Balada celor cinci motănaşi de Ion Druţă

Balada celor cinci motănaşi, scrisă de Ion Druţă, este o poveste

înduioşătoare, plină de tâlc, în care drăgălăşenia pisicuţelor se împleteşte cu
o măiastra personificare, şi este scos în evidenţă puternicul impuls matern ce
stapâneşte atât în lumea oamenilor, cât şi în cea a animalelor.

Partea de sus a oraşului se socotea printre pisici ca cel mai fericit colţişor de
pe faţa pamântului şi nu era mâţă ce n-ar fi visat ca odată şi odată să se mute
într-acolo. Dumnezeu ştie ce le ademenea în partea ceea de oraş – poate
piaţa mică, unde vânzătorii picoteau veşnic în aşteptarea cumpărătorilor şi
oricând puteai şterpeli câte ceva, poate livezile mari  unde mai puteai da de
vrabii bătrâne şi mioape, poate acoperişurile vechi şi umbrite, unde găseşti
întotdeauna o vecină gata să-ţi asculte pasul…
Orisicum, partea de sus a oraşului era socotită printre mâţe ca un fel de rai
motănesc şi se abăteau încoace cine ştie de pe unde. Multe trăiau la stapâni
având nume şi culcuş, altele trăiau de azi pe mâine, dar cea mai mare parte
cutreierau gradinile să vadă de-s adevărate cele ce-au auzit ele despre traiul
pisicilor de pe aici.
Apoi, într-o bună zi, a mai răsărit o mâţă. N-a luat-o nimeni în seamă, că prea
era caraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiuşile şi îi lipsea mai mult de
jumătate din coadă. A cui era ea,Dumnezeu  s-o ştie. Pesemne nu era a
nimănui – blana ei cândva albă devenise galbenă, dovadă a multor ani de
pribegie. Începuse chiar a se sălbătăci – avea îmblet moale, hoţesc, gata de
fugă.
A îmblat o bună jumătate de zi din ogradă în ogradă şi cum se vede avea de
gând să se mute cu traiul încoace. Căuta într-una ceva – era atât de
preocupată, încât nici nu mai simţea când se luau câinii din urma ei. Abia
când colţii blestemaţilor erau la o şchioapă de blană, mâţa se aduna ghem,
scotea un şuierat scurt şi atât de sălbatic încât potăile îşi vedeau de treabă,
prefăcându-se că au vrut să facă şi ele o glumă…
A tot trecut pe sub garduri, a tot mirosit urma cuiva, când s-a oprit iîn fundul
unei ogrăzi lângă o cocioabă de scânduri.
Era o cocioabă veche de tot, cu acoperişul fugit pe frunte cu o armată
întreagă de proptele înfipte în coaste. Stă de multă vreme aşteptându-şi
ceasul, şi nu se folosea nimeni de dânsa căci fugind la vale, cocioaba şi-a
închis uşa pentru totdeauna. Locatarii au lăsat-o în pace vârându-i din vreme
în vreme câte o proptea şi dând copiilor de grijă sa nu vină cu joaca încoace
ca să nu nimerească tocmai atunci când i-a sosi cocioabei ceasul de apoi.
Mâţa  însă nu era dintre cele fricoase. A tot încercat să între când pe sub uşă,
când printr-o crăpătură de la temelie, apoi suind o proptea mai lungă a sărit pe
acoperiş şi a prins a toarce mulţumită – acoperişul avea nişte găuri prin care
trecea o mâţă cu tot cu stăpânul ei.
Până în seară n-a ieşit din cocioabă. Pe la amurg a sarit jos şi a prins a căra
în pod fel de fel de nimicuri. A suit nişte cârpe vechi, un deget de mănusşă, o
bucăţică de blană furată dintr-o tindă. A tot adunat o noapte întreagă – dinspre
ziuă a mai suit în podul cocioabei o coadă de peşte şi n-a mai coborât înapoi.
N-a coborât toată ziua, nici a doua zi n-a coborât – tocmai a treia zi dimineaţă
a lunecat pe proptea jigarită, numai pielea şi oasele.
S-a apropiat de primul prag ce i s-a întâmplat în cale şi a prins a mieuna
moale şi sfios. Cerşea. Dar n-a avut răbdare să aştepte până s-a trezi mila
stăpânei – a intrat într-o verandă de sticlă  şi a zburat îndată înapoi cu o
mătura aruncată în urma ei. Apoi a sărit în lada de gunoaie, fără să fi prins
rândul de cu seară şi a făcut mare tărăboi între pisoii capitalei.
Pisicile uşernice işi au demnitatea lor – o avea şi mâţa  asta galbenă –
cenuşie, dar s-a întâmplat ceva cu dânsa, ca după dimineaţa ceea n-a mai
rămas nici urmă din demnitatea ei. Se milogea la fiecare uşă, se repezea la
câini, încingând mare bătaie pentru mâncarea aruncată lor, fura din piaţă , de
prin beciuri. Se întorcea numai pe o jumătate de ceas în podul cocioabei, apoi
goana dupa mâncare pornea din nou.
La câteva săptămâni pe acoperişul cocioabei a răsărit un botişor de motănaş
şi a prins a cerceta lumea din jur zâmbind de parca se ruga:
- Fraţilor cine-mi dă un ghemuşor să mă joc oleacă?
Peste o clipă mai apăru un motănaş care era ghem, acela însă n-a mai stat să
aştepte până o să-i aducă. A păşit voiniceşte spre streaşină, şi fireşte a venit
cu capul în jos pe un strat de morcov. Era atât de uluit sărmanul, încât nici n-a
mai mieunat, în schimb frate-său a ridicat pe acoperiş o zarvă nemaipomenită.
A venit într-un suflet mâţa. L-a prins moale în gură pe cel căzut apoi a pornit
să urce propteaua – păşea rar, încet. S-a prins cu o labă de streaşină – o
clipă au atârnat amândoi în văzduh, apoi mâţa s-a făcut arc, arcul s-a
desfăcut şi a dispărut în podul cocioabei. Erau cinci de tot. Cel ce apăruse
primul pe acoperiş se întâmplase să fie mai răsărit decât ceilalţi şi era cam
fudul pe chestia asta. Apoi veni cel ce căzuse – voinic, dolofan şi isteţ. Numai
lui îi venea în cap să se suie pe spinarea mâţei pentru a-şi împlini somnul,
căci la urma urmei în blană era moale şi cald.
Apoi erau doi mai deopotrivă – pe semne că semănau unul cu altul şi legaseră
o tovăraşie cum rar se întâlneşte printre motănaşi – veneau disdedimineaţă
lângă degetul de mănuşă şi se tot jucau cu dânsul până ce îi prindea somnul.
Al cincilea era puţintel şi nenorocit, abia de începuse a merge şi el.
Acum mâţa era supărată – auzi tu să se ducă acela ca prostul la streaşină şi
să vie cu capul în jos. Totuşi cât de supărată n-ar fi fost caând l-a văzut pe cel
mic că vine să sugaă, l-a lăsat în pace. Apoi când cei doi tovarăşi care se
jucaseră toată vremea cu degetul de mănuşă şi habar n-aveau de cele
întâmplate, au venit să sugă, cel mai mare s-a repezit să le-o ia înainte…
Motănaşii sug. Cinci codiţe ridicate sus se clătina încolo şi încoace a plăcere.
Zece urechiușe stau ciulite gata să prindă sfadă cu oricine ar încerca să le
strice masa…apoi codițele coboară încet, câte oleacă urechiușele picură și
motănașii adorm grămăjoară; numai cel dolofan iese din mijlocul lor și, beat
de somn, urcă pe spinarea mamei – ce să-i faci asa-i când te-ai deprins…
Erau toți cinci bălani și curăței, așa cum fusese și ea odată. Aveau urechiușe
întregi și codițe frumușele. Erau o mare minune codițele celea – după atâta
pribegie, sărmana mâța, pe semne se aștepta ca și motănașii ei vor avea
urechiușe ciupite și ceva mai puțin de jumătate de coadă…
Dar a fost să fie altfel și n-avea capăt mândria ei de mamă. Încetișor ca să nu-
i trezească a început a le linge blănițele, de parcă ar fi vrut să le vadă toată
viața așa curățele cum au apărut pe lume. O rază de lumină strecurată prin
acoperiș a coborât asupra motănașilor și erau ei frumușei cum nu se mai
poate spune. Pe la zori i-a mai trezit să mai suga. Cel mai pici nu vroia să se
trezească – care supt dragă, care supt?..Totuși, călcat de ceilalți, s-a trezit și
a prins a-i izbi și el cum putea – ce înseamnă mă rog să-i strice somnul! După
ce i-a văzut adormiți mâța a lunecat încet pe proptea și a pornit prin ogrăzi
căutând mâncare…
Era o toamnă târzie…Mâțele ce aveau stăpâni s-au mutat cu dormitul prin
casele lor, beciurile au căpătat lăcăți, și vânzătorii de la piață mica nu mai
picurau că le era frig…Acum mâța galbenă cenușie găsea mai greu de
mâncare…Abia dacă făcea vreo trei drumuri pe zi şi la întoarcere era atât de
obosită că suia cu greu în podul cocioabei…
Dar într-o zi a dispărut disdedimineaţă şi nu s-a mai întors. Motănaşii stăteau
grămăjoară şi o aşteptau ca să vadă ce se fac ei cu atâta foame. Mâţa nu se
intorcea şi pân-la urmă foamea a scos motănaşii pe acoperiş. S-au încălzit o
clipă la soare, apoi au prins a depăna o jale în cinci glasuri – poate a uitat de
dânşii şi acum şi-a aminti…
Apoi celui dolofan i s-a urât să tot mieune într-una – las-ca dacă nu vine mâţa
se coboară el singur să vadă de ce nu vine…De data asta era păţit – n-a luat-
o orbeşte, ci a coborât pe propteaua pe care cobora mamă-sa…apoi cel mai
răsărit, pe semne din zaviste ca alţii i-o iau înainte a coborât şi el…s-au luat
după dânsul şi cei doi tovarăşi – peste un sfert de ceas toţi cinci erau jos…
până şi cel micuţ se uita mirat în jur – ca să vezi, al naibii, s-a coborât şi el…
Când s-a întors biata mâţă, nu mai ştia ce să facă. În tot largul ograzii erau
semaănate cinci blăniţe albe – las- că – şi găsesc ei şi singuri de mâncare…
Parcă n-au şi ei tot patru lăbuţe şi un botişor ce prinde îndată urma celor
gustoase?!
O vreme mâţa a stat uluită locului. I-a chemat, dar n-au vrut să vie – numai cel
micut a pornit spre dânsa, dar în drum a găsit o cutie goală de chibrituri şi a
prins s-o miroase…Crescuseră. Şi erau atât de micuţi şi naivi că dacă s-ar fi
repezit un căţel, i-ar fi pus pe toţi cinci grămadă, dar, pe semne a fost cineva
acasă în lipsa ei şi i-a
amăgit că au crescut de ajuns…
O noapte întreagă s-a căznit până i-a urcat în pod – acum nu era aşa de uşor
sa-i prinzi. Dinspre ziuă i-a văzut suiţi grămăjoară, dar nu-i putea aduna în
culcuş.
A venit însă o bură rece de ploaie şi iar i-a făcut micuţi cum  erau. Stăteau
grămăjoară încălzindu-se lângă dânsa, şi mâţa a prins a le înşira povestea
mâţelor, de la începutul începuturilor şi până în ziua de azi, le-a povestit de
unde vine ciuda câinilor şi în sfârşit ce-i cu şoarecii ceia…
Când i-a văzut adormiţi, a coborât jos să se dumerească ce-i cu bura cea de
ploaie şi daăa trece. Dar blana ei, păţită de atâtea ori s-a zburlit rău de tot şi i-
a spus că vine iarna – vine o iarnă grea şi amarnică, cu zăpadă şi ger… Mâţa
a suit propteaua înapoi şi s-a culcat lângaă motănaşi să se încălzească şi tot
sta cu ochii deschişi, căci erau toţi micuţi şi firavi şi venea iarna cu zăpadă şi
ger… Nopţi întregi a tot urzit în capul ei cinci vieţi de motănaşi, care erau sa
fie cele mai frumoase, apoi într-o dimineaţă n-a plecat nicăieri. A găsit căteva
coji de pâine ascunse de ea pentru zile negre. Apoi a găsit o coadă de
peşte…
Era o zi senină şi frumoasă…Ce mai bucurie pe capul motănaşilor – habar n-
aveau mai înainte că şi mamei lor îi place să se joace cu degetul de mănuşă.
De bucuria cea mare i s-au suit toţi în spinare apoi au prins a-i curăţa toţi
blana, s-o facă şi pe-a ei albă… Apoi au auzit ceva ronţăind şi au stat cu toţii
la pândă să prindă şoarecele. De abia pe la chindii au adormit
motănaşii. Mâţa a stat o vreme lângă ei apoi i-a trezit şi a prins a-i coborî din
pod.
Părea sa fie supărată, şi nu ştiau bieţii motănaşi de ce s-a supărat aşa de
odată mama lor şi încercau s-o împace. Mâţa însă nu vroia sa se împace. S-a
strecurat pe sub gard, chemându-i după dânsa. Păşea încet, ca la
pândă.Ochii larg deschişi privesc reci, alegând cel mai scurt drum, cea mai
bună gaură sub gard… Urechile ei ciupite se ţintesc la fiece foşnet de frunză,
la fiece lătrat de câine.
Cinci ghemuşoare albesc în umbrele amurgului bucuroase că pleacă şi ele
undeva. O boare de vânt aduce prin grădini răcoarea unei nopţi de toamnă.
Printre crengile goale licăresc ferestrele luminate, şi vântul aduce de undeva
de printre case o mireasma gustoasă- gustoasă.
Apoi deodată mâţa s-a oprit. A adunat motănaşii lângă o tufă. L-a luat pe cel
mai mare, mai dezmierdat şi au intrat împreuna într-o ogradă. O fetiţă, căreia
pe semne nu-i ajunsese ziua, stătea lângă poartă, căutând cu jind în stradă.
Mâţa şi-a trecut motănaşul pe lângă dânsa, apoi s-a întors înapoi şi a mai
trecut o dată …Cum a zărit motănaşul fetiţa s-a pornit de îndată pe urma lui –
pis-pis! Pană l-a prins.Apoi a pornit-o într-o goană spre casă strigând :
- Bunica, bunica!
Mâţa n-a mai stat să aştepte bucuria bunicii şi s-a întors iute la motănaşi, care
o aşteptau lângă tufe. S-a mirat că-s numai patru…Apoi şi-a amintit…
Au mai trecut pe sub câteva garduri, apoi la o cotitură de drum a zărit numai
trei blăniţe în urma ei. Dolofanul dispăruse singur. Să-şi fi dat el seama
iîncotro a pornit mâţa cu danşii, să fi găsit el singur un loc bun? A stat o clipa
la cumpănă – să plece mai departe ori să-l caute?
S-a intors să-l caute. L-a găsit cu vreo câteva ogrăzi în urmă. Se oprise lângă
o ladă cu gunoi, i se făcuse foame şi găsise ceva. A vrut  să-l ia cu dânsa, sa-i
găsească ea singură un loc mai bun, dar a zărit de odată o mâţă cenuşie ce
venea la ladă. S-a adunat ghem, gata să sară în ajutorul puiului ei, dar mâţa
cenusie a venit lângă motănaş, s-a aşezat alături şi a prins a roade ceva
împreună cu el. Rodea mai mult de urât ce i se făcuse, căci se vedea pe
semne – era o mâţă cu stăpân, o mâţă alintată… N-a mai chemat dolofanul
din urma ei – s-a întors singură la motănaşi, care rămăseseră numai trei…
Ceilalti doi tovarăşi n-au vrut sa se desprindă unul de altul şi mâţa i-a dus în
coridorul unei şcoli. Podeaua de ciment sufla rece şi motănaşii n-au vrut să
rămână. S-au luat din urma ei. Mâţa i-a mai dus o dată, le-a mai cules şi nişte
fărâmituri, dar motănaşii au mâncat fărâmiturile şi au venit iar după dânsa.
Totuşi mâţa a hotărât sa-i lase cu orice preţ în coridorul şcolii. A găsit undeva
pe afară un capăt de băsmăluţă – motănaşii au prins a se juca cu dânsa, şi
mâţa a dispărut.
Mai greu a fost cu cel micuţ. Simţise el pe semne ca-i vorba să-l lepede –
umbla scâncind din urma ei .L-a vârât într-un beci, dar a ieşit înapoi, l-a
adormit într-un coş, dar a sărit iar afară.
Tot îmblând şi scâncind, pe la miezul nopţii a căzut într-o groapă săpată pe
marginea drumului pentru copaci. Mieuna disperat.
Mâţa s-a tupilat în întuneric şi stătea  tăcută. Motănaşul mieuna într-una. Mâţa
a stat aşa multă vreme, apoi a apărut în fundul străzii un omulean. Venea
cântând ceva şi legănându-se. A trecut pe lângă motănaş, şi-a contenit
cântecul.
S-a aplecat peste groapă, a scos motănaşul. A stat o clipa pe gânduri, apoi şi-
a văzut de drum, dar motănaşul s-a pornit din urma lui bocindu-se.
Mâţa îi urmărea la câţiva paşi. Până la urmă omuleanul acela s-a supărat ca
nu-şi putea sfârşi cântecul din pricina motănaşului.S -a oprit, l-a vârât în
buzunar-motănaşul a amuţit la cald, iar omuleanul a pornit mai departe, tot
legănându-se împreună cu cântecul lui.
Băteau zorii… Vântul îmbla prin livezi culegând ultimele frunze din copaci.
Mâţa mergea istovită, aiurită…tinea capul jos, urechiuşele ciupite nu mai
stăteau la pândă şi blana ei gălbena cenuşie atârna caraghios pe şira spinării,
de parcă era împrumutată de la o mâţă mai răsărită ca dânsa…
Când s-a luminat bine de ziua, drumurile au adus-o iar la cocioaba veche de
scânduri. A urcat iute pe proptea sub acoperiş, dar podul era pustiu… O
aştepta un cuibar răcit, un deget de mănuşă, pe care nu-l mai împărţea
nimeni. Cuminte, sleită de puteri, mâţa s-a întins alături de cuibar şi a rămas
să zacă acolo. A stat o zi şi o noapte ghemuită – părea ca nici nu mai sufla. A
doua zi a sărit jos, hotărâtă să fugă din partea ceea a  oraşului, să dispară tot
aşa cum apăruse nu demult…
S-a dus dar peste o zi a venit înapoi. Apoi a dispărut iar şi iar a venit –
culcuşul gol îi părea un motănaş de-al ei – un motănaş pe care nici nu-l putea
duce să-l lase undeva, nici nu-l putea lua cu dânsa…
Şi a rămas. Apoi a venit iarna. Când o răzbătea gerul ori foamea, cobora din
cocioabă, îmbla prin ogradă cu ochii iînchişi, cu blana zburlită, venea lângă
lada cu gunoaie şi aştepta cuminte până s-a săturat ultima mâţă, ca să vadă
de-a raămâne ceva şi pentru dânsa.
Rareori, când se abătea vre-un străin în ograda ceea, mâţa se înviora. Alerga
schiopătând în întâmpinarea lui şi mieuna moale de parca vroia să-l intrebe:
-  N-ai văzut mata motănaşii mei? Oare pe unde or mai fi, ce fac, cum o mai
duc ei sărmanii?
Privighetoarea - Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
— Ce ai, nene Iorgule? Parca ai fi suparat.
— E!…
— Ba nu zau, ti s-a intamplat ceva?
— Mi s-a intamplat o ticalosie… Nici nu stiu cum sa-ti spui…
Stiti ca prin fundul curtii mele trece iazul morilor. Cand n-am
ce face, dau cu undita la peste. Am acolo, in stanga scarii (c-
am facut o scara pentru scaldat), o adancatura, in care arunc
in toate serile cate o bucata de mamaliga ori cate un pumn de
grau fiert: nada la peste… Si uneori, cand e apa merie, mai ales
acuma primavara, se da bine si prinz… nu cine stie ce pesti
mari, dar in sfarsit: cleni, mrene… Am prins de multe ori si mai
maricei — asa, cat un cutit de masa obisnuit… Tu nu esti
pescar; n-ai dat cu undita niciodata… E pacat…

La mine, acolo, e frumos de tot: o umbra deasa si racoroasa, si

apa aia care curge lin printre salcii pletoase… Sa vii o data sa
vezi… Acum, eu am undite sistematice, de se strang, se fac
baston; dar aici in iaz nu le intrebuintez, ca prea sunt lungi…
Iau cate o nuia de alun, ii pun ata, plumb si carlig, si gata; iar
cand plec de acolo, infasor ata pe nuia si o bag intrun tufis de
rachita.

In tufisurile astea si in salciile de pe marginea iazului vin

privighetori si canta toata noaptea… Foarte de multe ori, cand
stau linistit la pescuit, vin saracele pana langa mine, aproape
de tot, sa le prinzi cu mana, parca ar fi oarbe: umbla dupa oua
de furnici si dupa rame… Ce e azi? Joi. Alaltaseara, marti, a
venit pe la noi capitanul Delescu cu nevasta-sa si am stat cu
totii in pridvor sa le ascultam.

Nu canta una, cantau zece, cincisprezece; rasuna tot zavoiul…

Si cum era o luna ca ziua si mirosea liliacul… am petrecut o
seara… sa-l intrebi pe el… Mai ales una, chiar in gradina la
mine, intr-o salcie pletoasa, canta…

Doamne,Dumnezeule!… De cate ori incepea, facea intr-un fel

nou. Inca Victorita, nevasta capitanului, luase un condei sa
insemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea.
Uneori facea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!
…
iar cand ispravea intr-o cascada de triluri, zau daca nu-ti venea
s-o
aplauzi ca pe-o primadona… Si din crina ii raspundeau altele si
altele…
Frumoasa seara am petrecut, n-am s-o uit niciodata! Si ne
intrebam cu totii, daca o fi adevarat ca toate vietuitoarele de
pe pamant se trag dintr-o tulpina si ca s-au deosebit unele de
altele numai silite de imprejurarile deosebite prin care au
trecut — ce fel de imprejurari au fost alea, care au putut sili
privighetoarea sa ajunga sa cante asa, iar carsteiul bunaoara
sa haraie, ca un ceasornic de buzunar cand il intorci? Mare
taina! E!… Pe la douasprezece ne-au plecat musafirii, iar
nevasta capitanului, dupa ce ne-a zis noua “Buna-seara”, a
facut bezele inspre salcia pletoasa, strigand: “La revedere,
puica, pe mane seara!”
Si au venit si aseara; dar in salcie nu mai canta
privighetoarea…
Se auzea in zavoi, dincolo peste iaz, o multime; aici insa nu…
Ne gandeam ca poate si-a gasit sotia si s-o fi dus dupa ea in
zavoi; si ne sileam s-o recunoastem de pe cantec; dar, ori ca
era prea departe si nu puteam deosebi toate sunetele, ori ca
nu canta toate la fel; dar lucru hotarat, lipsea un sunet; n-n-
auzeam pe niciuna facand: clings!
Nu-l auzeam si sa vezi de ce… Azi-dimineata, neavand treaba,
ma cobor la
garla. Lasasem in ajun undita acolo intr-un tufis… O caut:
nimic. Zic:
sa stii ca mi-a furat-o cineva. Cand ma uit mai bine, o vaz mai
departe pe jos. Dau s-o ridic: ata desirata de pe bat si
incurcata in rachita. Ma iau dupa fir si ce sa vaz? Parca si
acuma mi se sfasie inima… Lasasem rama in carligul unditei; si
biata privighetoare, umbland dupa demancare, a inghitit
carligul!…

Saracuta! Cat trebuie sa se fi zbatut, cat

trebuie sa se fi chinuit!… Acum sta moarta, cu aripioarele
intinse, iar pe ochisorii ei, ca doua margele negre, napadisera
furnicile… Pre legea mea! Sunt asa intamplari absurde care-ti
tulbura mintea, iti zdruncinacredinta…

Auzi dumneata moarta: cu carligul infipt in gusulita aia, care

scotea sunetele alea dumnezeiesti! Auzi dumneata cum am
rasplatit eu pasarica nevinovata, pentru ca ne desfatase cu
viersul ei!
Cand ma gandesc, imi vine nebunie; dar ce nebunie!… Ah!
ochisorii
aia negri pe care napadisera furnicile!…