă, o artă
poetică, deoarece exprimă concepția și viziunea poetului despre artă și despre procesul de
creație.
Simbolul central al poeziei este exprimat în titlu, plumbul ,cuvânt-cheie, fiind un
metal ale cărui trăsături sugerează trăiri sufletești: greutatea metalului reliefează apăsarea
sufletească, culoarea cenușie sugerează monotonia, maleabilitatea metalului sugerează
dezorientarea, labilitatea psihică, sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o singură
vocală) simbolizează închiderea definitivă în spațiul existenței, fără nicio soluție de ieșire.
Tema literară ilustrează condiția poetului într-o societate superficială, incapabilă
să-i înțeleagă aspirațiile.
În poezie există un motiv esențial : moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adânc,
cavou, era frig, era vânt. Celelalte motive – amorul, tristețea, singurătatea, nevroza, plumbul
– sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare inevitabilă spre moarte,
spre neant.
Lirismul este subiectiv prin prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric
( pers.I a vb stam, pers. I a adj. posesiv amorul meu). Discursul poetic este conceput sub
forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească disperată, lipsită de
orice speranță.
Structura : poezia este alcătuită din 2 catrene, care corespund celor două planuri
ale realității : unul exterior, alcătuit din cimitir, cavou, simboluri ale unui univers rece, ostil,
care îl împinge pe poet la izolare și disperare și unul interior, sufletesc, sugerat de sentimentul
de iubire care îi provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Cuvântul –cheie al poeziei este plumb, care se repetă de șase ori în cele 8 versuri, folosit
obsesiv, având valoare de simbol. Sicriele de plumb sugerează nemișcare, încremenire;
amorul de plumb sugerează o senzație de rece, de insensibil; și-i atârnau aripele de plumb
sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.
Cuvântul-cheie repetat astfel nu sugerează descompunerea materiei – element definitoriu
pentru poezia bacoviană- ci împietrirea, presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifică
necondiționat.
Prima strofă definește un univers rece, străin, în care poetul trăiește sentimentul
singurătății tragice. Acest spațiu închis, sufocant, apăsător în care trăiește poetul poate ilustra
societate, ca univers limitat, dar și pustiu sufletesc : ,,Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și
flori de plumb și funerar vestmânt-/ Stam singur în cavou...și era vânt.../ Și scârțâiau
coroanele de plumb.,,
Spaima existențială este amplificată de frecvența termenilor din câmpul semantic al morții,
precum și de sonoritatea verbului scârțâiau.
 Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta
doarme întors cu fața spre apus, adică spre moarte (simbol existent și la Blaga). La Bacovia,
dragostea nu este înălțătoare, ci rece, fără perspective de împlinire, de fericire sau de
salvare.Aripile de plumb sugerează zborul bacovian în jos, căderea surdă și grea, din care
poetul nu se mai poate înălța; căderea în moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea
invocată cu disperare nu mai reprezintă o șansă de salvare : ,,Dormea întors amorul meu de
plumb / Pe flori de plumb, și-am început să-l strig-/ Stam singur lângă mort...și era frig / Și-i
atârnau aripile de plumb.
Limbajul artistic
La toate nivelurile ( lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea de alunecare
spre neant, în gol.
La nivel fonetic – frecvența consoanelor m, b, v, l , a diftongului au și a triftongului eau
sugerează plânsetul, vaietul, ca ecou al unei atmosfere insuportabile.
La nivel morfologic, verbele la imperfect ( dormeau, dormea, stam) desemnează trecutul
nedeterminat, în continuă desfășurare încă, așadar permanența stării de angoasă.
Repetiția conjuncției și amplifică atmosfera macabră : Și flori de plumb...și funerar vestmânt-
și era vânt....Și scârțâiau coroanele....și-am început să-l strig...și era frig...și-i atârnau aripile
de plumb....
La nivel lexical – prezența cuvintelor din câmpul lexical al morții.
La nivel stilistic – epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la realizarea unei neliniști
metafizice. Se remarcă, ca mijloace artistice, metafora ( flori de plumb, aripi de plumb) și
personificarea ( dormeau adânc sicriele de plumb).
Elemente de versificație : cele două catrene au versuri de câte zece silabe, ritmul este iambic,
iar rima îmbrățișată.
Poezia Plumb este simbolistă prin : atmosfera deprimantă, corespondența dintre cuvinte și
elemente din lumea minerală, muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei, rima de
sonoritate surdă, verbe la imperfect, verbe cu sonoritate stridentă: scârțâiau, strig; structura
poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă în afară de versul al doilea, astfel încât versul
1 este în relație cu versul 5, 3 cu 7, 4 cu 8;
Așadar, elementele discursului liric susțin dezagregarea continuă a unui ,,mediu
fizic care transmite în suflet oboseală, descompunere, conștiința mizeriei iremediabile sau
nostalgia dureroasă a evadării.,, ( Lidia BOTE )