Flori de mucigai, T Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. 

Arghezi traversează mai multe epoci literare și orientări estetice, dar lirica lui e
reprezentativă, în primul rând, pentru perioada dintre cele două războaie mondiale. Ov.
Crohmălniceanu afirma că “Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei româneşti
interbelice”.Literatura interbelică este dominată de manifestarea a două direcții
principale: tradiționalismul şi modernismul. Modernismul cuprinde mișcările artistice
care exprimă, în mod categoric, desprinderea de tradiție. Moderniştii sunt atraşi de
metafizică şi transcendenţă, făcând din cunoașterea spirituală o preocupare esențială. În
poezia românească, modernismul poate fi recunoscut în expresionismul lui Lucian Blaga,
în ermetismul lui Ion Barbu, în „estetica urâtului”, a „florilor de mucigai”, din creaţia lui
Tudor Arghezi.
Volumul ”Flori de mucigai” este inspirat din experienţa trăită, câteva luni, de
Arghezi, între zidurile închisorii Văcăreşti, din motive politice. Lumea pe care o cunoaște
aici, e o lume decăzută, lipsită de speranţă, conturată în poezii precum „Galere”, „Ion
Ion”, „Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi un strop de umanitate care o face să-şi
dezvăluie o anume frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este
poezie”. Urâtul din lume se poate deci transfigura artistic, transformându-se în frumosul
artei.
Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, având ca temă definirea
condiţiei existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi
sensibilitatea cuprinzătoare a artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv lumea urâtă,
degradata.
Titlul poeziei, „Flori de mucigai”, dă și titlul volumului. Ea se înscrie în „estetica
urâtului”, reprezentând una dintre „categoriile negative” prin care Hugo Friedrich
definea poezia modernă. Titlul este, din punct de vedere stilistic, un oximoron, amintind
de „Florile răului” a lui Charles Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei europene
moderne. „Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie, frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă
sugestia urâtului, a întunericului, a descompunerii, a morţii. Asocierea celor două cuvinte
creează o imagine reprezentativă pentru „estetica urâtului”. „Florile de mucigai”
simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil, al
damnării şi al întunericului.
Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă,  de 16
versuri, defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua, un catren,
raportează actul creator la realitatea lumii în care trăieşte artistul, accentuând adeziunea
lui T. Arghezi la „estetica urâtului”.
Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă
din incipit, caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde
termeni precum: „am scris”, „stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia
divină), „să scriu”.Incipitul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia.
Prezenţa eului liric este marcată prin verbul la persoana I, „am scris”. Încă din primul
vers,  arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost scrise „cu
unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de
firidă goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea
închisorii, a izolării, întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a
imaginarului temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale
condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului, accentuând ideea de
tristeţe.

Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură

însă de suportul şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul,
nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”.
„Leul”, „taurul” şi „vulturul” simbolizează, ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină,
harul.Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/
De sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este
ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă metaforă a condiţiei umane.În întuneric, inspiraţia
divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am
lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”.  Perturbarea
topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut”  şi folosirea unor termeni consideraţi de
tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante ale poeziei
moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovare în limbajul poetic.

A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din

incipitul poeziei („un părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea
departe afară” descrie o lume  ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în
singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o gheară/  Neputincioasă...”,
„sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la imperfect („Era întuneric”, „bătea”, „mă
durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.Deşi lumea
pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi m-am silit să
scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului poetic, prin
semnificaţii, devine simbolul actului creator.  „Unghiile de la mâna stângă” sunt o
metaforă a inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului
„altfel”.Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei
creatorului: „Şi mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează
aici imaginea poetului damnat, care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce
nefericire.
 Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează
starea sufletească pe care o transmite poetul. Se remarcă  epitetele (“stihuri de groapă, de
sete de apă şi de foame de scrum”, “unghia îngerească”,
“gheară / neputincioasă”), metaforele „flori de mucigai”, „unghia
îngerească”, enumeraţiile : „nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, „lui Luca,
lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţia „mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se
strângă”.

Concluzii

Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi dezvoltă un ansamblu de trăsături care

compun viziunea despre lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă
estetică în literatura română şi ilustrând o sensibilitate de tip modern. Formulată ca un
monolog liric, arta poetică argheziană este o confesiune a unui eu poetic care îşi asumă
condiţia de artist. El va continua să scrie, deşi actul creator îi provoacă suferinţă, deşi el
implică însingurarea şi lipsa ajutorului divin. Creaţia apare ca o posibilitate de evadare
a spiritului uman din spaţiul material constrângător. Poezia argheziană devine astfel o
confesiune  emoţionantă şi dureroasă despre menirea artistului, despre felul în care arta
este capabilă să transforme urâtul în valoare estetică.