LUCEAFĂRUL, de Mihai Eminescu

ESEU
~ tema și viziunea despre lume~

Capodopera eminesciană cea mai cunoscută și cea mai comentată este, desigur,
poemul ,,Luceafărul”, genială sinteză a gândirii, a creativității și a sensibilității eminesciene. Cea
mai amplă poezie de dragoste din lirica universală, este emblematică pentru poet; Publicat
în ,,Almanahul Societăţii Academice Social-Literare <<România jună>>”, în 1883, la Viena,
reprodus apoi în revista junimistă ,,Convorbiri literare”, ,,Luceafărul” este un poem lirico-
filosofic care însumează marile teme, motive şi categorii romantice ale operei eminesciene:
timpul, iubirea, natura ca stare de spirit, condiția geniului în lume, condiţia umană, creaţia,
cunoaşterea, cosmogonia, visul himeric, singurătatea, melancolia, nocturnul, stelarul, selenarul,
angelismul, demonismul, vizionarismul şi pesimismul. Alcătuit din 98 de strofe, poemul este
structurat în patru tablouri construite pe antiteza a două planuri dispuse simetric: planul
universal-cosmic şi planul uman-terestru.

Mai întâi, sursele folclorice sunt basmele ,,Fata în grădina de aur”, ,,Miron şi
frumoasa fără corp” şi mitul românesc al Zburătorului pe care poetul le stilizează într-un
original poem alegoric şi simbolic. Un element de basm este formula iniţială ,,A fost odată ca-n
poveşti,/ A fost ca niciodată/ Din rude mari,împărăteşti/ O prea frumoasă fată.”, care fixează
timpul mitic, primordial, al poveştii de iubire dintre fata de împărat şi luceafăr.

Apoi, în poem interferează genuri și specii literare în manieră tipic romantică. Epicul
este ilustrat de reperele temporale şi spaţiale, de existența unui fir narativ, de prezenţa
personajelor simbolice, de gradarea acțiunii spre un punct culminant, de numărul mare al
verbelor și prezența unei ,,voci” a cărei marcă textuală este persoana a lll-a. Dramaticul este
prezent prin suita de scene dialogate (dialogul dintre Cătălin și Cătălina, dintre luceafăr și fata de
împărat, dintre Hyperion și Demiurg), precum și prin forța conflictului exterior și interior. În
esență, însă, ,,Luceafărul” este un poem liric în care schema epico-dramatică asigură doar cadrul
alegoriei, pentru că întâmplările și personajele sunt simbolice. Luceafărul simbolizează omul de

1
geniu, iar planul cosmic reflectă lumea ideilor generale în care geniul trăieşte însingurat; fata de
împărat/Cătălina este simbolul omului comun care aspiră la transcenderea condiţiei sale, însă nu
se poate desprinde de planul terestru; Cătălin este simbolul omului obişnuit, fără aspiraţii spre
transcendenţa spiritului; Demiurgul simbolizează generalitatea pură, desprinsă de teluric. De
asemenea, poemul cuprinde elemente specifice unor specii lirice: elegia (sentimentul nepuţinţei
lui Hyperion de a-şi depăşi condiţia, dezamăgirea şi tristeţea din final), idila (Cătălin – Cătălina),
meditația filosofică (discursul demiurgului din tabloul al III-lea despre condiţia umană în antiteză
cu soarta geniului), pastelul terestru (tablourile I şi IV) și pastelul cosmic (zborul luceafărului
din tabloul al III-lea).

În continuare, sensul alegoric al ,,Luceafărului” este explicat chiar de Mihai

Eminescu într-o însemnare pe marginea unui manuscris: ,,Aceasta este povestea. Iar înțelesul
alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Înțelesul alegoric evidențiază două teme
interferente: iubirea și condiția nefericită a geniului romantic. Conotația erotică a Luceafărului
este a planetei Venus, pe care o denumește. Contemplarea repetată a luceafărului trezește fetei de
împărat dorința intensificată de reverie: ,,De dorul lui și inima/ Și sufletu-i se împle.” În visul ei
nocturn, fata îl invocă pe luceafăr: ,,Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază/
Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează.” În urma celor două invocații ale fetei,
luceafărul se metamorfozează sub chip angelic și apoi demonic, antiteza romantică fiind
evidentă. Deosebirea dintre luceafăr și fata de împărat este exprimată de luceafăr prin perechea
de antonime: ,,nemuritor”/,,muritoare”, în timp ce fata de împărat folosește opoziția
,,viu”/,,mort”. Dragostea lor imposibilă redă atracția contrariilor.

Pentru a deveni muritor, Hyperion îi cere Tatălui Ceresc dezlegare de nemurire

pentru ,,o oră de iubire”. Demiurgul îi răspunde printr-o gradare a argumentelor că moartea este
imposibilă, întrucât ar coincide cu negarea ordinii și a echilibrului universal. Lecția de
cunoaștere oferită de Creator se încheie cu invitația de a se convinge prin experiență proprie de
inutilitatea gestului său. Întoarcerea luceafărului ,,în locul lui menit din cer”, prezentată în
tabloul al lV-lea, marchează reinstaurarea ordinii cosmice. Cătălin și Cătălina, a căror idilă
pământeană este prezentată în tabloul al ll-lea, devin acum ,,doi tineri singuri”. Fata nu poate

2
renunţa la visul de iubire, ci îi dă un alt înțeles. Îl invocă pe luceafăr pentru a treia oară, dar de
această dată pentru a-i încredința ,,norocul său”: ,,Cobori în jos luceafăr blând,/ Alunecând pe-o
rază/ Pătrunde-n codru și în gând/ Norocu-mi luminează.” Luceafărul nu mai răspunde chemării,
deoarece fiecare și-a asumat condiția sa în lume: ,,Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă
petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” Această ultimă strofă ilustrează
pesimismul eminescian, de influenţă schopenhaueriană, dezvăluind detașarea rece, impersonală a
geniului romantic de lumea pământenilor. Astfel, este evidentă opoziţia între lumea/,,sfera”
omului superior şi lumea/ ,,cercul” oamenilor inferiori. Cu impersonală melancolie geniul
romantic eminescian însetat de cunoaştere şi de absolut contemplă lumea ideilor, lumea eternă a
cugetării.

Nu în ultimul rând, lirismul subiectiv și lirica măștilor se întrepătrund în acest poem

romantic profund filosofic, construit pe o succesiune de antiteze: terestru/cosmic,
individual/general. om de rând/ om de geniu, înger/demon, real/ideal, viață/moarte etc. Potrivit
criticului Nicolae Manolescu ,,personajele” poemului sunt ,,voci ale poetului”: ,,Luceafărul are
în vedere condiția omului. Suntem cu toții tereștrii și divini, muritori și nemuritori, ne
transcendem condiția și rămânem prizonierii săi: <<Luceafărul>> este poemul dualității esențiale
a omului […]”.

În cele din urmă, registrele stilistice variate sunt adecvate tablourilor. În primul tablou,
terestru şi cosmic, atmosfera este gravă, solemnă, iar comunicarea se realizează în limbajul vag
al reveriei nocturne. În tabloul următor, idila celor doi exponenţi ai aceleiaşi lumi terestre este
prezentată într-un limbaj popular şi colocvial. În schimb, tabloul al III-lea, în care sunt redate
călătoria regresivă a luceafărului în timp şi în spaţiu, cosmogonia şi dialogul lui Hyperion cu
Părintele Ceresc, este dominat de o atmosferă glacială; limbajul este înalt filosofic, sentenţios.
M. Eminescu reuşeşte o sinteză unică a expresiei populare cu limbajul cult, neologic.
Versificația și prozodia de sorginte folclorică reliefează eufonia inconfundabilă a versurilor
eminesciene. Ritmul iambic, măsura de șapte-opt silabe, rima încrucișată, alternanţa rimelor
masculine şi a celor feminine conferă catrenelor o deosebită muzicalitate.

Aşadar, poemul romantic, oniric și alegoric ,,Luceafărul” dezvăluie drama creatorului

de geniu ajuns la deplina obiectivare. Ultimă operă esenţială a ,,înalt visătorului poet” şi sinteză a

3
eminescianismului, ,,Luceafărul” are valoare de testament spiritual. El rămâne mărturie peste
timp a unei neistovite sete de iubire a omului, fie el geniu sau om de rând.