Partea de sus a oraşului se socotea printre pisici ca cel mai fericit colţişor de pe faţa

pamântului şi nu era mâţă ce n-ar fi visat ca odată şi odată să se mute într-acolo.

Dumnezeu ştie ce le ademenea în partea ceea de oraş – poate piaţa mică, unde
vânzătorii picoteau veşnic în aşteptarea cumpărătorilor şi oricând puteai şterpeli
câte ceva, poate livezile mari  unde mai puteai da de vrabii bătrâne şi mioape,
poate acoperişurile vechi şi umbrite, unde găseşti întotdeauna o vecină gata să-ţi
asculte pasul…
Orisicum, partea de sus a oraşului era socotită printre mâţe ca un fel de rai
motănesc şi se abăteau încoace cine ştie de pe unde. Multe trăiau la stapâni având
nume şi culcuş, altele trăiau de azi pe mâine, dar cea mai mare parte cutreierau
gradinile să vadă de-s adevărate cele ce-au auzit ele despre traiul pisicilor de pe
aici.
Apoi, într-o bună zi, a mai răsărit o mâţă. N-a luat-o nimeni în seamă, că prea era
caraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiuşile şi îi lipsea mai mult de jumătate
din coadă. A cui era ea,Dumnezeu  s-o ştie. Pesemne nu era a nimănui – blana ei
cândva albă devenise galbenă, dovadă a multor ani de pribegie. Începuse chiar a se
sălbătăci – avea îmblet moale, hoţesc, gata de fugă.
A îmblat o bună jumătate de zi din ogradă în ogradă şi cum se vede avea de gând
să se mute cu traiul încoace. Căuta într-una ceva – era atât de  preocupată, încât
nici nu mai simţea când se luau câinii din urma ei. Abia când colţii blestemaţilor
erau la o şchioapă de blană, mâţa se aduna ghem, scotea un şuierat scurt şi atât de
sălbatic încât potăile îşi vedeau de treabă, prefăcându-se că au vrut să facă şi ele o
glumă…
A tot trecut pe sub garduri, a tot mirosit urma cuiva, când s-a oprit iîn fundul unei
ogrăzi lângă o cocioabă de scânduri.
Era o cocioabă veche de tot, cu acoperişul fugit pe frunte cu o armată întreagă de
proptele înfipte în coaste. Stă de multă vreme aşteptându-şi ceasul, şi nu se folosea
nimeni de dânsa căci fugind la vale, cocioaba şi-a închis uşa pentru totdeauna.
Locatarii au lăsat-o în pace vârându-i din vreme în vreme câte o proptea şi dând
copiilor de grijă sa nu vină cu joaca încoace ca să nu nimerească tocmai atunci
când i-a sosi cocioabei ceasul de apoi.
Mâţa  însă nu era dintre cele fricoase. A tot încercat să între când pe sub uşă, când
printr-o crăpătură de la temelie, apoi suind o proptea mai lungă a sărit pe acoperiş
şi a prins a toarce mulţumită – acoperişul avea nişte găuri prin care trecea o mâţă
cu tot cu stăpânul ei.
Până în seară n-a ieşit din cocioabă. Pe la amurg a sarit jos şi a prins a căra în pod
fel de fel de nimicuri. A suit nişte cârpe vechi, un deget de mănusşă, o bucăţică de
blană furată dintr-o tindă. A tot adunat o noapte întreagă – dinspre ziuă a mai suit
în podul cocioabei o coadă de peşte şi n-a mai coborât înapoi. N-a coborât toată
ziua, nici a doua zi n-a coborât – tocmai a treia zi dimineaţă a lunecat pe proptea
jigarită, numai pielea şi oasele.
S-a apropiat de primul prag ce i s-a întâmplat în cale şi a prins a mieuna moale şi
sfios. Cerşea. Dar n-a avut răbdare să aştepte până s-a trezi mila stăpânei – a intrat
într-o verandă de sticlă  şi a zburat îndată înapoi cu o mătura aruncată în urma ei.
Apoi a sărit în lada de gunoaie, fără să fi prins rândul de cu seară şi a făcut mare
tărăboi între pisoii capitalei.
Pisicile uşernice işi au demnitatea lor – o avea şi mâţa  asta galbenă – cenuşie, dar
s-a întâmplat ceva cu dânsa, ca după dimineaţa ceea n-a mai rămas nici urmă din
demnitatea ei. Se milogea la fiecare uşă, se repezea la câini, încingând mare bătaie
pentru mâncarea aruncată lor, fura din piaţă , de prin beciuri. Se întorcea numai pe
o jumătate de ceas în podul cocioabei, apoi goana dupa mâncare pornea din nou.
La câteva săptămâni pe acoperişul cocioabei a răsărit un botişor de motănaş şi a
prins a cerceta lumea din jur zâmbind de parca se ruga:
- Fraţilor cine-mi dă un ghemuşor să mă joc oleacă?
Peste o clipă mai apăru un motănaş care era ghem, acela însă n-a mai stat să aştepte
până o să-i aducă. A păşit voiniceşte spre streaşină, şi fireşte a venit cu capul în jos
pe un strat de morcov. Era atât de uluit sărmanul, încât nici n-a mai mieunat, în
schimb frate-său a ridicat pe acoperiş o zarvă nemaipomenită. A venit într-un suflet
mâţa. L-a prins moale în gură pe cel căzut apoi a pornit să urce propteaua – păşea
rar, încet. S-a prins cu o labă de streaşină – o clipă au atârnat amândoi în văzduh,
apoi mâţa s-a făcut arc, arcul s-a desfăcut şi a dispărut în podul cocioabei. Erau
cinci de tot. Cel ce apăruse primul pe acoperiş se întâmplase să fie mai răsărit decât
ceilalţi şi era cam fudul pe chestia asta. Apoi veni cel ce căzuse – voinic, dolofan şi
isteţ. Numai lui îi venea în cap să se suie pe spinarea mâţei pentru a-şi împlini
somnul, căci la urma urmei în blană era moale şi cald.
Apoi erau doi mai deopotrivă – pe semne că semănau unul cu altul şi legaseră o
tovăraşie cum rar se întâlneşte printre motănaşi – veneau disdedimineaţă lângă
degetul de mănuşă şi se tot jucau cu dânsul până ce îi prindea somnul.
Al cincilea era puţintel şi nenorocit, abia de începuse a merge şi el.
Acum mâţa era supărată – auzi tu să se ducă acela ca prostul la streaşină şi să vie
cu capul în jos. Totuşi cât de supărată n-ar fi fost caând l-a văzut pe cel mic că vine
să sugaă, l-a lăsat în pace. Apoi când cei doi tovarăşi care se jucaseră toată vremea
cu degetul de mănuşă şi habar n-aveau de cele întâmplate, au venit să sugă, cel mai
mare s-a repezit să le-o ia înainte…
Motănaşii sug. Cinci codiţe ridicate sus se clătina încolo şi încoace a plăcere. Zece
urechiușe stau ciulite gata să prindă sfadă cu oricine ar încerca să le strice masa…
apoi codițele coboară încet, câte oleacă urechiușele picură și motănașii adorm
grămăjoară; numai cel dolofan iese din mijlocul lor și, beat de somn, urcă pe
spinarea mamei – ce să-i faci asa-i când te-ai deprins…Erau toți cinci bălani și
curăței, așa cum fusese și ea odată. Aveau urechiușe întregi și codițe frumușele.
Erau o mare minune codițele celea – după atâta pribegie, sărmana mâța, pe semne
se aștepta ca și motănașii ei vor avea urechiușe ciupite și ceva mai puțin de
jumătate de coadă…
Dar a fost să fie altfel și n-avea capăt mândria ei de mamă. Încetișor ca să nu-i
trezească a început a le linge blănițele, de parcă ar fi vrut să le vadă toată viața așa
curățele cum au apărut pe lume. O rază de lumină strecurată prin acoperiș a coborât
asupra motănașilor și erau ei frumușei cum nu se mai poate spune. Pe la zori i-a
mai trezit să mai suga. Cel mai pici nu vroia să se trezească – care supt dragă, care
supt?..Totuși, călcat de ceilalți, s-a trezit și a prins a-i izbi și el cum putea – ce
înseamnă mă rog să-i strice somnul! După ce i-a văzut adormiți mâța a lunecat
încet pe proptea și a pornit prin ogrăzi căutând mâncare…
Era o toamnă târzie…Mâțele ce aveau stăpâni s-au mutat cu dormitul prin casele
lor, beciurile au căpătat lăcăți, și vânzătorii de la piață mica nu mai picurau că le
era frig…Acum mâța galbenă cenușie găsea mai greu de mâncare…Abia dacă
făcea vreo trei drumuri pe zi şi la întoarcere era atât de obosită că suia cu greu în
podul cocioabei…
Dar într-o zi a dispărut disdedimineaţă şi nu s-a mai întors. Motănaşii stăteau
grămăjoară şi o aşteptau ca să vadă ce se fac ei cu atâta foame. Mâţa nu se intorcea
şi pân-la urmă foamea a scos motănaşii pe acoperiş. S-au încălzit o clipă la soare,
apoi au prins a depăna o jale în cinci glasuri – poate a uitat de dânşii şi acum şi-a
aminti…
Apoi celui dolofan i s-a urât să tot mieune într-una – las-ca dacă nu vine mâţa se
coboară el singur să vadă de ce nu vine…De data asta era păţit – n-a luat-o orbeşte,
ci a coborât pe propteaua pe care cobora mamă-sa…apoi cel mai răsărit, pe semne
din zaviste ca alţii i-o iau înainte a coborât şi el…s-au luat după dânsul şi cei doi
tovarăşi – peste un sfert de ceas toţi cinci erau jos…până şi cel micuţ se uita mirat
în jur – ca să vezi, al naibii, s-a coborât şi el…
Când s-a întors biata mâţă, nu mai ştia ce să facă. În tot largul ograzii erau
semaănate cinci blăniţe albe – las- că – şi găsesc ei şi singuri de mâncare…Parcă n-
au şi ei tot patru lăbuţe şi un botişor ce prinde îndată urma celor gustoase?!
O vreme mâţa a stat uluită locului. I-a chemat, dar n-au vrut să vie – numai cel
micut a pornit spre dânsa, dar în drum a găsit o cutie goală de chibrituri şi a prins
s-o miroase…Crescuseră. Şi erau atât de micuţi şi naivi că dacă s-ar fi repezit un
căţel, i-ar fi pus pe toţi cinci grămadă, dar, pe semne a fost cineva acasă în lipsa ei
şi i-a

amăgit că au crescut de ajuns…

O noapte întreagă s-a căznit până i-a urcat în pod – acum nu era aşa de uşor sa-i
prinzi. Dinspre ziuă i-a văzut suiţi grămăjoară, dar nu-i putea aduna în culcuş.
A venit însă o bură rece de ploaie şi iar i-a făcut micuţi cum  erau. Stăteau
grămăjoară încălzindu-se lângă dânsa, şi mâţa a prins a le înşira povestea mâţelor,
de la începutul începuturilor şi până în ziua de azi, le-a povestit de unde vine ciuda
câinilor şi în sfârşit ce-i cu şoarecii ceia…
Când i-a văzut adormiţi, a coborât jos să se dumerească ce-i cu bura cea de ploaie
şi daăa trece. Dar blana ei, păţită de atâtea ori s-a zburlit rău de tot şi i-a spus că
vine iarna – vine o iarnă grea şi amarnică, cu zăpadă şi ger… Mâţa a suit propteaua
înapoi şi s-a culcat lângaă motănaşi să se încălzească şi tot sta cu ochii deschişi,
căci erau toţi micuţi şi firavi şi venea iarna cu zăpadă şi ger… Nopţi întregi a tot
urzit în capul ei cinci vieţi de motănaşi, care erau sa fie cele mai frumoase, apoi
într-o dimineaţă n-a plecat nicăieri. A găsit căteva coji de pâine ascunse de ea
pentru zile negre. Apoi a găsit o coadă de peşte…
Era o zi senină şi frumoasă…Ce mai bucurie pe capul motănaşilor – habar n-aveau
mai înainte că şi mamei lor îi place să se joace cu degetul de mănuşă. De bucuria
cea mare i s-au suit toţi în spinare apoi au prins a-i curăţa toţi blana, s-o facă şi pe-a
ei albă… Apoi au auzit ceva ronţăind şi au stat cu toţii la pândă să prindă
şoarecele. De abia pe la chindii au adormit motănaşii. Mâţa a stat o vreme lângă ei
apoi i-a trezit şi a prins a-i coborî din pod.
Părea sa fie supărată, şi nu ştiau bieţii motănaşi de ce s-a supărat aşa de odată
mama lor şi încercau s-o împace. Mâţa însă nu vroia sa se împace. S-a strecurat pe
sub gard, chemându-i după dânsa. Păşea încet, ca la pândă.Ochii larg deschişi
privesc reci, alegând cel mai scurt drum, cea mai bună gaură sub gard… Urechile
ei ciupite se ţintesc la fiece foşnet de frunză, la fiece lătrat de câine.
Cinci ghemuşoare albesc în umbrele amurgului bucuroase că pleacă şi ele undeva.
O boare de vânt aduce prin grădini răcoarea unei nopţi de toamnă. Printre crengile
goale licăresc ferestrele luminate, şi vântul aduce de undeva de printre case o
mireasma gustoasă- gustoasă.
Apoi deodată mâţa s-a oprit. A adunat motănaşii lângă o tufă. L-a luat pe cel mai
mare, mai dezmierdat şi au intrat împreuna într-o ogradă. O fetiţă, căreia pe semne
nu-i ajunsese ziua, stătea lângă poartă, căutând cu jind în stradă. Mâţa şi-a trecut
motănaşul pe lângă dânsa, apoi s-a întors înapoi şi a mai trecut o dată …Cum a
zărit motănaşul fetiţa s-a pornit de îndată pe urma lui – pis-pis! Pană l-a prins.Apoi
a pornit-o într-o goană spre casă strigând :
- Bunica, bunica!
Mâţa n-a mai stat să aştepte bucuria bunicii şi s-a întors iute la motănaşi, care o
aşteptau lângă tufe. S-a mirat că-s numai patru…Apoi şi-a amintit…
Au mai trecut pe sub câteva garduri, apoi la o cotitură de drum a zărit numai trei
blăniţe în urma ei. Dolofanul dispăruse singur. Să-şi fi dat el seama iîncotro a
pornit mâţa cu danşii, să fi găsit el singur un loc bun? A stat o clipa la cumpănă –
să plece mai departe ori să-l caute?
S-a intors să-l caute. L-a găsit cu vreo câteva ogrăzi în urmă. Se oprise lângă o ladă
cu gunoi, i se făcuse foame şi găsise ceva. A vrut  să-l ia cu dânsa, sa-i găsească ea
singură un loc mai bun, dar a zărit de odată o mâţă cenuşie ce venea la ladă. S-a
adunat ghem, gata să sară în ajutorul puiului ei, dar mâţa cenusie a venit lângă
motănaş, s-a aşezat alături şi a prins a roade ceva împreună cu el. Rodea mai mult
de urât ce i se făcuse, căci se vedea pe semne – era o mâţă cu stăpân, o mâţă
alintată… N-a mai chemat dolofanul din urma ei – s-a întors singură la motănaşi,
care rămăseseră numai trei…
Ceilalti doi tovarăşi n-au vrut sa se desprindă unul de altul şi mâţa i-a dus în
coridorul unei şcoli. Podeaua de ciment sufla rece şi motănaşii n-au vrut să rămână.
S-au luat din urma ei. Mâţa i-a mai dus o dată, le-a mai cules şi nişte fărâmituri,
dar motănaşii au mâncat fărâmiturile şi au venit iar după dânsa. Totuşi mâţa a
hotărât sa-i lase cu orice preţ în coridorul şcolii. A găsit undeva pe afară un capăt
de băsmăluţă – motănaşii au prins a se juca cu dânsa, şi mâţa a dispărut.
Mai greu a fost cu cel micuţ. Simţise el pe semne ca-i vorba să-l lepede – umbla
scâncind din urma ei .L-a vârât într-un beci, dar a ieşit înapoi, l-a adormit într-un
coş, dar a sărit iar afară.
Tot îmblând şi scâncind, pe la miezul nopţii a căzut într-o groapă săpată pe
marginea drumului pentru copaci. Mieuna disperat.
Mâţa s-a tupilat în întuneric şi stătea  tăcută. Motănaşul mieuna într-una. Mâţa a
stat aşa multă vreme, apoi a apărut în fundul străzii un omulean. Venea cântând
ceva şi legănându-se. A trecut pe lângă motănaş, şi-a contenit cântecul.
S-a aplecat peste groapă, a scos motănaşul. A stat o clipa pe gânduri, apoi şi-a
văzut de drum, dar motănaşul s-a pornit din urma lui bocindu-se.
Mâţa îi urmărea la câţiva paşi. Până la urmă omuleanul acela s-a supărat ca nu-şi
putea sfârşi cântecul din pricina motănaşului.S -a oprit, l-a vârât în buzunar-
motănaşul a amuţit la cald, iar omuleanul a pornit mai departe, tot legănându-se
împreună cu cântecul lui.
Băteau zorii… Vântul îmbla prin livezi culegând ultimele frunze din copaci. Mâţa
mergea istovită, aiurită…tinea capul jos, urechiuşele ciupite nu mai stăteau la
pândă şi blana ei gălbena cenuşie atârna caraghios pe şira spinării, de parcă era
împrumutată de la o mâţă mai răsărită ca dânsa…
Când s-a luminat bine de ziua, drumurile au adus-o iar la cocioaba veche de
scânduri. A urcat iute pe proptea sub acoperiş, dar podul era pustiu… O aştepta un
cuibar răcit, un deget de mănuşă, pe care nu-l mai împărţea nimeni. Cuminte, sleită
de puteri, mâţa s-a întins alături de cuibar şi a rămas să zacă acolo. A stat o zi şi o
noapte ghemuită – părea ca nici nu mai sufla. A doua zi a sărit jos, hotărâtă să fugă
din partea ceea a  oraşului, să dispară tot aşa cum apăruse nu demult…
S-a dus dar peste o zi a venit înapoi. Apoi a dispărut iar şi iar a venit – culcuşul gol
îi părea un motănaş de-al ei – un motănaş pe care nici nu-l putea duce să-l lase
undeva, nici nu-l putea lua cu dânsa…
Şi a rămas. Apoi a venit iarna. Când o răzbătea gerul ori foamea, cobora din
cocioabă, îmbla prin ogradă cu ochii iînchişi, cu blana zburlită, venea lângă lada cu
gunoaie şi aştepta cuminte până s-a săturat ultima mâţă, ca să vadă de-a raămâne
ceva şi pentru dânsa.
Rareori, când se abătea vre-un străin în ograda ceea, mâţa se înviora. Alerga
schiopătând în întâmpinarea lui şi mieuna moale de parca vroia să-l intrebe:
-  N-ai văzut mata motănaşii mei? Oare pe unde or mai fi, ce fac, cum o mai duc ei
sărmanii?