Francis Fukuyama

“Sfârșitul Istoriei și ultimul om”

Munteanu Adrian Alin,

Gr. C, anul III
 Francis Fukuyama
“Sfârșitul Istoriei și ultimul om”

Francis Fukuyama s-a născut la 27 octombrie 1952 în Chicago Illinois. Studiile în

domeniul științelor sociale și politice le-a făcut la marile universități americane Cornell,
Yale și Harvard.
A fost director adjunct al echipei de planificare politică din cadrul
Departamentului de Stat al S.U.A., iar în prezent este consultant rezident al Corporaței
RAND din Washington, D.C. . A ținut cursuri la University of California în perioada
1986-1989 și este membru al Consiliului de Relații Externe. A editat împreună cu
Adrezej Korbonski The Soviet Union and the Third world: The Last Three Decades,
Cornell University Press, 1987, și a publicat A Look at „The End of History”, editat de
Kenneth M. Jensen, United States Institute of Peace, 1990, și The End of History and the
Last Man, Free Press, 1992 1 . Născut în 1952 Fukuyama este un filozof liberal american
cu origini japoneze, una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale fiind articolul „Sfarşitul
istoriei” publicat în vara anului 1989 în revista The National Interest. Fukuyama şi-a
dezvoltat apoi ideile publicând în 1992 „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”.
Lucrarea, „Sfârşitul istoriei şi ultimul om” este o investigație socio-politică în care
acesta demonstrează că istoria omenirii se bazează pe progresul științei ( “logica științei
moderne”) și pe o luptă intelectuală de recunoștere a valorilor (“lupta pentru
recunoaștere”). Cea dintâi îi face pe oameni să-și satisfacă o gamă tot mai largă de
dorințe prin intermediul procesului economic, iar cea de-a doua, “lupta pentru
recunoaștere ”, este în viziunea autorului chiar “motorul” istoriei.2
Cartea este structrată în cinci părți, fiecare parte cuprinzând o serie de capitole.
Astfel, prima parte, intitulată “ O întrebare care revine” are ca prim capitol “ Pesimismul
nostru” în care autorul arată, prin experiențele istorice, de ce lumea, în ansamblul ei, are o
1
Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, București, Editura Paideia, 1992, p.4 .
2
Ibidem .

2
viziune pesimistă asupra viitorului, deși individual, suntem optimiști. Acest lucru este
demonstrat prin antiteza cu secolul trecut, perioadă caracterizată de un puternic optimism
generat de progresul științei și de „autoguvernarea rațională” , prin liberal democratie.
Astfel, experiența secolului XIX, în care optimismul a fost năruit de cele două
războaie totale, dar și de apariția regimurilor totalitare, sunt argumente folosite de autor
în explicarea pesimismului actual. Capitolul se încheie într-o notă optimistă, prin
prezentarea eșecului regimurilor totalitare. Această idee este continuată în al doilea
capitol, „Slăbiciunea statelor autoritare-I” în care autorul demonstrează de ce acest gen de
guvernare nu este unul viabil. În opinia lui Fukuyama, cel mai mare impediment al
regimurilor autoritare, fie ele de dreapta, fie de stânga, îl reprezintă lipsa de legitimitate,
în sensul unei crize la nivelul ideiilor și al coeziunii elitelor implicate întru-n astfel de
regim. Capitolul are în vedere regimurile autoritare de dreapta a căror criză de
legitimitate a fost generată de însăși ideea de democrație transpusă în eșecul politicii.
Al treilea capitol, „Slăbiciunea statelor autoritare – II sau Mâncând ananas pe
Lună” se concentrează asupra regimurilor de stânga, bazate pe o viziune atotcuprizătoare
asupra vieții omului și pe încercarea de a controla și a distruge societatea. Autorul
remarcă pricipalele evenimente care au dus la căderea comunismului, concluzionând că
slăbiciunea acestui tip de regim era de natură economică. Eșecul totalitarismului fiind
reprezentat de nereușirea realizării controlului asupra modului de gândire al cetățenilor,
iar căderea comunismului a făcut loc naționalismului, lucru ce face trecerea spre
democrație mai anevoioasă.
Cel de-al patrulea capitol, „Revoluția liberală mondială” concluzionează că cele
două crize, cea a autoritarismului și cea a totalitarismului comunist, au deschis calea către
o singură ideologie : democrația liberală.
Partea a doua a cărții lui Francis Fukuyama, „Bătrânețea omenirii”, se continuă cu
capitolul intitulat „O idee pentru o istorie universala”, capitol care analizează cronologic
diferitele concepte legate de istoria omenirii. Plecând de la Platon și Aristotel, Fukuyama
ajunge, după opinia sa, la primele istorii cu adevarat universale, și anume cele creștine, ce
au introdus ideea de istorie finită în timp. Următoarea etapa o constituie Renașterea, ce a
introdus ideea de bătrânețe a omenirii, idee ce presupune progresul prin dobândire
cumulativă a cunoașterii, fară sfârșit. O nouă etapa o reprezintă abordarea filosofului

3
german, Immanuel Kant, ce vede istoria ca având un scop final și anume, libertatea
umană. Trecând prin viziunile contemporane asupra istoriei, concentrate în teoria
modernizării, capitolul se încheie prin revenirea la Kant.
Capitolul șase, „Mecanismul dorinței”, se concentrează asupra găsirii unui
răspuns la întrebarea dacă istoria este direcțională și dacă poate exista o evoluție către
democrația liberală.
El vede liberalismul modern ca fiind ideologia de la sfârşitul istoriei. Singurele
posibile forme de guvernare de după sfârşitul istoriei, crede el, sunt cele democratice,
automat atât fascismul cât şi stânga radicală sunt excluse prin urmare.
Fukuyama defineşte sfârşitul istoriei ca finalul evoluţiei ideologice a umanităţii şi
universalizarea democraţiei liberale ca formă finală de guvernare. Acesta spune că
datorită faptului că victoria liberalismului a avut loc mai întâi pe planul ideilor şi al
conştiinţelor şi este încă incompletă în lumea reală sau materială vor mai exista conflicte
care să umple paginile de politică externă.
Ideea de sfârşit al istoriei nu este una inventată de Fukuyama. Cel mai cunoscut
propagator al ideii de sfârşit al istoriei a fost Karl Marx care credea că prin realizarea
utopiei comuniste va rezolva toate contradicţiile anterioare.
Francis Fukuyama crede că Marx a denaturat conceptul de sfârşit al istoriei iniţial
folosit de Hegel (acesta credea că răspândirea ideilor Revoluţiei Franceze va aduce
sfârşitul istoriei, punctul cheie fiind bătălia de la Jena din 1806 ), şi spune că acesta a
inversat complet prioritatea realului în raport cu idealul, exilând întregul domeniu al
conştiinţei – religia, arta. cultura, însăşi filosofia – într-o „suprastructură” determinată
în întregime de modul material de producţie predominant.
Tema susținută este că în timp, cele două forțe, “logica științei moderne” și “lupta
pentru recunoaștere” au dus la prăbușirea tiraniilor , fie ele de stânga sau de dreapta, și au
obligat societăți deosebite din punct de vedere cultural să întemeieze democrații
capitaliste liberale la sfârșitul procesului istoric. Fukuyama afirmă că istoria este un
produs al dorinței de recunoaștere (thymos) a omului, care e satisfacută de democrația
liberală, într-o fază finală a ei.

4
 Concluzia finală a cărţii lui Fukuyama este că istoria a luat, practic, sfârşit o dată
cu înfrângerea de către democraţiile liberale a tuturor celorlalte tipuri de state : monarhic,
aristocratic, fascist, comunist, înfrângere practică sau teoretică, teoretică prin aspiraţia lor
către acest ideal, acest element central al unei lumi transnaţionale, globalizate.
Fukuyama îşi termină lucrarea într-o notă contradictorie spunând că epoca de
după sfârşitul istoriei va fi una tristă şi plictisitoare şi că tocmai aceste secole de
plictiseală vor face istoria să înceapă din nou.