va ridica din pat şi se va strecura afară, la copacii din spatele casei

în ruină. Va sta acolo toată noaptea, nu va aţipi nici măcar o

secundă, nu-şi va lua nici o clipă ochii de la ei, îi va număra el însuşi
şi va verifica dacă într-adevăr, în orele cele mai întunecoase ale
nopţii, mai răsare acolo ceva, un copac sau poate nu chiar un copac,
ci ceva ce dispare cu doar câteva momente înainte de răsăritul
soarelui.

6
Totul începuse cu mulţi ani înainte de naşterea copiilor din sat, pe
vremea când părinţii lor erau ei înşişi nişte copii: într-o noapte, o
noapte umedă şi furtunoasă de iarnă, toate animalele din sat
dispăruseră – vite, păsări, peşti, insecte şi reptile, iar a doua zi
dimineaţa în sat rămăseseră doar oamenii care-l locuiau şi copiii lor.
Emanuela, care pe vremea aceea era o fetiţă de zece ani, a plâns
săptămâni la rând de dorul pisicii ei tărcate pe nume Tima, care
fătase trei pisoiaşi, doi tărcaţi ca ea şi unul galben-gălbior, căruia îi
plăcea să se încolăcească şi să se ascundă în ghete precum o
şosetă. În noaptea aceea îngrozitoare, pisica şi puii ei dispăruseră,
lăsând în urma lor doar un raft gol în pantofarul de la baza
şifonierului. A doua zi de dimineaţă, Emanuela a găsit pe raft doar
un mic ghemotoc de păr de pisică, două mustăţi şi mirosul dulce-
acrişor de pisoi calzi, de limbuţe lipicioase şi lapte.
Câţiva dintre locuitorii mai bătrâni ai satului erau gata să jure că în
noaptea aceea văzuseră, dindărătul obloanelor crăpate, cum năluca
demonului Nehi trecea prin curţile caselor, urmat de o lungă, lungă
procesiune de umbre. Acestei procesiuni i se alăturaseră toate
animalele, din fiecare curte în parte, din fiecare coteţ, padoc, staul,
cuşcă, colivie sau grajd, un şir de siluete mari şi mici, iar pădurea le-
a înghiţit pe toate, până dimineaţa golindu-se tot satul. Până
dimineaţa nu mai rămăseseră decât oamenii. Singuri.
 Vreme de mai multe zile după aceea, oamenii se străduiseră să nu
se privească în ochi unii pe ceilalţi. Din pricina suspiciunii. Sau a
uimirii. Ori poate de ruşine. De atunci şi până astăzi, cei mai mulţi
preferă să nu vorbească despre această întâmplare. Nici de bine,
nici de rău. Nu rostesc nici un cuvânt. Adesea şi uită de ce fac acest
lucru, de fapt, mai degrabă preferă să uite. Şi, cu toate acestea, îşi
amintesc cu toţii foarte bine, în tăcere, că este mult mai bine să nu-şi
aducă aminte. Şi există şi o nevoie de a nega totul, de a nega chiar
liniştea însăşi şi de a-i ridiculiza pe aceia care totuşi îşi amintesc. De
a tăcea. De a nu vorbi.
Solina Croitoreasa, care pe vremuri păştea capre şi creştea
păsări, a pierdut în noaptea aceea tot păsăretul, găinile şi raţele, iar
dimineaţa a găsit coteţele goale, fără nici un cântec care să le
însufleţească. Soţul ei, Ghinom Fierarul, a dispărut şi el în ziua
următoare, fiind găsit abia o săptămână mai târziu, îngheţat şi
tremurând de frig printre copacii din pădure, poate din pricina faptului
că îndrăznise să plece în căutarea turmei sale de capre şi a
păsăretului din ogradă. În clipa în care a fost luat la întrebări de către
soţia lui, Solina, şi de toţi bătrânii satului, în încercarea de a-l face să
vorbească despre ceea ce văzuse, nu a reuşit să scoată decât
vaiete şi suspine. Astfel a debutat boala lui Ghinom, cu pierderea
memoriei, după care trupul lui a început să intre la apă, să se usuce,
să se prăbuşească în el însuşi, până când a ajuns să încapă într-un
cărucior vechi pentru copii, transformându-se într-un fel de mieluşel.
Sau de copil.
Pescarul cel bătrân, Almon, făcuse în caietul lui de schiţe, în urmă
cu multă vreme, o descriere a celor întâmplate în timpul acelei nopţi.
Almon scria în caietul lui că în acea ultimă noapte, cu puţin timp
înainte de lăsarea întunericului, mersese să scoată năvodul din
apele râului, şi găsise nouă peşti vii. Hotărâse să-i lase într-un butoi
plin cu apă din faţa uşii casei sale, pentru a-i duce la piaţă în
dimineaţa zilei următoare. Dar iată că, atunci când s-a trezit
dimineaţa, butoiul era încă plin cu apă, însă peştii dispăruseră.
 În aceeaşi noapte dispăruse pentru totdeauna şi Zito, câinele
credincios al lui Almon, un animal sensibil, dar aidoma unui ceas, un
câine tăcut, cu o ureche maro cu alb, iar cealaltă complet maro.
Câinele ştia să-şi îndrepte aceste două urechi şi să şi le apropie una
de cealaltă atunci când încerca din răsputeri să se concentreze şi să
înţeleagă ce se întâmpla în faţa lui. În clipa în care îşi ciulea astfel
urechile părea serios şi foarte inteligent, căzut pe gânduri,
asemenea unui cercetător pasionat şi concentrat, la un pas de a
dezlega unul dintre cele mai mari secrete ale ştiinţei.
Adesea ştia Zito, câinele lui Almon Pescarul, să citească gândurile
stăpânului său. Zito era capabil să-i ghicească gândurile chiar
înainte ca ele să prindă contur în mintea lui: se ridica deodată din
locul în care stătea, în faţa sobei, traversa camera şi se aşeza
nemişcat în faţa uşii, cu mai puţin de jumătate de minut înainte ca
Almon să se uite la ceas şi să-şi dea seama că sosise timpul să
meargă pe malul râului. Câinele acesta era plămădit în aşa fel încât
se ridica în două labe şi lingea cu limba lui caldă obrajii lui Almon, îi
lingea cu dragoste şi compasiune, pentru a-i alunga cine ştie ce
gând trist care avea să-i bântuie mintea peste doar o clipă sau două.
În toţi anii care trecuseră de la noaptea aceea, bătrânul pescar nu
reuşise să se împace cu ideea pierderii câinelui: fuseseră legaţi unul
de celălalt printr-o iubire plină de tandreţe, grijă şi încredere. Este
oare posibil ca animalul să-şi fi uitat dintr-odată stăpânul? Sau poate
că i s-a întâmplat vreo nenorocire? Pentru că dacă Zito ar fi fost în
viaţă, cu siguranţă ar fi evadat din mâinile oricui l-ar fi răpit şi şi-ar fi
croit drum înapoi acasă. Uneori Almon avea impresia că de undeva,
de foarte departe, din inima pădurii aceleia dese, ajungea până la el
un fel de hăulit grav chemându-l, vino, vino şi tu, nu-ţi fie teamă.
În afară de Zito, în noaptea aceea a mai dispărut o pereche de
cinteze mititele, care îi cântau lui Almon Pescarul din cuibul lor de
paie, de pe o ramură ce lovea cu delicateţe geamul ferestrei de câte
ori adia vântul. Dispăruseră şi carii, care umpleau somnul lui Almon
în timpul nopţilor cu sunetul neîntrerupt al săpăturilor în lemnul
mobilierului vechi din casa pescarului, prin care îşi croiau tuneluri.
Până şi ei amuţiseră pentru totdeauna din noaptea aceea.
Vreme de ani de zile, pescarul fusese obişnuit să adoarmă auzind
ronţăitul carilor care-şi săpau drum pe întuneric până în inima
mobilei din lemn. Acesta este motivul pentru care, începând de-
atunci, îi este foarte greu să adoarmă nopţile: ca şi cum liniştea
aceea adâncă şi-ar râde de el din întuneric. Astfel, Almon Pescarul
stă treaz noapte de noapte, aşezat până târziu în faţa mesei din
bucătărie, amintindu-şi cum pe vremuri, la aceleaşi ceasuri, de
dincolo de obloanele trase, dinspre pădure, se auzeau lătratul
vulpilor, cărora câinii din curţi le răspundeau cu hămăituri furioase,
care se încheiau în urlete prelungi. În momentele acelea, iubitul său
câine avea obiceiul de a veni şi de a-şi aşeza capul cald în poala lui,
privindu-şi stăpânul cu o expresie de milă profundă, o privire în care
strălucea o scânteie de dragoste şi tristeţe. Până când Almon îi
spunea: Mulţumesc, Zito. Gata. Aproape mi-a trecut.
Astfel şedea bărbatul singur în noapte, gândindu-se cu dor la
câinele său, la cinteze şi la peştii din râu, şi chiar la cari, şi scria
rânduri întregi şi ştergea ce scria, ascultând uneori de departe vocea
subţirică a băieţelului Nimi, care hălăduia singur, pe întuneric,
traversând în fugă curţile şi scoţând sunete asemănătoare
suspinelor. În astfel de momente, Almon Pescarul începea să se
certe cu creionul lui, se contra cu voce tare cu soba sau răsfoia
paginile caietului, în încercarea de a reduce la tăcere tumultul nopţii
şi vuietul râului.
În caietul lui, Almon scrisese că, în lipsa tuturor animalelor, până şi
cele mai senine nopţi de vară păreau uneori învăluite într-o ceaţă
murdară, o ceaţă care cobora asupra tuturor lucrurilor şi care
aproape că îngropa sub greutatea ei întreg satul, inima şi pădurea.
Negura nopţilor de vară, scria pescarul în caietul lui, nu este moale
precum vaporii buretoşi şi îngheţaţi ai iernii, ci prăfoasă, murdară şi
deprimantă.
Începând din noaptea în care Nehi a răpit toate animalele şi le-a
târât după el într-o ascunzătoare din vârful muntelui, locuitorii satului
îşi trăiau vieţile şi îşi cultivau livezile în linişte şi teamă. Fără nici un
animal de companie, fără nici un animal domestic. Singuri. Numai
râul continuă să curgă, rostogolind la vale, în apele lui înspumate,
pietricele, ramuri, bulgări de pământ. Zi şi noapte, fie vară, fie iarnă,
râul acesta nu se opreşte niciodată.

7
Până la marginea pădurii se mai aventurau uneori câţiva tăietori
de lemne plini de curaj, printre aceştia numărându-se şi Danir
Meşterul şi prietenii lui, însă nici măcar ei nu îndrăzneau să intre în
pădure decât în grupuri de câte trei sau patru oameni şi întotdeauna
doar pe lumină.
Niciodată, dar niciodată, cu nici un chip, dar chiar cu nici un chip,
le spuneau părinţii copiilor lor, niciodată şi sub nici o formă să nu
îndrăznească să iasă din casă după lăsarea întunericului. Dacă
vreunul dintre copii îşi întreba părinţii de ce, feţele acestora din urmă
se întunecau şi răspundeau: Pentru că noaptea este foarte
periculoasă. Întunericul este un duşman plin de cruzime.
Însă fiecare copil ştia.
Se întâmpla ca în lumina răsăritului, tăietorii de lemne să vadă
crengi rupte sau iarbă călcată, iar în momentul acela se priveau unul
pe celălalt şi clătinau din cap, fără să schimbe între ei nici un cuvânt.
Ştiau cu toţii că după căderea nopţii venea Nehi, demonul muntelui,
coborând din palatul lui din înaltul crestelor pentru a bântui pădurile
care înconjoară satul, iar la miezul nopţii umbra lui aluneca de-a
lungul râului, atingând cu degetele gardurile livezilor, trecând fără să
scoată vreun sunet printre casele ferecate îndărătul obloanelor trase,
prin curţile întunecoase, plutind printre coteţele abandonate şi printre
grajdurile goale, şi, când pelerina lui neagră atingea cu un foşnet
frunzele care-i stăteau în cale, ele începeau să tremure şi numai
odată cu primele raze ale dimineţii dispărea înghiţit de adâncurile
pădurii, alunecând prin bezna dintre copaci, strecurându-se fără