Singur pe lume

de Hector Malot
HECTOR MALOT (1830-l907) s-a născut și a trăit in Franța, deși a făcut studii de drept, a
scris proză și dramaturgie. Romanul Singur pe lume, apărut in 1878, este una dintre cele mai
citite și mai îndrăgite scrieri din literatura pentru copii.
Tipul naratorului- narator-personaj, îl indentificăm, prin cuvintele sale: Sunt un copil găsit,
am crezut că am și eu o mamă, adică prin verbul a avea la persoana I.
Romanul dezvăluie copilăria mai puțin fericită micuțului Remi, care cu opt ani în urmă, pe
când avea doar cinci-sase luni, îl găsise abandonat pe o stradă din Paris, înfășat în scutece
scumpe și îl crește o vreme mama Barberin. Batranul Jérôme Barberin, soțul acesteia,
acceptă adopția sperând că va putea obtine o recompensă din partea familiei care îl
abandonase pe Remi.
Într-o zi, tatăl adoptiv se întoarce acasă de la Paris, rănit în urma unui accident și bolnav și
vrea să scape de Remi fără să o asculte pe soția sa spunând că nu mai poate îngriji și de
băiat atât timp cât nici pentru el nu mai poate muncii, așa că îl vinde lui signor Vitalis, un
muzicant și "conducătorul unei trupe ambulante de animale" (cățelușul Capi, alți doi câini
dresați și un maimuțoi).
Trupa se oprește în fiecare sat pentru a da reprezentații de circ, lucru ce îl defavorizează
pe micul Remi care îndură din greu foamea și frigul.
Remi, desi mic, era un copil harnic. Mama Barberin îi dăduse un colț de grădină și îl
îngrijea cu pasiune:"adunasem o sumă de plante, de ierburi și de mușchi, pe care-l
smulsesem de prin păduri sau de pe langă pârâie,pe când pășteam vaca.
N-avea pretenții de grădină frumoasă, cu alei presărate cu nisip, cu pajiști tunse și cu răzoare
înflorite. Trecătorii nu se opreau să se uite la ea, peste gardul de mărăcini, dar, așa cum era,
avea meritul și farmecul că era a mea; munca mea, averea mea. O potriveam pe placul meu
și, când venea vorba de ea, de cel putin douăzeci de ori pe zi, îi ziceam "grădina mea". Remi
era și un copil extrem de sensibil și delicat cu cei care-l iubeau. Astfel, și-a procurat de la
cineva sămânță de napi străini, care făceau roade dulci comestibile, și a semănat un colțișor,
bucurându-se de pe acum de surpiza pe care i-o va face mamei.
Pentru a-i câștiga încrederea, Vitalis i-a cumpărat pe drum haine și încălțări, îi vorbea cu
blândețe,îl încuraja. Mai mult decât atât, de la stăpânul sau a învățat primele lecții de cinste și
demnitate. De exemplu,într-una din zile, nu mult după despărțirea de mama sa adoptivă,
Zerbino, unul dintre câini ,ieșise pe furis și Vitalis îl zări cu o coajă de pâine în gură. Iată cum a
reacționat stăpânul: "-O să mai vorbim noi, domnule Zerbino.”
Eu uitasem furtul; dar la împărțirea a patru pâini, l-am vazut pe Zerbino ghemuindu-se. Vitalis
și eu stam amândoi alături, pe câte-un snop de fân; între noi, Inimioara; în față, erau înșirați
cei trei câini: Capi și Dolce, cu ochii stăpânului, iar Zerbino cu botu-n jos și cu urechile
pleoștite. -Să iasă afară hoțul! A poruncit stăpânul; să se ducă-ntr-un colț și să se culce
nemâncat.
Imediat Zerbino și-a lasat locul și, mergând mai mult de-a bușilea, s-a ascuns într-un colț
arătat de stăpânul său, unde s-a vârât aproape tot într-un maldăr de iarbă, așa încât nu-l mai
vedem, dar îl auzeam suflând tânguios.„
Înzestrat cu sensibilitate și inteligență, cățelul Capi a însemnat foarte mult pentru sărmanul
Remi rămas fără tot ce avea mai scump, mama sa, i-a stat alaturi
chiar din primele zile.
"Pe cand cugetam astfel, cu inima ruptă și cu ochii plini de lacrimi, am simțit un
suflu cald trecându-mi pe fată. Am întins mâna și am dat peste părul lânos al lui
Capi. Se apropiase binișor de mine, mirosindu-mă, și respirația lui mi-alerga pe
obraz și prin păr. Ce voia? Să se culce și el pe fân, lipit de mine și să-mi lingă
prietenește mâna. Mișcat de dezmierdarea lui, m-am săltat puțin și l-am sărutat
pe botul rece. Drept mulțumire, și-a înăbușit un țipăt, apoi și-a pus laba-n mâna
mea și n-a mai mișcat. Am uitat atunci și osteneala și necazurile. Gâtul încleștat
mi s-a destins și-am respirat; nu mai eram singur; aveam un prieten."
În alt loc, copilul mărturisește: "Căci era foarte deștept Capi; și pricepea, și te
făcea să-l pricepi. Mulți ziceau că nu-i lipsea decât graiul; dar eu credeam altfel:
că numai în coada lui era mai mult spirit și elocventă decât în limba și ochii
multor oameni. Oricum, vorba n-a fost niciodată necesară între noi doi, căci, cum
ne-am văzut, ne-am și înțeles.„
În timpul unei reprezentații la Toulouse, în urma unor neânțelegeri, Vitalis este
arestat și închis pentru două luni.
Remi rămâne singur cu animalele și este invitat să locuiască cu ei de doamna
Mulligan și de fiul său paralizat, Arthur, un tânăr englez bolnav, care calătorește
cu mama sa la bordul Lebedei, o ambarcațiune amenajată pentru croaziere.
Cât timp stă aici, le va spune povestea vieții sale, faptul că fusese abandonat și
nu avusese prilejul să își cunoască părinții, iar doamna Milligan, o femeie de o
bunătate deosebită, îi va relata despre felul în care își pierduse fiul, pe când
acesta avea numai șase luni, despre moartea soțului ei și despre nașterea lui
Arthur și, nu în ultimul rând, despre eforturile depuse de James Milligan,
cumnatul său, de a-i găsi fiul pierdut.
Remi s-a acomodat și îi place să locuiască cu ei, dar cele două luni au trecut și
Vitalis își reia drumul cu trupa sa.
În timpul unei furtuni de zăpadă, doi dintre câini sunt uciși de lupi, iar maimuța
moare.
Visul lui Vitalis era să ajungă la Paris, căci numai acolo puteau juca și iarna.
Frigul și viscolul i-a prins însă pe drum. Surprinși într-un loc pustiu, se adăpostiră
într-o colibă dintr-o pădure. În jurul lor urlau lupii, iar ei erau uzi, flămânzi și
înfometați. Zerbino și Dolce, cățeii mai prostuți, se repeziră afară, dar sunt
sfâșiați de lupi. Din cauza frigului, Inimioara capătă pneumonie și, cu toate că,
ulterior, într-un sat învecinat, Vitalis a convins un doctor s-o trateze, mica
maimută moare.
Cu o astfel de pierdere semnificativă, Vitalis era disperat. Trupa era sfărâmată
și nu mai avea nici un ban. Cu mari dificultăți ajunseră ei trei: Vitalis, Remi și
Capi, în Paris.
 Cu toată durerea din suflet, Vitalis îi spuse lui Remi că trebuie să se despartă,
nu mai era capabil să-l întrețină. Se hotărâse să-l dea, pe timpul iernii, în grija
unui patron, unde urma să cânte împreună cu alți copii la harpă.
Vitalis urma să dea lecții de muzică toată iarna și să pregătească alți doi câini,
ca să întregească trupa.
Remi este dus la un patronul Garofoli, un individ care s-a dovedit că nu este
altceva decât un monstruos traficant de copii sărmani și orfani, pe care ii punea
să cerșească, exploatându-i,bătându-i și înfometându-i. Remi se îngrozi de ceea
ce vedea acolo. Un singur lucru bun se petrecu în scurta perioadă cât a stat la
Garofoli: l-a cunoscut pe Mattia, un copil bolnăvicios și slab, dar prietenos și
inteligent.
Într-o zi, Vitalis surprinde o scenă în care Garofoli bate copii ce îi trimitea la
cerșit și îl ia imediat pe Remi de la el. În timp ce mergeau și rătăceau, Vitalis îi
spune băiatului că nu au nici bani nici locuință. În drum spre Gentilly, se încurcă
în toiul nopții de iarnă și adorm pe o grămadă de gunoi în paie. Mai târziu Remi
se trezește într-un pat curat și călduros înconjurat de câțiva copii și un bărbat.
Află că din pricina bolii și a gerului Vitalis nu mai era, iar Capi a rămas cu el, aici
la grădinar.
Dintre toți copii cel mai apropiat de Remi este, Liza, o fetiță care a rămas fără
glas în urma unui șoc. Grădinarul îi propune micuțului să rămână alături de ei și
să lucreze la grădină împreună. Tot acum, cu ajutorul poliției, Remi află că Vitalis
a fost un mare cântăreț de operă, Carlo Balzani, dar când și-a pierdut vocea a
hotărât să devină comediant ambulant.
Grădinarul Acquin îl trataează cu greu pe Remi de pneumonie din pricina
banilor, dar când vine primăvara, băiatul este un adevărat ajutor în grădină. După
aproximativ doi ani fericirea se termină. Unchiul Acquin este dus la închisoare
pentru cinci ani deoarece nu reușise să mai plătească la timp ultima parte din
datoria pentru casă și grădină.
Remi pleacă din Paris în compania lui Capi, iar pe drum se întâlnește cu
Mattia care îi spune că Garofoli era acum la închisoare pentru omorârea unui
copil cu bătaia și pleacă cu el și Capi mai departe spunând că știe bine să cânte.
Pe drum cântă la o nuntă de la care strânge bani frumoși, iar Remi se gândește
la cât de frumos ar fi să îi ia o vacă tușei Barberin.
Băieții ajung la Varses unde totul era negru din pricina cărbunelui, aici era
unchiul la care găsise adăpost Alexis. Lui Remi nu îi place ideea de a rămâne
aici, dar muncește în locul lui Alexis când acesta se rănește la o mână.
Într-o zi are loc o inundație și stau acolo fără apă și mâncare paisprezece zile,
dar după această lungă și grea așteptare sunt salvați doar ei șase din cei o sută
douăzeci de mineri.
 Cei trei prieteni, Capi, Remi și Mattia nu mai stau aici și merg să înmulțească
banii pentru a-i lua o vacă tușei Barberin.
Remi îi dă vaca mamei apoi la sfaturille ei merge să își caute familia, dar mai
întâi trece să o vadă pe Liza, apoi merge în Anglia și merge cu trăsura spre casa
familiei Driscoll, familia reală pe un drum mizerabil. Aici găsește o familie
numeroasă, toți sunt blonzi și par a fi hoți, iar Remi nu vrea să creadă că aceasta
este familia lui reală.
Băiatul află că e dus pe sfoară de un nepot al mamei sale reale Milligan pentru
a-i rămâne averea lui. Cei trei fug în Franța iar și caută vasul doamnei Milligan.
Băieții găsesc vaporul, dar paznicul le spune că doamna împreună cu cei doi
copii a plecat în Elveția. Merg și ei acolo și la o reprezentație a lor Liza îl aude pe
Remi cântând și acest șoc îi readuce vocea.
Mattia îi povestește tot doamnei Miligan, iar apoi și Remi.
În final aflăm ca Remi s-a căsătorit cu Liza și locuiește cu mama sa biologică,
dar și cu mătușa Barberin, iar Mattia a devenit un cântăreț celebru.