Genul Brucella Descrierea genului Face parte din familia Brucellaceae.

Genul Brucella cuprinde 6 specii,

dintre care numai 4 sunt patogene pentru om: B. abortus (cu opt biotipuri), B. melitensis (cu trei
biotipuri), B. suis (cu patru biotipuri) şi B. canis. Celelalte specii sunt întâlnite doar la animale. Bruceloza
(numită şi febra ondulantă sau febra de Malta) debutează cu stadiul acut bacteriemic, urmat de stadiul
cronic, care poate dura mai mulţi ani şi poate implica mai multe ţesuturi. Morfologie Din punct de
vedere morfologic, brucelele sunt cocobacili gram negativi, mici (0,5-1,5μm), imobili, necapsulaţi,
nesporulaţi, aerobi, cu creştere lentă în vitro, nu fermentează carbohidraţii, sunt relativ inactivi
metabolic. Speciile patogene pentru om sunt catalazo-pozitive, oxidazopozitive, reduc nitraţii şi au
activitate ureazică variabilă. Sunt relativ sensibile la căldură şi aciditate. Patogeneză şi imunitate Brucella
este un parazit intracelular. Pătrunde în celulele sistemului reticuloendotelial, eludând astfel răspunsul
imun umoral al gazdei. Aceste microorganisme inhibă degranularea polimorfonuclearelor. B. melitensis
rezistă la puterea bactericidă a serului şi la fagocitoză. Căile cele mai frecvente de infecţie sunt: digestivă
(prin ingestia de lapte contaminat) şi tegumentară (contact cu ţesuturi animale infectate). Bacteria
progresează de la poarta de intrare, la ganglionii limfatici regionali, apoi în ductul toracic şi în torentul
sangvin. Brucelele sunt fagocitate de macrofage şi monocite şi se localizează în ţesuturile sistemului
reticuloendotelial (splină, ficat, măduvă osoasă, noduli limfatici şi rinichi). A fost observată formarea de
granuloame în ficat, splină şi măduvă osoasă. În aceste leziuni brucelele sunt predominant intracelulare.
Osteomielita, meningita şi colecistita pot apare ocazional.

Epidemiologie Infecţiile produse de Brucella sunt larg răspândite pe glob, anual înregistrându-se mai
mult de 500.000 de cazuri. Cauzează boli uşoare sau asimptomatice la gazda naturală: B. abortus la vite,
B. melitensis la capre şi oi, B. suis la porci, B. canis la câini şi vulpi. La toate aceste animale brucelele sunt
responsabile de producerea sterilităţii sau avorturilor. Transmiterea la om se face prin contact direct cu
animalele infectate sau produsele animaliere (laptele şi urina conţin microorganismul contaminant).
Bruceloza este o zoonoză, având la om caracter de boală profesională. Este mai frecvent întâlnită la
veterinari, muncitorii din abatoare, fermieri. Se poate transmite şi prin consumul de lapte nepasteurizat
sau de brânzeturi. Personalul din laboratoare se poate infecta fie prin contact direct, fie prin inhalarea
bacteriei. Semnificaţie clinică B. abortus şi B. canis produc boli cu gravitate medie, cu rare complicaţii
supurative. B. suis determină leziuni distructive şi evoluţie prelungită, dar cel mai frecvent implicată în
etiologia brucelozei este B. melitensis. Perioada de incubaţie este de 1-6 săptămâni. Debutul este
insidios cu febră, astenie, transpiraţii. Febra creşte după amiaza şi scade în timpul nopţii. Ea prezintă
fluctuaţii mari, iar în formele cronice poate persista luni sau ani de zile. Din acet motiv, bruceloza este
denumită şi „febra ondulantă”. Pot fi prezente şi simptome gastrointestinale şi nervoase. Nodulii
limfatici se măresc, splina devine palpabilă. Uneori apare icterul ca urmare a hepatitei brucelozice.
Durerile profunde şi limitarea mişcărilor sunt datorate osteomielitei. Aceste simptome de bruceloză
generalizată cedează în câteva săptămâni sau luni, deşi leziunile localizate pot persista. După stadiul
iniţial de infecţie, poate urma stadiul cronic, cu astenie, subfebrilităţi, nervozitate şi alte semne
nespecifice. În acest stadiu brucelele nu mai pot fi izolate în culturi, dar în ser persistă titrurile crescute
de anticorpi antiBrucella. Diagnostic de laborator Diagnosticul bacteriologic se foloseşte mai rar, datorită
necesităţilor nutritive deosebite, precum şi datorită contagiozităţii lor crescute. Diagnostic serologic:
Este de elecţie. Anticorpii sunt detectaţi la toţi pacienţii infectaţi. Iniţial apar anticorpi IgM, apoi IgG şi
IgA. Anticorpii pot persista timp îndelungat în ser, mai multe luni sau chiar ani de zile. Pentru
evidenţierea unei infecţii recente, însă, este necesară o creştere semnificativă a titrului acestora (de
peste 100 UI, sau de 4 ori valoarea titrului din serul de debut). Tratament, profilaxie Terapia combinată
cu tetraciclină şi streptomicină sau gentamicină este eficientă, cu o incidenţă mică a recăderilor. În cazul
afectării SNC, se poate administra trimetoprim-sulfametoxazol asociat cu rifampicină. Controlul bolii se
realizează prin depistarea şi eliminarea animalelor infectate, prin vaccinarea animalelor sănătoase,
purtarea echipamentului de protecţie de către muncitorii din abatoare, evitarea consumului de produse
nepasteurizate, vaccinarea indivizilor expuşi riscului de infecţie.