Fragmente selectate Trăsături identificate

1. ”Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară și seacă împotriva tuturor. Prostia pe
care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire și o iritație a pielii pe tot
corpul. Nu așteptam decât să izbucnesc… Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau
un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna insuccesul mă face în
stare să comit, după el, o serie interminabilă de greșeli, ca un jucător la ruletă care,
încercând să se refacă, mizează mereu în contratimp: de dou-trei ori pe rând roșu și
trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, și așa la nesfârșit, cu
îndârjire. Sunt în stare să fac față, cu un sânge rece neobișnuit, chiar întâmplărilor
extraordinare, pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza
unui singur moment contradictoriu” (p.42)

2. ”O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie

complicitate pentru formarea ei. De cele mai mute ori te obșnuiești greu, la început,
să-ți placă femeia fără care mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din
îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial
s-o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa
cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în
tine mugurii oricăror alte prietenii și iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție
de nevoile și preferințele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o
tendință de stabilizare stările sufletești repetate și că, menținute cu voință, duc la o
adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe
urmă.” (p. 46)
Nevroză = nume generic dat afecțiunilor sistemului nervos provocate de tulburarea dinamicii
normale a proceselor nervoase în urma unor solicitări psihice excesive.
Monoideism = predominare a unei singure idei în gândire.
Patologic = care aparține patologiei, care indică o boală fizică sau psihică, care este provocat de
o boală.

3. ”Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă

înșală.
Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul
spionându-I prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din
nuanța unei rochii și din informarea lăturalnică despre cine știe ce vizită la vreuna dintre
mătușile ei. Era o suferință de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță.” (p. 48)

4. ”Mă cuprindea o nesfârșită tristețe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam
aproape suflet din sufletul meu, nu înțelegea că poți să lupți cu îndârșire și fără cruțare
pentru triumful unei idei, dar în același timp să-ți fie silă să te frămânți pentru o sumă,
fie ea oricât de mare, să lovești aprig cu coatele.
Am știut, mai târziu, că aveam o reputație de imensă răutate, dedusă din îndârjirea și sarcasmul
cu care-mi apăram părerile, din intoleranța mea intelectuală, în sfârșit.
Toți, judecând după ei înșiși, aveau aerul să spună: dacă atunci când n-are vreun interes
material e atât de pătimaș, ce trebuie să fie atunci când îi sunt interesele amenințate?” (p. 59-60)
5. ”- Ce te gândeai? Las că te-am văzut eu. N-ai spirit practic… Ai să-ți pierzi averea (cel
puțin să rămână în familie, avea aerul să spună). Cu filosofia dumitale nu faci doi bani.
Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu facă în afaceri nicio brânză. Eu sunt
mai deștept ca ei, când e vorba de parale.
Cumnatu-meu râdea amuzat. I-am privit umerii largi:
- Unchiule, eu mă gândeam să nu mă încurc în afaceri. Cred că averea pe care o am îmi ajunge
să trăiesc modest.
- Vorbești prostii – și-i sticleau ochii mari, verzi –, nimeni n-are de ajuns, niciodată! Ce știi tu?
Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? Cu ciorapi de sfoară, cum ai ținut-o până acum?”
(p. 62)

6. ”Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce
povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie
povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în
desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru
cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de
aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei.” (p.
130)

7. ”Mi-era teamă că voi înnebuni pâna în zori. Aveam impresia că nu mai sunt stăpân pe
destinele mele, ca și când aș fi fost într-o trăsură ai cărei cai sperioşi s-au aprins şi
aleargă, neînduplecabil, cu mine, peste gropile şi neprevăzutul unui câmp. Dacă
adunam toată suferinţa din trecut, nu izbuteam să egalez pe cea de azi, care-mi părea şi
de o natură diferită. Mă lungisem pe un divan lung şi, cu palmele lipite de obraji,
aşteptam cu neliniştea şi teama cretinilor, care, incapabili să mai judece, cu ochii
speriaţi, se chircesc si asteaptă. ” (p. 142)

8. ”A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în
permisie. I-am dăruit nevesti-mii încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung și
m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanța. I-am scris
că-I las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți… de la lucruri personale,
la amintiri. Adică tot trecutul.” (p. 335)

Fragmentele sunt extrase din:

Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, București, Curtea Veche
Publishing, 2009.