zgomot printre văi, peşteri şi crevase, întorcându-se la palatul

ororilor, ridicat undeva pe culmile cele mai înalte, de care nici un om

nu îndrăznise vreodată să se apropie.
Uite, îşi şopteau dimineaţa tăietorii de lemne unul altuia, priveşte
acolo, chiar acolo, a trecut pe-aici noaptea trecută. În urmă cu doar
cinci sau şase ore a trecut fără zgomot exact prin locul în care stăm
noi acum.
Un fior rece le traversa spinările în clipa în care se gândeau la
asta.

8
Într-o noapte, Mati s-a hotărât să-şi ţină promisiunea pe care i-o
făcuse Maiei. Însă nu avea curajul să se îmbrace, să se furişeze
afară din casă şi să meargă până la micul pâlc de copaci din spatele
casei în ruină. În loc să iasă, Mati a aşteptat răbdător până ce părinţii
şi surorile lui au adormit, după care s-a ridicat din pat şi s-a dus
desculţ în bucătărie, la fereastră, unde a stat treaz până dimineaţa,
cu ochii larg deschişi, privind în diagonală către pâlcul de copaci. A
reuşit să numere siluetele a nouă copaci. Toată noaptea au fost
acolo nouă copaci, şi tot nouă au rămas până la răsărit, astfel încât
Mati a ajuns la concluzia că Maia se înşelase din pricina fricii sau a
încordării. Sau poate că pur şi simplu adormise şi visase.
Dar a doua zi, la şcoală, în timp ce-i povestea în şoaptă, Maia i-a
spus: Haide, Mati, vino cu mine până acolo după ore să numeri câţi
copaci sunt în realitate. Şi au plecat amândoi spre panta pe care se
afla ruina şi au numărat repede, cu multă atenţie, atingând fiecare
copac în parte şi rostind cu voce tare numărul, şi iată că din nou
erau doar opt copaci, nu nouă.
În clasă, pe ambele laturi ale tablei, de la ferestre şi până la raftul
de cărţi, Învăţătoarea Emanuela atârnase tot felul de panouri cu
texte scrise cu negru şi roşu: Pădurea este un loc periculos. Temeţi-
vă de munţi. Orice tufiş ar putea fi o capcană. Fiecare piatră ar putea
ascunde îndărătul ei ceva ce nu este o piatră. Copilul care coboară
singur în adâncurile văii nu ar trebui să se mai întoarcă niciodată,
pentru că dacă se va întoarce se va îmbolnăvi de euforie. Întunericul
ne urăşte. Afară ne pândesc pericole la tot pasul.
Din adâncurile munţilor, din inima pădurii dese de pin care
înconjura satul din toate părţile, se simţea, de dimineaţa până seara,
mirosul greu al întunericului. Până şi în lunile de vară un fel de
umbră hibernală se cobora asupra satului dinspre pădure. În vreme
ce râul, şerpuind, vuind, îşi croia drum printre curţile caselor, după
care se repezea spre vale, alergând şi rostogolindu-se, cu malurile
înspumate, de parcă încerca din răsputeri să plece cât mai departe,
şi, cu toate astea, mai întârzia câteva clipe pentru a apuca, în drumul
lui, să blesteme întreg satul.

9
Dintre toţi copiii satului, numai doi, Maia şi Mati, simţeau în inimile
lor ispita întunericului. Poate tocmai din pricina excesului de
avertismente, a tăcerii şi a fricii erau atât de atraşi de pădure, iar
imaginaţia îi îndemna să încerce să descopere ce se afla ascuns în
adâncurile ei. Mati avea chiar şi un plan încă nepus la punct, pe care
i-l împărtăşise şi Maiei, deoarece ştia că ea era mult mai curajoasă
decât el. Pe lângă plan şi dorinţa de a merge în pădure, mai
împărtăşeau o taină pe care n-o cunoştea nimeni altcineva, nici
părinţii, nici Învăţătoarea Emanuela, nici surorile mai mari ale lui
Mati, nici Almon, nici Danir Meşterul, nici un prieten şi nici o prietenă.
Abia în clipa în care în preajmă nu se mai află nici o ureche străină,
Maia şi Mati îşi şopteau unul altuia secretul pe care-l împărtăşeau şi
care nu le aparţinea decât lor. Adesea, Maia şi Mati se întâlneau pe
ascuns după-amiaza, într-un vechi grajd abandonat aflat în curtea
din spatele casei în care locuia Mati, departe de urechile părinţilor şi
surorilor, iar acolo îşi puteau spune în şoaptă secretele.
 Copiii din sat, printre care se numărau şi surorile mai mari ale lui
Mati, observaseră că cei doi şuşoteau adesea, ceea ce-i făcuse să
tragă imediat concluzia că Maia şi Mati erau pe cale să devină „o
pereche“. Şi, din moment ce erau pe cale să devină „o pereche“,
sigur că era plăcut, ba chiar frumos să bârfească puţin pe seama lor,
să râdă de ei şi să-i necăjească. Nu este oare adevărat faptul că
dintotdeauna, peste tot în lume, un băiat şi o fată care îşi petrec mai
tot timpul împreună, doar ei doi, în loc să stea într-un grup de
prieteni, sunt imediat consideraţi o pereche? Iar perechile stârnesc
invidie. Iar invidia doare şi capătă proporţii şi începe să semene
batjocură, aşa cum o rană infectată produce puroi.
Mati şi Maia nu se vedeau însă astfel: în ochii lor nu formau o
pereche, ci erau pur şi simplu singurii deţinători ai unei taine. Nici
măcar o singură dată nu se ţinuseră de mână şi nu se priviseră
adânc în ochi, niciodată nu-şi aruncaseră unul altuia zâmbete şi,
desigur, nici nu se sărutaseră, deşi fiecare dintre ei se întrebase, de
două sau trei ori, ce e un sărut şi cum se ajunge la el.
Dar nu aduseseră niciodată vorba despre astfel de lucruri. Nu
pomeniseră nici măcar un cuvinţel. Ceea ce-i unea pe Mati şi Maia
nu era iubire, ci un secret pe care nimeni în afară de ei nu trebuia
să-l cunoască.
Din pricina tainei pe care-o împărtăşeau şi a faptului că erau luaţi
în râs de către ceilalţi, Maia şi Mati se simţeau mult mai apropiaţi
unul de celălalt şi mult mai singuri, deoarece în cazul în care cei din
jur ar fi aflat secretul lor, ar fi râs şi mai mult de ei şi i-ar fi ridiculizat
de două ori mai tare. Toţi aceia care nu sunt cu nici un chip capabili
să fie ca noi ceilalţi sunt cu siguranţă atinşi de boala euforiei sau de
cine ştie ce altceva şi nu ar trebui nici măcar să îndrăznească să se
apropie de noi, ci să păstreze distanţa cuvenită, pentru a nu ne
molipsi.
Întâmplarea face că ceilalţi îl luau peste picior şi pe Almon
Pescarul, din pricina caietului în care-şi nota gândurile, a obiceiului
lui de a merge în fundul curţii şi de a-şi chema cu un fluierat, în
fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, câinele care probabil era deja
mort de ani buni şi din pricina sperietorii de ciori absolut inutile pe
care o ridicase între straturile din grădină. Râdeau pe la spatele lui
mai ales din cauza discuţiilor aprinse pe care le purta adesea cu el
însuşi ori cu sperietoarea. Nu de puţine ori se întâmpla ca pescarul
să se certe chiar cu râul, cu luna sau cu norii care străbăteau cerul.
Oamenii din sat se amuzau mai ales pe seama momentelor de
împăcare dintre Almon şi sperietoare sau dintre Almon şi zid ori
bancă, împăcare ce urma fiecăreia dintre certuri sau despărţiri.
Până şi pe Lilia Brutăriţa, mama văduvă a Maiei, o luau peste
picior locuitorii satului, ba chiar aveau obiceiul de a-şi răsuci un
deget în dreptul tâmplei atunci când vorbeau despre ea, ca şi cum ar
fi spus: Uite-o iarăşi pe ciudata asta, care are obiceiul de a dumica la
sfârşitul fiecărei zile pâinea pe care n-a reuşit s-o vândă,
transformând-o în firimituri pe care le împrăştie apoi în apele râului
sau printre copaci, pentru cazul în care, printr-o minune, din apă va
ţâşni deodată un peşte chiar aici, în satul nostru, sau vreo pasăre va
traversa, din întâmplare, văzduhul de deasupra caselor noastre.
Dar chiar şi unii dintre aceia care râdeau de Lilia şi de firimiturile ei
şovăiau uneori câte o clipă sau două printre copaci ori pe malul
râului, ţintuiţi locului şi aşteptând: Poate doar o singură dată? Şi
totuşi? În ciuda tuturor evidenţelor? Nu? Însă după numai o clipă se
trezeau, ca şi cum cineva ar fi bătut brusc din palme lângă urechile
lor. După care ridicau din umeri şi plecau, puţin ruşinaţi.
Şi aproape întreg satul, fără nici un fel de perdea, în hohote urâte
şi nu doar pe la spate, râdea de Solina Croitoreasa şi de Ghinom,
soţul ei invalid, care îşi pierduse memoria şi se micşorase într-atât
încât devenise mititel ca o pernă şi care se văita cu o voce subţirică,
asemenea unui mieluşel pierdut. Solina, soţia lui, îl înfăşa în
scutece, îl acoperea cu două pături de lână şi-l aşeza în căruciorul
pentru copii, ducându-l în fiecare seară la o plimbare lungă pe
drumeagurile satului, până la malurile râului, al cărui vuiet furios îl
făcea pe Ghinom să plângă într-un fel ascuţit şi disperat, ca şi cum
totul ar fi fost deja pierdut.
 10
Iar secretul era următorul: odată, Mati şi Maia se plimbaseră
desculţi în susul râului, adunând pietricele rotunde şi şlefuite de apă
din care mama lui Mati confecţiona mici bijuterii, pe care apoi le
vindea. La un cot al apei, într-un loc ferit de priviri, un firicel
desprinzându-se din râu se strecura printr-un fel de crevasă, dând
naştere unui ochi de apă ce semăna cu o baltă mititică şi umbrită,
mărginită de câţiva bolovani cenuşii, o baltă atât de mică, că ar fi
încăput în spaţiul dintre picioarele unui scaun. O încâlceală de
ierburi acvatice ascundea fundul bălţii. Din pricina acestora, razele
de soare care ajungeau până aici erau risipite în mii de aşchii pe
luciul apei: un amalgam tremurător de scântei aurite se aprindea
înăuntrul ochiului de apă.
Şi deodată, printre ierburi acvatice şi pietre, iată, dar aşa ceva nu
se poate, iute ca o săgeată, uimitor, scânteietor, fulgerător, agil, dar
cum este posibil aşa ceva, strălucitor ca lama unui cuţit iţindu-se din
apă, dansând cu repeziciune învelit în solzi ce păreau făcuţi din
argint viu, un peşte, iată un peşte, acela a fost un peşte, dar cum
este posibil ca acela să fi fost un peşte? Nu e cu putinţă ca acela să
fi fost într-adevăr un peşte, eşti sigură-sigură, Maia, că şi tu ai văzut
aici un peşte? Sigură-sigură? Pentru că eu, ascultă-mă, eu sunt
absolut, dar absolut sigur că, deşi este imposibil ca aşa ceva să se fi
întâmplat aievea, acela a fost un peşte în carne şi oase. Un peşte,
Maia, un peşte, un peşte viu, tu şi cu mine, noi doi, în acest moment,
tocmai am văzut un peşte, şi nu doar că l-am văzut, dar am văzut cât
se poate de bine că acela chiar era un peşte. Un peşte şi nimic
altceva, un peşte şi nu o frunză, nu o bucăţică de metal, era un
peşte, îţi spun, Mati, dar chiar un peşte, un peşte, fără nici cea mai
mică urmă de îndoială, un peşte, l-am văzut cu ochii mei, şi eu l-am
văzut, era un peşte, un peşte, doar un peşte şi nimic altceva în afară
de un peşte.
Era un peşte mic, un peştişor cât jumătate de deget, cu solzi de
argint şi înotătoare delicate ca o broderie şi branhii transparente,