Singur pe lume

De Hector Mallot
Singur pe lume este povestea micului orfan Rémi. Este un roman de iniţiere prin excelenţă, căci eroul
creşte şi se maturizează dând piept cu viaţa plină de privaţiuni şi confruntându-se cu adevărate drame.
Hector Malot ne poartă, alături de Rémi şi Vitalis, de căţeii Capi, Dolce şi Zerbino şi de maimuţa
Sufleţel, prin Franţa şi Anglia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În tot acest timp, Rémi nu-şi
pierde speranţa că într-o bună zi îşi va regăsi adevărata familie. Povestea are un final fericit: eroul îşi
întâlneşte mama şi fratele şi descoperă că este moştenitorul unei mari averi.

Teme principale
Teme precum (prietenia, copilăria, vagabondajul, nomadismul, speranța, curajul, familia, relatia om-
animal, aventura, maturizarea, copilul orfan și solidaritatea) sunt conturate în operă prin încercările
față de care protagonistul operei, Rémi, este silit sa treacă.

Personaje
 Rémi: copil găsit, în vârstă de opt ani, muzicant și saltimbanc ambulant. Se dovedește a fi fiul
crezut mort al Doamnei Milligan.
 Vitalis: muzician ambulant, care îl cumpără pe Rémi de la Jérôme Barberin. Va muri de frig
în Paris. Identitatea lui adevărată: Carlo Balzani
 Mattia: un amic al lui Rémi știe să cânte la toate instrumentele muzicale și îl ajută pe Rémi
să-și regăsească familia. Acesta îl avea ca fost stapan pe Garoffoli.
 Arthur: fiul lui Madame Milligan, un copil cu un handicap care luptă din răsputeri ca să
supraviețuiască, să se vindece de o maladie teribilă. Un simbol al curajului, întâlnirea cu el îl
va marca pe Rémi care dezvoltă pentru el o mare afecțiune. Ei se întâlnesc pentru prima oară
pe puntea vasului Lebăda, vas care aparține mamei lui Arthur, după arestarea lui Vitalis la
Toulose. Este îndrăgostit de Cristina.
 Inimioară\Sufletel, Capi, Zerbino și Dolce: animalele din trupa ambulantă a lui Vitalis.
Zerbino și Dolce vor fi omorâți de lupi, urmând ca Inimioară/Suflețel să moară din cauza unei
boli la plămâni, din cauza frigului.
 Jérôme Barberin: tatăl vitreg al lui Rémi și zidarul care îl vinde pe acesta lui Vitalis,
saltimbancul. Acesta va muri în spital, la Paris.
 Barberin: mama adoptivă a lui Rémi. Sotia lui Jerome Barberin
 Madame Milligan: englezoaică bogată, mama lui Arthur, trăiește pe puntea unui vas cu
zbaturi și navighează cu el pe diverse râuri din Franța și care la final se dovedește a fi chiar
mama lui Rémi.
 James Milligan: unchiul lui Arthur si cumnatul doamnei Milligan, dar în același timp și cel
care îl fură pe Rémi de la mama lui.
 Garrofoli: patronul foarte rău al unor copii cu talent muzical și unchiul lui Mattia. Mai târziu,
va fi închis din cauza că l-a omorât în bătaie pe Orlando.
 Nenea Acquin: numit și moș Petre, bătrânul care îl salvează pe Rémi și care îl îngrijește și va
închis la închisoare timp de cinci din cauza unei datorii.
 Alexis, Benjamin, Etiennette și Liza: copiii lui nenea Acquin. Din cauza închiderii tatălui lor,
fiecare va ajunge altundeva. Liza va ajunge la mătușa Caterina; Alexis va ajunge la un prim
unchi din Varses, în Cevenne; Benjamin va ajunge la un al doilea unchi, grădinar la Saint-
Quentin; Etiennette va ajunge la o mătușă, măritată la Esnades.
 Caterina: sora lui nenea Acquin și mătușa lui Alexe, Benjamin, Etiennette și Liza.
  Ricardo: un copil sclav al lui Garofoli, care este nevoit să-i bată pe ceilalți.
 Maurice: un bărbat mort în cumpilta explozie a primejdiosului gaz de mină; era căsătorit și
avea un copilaș.
 Gaspard: fratele lui Caterina și lui Acquin și unchiul lui Alexe, Benjamin, Etiennette și Liza;
acesta și cu soția sa îl vor crește pe Alexe după închiderea tatălui său.
 Meșterul/Dascalul: un bătrân pasionat de cărbuni; acesta rămâne blocat într-un puț, după o
inundație, alături de alți șase, printre care și Rémi și Gaspard.
 Bergounoux, Pagès, Compeyrou și Carrory: spărgători rămași în puț; Compeyrou va muri
înecat; Carrory este un copil adunător, precum Rémi.
 Domnul Espinassous: bărbier și profesor de muzică; le oferă lui Mattia și Rémi cartea "Teoria
muzicii".
 Patrick Driscoll, Margareta Grange, Katy, Allen, Ned, Ana, Bunicul: membri ai familiei
Driscoll din Londra.
 Cristina: sora lui Mattia și nepoata lui Garofoli.
 Bob: clovn și prietenul lui Mattia.

Rezumat
Jerome Barberin locuiește cu soția sa într-un orășel francez, Chavanon (la marginea masivului central,
lângă originile râului Loira). De obicei lucrează la Paris ca zidar. Într-o zi, găsește un băiețel la Paris.
Băiatul poartă haine foarte fine, așa că se pare că părinții lui sunt bogați. Barberin se oferă să aibă
grijă de copil, sperând să obțină o recompensă bună. Îl dă pe băiat soției sale și îi spune Rémi.
Barberin este rănit într-un accident. El dă vina pe angajatorul său și speră să primească compensații
financiare într-un proces. Procesul costă mulți bani, iar Barberin îi spune soției să-și vândă vaca
(principala ei sursă de avere) și să scape de Rémi. Ea vinde doar vaca.
Povestea propriu-zisă începe când Rémi are opt ani. Barberin vine acasă pe neașteptate, amar și fără
bani, după ce și-a pierdut procesul. Vede că Rémi este încă acolo și decide să scape de el când
întâlnește un artist călător, Signor Vitalis, în cârciuma locală, care călătorește cu trei câini Capi,
Zerbino și Dolce - și o maimuță, Joli-Cœur. Vitalis se oferă să-l ia pe Rémi ca ucenic pentru bani.
Rémi părăsește casa copilăriei, fără nici măcar șansa de a-și lua rămas bun de la mama sa adoptivă și
începe o călătorie pe drumurile Franței. Vitalis este un om bun, cu siguranță o companie mai bună
decât Barberin și îl învață pe Rémi să cânte la harpă și să citească. Adesea amândoi sunt flămânzi și
fără acoperiș deasupra capului, dar din animale, în special Capi, Rémi își câștigă prieteni dragi, iar în
Vitalis tatăl care îi lipsește. Împreună își câștigă existența oferind spectacole muzicale și scenice în
sate și orașe. Ei călătoresc spre vest, via Murat (unde Vitalis îi povestește despre prințul de Napoli,
cumnatul lui Napoleon, venit de acolo). Următoarea oprire este Ussel, unde Rémi este echipat pentru
noua sa viață, inclusiv pantofi, pe care nu i-a mai deținut niciodată. Primul oraș mare care merge spre
sud este Bordeaux, după care au tăiat chiar prin mlaștina din Les Landes spre Pau. Când sunt la
Toulouse, Vitalis este băgat în închisoare după un incident cu un polițist care este dur cu Rémi. Nu
este ușor pentru un tânăr de zece ani să se hrănească pe sine și cu patru animale aflate sub îngrijirea sa
și aproape că mor de foame, când întâlnesc „Lebăda” - o mică navă fluvială deținută de doamna
Milligan și de fiul ei bolnav Arthur. Rémi este luat pentru a-l distra pe băiatul bolnav, iar el devine
aproape parte din familie. Ei călătoresc spre Montpellier și Marea Mediterană pe Canal du Sud. Rémi
află povestea despre soțul și cumnatul ei decedați, care, conform legii engleze, urma să moștenească
toată averea fratelui său dacă acesta moare fără copii. Un copil mai devreme dispăruse și nu a fost
găsit niciodată (sub conducerea acestui James Milligan), dar la scurt timp după moartea soțului,
Arthur s-a născut. Două luni mai târziu, Vitalis este eliberat din închisoare, doamna Milligan plătește
pentru ca el să ia trenul spre Cette. Rémi și Miliganii ar dori să rămână împreună, dar Vitalis
consideră că este mai bine ca Rémi să fie liber, așa că își iau rămas bun. Cu toate acestea, doamna
Milligan consideră că Vitalis este un om foarte amabil și cinstit. Călătoresc prin Tarascon,
Montelimar, Valence, Tournon, Vienne, Lyon, Dyon și Chalon pe drumul spre Paris, dar iarna îi
prinde la 30 de mile de Troyes, iar într-o furtună de zăpadă Zerbino și Dolce sunt atacati de lupi în
pădure , iar Suflețel face pneumonie. În încercarea de a strânge bani pentru doctor, Rémi și Vitalis
susțin un spectacol și Vitalis cântă. Rémi nu l-a mai auzit niciodată pe Vitalis cântând și nu este
singurul care este nedumerit: o doamnă tânără și aparent bogată îi spune lui Vitalis că este uimită să-i
audă vocea minunată. Vitalis reacționează furios. El îi explică doamnei priceperea, spunându-i că a
fost servitorul unui cântăreț. Nu arată nicio apreciere când doamna îi dă o monedă de aur lui Capi. Se
întorc la suflețel cu banii, dar e prea târziu.
Acum își continuă călătoria către Paris. Vitalis decide să-l lase pe Rémi cu un alt „padrone” pentru
iarnă, în timp ce el antrenează noi animale cu încasările. Acest „padrone” este un bărbat care
păstrează un grup de băieți, vânduți de părinții lor săraci, care lucrează pentru el. Garofoli nu este
acasă, iar Vitalis îi spune lui Rémi să aștepte acolo și că se va întoarce în curând. Rémi petrece două
ore îngrozitoare în casa din Rue Lourcine - așteptându-l pe Garofoli și vorbește cu un băiat prost,
Mattia, care ține casa pentru că Garofoli. Când se întorc ceilalți băieți și Garofoli, Rémi este martor
cât de teribil îi abuzează Garofoli pe cei care nu aduc acasă suma necesară: îi bate și îi înfometează.
Când Vitalis se întoarce și vede cum băieții sunt biciuiți, îi spune lui Garofoli că ar putea merge la
poliție, dar Garofoli îl amenință că le va spune „unor oameni doar un nume care îl va face pe Vitalis
roșu de rușine”. Vitalis îl ia pe Rémi de acolo. Acest act de dragoste îl costă pe Vitalis viața. În acea
noapte, neputând să găsească un loc de cazare, Vitalis și Rémi se prăbușesc în furtuna de zăpadă sub
un gard, după ce au căutat fără rezultat accesul la un adăpost de carieră de piatră.
Rémi se trezește într-un pat, cu oameni în picioare în jurul lui: un bărbat, grădinarul Pierre Acquin,
doi băieți Alexis și Benjamin și două fete Étienette (Martha) și micuța mută Liza, care are aproximativ
5-6 ani. Rémi află adevărul teribil: Vitalis este mort. În încercarea de a-i descoperi identitatea,
polițiștii îl duc pe Rémi la Garofoli, care dezvăluie adevărul: Vitalis era celebrul cântăreț italian Carlo
Balzani. Când a îmbătrânit, și-a pierdut vocea și a fost prea mândru pentru a cânta în locuri mai mici.
A decis să dispară, schimbându-și identitatea în Vitalis. Familia îi ia pe Rémi și Capi. Rémi o adoră în
special pe Liza. El o învață să citească și cântă la harpă pentru ea. Liza iubește în special o melodie
napolitană. Rémi devine grădinar și urmează doi ani de muncă grea și duminici vesele. Apoi, o
furtună de grindină strică paharul din seră, iar Acquin este îndatorat față de bărbatul de la care a
împrumutat pentru a-și cumpăra afacerea. Nu poate plăti și trebuie să intre în închisoarea unui debitor.
Copiii urmează să meargă la unchi și mătuși, în mai multe orașe franceze. Deși copiii insistă că și
Rémi aparține familiei, niciunul dintre unchi și mătuși nu este dispus sau capabil să aibă grijă de
Rémi. Cu inima zdrobită, jurându-le fraților săi să-i viziteze și să le aducă vești tatălui lor de la ei,
Rémi își ia harpa şi pe Capi și pornește la drum. Rémi decide să se îndrepte spre sud spre
Fontainebleau, dar nu a trecut mult timp când se întâlnește cu un tovarăș, Mattia, băiatul lui Garofoli,
înfometat lângă o biserică de pe străzile Parisului. Garofoli este în închisoare pentru că a bătut până la
moarte un alt băiat. Mattia îl roagă pe Rémi să-l ia în trupa lui. Rémi este speriat: cu el, Mattia ar
putea muri de foame la fel de mult ca singur. Dar Mattia îl convinge că doi nu vor muri niciodată de
foame pentru că unul îl ajută pe celălalt. Astfel, „trupa Rémi” este formată acum din doi muzicieni de
doisprezece ani și un câine. Mattia se dovedește a fi un violonist supradotat, cântă și el la alte
instrumente și a învățat câteva trucuri în timp ce lucra o vreme într-un circ. Băieții se descurcă bine
primăvara la nunți și festivaluri, talentele lor sunt apreciate și Rémi preia planul de a cumpăra o vacă
și de a o vizita pe tuşa Barberin.
Deoarece o vaca costă foarte mulți bani, Rémi plănuiește un traseu prin Corbeil, Montgaris, Gien,
Bourges, St. Amand și MontluÇon, unde câștigă mulți bani în drum spre Alexis, care acum locuiește
cu unchiul său Gaspard (frate al lui Acquin)) în orașul minier Varses și lucrează în mină cu unchiul
său. Când Alexis este rănit și nu poate lucra pentru o perioadă, Rémi se oferă voluntar să-l
înlocuiască. Unul dintre mineri este supranumit magister; este un om bătrân și înțelept. Devine un bun
prieten și explică istoria cărbunelui. Într-o zi, mina este inundată de râul Divonne. Șapte mineri,
inclusiv unchiul Gaspard, magistrul și Rémi, își găsesc adăpost, dar sunt prinși în capcană. Ei așteaptă
să fie salvați, dar habar nu au de cât timp trece în foame și frică. Unul dintre bărbați mărturisește o
crimă, se învinovățește pentru dezastru și se sinucide. Ei ajung să petreacă două săptămâni în
subteran. Mattia spune că nu a crezut niciodată că Rémi ar putea fi mort, iar Rémi este mândru de
credința puternică a prietenului său în el.Rémi vrea ca Mattia să învețe muzică și ei vizitează un
frizer/muzician. Domnul Espinassous este uimit de marele talent al lui Mattia și încearcă să-l
convingă să rămână și să învețe, dar Mattia nu vrea să-l părăsească pe Rémi. Băieții se îndreaptă acum
spre mama adoptivă a lui Rémi. Mai întâi decid să viziteze Clermont Ferrand, iar spre sud-vest,
orașele cu băi minerale Saint Nectaire, Mont-Dore, Royat și Bourboule de unde pot face bani frumoși,
pentru vaca tuşei Barberin. Când trec prin Ussel, nu departe de Chavanon, se asigură că nu vor
cumpăra o vacă rea și cer ajutorul unui veterinar. Veterinarul este foarte prietenos. În orașul următor
băieții sunt acuzați că au furat vaca. De ce ar avea doi muzicieni de stradă o vacă, la urma urmei? Îi
explică primarului povestea lor. Primarul o cunoaste pe tuşa Barberin, a auzit de accidentul din mina
si este dispus sa creada ca baietii sunt sinceri. Pentru a fi sigur, veterinarul este chemat să depună
mărturie, iar băieții își pot continua călătoria.
Rémi și tuşa Barberin se întâlnesc în sfârșit din nou. Tuşa Barberin îi spune lui Rémi că Jerome este la
Paris în căutarea lui Rémi, pentru că adevărații lui părinți par să-l caute. Aceasta știe însă foarte
puține, pentru că Jerome nu i-a spus niciodată niciun detaliu. Rémi este dornic să-și cunoască părinții
adevărați. Rémi și Mattia decid să se întoarcă la Paris și să-l găsească pe Barberin. În drum spre Paris,
trec prin Dreuzy, unde îi fac o vizită lui Liza Acquin. Rémi și Liza sunt foarte iubiți unul de celălalt.
Când băieții ajung la Paris, află că Jerome a murit. Rémi îi scrie o scrisoare tuşei Barberin. Aceasta
răspunde și ea anexează o scrisoare care a fost trimisă de Jerome înainte de a muri. Menționează
adresa biroului avocatului din Londra, însărcinat cu căutarea lui Rémi. Sunt conduși direct la părinții
lui Rémi. Numele lor este Driscoll. Rémi este teribil de dezamăgit: Driscoll-ii sunt reci cu el. Se
dovedesc a fi o bandă de hoți și îl folosesc pe Capi pentru a-i ajuta în munca lor.
Soții Driscoll primesc un vizitator, un bărbat care pare interesat de Rémi. Mattia le ascultă
conversația. James Milligan pare a fi unchiul lui Arthur. Speră că Arthur va muri, astfel încât va
moșteni averea răposatului său frate. Băieții sunt de acord că doamna Milligan trebuie avertizată.
Mattia îl întâlnește pe Bob, un clovn care se dovedește a fi un prieten bun. Când Rémi este acuzat de
un jaf comis de părinții săi, Bob și Mattia îl ajută să scape din închisoare. Cu ajutorul fratelui lui Bob,
un marinar, se întorc în Franța pentru a o căuta pe doamna Milligan, pentru a o avertiza despre
cumnatul ei. Încep prin a urca Sena, deoarece „Lebăda” este o barcă remarcabilă; aud curând că
oamenii au văzut-o. Ei urmează poteca de-a lungul râurilor și canalelor. Pe drum trec prin Dreuzy
unde speră să o reîntâlnească pe Liza. Cu toate acestea, au auzit că unchiul acesteia a murit și că o
doamnă englezoaică bună, care a călătorit pe o barcă, s-a oferit să aibă grijă de ea. Rémi și Mattia
urmăresc „Lebăda” peste Franța până aproape de granița cu Elveția. Ei găsesc barca abandonată,
aflând că nu a putut călători mai departe pe râu, iar familia și-a continuat călătoria, probabil până la
Vevey. Când ajung în orașul în care ar trebui să se afle „englezoaica cu băiatul bolnav și fata mută”,
încep să cânte lângă fiecare gard. Durează câteva zile.
Într-o zi, Rémi își cântă cântecul napolitan și aude o voce slabă care continuă cântecul. O găsesc pe
Liza, a cărei voce a revenit când l-a auzit pe Rémi. Băieții descoperă James Milligan este acolo, iar lui
Rémi îi este frică să-l întâlnească, dar James nu-l cunoaște pe Mattia, așa că îi poate spune doamnei
Milligan povestea lor. Doamna Milligan presupune că Rémi ar putea fi fiul ei cel mare pierdut, dar îi
spune lui Mattia să păstreze secretul până când este sigură. Ea aranjează ca băieții să stea la un hotel.
După câteva zile, doamna Milligan îi invită pe băieți la vila ei, unde o întâlnesc pe mama Barberin, pe
care a chemat-o doamna Milligan. Mama Barberin îi arată hainele lui Rémi de bebeluși, pe care
doamna Milligan le recunoaște ca fiind hainele pe care le purta băiatul ei când a fost furat. Doamna
Milligan declară bucuroasă că Rémi este fiul ei. Domnul Driscoll fusese pus sail fure pe băiat.
Povestea are un final fericit: Rémi își găsește familia și descoperă că este moștenitorul unei averi.
Draga soră mai mică a lui Mattia, Cristina, este trimisă din Italia și toți cresc împreună. Arthur se face
bine și devine un atlet, Mattia un violonist celebru. Rémi se căsătorește cu Liza și au un fiu pe nume
Mattia, iar mama Barberin îi devine bona. Cartea se încheie cu partitura cântecului napolitan.

Marile speranțe
De Charles dickesns
Marile speranțe este un roman din 1860 - 1861 scris de Charles Dickens, scriitor englez. Acțiunea
romanului urmărește evenimentele ce i-se întâmplă unui băiat în timpul maturizării sale. Cartea
înfățișează educația unui orfan poreclit Pip (cartea este un bildungsroman , o poveste despre creșterea
vârstei ). Este cel de-al doilea roman al lui Dickens, după David Copperfield , care va fi povestit pe
deplin la persoana I. Acţiunea este plasată în Kent și Londra, la începutul secolului al XIX-lea.

Teme principale
Așteptările” din titlu se referă la „o moștenire care va veni”, și astfel anunță imediat că banii, sau mai
precis bogăția joacă un rol important în roman. Alte teme majore sunt: crima, clasa socială, inclusiv
gentilitatea și alienarea socială, imperialismul, ambiția, maturizarea, copilul orfan, copilăria,
speranțele, efectele vinovăției asupra conștiinței cuiva, moralitatea, tipologia omului ipocrit şi
tipologia omului proscris social, iubirea/tipologia omului îndrăgostit nebuneşte.
O temă centrală este a oamenilor care trăiesc ca proscriși sociali. Cadrul de deschidere al romanului
subliniază acest lucru: orfanul Pip trăiește într-un mediu izolat de ceață, lângă un cimitir, mlaștini
periculoase și nave închisoare . Mai mult, „am fost întotdeauna tratat ca și cum aș fi insistat să mă
nasc în opoziție cu dictaturile rațiunii, religiei și moralității”. Cu toate acestea, Pip are speranță în
ciuda sentimentului său de excludere, deoarece este convins că providența divină îi datorează un loc
în societate și că căsătoria cu Estella este destinul său. Prin urmare, atunci când norocul îi vine în cale,
Pip nu arată nicio surpriză, pentru că el crede că valoarea sa ca ființă umană și nobilimea sa inerentă
au fost recunoscute. Astfel, Pip acceptă lingușirea lui Pumblechook fără să clipească: „Băiatul acela
nu este un băiat obișnuit” și „Poate? Poate ?” asociat cu strângeri de mână. Din speranța lui Pip vine
„dragostea lui incontrolabilă, imposibilă pentru Estella”, în ciuda umilințelor la care ea l-a supus.
Pentru Pip, a câștiga un loc în societate înseamnă și a câștiga inima Estellei.
Când banii furnizați în secret de Magwitch îi permit lui Pip să intre în societatea londoneză, sunt
introduse două noi teme legate, bogăția și gentilețea. După cum sugerează și titlul romanului, banii
sunt o temă a Marilor speranţe . Esențial pentru aceasta este ideea că bogăția este acceptabilă pentru
clasa conducătoare numai dacă vine din munca altora. Averea domnișoarei Havisham nu provine din
sudoarea frunții ei, ci din chiria colectată pe proprietățile pe care le-a moștenit de la tatăl ei. Averea ei
este „pură”, iar meseria tatălui ei nu o contaminează. Din cauza averii sale, bătrâna, în ciuda
excentricității sale, se bucură de stima publică. Pe de altă parte, averea lui Magwitch este
inacceptabilă din punct de vedere social, în primul rând pentru că a câștigat-o, nu prin eforturile
altora, ci prin munca sa grea, și în al doilea rând pentru că a fost condamnat și a câștigat-o într-o
colonie penală. Se susține că contrastul cu bogăția domnișoarei Havisham este sugerat simbolic.
Astfel, banii lui Magwitch miros a sudoare, iar banii lui sunt grasi și mototoliți: „două bancnote de o
liră înăbușitoare și grase care păreau să fi fost în cea mai caldă intimitate cu toată piața de vite din
țară” . Bogăția, de fapt, scăpa din controlul lui Pip: cu cât cheltuiește mai mult, cu atât se îndatorează
mai mult pentru a satisface noi nevoi, care erau la fel de zadarnice ca și cele vechi. Calea lui
neobișnuită către gentilitate are efectul opus celui așteptat: oportunități infinite devin disponibile, cu
siguranță, dar puterea voinței, în proporție, estompează și paralizează sufletul. În metropola
aglomerată, Pip devine dezamăgit, deziluzionat și singur. Înstrăinat de Kent, el a pierdut sprijinul
oferit de fierarul din sat. În Londra, el nu are putere să se alăture unei comunități, nu familiei Pocket,
cu atât mai puțin cercului lui Jaggers. Londra a devenit închisoarea lui Pip și, la fel ca condamnații din
tinerețea lui, este legat în lanțuri: „nici o casă Satis nu poate fi construită doar cu bani”.
O alta tema din Marile sperante poate fi regenerarea morală. Problema lui Pip este mai mult
psihologică și morală decât socială. Urcarea lui Pip pe scara socială la câștigarea bogăției este urmată
de o degradare corespunzătoare a integrității sale. Astfel, după prima sa vizită în domnișoara
Havisham, băiatul nevinovat din mlaștini, se transformă brusc într-un mincinos pentru a-și uimi sora,
doamna Joe, și unchiul său Pumblechook cu povestirile despre o trăsură și cotlete de vițel. În capitolul
30, Dickens parodiază noua boală care corodează valorile morale ale lui Pip prin personajul „băiatul
lui Trabb”, care este singurul care nu se lasă păcălit. Băiatul defilează pe strada principală a satului cu
bufnii băiețești și contorsionări menite să-l imite satiric pe Pip. Caricatura grosolană, comică, expune
deschis ipocrizia acestui nou domn în redingotă și pălărie de cilindro. Băiatul lui Trabb dezvăluie că
înfățișarea a primat asupra ființei, protocolul asupra sentimentelor, decorul asupra autenticității;
etichetele domnesc până la absurditate, Estella și domnișoara Havisham reprezintă oameni bogați care
se bucură de o viață mai ușoară din punct de vedere material, dar nu pot face față unei realități mai
dure. Domnișoara Havisham, ca o eroină melodramatică, s-a retras din viață la primul semn al
greutății. Estella, excesiv de răsfățată îi lipsește crunt judecată și cade pradă primului domn care se
apropie de ea, deși el este cel mai rău. Căsătoria Estellei cu o astfel de brută demonstrează eșecul
educației sale. Estella este obișnuită să domine, dar devine victima propriului viciu, adusă la nivelul ei
de un bărbat născut, după chipul ei.
O altă temă importantă este sentimentul de vinovăție al lui Pip, pe care l-a simțit încă de la o vârstă
fragedă. După întâlnirea cu condamnatul Magwitch, Pip se teme că cineva va afla despre crima lui și
îl va aresta. Tema vinovăției devine și mai mare atunci când Pip descoperă că binefăcătorul său este
un condamnat. Pip are o luptă internă cu conștiința sa de-a lungul Marilor Speranțe.
Pip este răscumpărat prin iubire, care, pentru Dickens, ca și pentru generațiile de moraliști creștini,
este dobândită doar prin sacrificiu. Reticența lui Pip dispare complet și îl îmbrățișează pe Magwitch.
După aceasta, loialitatea lui Pip rămâne fără greșeală, în timpul închisorii, procesului și decesului
condamnatului. Devine altruist și „așteptările” lui sunt confiscate de Coroană. Cu câteva momente
înainte de moartea lui Magwitch, Pip dezvăluie că Estella, fiica lui Magwitch, este în viață, "o doamnă
și foarte frumoasă. Și o iubesc". Aici cel mai mare sacrificiu: recunoașterea că îi datorează totul, chiar
și Estella, lui Magwitch; noua lui datorie devine cea mai mare libertate a sa.

Personaje
 Philip Pirrip , poreclit Pip, un orfan și protagonist și narator al Marii așteptări . În copilărie,
Pip a visat să devină fierar ca cumnatul său amabil, Joe Gargery. La Satis House , la vârsta de
8 ani, o întâlnește și se îndrăgostește de Estella și îi spune lui Biddy că vrea să devină domn.
Ca urmare apatronajului anonimal lui Magwitch , Pip locuiește la Londra după ce a învățat
meseria de fierar și devine domn. Pip presupune că binefăcătorul său este doamna Havisham;
descoperirea că adevăratul său binefăcător este un condamnat îl șochează. Pip, la sfârșitul
poveștii, este unit cu Estella.
 Joe Gargery , cumnatul lui Pip și prima lui figură paternă. Este un fierar care este întotdeauna
amabil cu Pip și singura persoană cu care Pip este întotdeauna sincer. Joe este dezamăgit când
 Pip decide să-și părăsească casa pentru a locui la Londra pentru a deveni domn, în loc să fie
fierar în afaceri cu Joe. Este un om puternic care suportă neajunsurile celor mai apropiați.
 Doamna Joe Gargery , sora adultă a lui Pip, Georgiana Maria, numită doamna Joe, este cu 20
de ani mai în vârstă decât Pip. Ea îl crește după moartea părinților lor. Face treaba
gospodăriei, dar își pierde prea des cumpătul și își bate familia. Orlick, calfa soțului ei, o
atacă în timpul unei spargeri eronate, iar ea rămâne cu handicap până la moarte.
 Domnul Pumblechook , unchiul lui Joe Gargery, un burlac oficios și negustor de porumb. El
îi spune doamnei Joe, așa cum este cunoscută, cât de nobilă este să-l țină pe Pip. Fiind
persoana care l-a conectat pentru prima dată pe Pip de domnișoara Havisham, el pretinde că a
fost arhitectul inițial al așteptărilor lui Pip. Lui Pip nu-i place domnul Pumblechook pentru
afirmațiile sale pompoase și nefondate. Când Pip îl înfruntă într-un loc public, după ce acele
așteptări sunt spulberate, domnul Pumblechook îi întoarce pe cei care ascultă conversația
împotriva lui Pip.
 Domnișoara Havisham , obogat celibatară care il ia pe Pip ca un companion pentru ea și fiica
ei adoptivă, Estella. Havisham este o femeie bogată, excentrică, care și-a purtat rochia de
mireasă și un pantof din ziua în care a fost părăsită la altar de logodnicul ei. Și casa ei este
neschimbată. Ea urăște toți bărbații și complotează să provoace o răzbunare deformată,
învățând-o pe Estella să chinuie și să disprețuiască bărbații, inclusiv pe Pip, care o iubește.
Domnișoara Havisham este mai târziu copleșită de remușcări pentru că a ruinat șansele de
fericire atât ale Estellei, cât și ale lui Pip. La scurt timp după ce i-a mărturisit complotul lui
Pip și i-a cerut iertare, ea este grav arsă când rochia ei ia foc din greșeală. Într-un capitol
ulterior, Pip află de la Joe că este moartă.
 Estella , fiica adoptivă a domnișoarei Havisham, pe care o urmărește Pip. Este o fată frumoasă
și devine mai frumoasă după școala ei din Franța. Estella reprezintă viața bogată și culturală
pentru care se străduiește Pip. Din moment ce domnișoara Havisham i-a distrus capacitatea
Estellei de a iubi, Estella nu poate întoarce pasiunea lui Pip. Ea îl avertizează pe Pip în mod
repetat, dar el nu o va crede sau nu o poate crede. Estella nu știe că este fiica lui Molly,
menajera lui Jaggers, și a condamnatului Abel Magwitch, dat spre adopție domnișoarei
Havisham după ce mama ei a fost arestată pentru crimă. Căsătorindu-se cu Bentley Drummle,
ea se răzvrătește împotriva planului domnișoarei Havisham de a o rupe inima unui soț,
deoarece Drummle nu este interesat de Estella, ci pur și simplu de averea Havisham.
 Matthew Pocket , vărul domnișoarei Havisham. El este patriarhul familiei Pocket, dar spre
deosebire de celelalte rude ale ei, el nu este lacom de averea lui Havisham. Matthew Pocket
îndrumă tineri domni, cum ar fi Bentley Dummle, Startop, Pip și propriul său fiu Herbert.
 Herbert Pocket , fiul lui Matthew Pocket, care a fost invitat ca și Pip să o viziteze pe
domnișoara Havisham, dar ea nu a acceptat-o. Pip îl întâlnește pentru prima dată pe Herbert
ca un „tânăr domn palid” care îl provoacă pe Pip la o luptă la pumni la casa domnișoarei
Havisham, când ambii sunt copii. Mai târziu devine prietenul lui Pip, îndrumându-l în arta
„domnească” și împărțind camerele sale cu Pip din Londra.
 Camilla, una dintre surorile lui Matthew Pocket și, prin urmare, verișoară a domnișoarei
Havisham, este o femeie obsechioasă și detestabilă, care intenționează să-i facă pe plac
domnișoarei Havisham să-și obțină banii.
 Vărul Raymond , o rudă a domnișoarei Havisham, care este interesată doar de banii ei. Este
căsătorit cu Camilla.
 Georgiana , o rudă a domnișoarei Havisham, care este interesată doar de banii ei. Ea este una
dintre numeroasele rude care stau în jurul domnișoarei Havisham pentru averea ei.
 Sarah Pocket , sora lui Matthew Pocket, rudă cu domnișoara Havisham. Ea este adesea la
Satis House. Ea este descrisă ca „o bătrână uscată, maro ondulată, cu o față mică care ar fi
putut fi făcută din coji de nucă și o gură mare ca a unei pisici fără mustață”.
 Condamnatul , care scapă dintr-o navă-închisoare, pe care Pip îl tratează cu bunătate și care la
rândul său devine binefăcătorul lui Pip. Numele lui este Abel Magwitch , dar folosește
pseudonimele „Provis” și „Mr Campbell” când se întoarce în Anglia din exilul din Australia.
El este un actor mai mic în crime cu Compeyson, dar câștigă o pedeapsă mai lungă într-o
aparentă aplicare a justiției de către clasa socială.
 Domnul și doamna Hubble , oameni simpli care cred că sunt mai importanți decât sunt cu
adevărat. Ei locuiesc în satul lui Pip.
 Domnul Wopsle , funcționar al bisericii din satul lui Pip. Mai târziu renunță la munca
bisericească și se mută la Londra pentru a-și urmări ambiția de a fi actor, adoptând numele de
scenă „Mr Waldengarver”. Pe celălalt condamnat îl vede în publicul uneia dintre
reprezentațiile sale, la care este prezent și Pip.
 Biddy, vărul secund al lui Wopsle și aproape de vârsta lui Pip; ea predă la școala de seară la
casa bunicii ei din satul lui Pip. Pip vrea să învețe mai multe, așa că îi cere să-l învețe tot ce
poate. După ce a ajutat-o pe doamna Joe după atac, Biddy își deschide propria școală. O
tânără bună și inteligentă, dar săracă, este, ca și Pip și Estella, o orfană. Ea acționează ca folia
Estellei. Orlick era atras de ea, dar ea nu dorea atenția lui. Pip ignoră afecțiunile ei pentru el în
timp ce o urmărește pe Estella. Recuperându-se de propria boală după încercarea eșuată de a-l
scoate pe Magwitch din Anglia, Pip se întoarce să-l revendice pe Biddy ca mireasă, ajungând
în sat imediat după ce se căsătorește cu Joe Gargery. Biddy și Joe au mai târziu doi copii, unul
numit după Pip. În finalul romanului aruncat de Dickens, dar reînviat de studenții romanului.
 Domnul Jaggers , avocat proeminent din Londra, care reprezintă interesele clienților diferiți,
atât criminali, cât și civili. El îl reprezintă pe binefăcătorul lui Pip și pe domnișoara
Havisham. Până la sfârșitul poveștii, practica sa de avocatură leagă multe dintre personaje.
 John Wemmick, funcționarul lui Jaggers, care este intermediarul șef al lui Pip cu Jaggers și
are grijă de Pip la Londra. Wemmick locuiește împreună cu tatăl său, „The Aged Parent”,
într-o mică replică a unui castel, completat cu un pod levă și un șanț, în Walworth .
 Molly , servitoarea domnului Jaggers pe care Jaggers a salvat-o din spânzurătoare pentru
crimă. Se dezvăluie că este soția înstrăinată a lui Magwitch și mama Estellei.
 Compeyson , un condamnat care scapă de nava închisorii după Magwitch, care îl bate la țărm.
El este dușmanul lui Magwitch. Un escroc profesionist, a fost logodit să se căsătorească cu
domnișoara Havisham, dar era în legătură cu Arthur Havisham pentru a o înșela pe
domnișoara Havisham o parte din averea ei. Mai târziu, îl înființează pe Magwitch să accepte
o altă escrocherie. Lucrează cu poliția când află că Abel Magwitch este la Londra, temându-se
de Magwitch după primele lor evadari cu ani mai devreme. Când barca poliției îl întâlnește pe
cel care îl poartă pe Magwitch, cei doi se luptă, iar Compeyson se îneacă în Tamisa .
 Arthur Havisham , fratele vitreg mai mic al domnișoarei Havisham, care complotează cu
Compeyson să o escrocheze.
 Dolge Orlick , calfa fierar la Joe Gargery lui forja . Puternic, grosolan și supărat, el este la fel
de ciudat pe cât Joe este blând și amabil. El sfârșește într-o luptă cu Joe din cauza batjocoririi
doamnei Gargery, iar Joe îl învinge cu ușurință. Acest lucru pune în mișcare un lanț crescând
de evenimente care îl determină în secret să o asalteze pe doamna Gargery și să încerce să-l
omoare pe fratele ei Pip. În cele din urmă, poliția îl arestează pentru că a spart casa la unchiul
Pumblechook, unde mai târziu este închis.
 Bentley Drummle , un tânăr grosolan, neinteligent dintr-o familie nobilă bogată, fiind
„următorul moștenitor, dar unul al baronetiei ”. Pip îl întâlnește la casa domnului Pocket,
deoarece Drummle urmează să fie, de asemenea, antrenat în abilități de domn. Drummle este
ostil lui Pip și tuturor celorlalți. El este un rival pentru atențiile Estellei și în cele din urmă se
căsătorește cu ea și se spune că o abuzează. Moare într-un accident în urma maltratării sale
asupra unui cal.
  Clara Barley, o fată săracă care trăiește cu tatăl ei plin de gută . Se căsătorește cu Herbert
Pocket aproape de sfârșitul romanului. La început nu-i place lui Pip din cauza modurilor lui
cheltuitoare. După ce se căsătorește cu Herbert, il invită pe Pip să locuiască cu ei.
 Domnișoara Skiffins vizitează ocazional casa lui Wemmick și poartă mănuși verzi. Ea
schimbă mănușile acelea verzi cu altele albe când se căsătorește cu Wemmick.
 Startop , la fel ca Bentley Drummle, este colegul lui Pip, dar spre deosebire de Drummle, el
este amabil. El îi ajută pe Pip și Herbert în eforturile lor de a-l ajuta pe Magwitch să scape.

Rezumat
Pip este un orfan, în vârstă de aproximativ șapte ani, care locuiește împreună cu sora lui mai mare
înfierbântată și cu soțul ei amabil, fierar Joe Gargery, în mlaștinile de coastă din Kent . În Ajunul
Crăciunului Pip vizitează mormintele părinților și fraților săi. Acolo, el întâlnește pe neașteptate un
condamnat evadat care îl amenință cu moartea dacă nu aduce înapoi mâncare și unelte. Îngrozit, Pip
fură o pilă dintre uneltele lui Joe și o plăcintă și coniac care erau destinate cina de Crăciun, pe care le
oferă condamnatului.
În acea seară, sora lui Pip este pe cale să caute plăcinta dispărută când sosesc soldații și îl roagă pe Joe
să repare câteva cătușe. Joe și Pip îi însoțesc în mlaștini pentru a-l recuceri pe condamnat, care se
luptă cu un condamnat evadat. Primul condamnat mărturisește că a furat mâncare, curățându-l pe Pip.
Trec câțiva ani. Domnișoara Havisham , o femeie bogată și izolata, îi cere domnului Pumblechook, o
rudă a familiei Gargery, să găsească un băiat care să o viziteze. Ea a fost lăsată la altar și încă poartă
vechea ei rochie de mireasă și locuiește în Casa Satis, dărăpănată. Pip o vizitează pe domnișoara
Havisham și se îndrăgostește de Estella, fiica ei adoptivă. Estella este distante și ostilă lui Pip, pe care
domnișoara Havisham o încurajează. În timpul unei vizite, un alt băiat alege o luptă cu pumnii cu Pip,
care câștigă cu ușurință stăpânirea. Estella urmărește și îi permite lui Pip să o sărute după aceea. Pip o
vizitează regulat pe domnișoara Havisham, până când este suficient de mare pentru a învăța o meserie.
Joe îl însoțește pe Pip pentru ultima vizită la domnișoara Havisham, la care dă banii pentru ca Pip să
fie legată ca ucenic fierar. Asistentul obscur al lui Joe, Dolge Orlick, îl invidiază pe Pip și nu o place
pe doamna Joe. Când Pip și Joe sunt departe de casă, soția lui Joe este atacată cu brutalitate, lăsând-o
în imposibilitatea de a vorbi sau de a-și face treaba. Orlick este suspectat de atac. Doamna Joe se
schimbă și devine blândă după atac. Fosta colegă de școală a lui Pip, Biddy, se alătură gospodăriei
pentru a o ajuta cu îngrijirea ei. La patru ani de la ucenicia lui Pip, domnul Jaggers, un avocat, îl
informează că i s-au furnizat bani de la un patron anonim, permițându-i să devină domn. Pip urmează
să plece la Londra, dar presupunând că domnișoara Havisham este binefăcătoarea sa, el o vizitează
mai întâi.
Pip își stabilește o casă în Londra la Barnard's Inn cu Herbert Pocket, fiul tutorelui său, Matthew
Pocket, care este vărul domnișoarei Havisham. Pip își dă seama că Herbert este băiatul cu care s-a
luptat cu ani în urmă. Herbert îi spune lui Pip cum domnișoara Havisham a fost înșelată și părăsită de
logodnicul ei. Pip se întâlnește cu colegii elevi, Bentley Drummle, o brută a unui bărbat dintr-o
familie nobilă bogată, și Startop, care este agreabil. Jaggers plătește banii de care are nevoie Pip. [19]
În timpul unei vizite, Pip o întâlnește pe menajera lui Jagger, Molly, un fost condamnat. Când Joe îl
vizitează pe Pip la Barnard's Inn, lui Pip îi este rușine să fie văzut cu el. Joe transmite un mesaj de la
domnișoara Havisham că Estella va fi la Satis House pentru o vizită. Pip se întoarce acolo pentru a o
întâlni pe Estella și este încurajat de domnișoara Havisham, dar evită să-l viziteze pe Joe. Este
neliniștit să-l vadă pe Orlick în serviciul domnișoarei Havisham. El îi menționează îndoielile lui
Jaggers, care promite demiterea lui Orlick. Înapoi la Londra, Pip și Herbert își schimbă secretele
romantice: Pip o adoră pe Estella, iar Herbert este logodit cu Clara. Pip o întâlnește pe Estella când
este trimisă la Richmond pentru a fi introdusă în societate.
Pip și Herbert își fac datorii. Doamna Joe moare și Pip se întoarce în satul său pentru înmormântare.
Venitul lui Pip este fixat la 500 de lire sterline pe an când acesta ajunge la vârsta de douăzeci și unu.
Cu ajutorul lui functionar Jaggers, Wemmick , planuri de viitor PIP perspectivele de ajutor în avans
Herbert de anonim el asigurarea unei poziții cu shipbroker, anii Clarriker. Pip o duce pe Estella la
Satis House. Ea și domnișoara Havisham se ceartă din cauza răcelii Estellei. La Londra, Bentley
Drummle îl revoltă pe Pip, propunându-i un toast lui Estella. Mai târziu, la un bal al adunării din
Richmond, Pip este martoră la întâlnirea cu Estella cu Bentley Dummle și o avertizează despre el; ea
răspunde că nu are nicio scrupule să-l prindă în capcană. La o săptămână după ce împlinește 23 de
ani, Pip află că binefăcătorul său este condamnatul pe care l-a întâlnit în curtea bisericii, Abel
Magwitch. El a devenit bogat după ce și-a câștigat libertatea acolo, dar nu se poate întoarce în Anglia
sub pedeapsa morții. Cu toate acestea, se întoarce să-l vadă pe Pip, care a fost motivația pentru tot
succesul său. Pip este șocat și nu mai ia banii lui Magwitch. El și Herbert Pocket elaborează un plan
ca Magwitch să scape din Anglia. Magwitch împărtășește istoria sa trecută cu Pip și dezvăluie că
condamnatul scăpat cu care a luptat în curtea bisericii era Compeyson , înșelătorul care părăsise
domnișoara Havisham.
Pip se întoarce la Satis Hall pentru a o vizita pe Estella și îl întâlnește pe Bentley Drummle, care a
venit și el să o vadă și acum îl are pe Orlick ca slujitor. Pip o acuză pe domnișoara Havisham că l-a
indus în eroare în privința binefăcătorului său. Ea recunoaște că a făcut acest lucru, dar spune că
planul ei era să-și enerveze rudele. Pip îi declară dragostea Estellei, care îi spune cu răceală că
plănuiește să se căsătorească cu Drummle. Cu inima zdrobită, Pip se întoarce la Londra, unde
Wemmick îl avertizează că Compeyson îl caută. Pip și Herbert continuă pregătirile pentru evadarea
lui Magwitch. La casa lui Jaggers pentru cină, Wemmick îi povestește lui Pip cum Jaggers și-a
achiziționat servitoarea, Molly, salvând-o din spânzurătoare când a fost acuzată de crimă.
Apoi, plină de remușcări, domnișoara Havisham îi spune lui Pip cum copilul Estella i-a fost adus de
Jaggers și crescut de ea pentru a fi nesimțit și lipsit de inimă. Ea nu știe nimic despre descendența
Estellei. De asemenea, îi spune lui Pip că Estella este acum căsătorită. Ea îi dă lui Pip bani pentru a
plăti poziția lui Herbert Pocket la Clarriker și îi cere iertare. Când Pip este pe cale să plece, rochia
domnișoarei Havisham ia foc. Pip o salvează, rănindu-se în acest proces. Ea moare în cele din urmă
din cauza rănilor sale, deplângându-și manipularea Estellai și a lui Pip. Pip își dă acum seama că
Estella este fiica lui Molly și a lui Magwitch. Când este confruntat cu acest lucru, Jaggers îl
descurajează pe Pip să acționeze pe baza suspiciunilor sale. Cu câteva zile înainte de evadarea
planificată a lui Magwitch, Pip este păcălit de o scrisoare anonimă să meargă la o ecluză din
apropierea vechei lui casă, unde este capturat de Orlick, care intenționează să-l ucidă și recunoaște în
mod liber că a rănit-o pe sora lui Pip. În timp ce Pip este pe cale să fie lovită de un ciocan, Herbert
Pocket și Starttop sosesc și îi salvează viața lui Pip. Cei trei îl iau pe Magwitch să-l ducă la barca cu
aburi spre Hamburg, dar sunt întâmpinați de o barcă de poliție care îl transportă pe Compeyson, care
s-a oferit să-l identifice pe Magwitch. Magwitch prinde Compeyson și se luptă în râu. Grav rănită,
Magwitch este luată de poliție. Cadavrul lui Compeyson este găsit mai târziu. Pip este conștient că
averea lui Magwitch va merge la Coroană după procesul său. Herbert, care se pregătește să se mute la
Cairo, Egipt, pentru a administra biroul lui Clarriker acolo, îi oferă lui Pip o poziție acolo. Pip îl
vizitează mereu pe Magwitch în spitalul închisorii în timp ce așteaptă procesul, iar pe patul de moarte
al lui Magwitch îi spune că fiica lui Estella este în viață. După plecarea lui Herbert la Cairo, Pip se
îmbolnăvește în camera sa și se confruntă cu arest pentru datorii. Cu toate acestea, Joe îl alăptează pe
Pip să se sănătoasă și își plătește datoria. Când Pip începe să-și revină, Joe alunecă. Pip se întoarce
apoi să-i ceară în căsătorie Biddy, doar pentru a descoperi că s-a căsătorit cu Joe. Pip îi cere iertare lui
Joe, promite că îi va plăti și pleacă la Cairo. Acolo împarte cazare cu Herbert și Clara și în cele din
urmă avansează pentru a deveni al treilea în companie. Abia atunci Herbert află că Pip a plătit pentru
postul său în firmă.
După ce a lucrat unsprezece ani în Egipt, Pip se întoarce în Anglia și îi vizitează pe Joe, Biddy și fiul
lor, Pip Jr. Apoi, în ruinele Casei Satis, se întâlnește cu văduva Estella, care îi cere lui Pip să o ierte,
asigurându-l că nenorocirea și căsătoria ei abuzivă cu Drummle până la moartea lui i-au deschis
inima. În timp ce Pip o ia de mână pe Estella și părăsesc ruinele luminate de lună, el nu vede „nici o
umbră a unei alte despărțiri de ea”.

Zece negri mititei

De Agatha Christie

Teme principale
Administrația Justitiei
Majoritatea misterelor crimei examinează justiția - încălcarea acesteia, prin actul crimei și restaurarea
ei, prin activitatea unui detectiv care soluționează crima și se asigură că criminalul își plătește fapta.
Zece negri mititei examinează justiția, dar îndoaie formula făcând victimele crimei persoane care au
comis ei înșiși. Astfel, crimele de pe Insula Negrilor sunt, fără îndoială, acte de justiție. Judecătorul
Wargrave face munca de detectiv și criminal, alegându-i pe cei vinovați și pedepsindu-i.
Dacă acceptăm dreptatea evenimentelor de pe Insula Negrilor, acceptăm credința lui Wargrave că
toate victimele crimei merită moartea lor, cât și că Wargrave are autoritatea morală să pronunțe și să
execute sentințele. Cel puțin unele dintre crime sunt nedrepte dacă nu luăm în considerare toți
ucigașii, victimele lui Wargrave. Emily Brent, de exemplu, nu și-a ucis servitoarea, Beatrice Taylor.
Astfel, s-ar putea argumenta că ea merită o pedeapsă mai mică pentru păcatul ei.
Christie explorează linia care îi desparte pe cei care acționează nedrept de cei care caută să
restabilească dreptatea. Ea sugerează că comportamentul nedrept nu face neapărat pe cineva rău, iar
aplicarea dreptății nu face neapărat pe cineva bun. Victimele lui Wargrave, deși au încălcat regulile de
comportament moral în trecut, sunt, în cea mai mare parte, ființe umane mult mai decente decât
Wargrave.

Efectele vinovăției asupra conștiinței cuiva

Prin crearea unei povești în care fiecare personaj a comis o crimă, Christie explorează diferite
răspunsuri umane la povara unei conștiințe vinovate. Începând cu primele momente după ce vocea
înregistrată dezvăluie crimele oaspeților, fiecare personaj adoptă o abordare diferită pentru a face față
vinovăției sale.
Personajele care își neagă în mod public și pe bună dreptate crimele sunt chinuite de vinovăție în
privat. Generalul Macarthur, de exemplu, respinge brusc afirmația că l-a ucis pe iubitul soției sale.
Până în ziua următoare, însă, vinovăția îl copleșește atât de mult încât așteaptă resemnat să moară. Dr.
Armstrong este la fel de respingător față de acuzațiile împotriva lui, dar în curând începe să viseze la
femeia care a murit pe masa lui de operație.
Pe de altă parte, persoanele care își stăpânesc crimele sunt mai puțin susceptibile de a simți dureri de
vinovăție. Lombard recunoaște de bunăvoie că a lăsat oamenii din trib să moară în tufișul african,
insistând că a făcut-o pentru a-și salva propria viață. Tony Marston recunoaște cu ușurință că i-a lovit
cu mașina pe cei doi copii și nu dă dovadă că a făcut ceva rău. Niciunul dintre cei doi bărbați nu
acordă un moment de gândire privată crimei sale.

Personaje
 Anthony James Marston, un bărbat arătos, cu un corp bine proporționat,fața bronzată și ochi
albaștri, cunoscut pentru conducerea nesăbuită, beția și comportamentul amoral. Domnul
Owen l-a acuzat pe Anthony că a fugit și a ucis doi copii. Marston nu numai că nu simțea
nicio remușcare, dar nici măcar nu-și putea aminti incidentul. În schimb, era mai interesat de
modul în care fusese suspendat de la conducere. El a fost prima dintre victimele lui Owen,
otrăvit de cianură de potasiu, strecurată în băutura sa.
 Doamna Ethel Rogers, bucătăreasa și soția domnului Rogers. Este descrisă ca o femeie cu față
palidă, fantomatică, cu ochi ușori și ușori, care se sperie cu ușurință. În ciuda respectabilității
și eficienței sale, ea a fost obligată să-și ajute soțul dominator, Thomas, să o omoare pe fosta
lor angajatoare în vârstă, domnișoara Jennifer Brady, prin reținerea medicamentelor sale,
pentru a-și moșteni banii. Doamna Rogers, îngrozită și remușcată, este a doua victimă care
moare în somn o moarte miloasă după o supradoză de hidrat de clor strecurată în rachiul ei.
 Generalul John Gordon MacArthur, un erou retras din Primul Război Mondial, care l-a trimis
la moarte pe amantul soției sale, Arthur Richmond (de asemenea, soldat), desemnându-l într-o
misiune „sinucigașă”.Dintre toate victimele, el este cel mai aproape de a experimenta
remușcări autentice pentru ceea ce a făcut. El acceptă fatalist că nimeni nu va părăsi insula în
viață și este sincer ușurat că suferințele sale de conștiință și ostracismul social se vor încheia
în sfârșit. El este a treia victimă a lui Owen, cu capul zdrobit de o piatră în timp ce stătea
singur pe mal.
 Domnul Thomas Rogers, majordomul și soțul doamnei Rogers. El și soția lui de slabă voință,
pe care el o domina, și-au ucis fosta angajatoare în vârstă reținându-i medicamentele,
determinând moartea femeii în vârstă din cauza insuficienței cardiace, pentru a moșteni banii
pe care i-a lăsat în testamentul ei. A patra victimă, a fost ucis cu un topor în timp ce tăia
lemne.
 Emily Caroline Brent, o femeie în vârstă rigidă, reprimată, cu principii moraliste dure, care
folosește Biblia pentru a-și justifica cruzimea. Ea și-a concediat servitoarea, Beatrice Taylor,
ca pedeapsă pentru că a rămas însărcinată în afara căsătoriei. Beatrice se aruncă apoi într-un
râu și se îneacă. Domnișoara Brent nu se simte vinovată, dar pe măsură ce tensiunea crește,
este bântuită de amintirea fetei moarte. A fost a cincea victimă a lui Owen, ucisă de o injecție
de cianură de potasiu în gât în timp ce stătea singură la masă.
 Judecătorul Lawrence Wargrave, un judecător pensionar, bine cunoscut pentru că a pronunțat
liberal pedeapsa cu moartea. El este acuzat de crimă datorită rezumării sale și instrucțiunilor
juriului unui criminal acuzat Edward Seton, deși au existat unele îndoieli cu privire la
vinovăția sa la momentul procesului. Se credea că este a șasea victimă a lui Owen pentru a
 îndeplini versetul Chancery, dar mai târziu s-a descoperit că ar fi fost domnul Owen. Cu toate
acestea, s-a împușcat în cap după ce a văzut-o pe Vera Claythorne spânzurându-se.
 Dr. Edward George Armstrong, chirurg, a dat vina pe moartea doamnei Louisa Clees,
pacientă, în timp ce opera sub influența alcoolului. La fel ca celelalte victime, Armstrong nu
simte nicio remuşcare adevărată, singura sa preocupare fiind efectul pe care moartea l-ar fi
avut asupra carierei sale. Armstrong a devenit a șaptea victimă a lui Owen după ce a fost
împins în mare până la moarte. Corpul său dispare pentru o vreme, ducându-i pe alții să
creadă că este ucigașul, dar cadavrul său se spală la sfârșitul romanului, ducând la punctul
culminant.
 William Henry Blore, inspector de poliție pensionar și acum investigator privat, este acuzat că
a depus mărturie în instanță împotriva unui om nevinovat, James Landor, condamnat la
închisoare pe viață pentru un jaf / crimă bancară ca țap ispășitor după ce Blore a fost
compromis de un periculos bandă criminală. Omul a murit ulterior în închisoare.Folosind
numele fals de "Davis" și pretinzând că a venit din Africa de Sud, precum a fost instruit de
Isaac Morris, care l-a angajat din motive de "securitate", el este demascat după incidentul cu
discul de gramofon, și își recunoaște adevărata identitate. Mai întâi își neagă vinovăția, dar
mai târziu recunoaște în privat că a fost adevărat doar pentru Lombard. Blore a devenit a opta
victimă a lui Owen, având craniul zdrobit cu un ceas în formă de urs când s-a întors
nesupravegheat în casă.
 Philip Lombard, un soldat al averii. Literal, până la ultima sa masă pătrată, vine pe insulă cu
un revolver încărcat. Deși are reputația de a fi un om bun într-un loc strâns, Lombard este
acuzat că a provocat moartea unui trib nativ din Africa. Următor lui Martson, el admite că
acuzația împotriva lui este adevărată, dar nu arată nicio remuşcare. Lombard a fost împușcat
de Vera pe plaja, care îl credea ucigașul.
 Vera Elizabeth Claythorne, o fostă guvernantă, a venit pe Insula Negrilor cu o ofertă de un loc
de muncă ca secretară, ultimul ei post de guvernantă s-a încheiat cu moartea acuzației sale.
Prezentată ca o femeie calmă, rațională și rece. L-a lăsat pe tânărul Cyril Hamilton să înoate
în larg și să se înece, astfel încât unchiul său, Hugo Hamilton, să poată moșteni banii lui și să
se căsătorească cu ea; cu toate acestea, planul s-a defectat, întrucât Hamilton a abandonat-o
când bănuia ce făcuse. Vera pare a fi chinuită de vinovăție, dar, de fapt, este doar durere
pentru că a fost descoperită și a pierdut bărbatul pe care îl iubea. Ea este făcută să sufere cel
mai mult, fiind ultima supraviețuitoare. În cele din urmă, își întâlnește moartea când se
întoarce în camera ei după ce l-a împușcat pe Lombard. Acolo găsește un laț pregătit, complet
cu un scaun sub el, suspendat de tavan. Culpabil și delirant, crezând că dragostea ei, Hugo,
este sus, așteaptă să treacă judecată, Vera se urcă pe scaun, își ajustează lațul de la gât și dă cu
piciorul pe scaun, îndeplinind versetul final al rimei.
 Sir Thomas Legge și inspectorul Maine, doi polițiști care discută cazul în epilog.
 Isaac Morris, un avocat imoral, angajat de "dl. Owen" să cumpere insula pentru el, și care este
decedat înainte ca povestea să înceapă. El le-a zis localnicilor să ignore semnalele venite de
pe insulă, spunând că acolo o să se desfășoare un fel de experiment. El a realizat
aranjamentele ca oaspeții și servitorii să vină pe insulă. Din cauza afacerilor cu droguri, el a
cauzat dependența și sinuciderea unei tinere. El se încrede în "dl. Owen", care îi recomandă
un cocktail de pastile, asigurându-l că o să se simtă mai bine. Cronologic, Morris este, de fapt,
prima victimă, murind înainte ca povestea să înceapă.
 Fred Narracott, barcagiul care a livrat oaspeții pe insulă. După ce a făcut acest lucru, el nu
apare din nou.

Rezumat
Opt persoane ajung pe o insulă mică, izolată, în largul coastei Devon, în jurul căreia se legau tot felul
de speculații, fiind un subiect de știrii în toate ziarele. Fiecare primeste o invitație personală
neașteptată.
Sunt întâlniți de majordomul și menajera bucătarului, Thomas și Ethel Rogers, care explică faptul că
gazdele lor, Ulick Norman Owen și Una Nancy Owen, nu au sosit încă si au lăsat instrucțiuni. O copie
înrămată a vechii rime „ Zece mici negri ” atârnă în camera fiecărui oaspete, iar pe masa din
sufragerie stau zece figurine. După cină, se redă un disc fonograf ; înregistrarea îi acuză pe fiecare
vizitator și pe Rogers că au comis crimă, apoi întreabă dacă vreunul dintre „prizonierii de la bar”
dorește să ofere o apărare. Oaspeții descoperă că niciunul dintre ei nu îi cunoaște pe Owens, iar
judecătorul Wargrave sugerează că numele „UN Owen” este un joc de cuvinte, „Necunoscut”.
Marston își termină băutura și moare imediat de otrăvire cu cianură. Dr. Armstrong confirmă că nu
există cianură în celelalte băuturi și sugerează că Marston trebuie să se fi administrat singur. A doua zi
dimineață, doamna Rogers este găsită moartă în patul ei și, la prânz, generalul MacArthur a murit, de
asemenea, din cauza unei lovituri puternice la cap. Oaspeții își dau seama că natura morților
corespunde cu liniile respective ale rimei și că trei dintre figurine sunt dispărute.
Rogers este găsit mort în timp ce tăia lemne, iar Emily Brent este găsită moartă în salon, fiind
injectată cu cianură de potasiu. După ce Wargrave sugerează căutarea în toate camerele, arma lui
Lombard este de negăsit. Vera Claythorne urcă în camera ei și țipă când găsește alge atârnate de
tavan. Cei mai mulți dintre oaspeții rămași se grăbesc la etaj și, când se întorc, îl găsesc pe Wargrave
încă jos, îmbrăcat grosolan în ținuta unui judecător cu o lovitură împușcată la frunte. Dr. Armstrong îl
declară mort.
În noaptea aceea, arma lui Lombard este returnată, iar Blore vede pe cineva ieșind din casă.
Armstrong lipsește din camera sa. Geamul ușii din sufragerie fusese spart iar pe masa au mai rămas
doar trei figurine. Vera, Blore și Lombard decid să rămână împreună și să părăsească casa. Când
Blore se întoarce după mâncare, este ucis de un ceas de marmură în formă de urs care a fost împins de
pe pervazul Verei. Cei doi rămași sunt convinși că doctorul armstrong se ascunde undeva prin casa.
Vera și Lombard găsesc corpul lui Armstrong spălat pe plajă și fiecare concluzionează că celălalt
trebuie să fie responsabil. Vera sugerează mutarea corpului de pe țărm ca semn de respect, dar acesta
este un pretext pentru a dobândi arma lui Lombard. Când Lombard se aruncă spre ea pentru a-l
recupera, ea îl împușcă. Vera se întoarce la casă într-o stare zdruncinată, posttraumatică. În mijlocul
mesei din sufragerie încă erau trei figurine, Vera ia doua dintre ele și le sparge, iar pe cea de-a treia
figurina o ia cu ea. Găsește un laț și un scaun aranjate în camera ei și un miros puternic al mării. Ea se
spânzură în conformitate cu ultima linie a rimei. Iar statueta din porțelan îi căzu din mâna și se sparse.
Oficialii Scotland Yard ajung pe insulă pentru a găsi pe nimeni în viață. Descoperă că proprietarul
insulei, un avocat și traficant de droguri numit Isaac Morris, aranjase invitațiile și comandase
înregistrarea. Dar el nu poate fi ucigașul, deoarece murise de o supradoză de barbiturică în noaptea în
care au sosit oaspeții. Un trauler de pescuit găsește o scrisoare într-o sticlă chiar în largul coastei
Devon: mărturisirea regretatului judecător Wargrave. El dezvăluie un temperament sadic de-a lungul
vieții juxtapus neliniștit cu un acerb simț al dreptății: a vrut să tortureze, să îngrozească și să omoare,
dar nu ar putea justifica niciodată rănirea unui inocent. Îndemnat la acțiune prin descoperirea că era
bolnav în fază terminală, a căutat ucigași care scăpaseră de justiție și i-au adus pe insulă. Pe măsură ce
i-a ucis unul câte unul, a dezvăluit în teroarea crescândă a celor care au rămas, reacțiile lor la crimele
confirmându-și vinovăția față de vasta sa experiență judiciară. De asemenea, îi ucide pe oaspeți în
funcție de nivelul lor de vinovăție, ucigându-i mai întâi pe cei ale căror crime au fost mai puțin directe
sau din neatenție sau care au simțit un anumit nivel de remușcare și salvând pentru sfârșit pe cei mai
sângeroși ucigași.
După ce a scăpat de primii cinci oaspeți, judecătorul l-a convins apoi pe Armstrong de încredere să
folosească moartea lui Wargrave, „heringul roșu”, sub pretextul că l-ar zgudui pe „adevăratul
criminal”. În acea noapte, l-a întâlnit pe Armstrong pe stânci și l-a împins în mare, știind că dispariția
medicului va provoca suspiciunile celorlalți. Din camera Verei, Wargrave împinse ceasul de piatră în
formă de urs pe Blore, zdrobindu-i craniul. Apoi o privi pe Vera împușcându-l pe Lombard. De
asemenea, a privit cum Vera s-a spânzurat. Wargrave a împins scaunul pe care stătea la perete, si-a
scris mărturisirea, a pus scrisoarea într-o sticlă și a aruncat-o în larg. Wargrave recunoaște că dorește
recunoașterea postumă a schemei sale. Chiar dacă scrisoarea să nu este găsită, el susține că există trei
indicii care îl implică:
Wargrave a fost singurul invitat pe insulă care nu a provocat în mod nedrept moartea cuiva. Astfel, în
mod ironic, prin raționament paradoxal, singurul invitat „nevinovat” trebuie să fie criminalul! Al
șaptelea vers din poem sugerează că Armstrong a fost păcălit în moartea sa de cineva de încredere.
Dintre oaspeții rămași, numai respectabilul Justice Wargrave ar fi inspirat încrederea medicului.
Semnul roșu de pe fruntea lui Wargrave, confirmat de Armstrong ca o plagă cu glonț, este similar cu
cel pe care Dumnezeu i l-a acordat lui Cain ca pedeapsă pentru uciderea fratelui său Abel [adică Cain
fiind primul „ucigaș” din istorie - astfel „rana” Wargrave îl indică ca fiind „ONU Owen”]. Wargrave
descrie modul în care intenționează să se sinucidă: va înfășura un șnur elastic prin pistol, legând un
capăt al snurului de ochelari și înfățișându-l pe celălalt în jurul clanței ușii deschise. Apoi va înfășura
o batistă în jurul mânerului pistolului și se va împușca în cap. Corpul său va cădea înapoi ca și cum ar
fi fost așezat acolo de Armstrong. Reculul pistolului îl va trimite la clanța ușii și va ieși în hol,
detașând cablul și trăgând ușa. Cablul va atârna de ochelarii săi; batista rătăcită nu trebuie să trezească
suspiciuni.
Astfel, poliția va găsi zece cadavre și un mister de nerezolvat pe Insula Negrilor.

Zece negrii mititei

Zece negri mititei au mancat la cina oua

Unul însă s-a-necat și-au rămas doar nouă.

Nouă negri mititei au stat noaptea pana-n zori

Unu A adormit din ei și-au rămas doar opt.

Opt negri mititei au mers la Devon în noapte

Unul nu sa întors din ei și-au rămas doar șapte

Șapte negri mititei spargeau lemne langa casa

Unul nu s-a tăiat din ei și-au rămas șase.

Șase negri mititei se jucau cu albine mici

Pe unul l-au piscat din ei și-au rămas doar cinci.

Cinci negri mititei indrageau legea, nu teatrul

Unul s-a făcut jurist și-au rămas doar patru.

Patru negri mititei merg la mare, draguteii

Unul fu înecat din ei și-au rămas doar trei.

Trei negri mititei merg la zoo în papuci noi

Pe Unul ursul l-a mancat și-au rămas doar doi.
 Doi negri mititei făceau plajă ca nebunii
Unul s-a prăjit din ei mi-a rămas doar unul.

Un negru mititel trăia singur-singurel

Într-o zi s-a spânzurat și n-a mai rămas nici el.

Crima din orient express

De Agatha Christie

Crima din Orient Express este un roman polițist scris de scriitoarea britanică Agatha Christie. Trenul
elegant al anilor 1930, Orient Express, este oprit de ninsori abundente. O crimă este descoperită, iar
călătoria lui Poirot acasă la Londra din Orientul Mijlociu este întreruptă pentru a rezolva cazul.
Capitolele de deschidere ale romanului au loc la Istanbul. Restul romanului are loc în Iugoslavia, cu
trenul prins între Vinkovci și Brod.

Teme principale
Excepționalismul american; când Poirot își descrie procesul de gândire în rezolvarea misterului
uciderii lui Ratchett, el o face gândindu-se unde și în ce circumstanțe s-ar putea găsi împreună un grup
atât de divers și ciudat de oameni. Singurul răspuns cu care vine este „America”. Prin urmare, în timp
ce diverse țări europene sunt asociate cu atribute discrete și neschimbate, America este văzută ca un
loc în care aceste atribute se amestecă, se schimbă și creează combinații cu totul noi.
Logica si inteligența; oameni de pe orbita lui Poirot, precum Dr. Constantine, se întreabă adesea dacă
este un geniu sau un nebun. Acest lucru nu se datorează doar personalității sale excentrice. De
asemenea, pentru că modul în care ajunge la concluzii poate fi bizar și neașteptat. Uneori, el va
acționa cavalier despre indicii aparent decisive, refuzând să accepte ceea ce pare un răspuns evident.
Alteori, el va declara o teorie aparent ciudată, care pare destul de sigură că este exactă. Acest lucru se
datorează parțial pentru că atât de mult din procesul său este profund intern, pasul intermediar, prin
care ajunge la o concluzie despre dovezile pe care le-a văzut, are loc prin sesiuni de gândire liniștită.
Nu numai că Poirot nu folosește echipamente sau dovezi speciale în acele momente, dar nu își
folosește deloc simțurile – în schimb, stă nemișcat și închide ochii. Astfel, cel mai mare atu al lui este
pur și simplu logica abstractă de tipul disponibil oricărei persoane, inclusiv cititorilor lui Christie.
Poirot are și o inteligență emoțională mare. Se pricepe foarte bine să citească emoțiile ascunse ale
oamenilor și să le analizeze motivele. De asemenea, este capabil să contextualizeze crimele lor,
înțelegând nu doar cine l-a ucis pe Ratchett, ci și de ce ucigașii săi nu merită să fie pedepsiți.
Inteligența sa emoțională îl ajută să completeze logica, mai degrabă decât să se amestece cu ea.
Loialitatea; unul dintre motivele pentru care este puțin probabil ca cititorii să judece aspru asasinii lui
Ratchett este că sunt motivați în primul rând, nu doar de furie sau răzbunare, ci de loialitate. Fiecare
personaj poartă un anumit atașament față de cel puțin una dintre persoanele ucise, direct sau indirect,
de Ratchett/Cassetti. Decizia lor inițială de a-l ucide pe Ratchett vine din această loialitate. Cu toate
acestea, pe măsură ce romanul continuă, iar obiectivele personajelor trec de la uciderea lui Ratchett la
înșelarea lui Poirot, loialitățile lor se schimbă și ele sau poate pur și simplu se extind. Pe măsură ce
Poirot investighează, scopul lor principal devine protejarea colegilor lor intrigători. Această loialitate
în grup face cazul atât de dificil de rezolvat. Pasagerii s-au străduit enorm să se țină unul pe altul în
siguranță, prezentând un caz atât de etanș încât niciun individ nu poate fi acuzat.
Justiția; este clar că, chiar și după toată munca lui Hercule Poirot de a determina cine l-a ucis pe
Ratchett, ucigașii rămân nepedepsiți și nedescoperiți. Acest lucru se datorează faptului că Poirot simte
clar că, deși uciderea lui Ratchett a fost ilegală din punct de vedere tehnic, nu a fost imorală. Într-
adevăr, cei 12 pasageri care l-au înjunghiat pe Ratchett funcționează ca un sistem de justiție subteran
propriu, ocupând un rol care a fost îndeplinit în mod inadecvat de juriul propriu-zis în procesul lui
Cassetti. Christie sugerează că toate sistemele de justiție sunt influențate într-o anumită măsură de
forțele externe sau de interesul propriu.
Înșelăciunea; în mai multe puncte de-a lungul acestui roman, Bouc se minunează de capacitatea și
disponibilitatea altor personaje de a minți. După cum se dovedește, aproape fiecare personaj minte,
toți despre rolul lor în uciderea lui Ratchett, iar unii dintre ei despre probleme la fel de fundamentale
precum propriile nume și naționalități. Cu toate acestea, aceste revelații, de obicei, ascund niveluri
suplimentare de înșelăciune și, prin urmare, chiar dacă sunt adevărate, constituie minciuni în sine prin
omisiune sau manipulare a faptelor. În multe cazuri, personajele din acest roman mint pretinzând că
sunt mai superficiale, mai puțin inteligente sau mai puțin complexe decât sunt cu adevărat. Astfel, ei
pot încerca să întruchipeze stereotipuri privind vârsta, sexul și naționalitatea lor.
Ficțiunea polițista; de-a lungul investigației sale, Poirot este conștient de faptul că ucigașii săi nu
încearcă doar să ascundă dovezile, ci de fapt încearcă să creeze o narațiune proprie. De fapt, ucigașii
cărții sunt suficient de familiarizați cu convențiile genului criminal încât să poată folosi sau submina
aceste convenții. Manipulările lor sunt dezvăluite la fel de mult mai sălbatic meta-textual pe măsură
ce cartea continuă. De exemplu, inițial se pare că un vinovat panicat a strigat în franceză în momentul
asasinării lui Ratchett, pretinzându-se că este Ratchett pentru a înșela anchetatorii. Cu toate acestea,
Poirot crede că este cu un pas înainte pentru o perioadă, deoarece află că Ratchett nu vorbea franceza.
Totuși, după cum se dovedește, criminalii au vrut de fapt ca Poirot să facă această legătură tot timpul -
și Poirot triumfă doar dându-și seama că întreagul dezastru francofon a fost o configurație elaborată.
Aceasta înseamnă, în esență, că povestea constă în straturi nesfârșite de meta-narațiune și că persoana
care iese învingătoare este cea care poate vedea cel mai bine prin acele straturi pentru a evalua situația
cu logică, ignorând clișeele mai tentante ale genul criminal.

Motive literare

Juriul, în acest roman apar cel puțin două jurii, paralele unul cu altul. Juriul oficial, legal, reunit pentru
judecătorul Cassetti, care stabilește că el nu este vinovat de uciderea lui Daisy Armstrong. Al doilea
este un echipaj improvizat, pestriț de jurați: înșiși pasagerii trenului. De fapt, pasagerii au decis să
formeze un juriu al lor ca răspuns la eșecurile primului juriu oficial. La sfârșitul cărții, se poate
discerne formarea unui alt juriu, format din Constantine și Bouc. Cele două jurii neoficiale sunt mai
drepte și mai rezonabile decât juriul valabil din punct de vedere juridic care îl achită pe Ratchett.
Numărul doisprezece, Ratchett este înjunghiat de douăsprezece ori. Trenul are doisprezece pasageri.
Ratchett are doisprezece ucigași. În cele din urmă, un juriu, precum cel care l-a achitat pe Ratchett,
are doisprezece membri. Toți ceilalți se bazează pe această ultimă instanță a numărului doisprezece:
ucigașii lui Ratchett au ales în mod conștient să acționeze ca un grup de doisprezece, într-un exemplu
al dramei și aproape artistice pe care le aduc crimei lor.

Personaje

 Hercule Poirot, detectiv belgian, care poartă o mustață și o personalitate genială, este un
personaj recurent în romanele lui Agatha Christie. Are abilități de observație neobișnuit de
clare, o abilitate acerbă de a citi emoțiile altora și abilități logice imense. Poirot se prezintă ca
fiind excentric și, în ciuda dependenței sale de gândire liniștită și profundă, este un interpret
entuziast. După ce a determinat cel mai probabil adevăr printr-o gândire atentă, el tinde să-și
verifice faptele confruntându-și în mod combativ suspecții. Ca protagonist, rolul său este în
primul rând de a acționa ca un ghid pentru cititor, aducând dovezi în prim plan și
prezentându-le într-o ordine inteligibilă.
 Domnul Ratchett, victima crimei poveștii, este de fapt un gangster american pe nume
Cassetti. La începutul romanului, Ratchett îi cere lui Poirot protecție împotriva dușmanilor
săi.
 M. Bouc, vechi prieten al lui Poirot, lucrează pentru Compagnie Wagon Lits, care deține
Orient Express. El este însoțitorul constant al lui Poirot. Bouc este cel care îi cere lui Poirot să
ia cazul uciderii domnului Ratchett.
 Dr. Constantin, medic grec care este chemat să examineze cadavrul lui Ratchett. La fel ca
Bouc, el îi ține companie lui Poirot pe tot parcursul romanului și servește drept punct de
identificare pentru cititor. Constantine este cel care stabilește că rănile neobișnuite ale lui
Ratchett au fost create de cel puțin doi ucigași. De asemenea, el oferă în mod decisiv
momentul morții pentru Ratchett.
 Doamna Hubbard, americancă odioasă, nevrotică, care vorbește neîncetat despre fiica ei, pe
care se presupune că tocmai a vizitat-o în Turcia. Mărturia ei este esențială în timpul anchetei
lui Poirot: ea susține că a văzut un bărbat, probabil ucigașul lui Ratchett, ascuns în
compartimentul ei în noaptea crimei. De asemenea, susține că a găsit un pumnal însângerat
ascuns în bagajele ei. Cu toate acestea, ambele revelații se dezvăluie că au fost fabricate sau
puse în scenă, la fel ca întreaga identitate a doamnei Hubbard. După cum se dovedește, ea este
de fapt Linda Arden, celebra actriță tragică care a fost bunica maternă a lui Daisy Armstrong.
Acest lucru face ca obsesia ei pentru fiica ei (fictivă) cu atât mai emoționantă, cu cât ea este
de fapt îndurerată pentru fiica ei din viața reală.
 Prințesa Dragomiroff, aristocrată rusă, în vârstă, despre care se zvonește că ar fi fugit din țara
natală după revoluția comunistă. Este impunătoare, misterioasă și remarcabil de urâtă, dar cu
o manieră care impune respect din partea tuturor, inclusiv a lui Poirot. Mai târziu iese la
iveală că ea a fost nașa mamei lui Daisy Armstrong, una dintre victimele lui Ratchett și a fost
motivată să-l omoare din acest motiv. Batista misterioasă găsită în compartimentul lui
Ratchett se dovedește a fi a ei, deși mai târziu se dezvăluie că acest indiciu, la fel ca
majoritatea în caz, a fost plantat pentru a deruta detectivii.
 Colonelul Arbuthnot, ofițer stereotipic englez care servește în India, care la acea vreme a fost
colonizată de britanici. Este tăcut, stoic și puțin snob. Conversațiile sale timpurii cu Mary
Debenham aprind suspiciunea lui Poirot și, din neatenție, dezvăluie că pasagerii trenului nu
 sunt străinii pe care pretind că sunt. Pe parcursul romanului, el dezvoltă sentimente romantice
pentru Debenham.
 Mary Debenham, se străduiește să se comporte calmă și reținută din punct de vedere
emoțional, dar calmul ei începe să se spargă la începutul romanului: Poirot este martor la
suferința ei evidentă, nu numai în conversațiile cu Arbuthnot, ci și în reacția ei la inevitabila
întârziere a trenului. Ulterior, ea aleargă din compartiment în lacrimi în timpul unuia dintre
interogatoriile lui Poirot. Poirot își dă seama în cele din urmă că a fost angajată ca guvernantă
în casa Armstrong.
 Contesa Andrenyi, femeie foarte liniștită, frumoasă și tânără, cu un aer vag străin. Soțul ei
este diplomat maghiar, dar ea susține, spre deosebire de el, că nu a vizitat niciodată SUA. De
fapt, contesa este americană și este sora mai mică a mamei acum moartă a lui Daisy
Armstrong. Odată ce acest lucru este dezvăluit, maniera ei se schimbă, iar mistica ei se
îndepărtează pentru a dezvălui o personalitate emoțional deschisă, sensibilă și vulnerabilă. În
ciuda legăturii sale strânse cu cazul Armstrong, ea este singurul pasager care nu l-a atacat
direct pe Ratchett. Mai degrabă, bănuiește Poirot, soțul ei protector l-a înjunghiat în locul ei.
 Contele Andrenyi, mai în vârstă decât soția sa, este un diplomat maghiar. Nu este legat direct
de Daisy Armstrong, dar este un soț protector al contesei și, prin urmare, îl înjunghie pe
Ratchett în locul ei.
 Cyrus Hardman, se comportă inițial ca un american, cu o personalitate neplăcută și prea
familiară. În timp ce această personalitate nu dispare niciodată complet, el dezvăluie mai
târziu că este de fapt un detectiv sub acoperire la o firmă din New York. El îi spune lui Poirot
că Ratchett l-a angajat în încercarea de a se feri de diferiți dușmani. Ulterior se dovedește că
și această persoană a fost o minciună: deși este într-adevăr detectiv, Hardman nu a fost
niciodată angajat de Ratchett. Mai degrabă, era îndrăgostit de doica franceză angajată de
familia Armstrong, care ulterior s-a sinucis.
 Greta Ohlsson, o suedeză mai în vârstă, vorbește foarte puțin engleza și pare extrem de
emoționată pe tot parcursul procesului, plângând frecvent. Sursa reală a acestei emoții intense
devine evidentă mai târziu, când Poirot descoperă că era asistentă în gospodăria Armstrong.
 Hector MacQueen, tânărul secretar american prietenos al lui Ratchett. Într-adevăr, se
dovedește, că MacQueen a căutat în mod special un loc de muncă sub conducerea lui Ratchett
pentru a ajuta la complotul uciderii sale. Acest lucru se datorează faptului că tatăl lui
MacQueen era un avocat de district care se ocupa de cazul Armstrong.
 Antonio Foscarelli, un italian vorbăreț, pe care Bouc îl suspectează imediat, parțial din cauza
naționalității sale. Se pare că Foscarelli a fost un șofer pentru Armstrong, cu un atașament
deosebit de puternic față de tânăra Daisy.
 Hildegarde Schmidt, slujitoare angajată de prințesa Dragomiroff, germană amabilă, dar
modestă. Ea pare condusă în primul rând de loialitatea față de angajatorul ei, aparent mințind
de multe ori pentru a o proteja pe prințesă. Poirot descoperă că și ea se află în crimă, fiind
bucătară în casa Armstrong.
 Pierre Michel, conducătorul trenului în care se petrece romanul. Bouc garantează seriozitatea
sa și, pentru cea mai mare parte a romanului, se presupune că nu a fost implicat în crimă. Pare
a fi cuminte, organizat și de ajutor. Cu toate acestea, mai târziu se dovedește că el a fost tatăl
asistentei franceze care s-a sinucis în timpul anchetei cazului Armstrong. Într-adevăr, află
Poirot, ucigașii lui Ratchett au ales trenul drept locul morții sale tocmai pentru că unul din
grupul lor, Pierre Michel, ar lucra la el.
 Edward Henry Masterman, valetul lui Ratchett, englez liniștit asemănător lui Arbuthnot, dar
cu o personalitate umilă. Masterman preferă să citească și să fie singur decât să socializeze.
Este descoperit mai târziu că are legături cu Armstrong: Masterman a fost servitorul
colonelului Armstrong, atât când cei doi au slujit în armată, cât și înapoi la casa Armstrong.
 La fel ca MacQueen, și-a căutat un loc de muncă la Ratchett în mod special pentru a ajuta la
aranjarea uciderii sale.

Rezumat
După ce a luat Taurus Express de la Alep la Istanbul, detectivul privat Hercule Poirot ajunge la
hotelul Tokatlian , unde primește o telegramă care îi cere să se întoarcă la Londra. Îl instruiește pe
concierge să-i rezerve un compartiment de primă clasă pe serviciul Orient Express Simplon care
pleacă în acea noapte. Deși trenul este complet rezervat, Poirot obține o dana de clasa a doua prin
intervenția unui prieten, pasager Monsieur Bouc, director al Compagnie Internationale des Wagons-
Litscalea.
Ratchett îl recunoaște pe Poirot și cere protecția acestuia, deoarece primea amenințări cu moartea.
Poirot refuză cazul. Bouc a luat ultima cabină de primă clasă, dar aranjează să fie mutat la un
compartiment separat și îi dă spațiului lui Poirot. În prima noapte, Poirot observă câteva întâmplări
ciudate. Dimineața devreme, este trezit de un strigăt din compartimentul lui Ratchett de alături. Pierre
Michel, dirijorul trenului, bate la ușa lui Ratchett, dar o voce din interior răspunde: „Ce n'est rien. Je
me suis trompé” (Nu este nimic. M-am înșelat). Doamna Hubbard sună la sonerie și îi spune lui
Michel că un bărbat a trecut prin camera ei. Când Poirot trage clopotul după apă, Michel îl informează
că trenul este blocat într-un banc de zăpadă între Vinkovci și Brod. Înainte să audă o bubuitură
puternică alături. Observă o femeie într-un kimono roșu care se îndreaptă spre toaletă, apoi se culcă.
A doua zi dimineață, cu trenul încă oprit, Bouc îl informează pe Poirot că Ratchett a fost ucis și
criminalul este încă la bord, neavând nicio modalitate de a scăpa pe zăpadă. Deoarece nu există poliție
la bord, Poirot preia cazul. Cu ajutorul doctorului Constantine, care se afla în același compartiment ca
Bouc și nu este suspect, Poirot examinează corpul și compartimentul lui Ratchett, descoperind
următoarele: corpul are 12 răni înjunghiate, fereastra fusese lăsată deschisă, o batistă cu inițială „H”,
un curățător de țevi, un chibrit diferit de cele utilizate de Ratchett și o bucată de hârtie carbonizată cu
numele „Armstrong” pe ea. Bucata de hârtie îl ajută pe Poirot să descopere motivul criminalului. Cu
mulți ani înainte, gangsterul american Lanfranco Cassetti a răpit-o pe Daisy Armstrong, în vârstă de
trei ani. Cassetti a adunat o răscumpărare semnificativă de la familia bogată Armstrong săptămâni mai
târziu, apoi a dezvăluit că a ucis copilul în decurs de o oră de la răpire. Sonia Armstrong, mama lui
Daisy, care era însărcinată cu al doilea copil la aflarea veștii, a intrat în travaliu prematur și a murit, la
fel ca și copilul. Soțul ei îndurerat, colonelul Armstrong, s-a împușcat, iar asistenta franceză a lui
Daisy, Susanne, a fost acuzată că l-a ajutat pe Cassetti și s-a sinucis, pentru ca apoi să fie găsită
nevinovată. Cassetti a scăpat de justiție prin corupție și tehnicități juridice și a fugit din țară. Poirot
concluzionează că „Ratchett” era de fapt Cassetti.
Poirot începe să-i intervieveze pe toți cei din tren și descoperă că McQueen este direct implicat,
deoarece știe despre nota Armstrong și crede că a fost distrusă și că doamna Hubbard crede că
criminalul se afla în cabina ei. În timp ce pasagerii și Pierre își oferă alibisuri potrivite unul pentru
celălalt, Poirot notează că unii dintre ei au observat-o pe femeia din kimono roșu mergând pe hol pe
noaptea crimei. Cu toate acestea, nimeni nu recunoaște că deține un kimono roșu. Doamna Hubbard l-
a pus pe Ohlsson să încuie ușa comunicantă dintre compartimentul ei și al lui Cassetti, ceea ce
invalidează povestea ei despre bărbatul din compartimentul ei, iar Schmidt s-a lovit de un străin care
purta uniforma Wagons-Lits. Miss Debenham dezvăluie din greșeală că a fost în America, contrar
declarațiilor sale anterioare, iar domnișoara Ohlsson arată multe emoții atunci când subiectul lui Daisy
este adus, provocând suspiciuni suplimentare. Arbuthnot remarcă faptul că Rachett ar fi trebuit să fie
găsit vinovat într-un al doilea proces în loc să fie ucis, iar Hardman recunoaște că este de fapt un
detectiv al Agenției MacNeil căruia i sa cerut să fie atent la un asasin care îl urmărea pe Cassetti. În
timp ce inspectează bagajele pasagerilor, Poirot este surprinsă să afle că eticheta bagajelor contesei
Andrenyi este umedă și că pașaportul ei este deteriorat, geanta lui Schmidt conține uniforma în cauză,
iar bagajul propriu al lui Poirot conține kimono-ul roșu, ascuns recent acolo. Doamna Hubbard
găsește ea însăși arma crimei ascunsă în geanta de burete. Poirot se întâlnește cu Dr. Constantine și
Bouc pentru a revizui cazul și a elabora o listă de întrebări. Având în vedere acestea și dovezile,
Poirot se gândește la caz, intrând într-o stare de transă. Când iese la suprafață, deduce soluția.
El îi cheamă pe suspecți și le dezvăluie adevăratele identități și că toți erau legați de tragedia
Armstrong într-un fel, adunându-i în vagonul de luat masa pentru a doua soluție. Contesa Andrenyi
(născută Goldenberg) este Helena, mătușa lui Daisy, care era ea însăși un copil în momentul tragediei.
Rudolph, soțul ei iubitor, și-a întins eticheta bagajelor și i-a ascuns numele pentru a-și ascunde
identitatea. Debenham era guvernanta Helenei și Daisy; Foscarelli era șoferul lui Armstrong, la un
moment dat și suspect în răpire; Masterman a fost valetul colonelului Armstrong; Michel este tatăl lui
Susanne și persoana care și-a procurat falsa a doua uniformă; Doamna Hubbard este de fapt celebra
actriță Linda Goldenberg (numele de scenă Arden), bunica lui Daisy și mama lui Sonia și Helena;
Schmidt era bucătareasa in casa Armstrong; iar Ohlsson era asistenta lui Daisy. Prințesa Dragomiroff,
în realitate nașa Soniei, susține batista monogramată, spunând că prenumele ei este Natalia și „H” este
de fapt o litera chirilică „N”. Arbuthnot este acolo în numele lui Debenham și al său, deoarece era un
prieten personal al colonelului Armstrong. Hardman este un fost polițist care recunoaște că era
îndrăgostit de Susanne, iar McQueen, care avea sentimente pentru Sonia, era fiul avocatului care îi
reprezenta pe Armstrong.
Poirot propune două soluții posibile. Prima este că un necunoscut s-a urcat în tren când s-a oprit la
Vinkovci, l-a ucis pe Cassetti ca urmare a unei dispute mafiote și a debarcat cu mare risc prin zăpadă.
Al doilea este că toate indicile, cu excepția batistei și a curățatorului de țevi, au fost plantate și că
Michel și toți pasagerii din vagon, cu excepția Helenei, l-au înjunghiat pe Cassetti, acționând ca
propriul lor juriu. Arden admite că a doua soluție este corectă, dar se oferă să-și asume
responsabilitatea, deoarece el a fost creierul. Ca răspuns, Bouc și Dr. Constantine acceptă prima
soluție și transmit aceasta poliției pentru a proteja pasagerii, pe Michel și pentru a evita scandalul, în
timp ce Poirot se retrage din caz.

Mara
De Ioan Slavici

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad – d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul
Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean, acesta oferind în nuvelele
sale populare și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de
stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
Mara este un roman social de tip obiectiv ce prezinta relatia individ-colectivitate, în contextul
pătrunderii relațiilor capitaliste și al dezvoltării targurilor de provincie, a breslelor, în Ardeal, la
sfarsitul secolului al XIX-lea. Acțiunea romanului Mara se petrece în regiunea subcarpatică apuseană,
la granița Crișanei cu Banatul în localitățile Radna, Lipova și Arad de pe valea Mureșului în perioada
absolutismului austriac de după Revoluția de la 1848, adică în perioada 1850-1860.
 Teme principale
Temele principale ale scrierii (satul, familia, pozitia socială, iubirea, căsătoria, banul, tipologia omului
avar, goana după avere în târgurile transilvănene de la mijlocul secolului al XIX-lea, existența
prejudecăților naționale și religioase, necesitatea respectării regulilor sociale și ideea destinului) își au
originea, după cum afirma autorul în notele sale memorialistice, în realitățile rurale ardelene
cunoscute din anii adolescenței. Problematica socială tratată de Slavici în nuvelele sale este adâncită
aici și dobândește dimensiuni noi, naționale și religioase.

Existența prejudecăților naționale și religioase

Această idee a relației între persoane de naționalitate diferită este reluată cu mijloace de expresie
superioare artistic în romanul Mara, care prezintă o dramă etnică:apariția și consolidarea dragostei
între o româncă ortodoxă, Persida și un german catolic Națl. Slavici se dovedește „un poet și un critic
al eroticei rurale”, consemnând minuțios principalele detalii ale evoluției sentimentelor celor doi
îndrăgostiți. Dragostea dintre fata unei precupețe și băiatul unui măcelar poate părea prozaică la prima
vedere, dar autorul conferă lirism materialului literar. Sunt surprinse avânturile și îndoielile celor doi
îndrăgostiți, precum și momentele de dăruire și de respingere. Autorul reconstituie minuțios evoluția
dragostei: de la neliniștea primelor priviri, la întâlnirile întâmplătoare, la gesturile de cochetărie, apoi
la creșterea intensității sentimentelor și în cele din urmă la conștientizarea responsabilităților.
Societatea vremii este formată din oameni încăpățânați în prejudecăți etnice arhaice, cu o gândire
individuală subordonată gândirii colective, care nu sunt dispuși să accepte această relație între
persoane de naționalitate și religie diferite, după cum afirmă chiar Mara: Nu! nu! răspunse Mara cu
hotărâre îndârjită. Asta nu se poate! Dumnezeu știe - urmă ea mișcată - cât m-am gândit eu la voi, cât
am ostenit pentru voi, cu câtă inimă v-am purtat de grijă, și nu poate să mă pedepsească atât de aspru.
Dacă te-aș vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieții mele, dar aș zice c-au mai pățit-o și alte
mame ca mine și m-aș mângâia în cele din urmă. Neam de neamul meu nu și-a spurcat însă sângele!
strigă ea cu ochii plini de lacrămi. Și mie mi-e milă de el și de mama lui, dar îmi ești dragă tu și nu se
poate!”. Însoțirea cu un om de altă etnie și religie este considerată mai rușinoasă chiar decât
păcătuirea fizică. O mentalitate similară o manifestă și germanul Hubăr, care nu acceptă sub nici o
formă ideea că nepotul său ar putea fi botezat într-o altă religie decât cea catolică: „Să fie - zise el -, să
fie binecuvântată de amândouă [bisericile - n.n.], dar copilul e al nostru, numai al nostru.”.
Înțelegând că vor fi nevoiți să lupte cu prejudecățile societății, Persida și Națl se căsătoresc în taină.
Presiunea părinților care nu-și dăduseră consimțământul la căsătoria tinerilor apasă tot mai greu, iar
Națl cedează și începe să se comporte brutal cu soția sa pentru a o determina să-l părăsească. Persida
îl înțelege însă și acceptă bătăile ca pe o formă de pedeapsă: „Ah! Doamne! zise ea. El are, la urma
urmelor, toată dreptatea! Îl scosese din averea părinților lui, îl despărțise de muma lui, stricase tot
rostul vieții lui și voia acum să-l mai desfacă și de prietenii lui. Ce viață i-a făcut ea lui?! Ce i-a dat în
schimb pentru tot ceea ce i-a luat?! Ochii ei acum, abia acum, se umplură de lacrămi. Nu! zise ea
adânc pătrunsă, fără de binecuvântarea părinților nu e cu putință fericire casnică!”.
Cu toate acestea, căsătoria interetnică a lui Națl cu Persida deschide o nouă etapă în relațiile sociale,
iar prejudecățile, chiar dacă mai există, se vor diminua tot mai mult odată cu ajungerea la maturitate a
noii generații, determinând instaurarea unei atmosfere de toleranță și înțelegere.

Goana după avere în târgurile transilvănene de la mijlocul secolului al XIX-lea

Spre deosebire însă de romanele sociale anterioare din literatura română și chiar de nuvelele lui
Slavici, ce prezentau decăderea clasei boierești, viața chinuită a țăranilor și patima dezumanizantă a
banului, Mara descrie cu optimism ascensiunea unei clase sociale noi (burghezia) și consideră banul o
valoare pozitivă, ceea ce-l face pe Slavici să fie, în opinia lui Nicolae Manolescu, singurul scriitor
român care evidențiază latura pozitivă a capitalismului probabil ca urmare a educației sale în Ardeal,
provincie care făcea parte la acea vreme din Mitteleuropa și în care etica religioasă calvinistă justifica
preocuparea pentru acumularea capitalului și susținea sistemul economic capitalist.

Necesitatea respectării regulilor sociale

Autor tradiționalist și moralist, Ioan Slavici consideră că echilibrul sufletesc poate fi obținut numai
prin respectarea regulilor sociale, care-i oferă individului sentimentul de siguranță și constituie baza
moralei. În această optică, tradițiile statornicite, voința părinților și imperativele religioase dobândesc
un rol important în organizarea vieții de familie. Relația de dragoste dintre Persida și Națl încalcă
regulile de conviețuire respectate în societatea vremii, iar din acest motiv părinții tinerilor (Mara,
Hubăr și Hubăroaie) refuză să-și dea consimțământul pentru căsătoria lor. Cei doi tineri se căsătoresc
în taină, ceea ce produce un dezechilibru sufletesc care se perpetuează până în momentul când părinții
decid să accepte această unire. Iubirea tinerilor anulează prejudecățile etnico-religioase ale părinților,
„Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem.”
În alte cazuri, încălcarea obligațiilor sociale se pedepsește cu asprime precum în secvența naturalistă a
uciderii bătrânului Hubăr de către fiul său nelegitim, Bandi, pe care-l abandonase și refuzase să-l
recunoască; autorul împinge atitudinea moralizatoare până la didacticism și se transformă într-un
justițiar. Personajul, care suferă o psihoză ca urmare a traumei psihice din copilărie, o idealizează pe
Persida pe care o consideră un substitut al mamei sale, așa putându-se explica devotamentul lui față de
ea, în timp ce se transpune pe sine în locul copilului ei.
Romanul Mara urmărește inițierea personajelor tinere în respectarea convențiilor etice riguroase ale
societății. Plecarea lui Națl în cei doi ani de călătorie are nu atât scopul de formare profesională a
viitorului meșter, cât mai ales scopul de a-i potoli instinctele existențiale și de a-l supune regulilor
breslei. Fuga inițială a Persidei și a lui Națl în străinătate este cauzată de impulsul unei vieți libere,
eliberate de convenții, dar acest impuls cauzează o stare de derută care în cele din urmă constrânge
personajele să se conformeze normelor sociale.

Ideea destinului
Întâmplările prezentare în romanul Mara par a sta sub influența implacabilă a destinului. Această idee,
care apare în diferite momente, este sintetizată de Mara astfel: „Așa vin lucrurile în lumea aceasta:
pleci în neștiute și te miri unde ajungi; te-apucă - așa din senin - câteodată ceva, și te miri la ce te
duce. Omul are data lui, și nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ți-e scris are neapărat să
ți se întâmple; voința lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe”.
Principalul sentiment influențat de destin este dragostea, ce devine aici o forță a naturii, iar
personajele cunosc puterea ei de neînvins. Cunoscând prejudecățile societății care stăteau în calea
iubirii ei, Persida se refugiază timp de câțiva ani la mănăstirea din Lipova, unde încearcă să-și reprime
pasiunea, dar mila față de Națl care se certase cu tatăl său din cauza ei o fac să cedeze. Ea se simte
vinovată pentru că l-ar fi ademenit și i-ar fi stricat astfel rostul vieții. Legătura sufletească între ei pare
să fie rezultatul unei voințe mai presus de voința celor doi iubiți, după cum îi spune Persida maicii
Aegidia: „— Nu pot și nu pot! [...] E un blestem pe capul meu și-mi e adeseori ca și când chiar mai
nainte de a mă fi născut aș fi fost osândită să sufăr împreună cu dânsul. [...] Mi-e, când îmi dau seamă,
nesuferit acel om pătimaș și pornit mereu spre viață fără frâu și știu că nu putem să ne apropiem fără
ca să ne izbim unul de altul. Îndată însă ce-l știu suferind, mă simt dusă de o putere covârșitoare spre
dânsul.” și lui Trică: „Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voința lui mă siluiește, ci o soartă
neînduplecată ne ține sub stăpânirea ei, și nu putem altfel decât cum putem.”.

Semnificația titlului
Titlul romanului poartă numele personajului principal, Mara fiind un simbol al principiilor morale
promovate de către Slavici în opera de față. Considerată a fi și prima femeie de afaceri din literatura
noastră, Mara nu este mânată de lăcomie. Pentru ea, banii sunt importanți în măsura în care aduc
respectul și un trai decent. Titlul reprezinta vedera etica a autorului care considera că oamenii trebuie
sa fie chibzuiți, harnici și virtuoși, Mara intruchipand prin Slavici un exemplu de moralitate.

Stil literar
Romanul Mara se distinge printr-o compoziție solidă și prin folosirea unor mijloace literare sobre.
Stilul literar este predominant oral ca urmare a folosirii unei retorici populare; fraze scurte, dialoguri
concise, interogații, exclamații, proverbe și zicători. Unele capitole intră direct în acțiune, în timp ce
altele au la început o cugetare provenită din înțelepciunea populară. Slavici folosește un stil popular
pentru că este un scriitor poporanist care se adresează oamenilor din popor, nu claselor culte. Limba
literară folosită de Slavici este simplă, dar bogată, cu puține regionalisme și neologisme, folosite
chibzuit, ceea ce determină o exprimare clară și exactă.
Principalele mijloace artistice folosite în roman sunt portretul literar și dialogul. Slavici creează
portrete caracterologice ample, fiind preocupat să scoată în evidență trăsăturile morale ale
personajelor, puse în legătură cu trăsăturile fizice prin intermediul comparațiilor și comentariilor.

Personaje
 Mara este un personaj complex și reprezentativ pentru concepția artistică a lui Slavici.
Personaj de o vigoare surprinzătoare, care-si da seama că singura cale de a izbuti în viața este
puterea banului, Mara trăiește doua tipuri de conflict: exterior, cu comunitatea, în care se
impune prin munca, deși porneste cu statut favorabil, interior, între dragostea pentru copii și
patima de a strange banii. Mara sta toata ziua, neobosită si energica, la tejgheaua plina de
poame, de turta dulce, de peste, în timp ce copiii se zbenguie "printre picioarele oamenilor".
Chibzuita pana la zgarcenie, în fiecare seara, Mara face socotelile, pune deoparte banii pentru
ziua de maine. La căpătâiul patului tine trei ciorapi, "unul pentru zilele de batranete și pentru
inmormantare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trica", în care pune zilnic fie și numai
un creitar și mai bine împrumută banii de trebuință pentru a doua zi, decat sa ia ceva din
ciorapi. Mara este o personalitate puternica, urmarindu-si îndeaproape scopul, acela de a
strânge suficienți bani pentru a avea un statut social și material solid, pentru a se simți stapana
pe destinul ei. După ce adunase destui bani, se simțea stapana pe sine și pe soarta, "vorbea
mai apăsat, se certa mai puțin, călca mai rar și se ține mai drept decat odinioara".
Dezumanizarea Marei iese în evidență mai ales în două situații: când încearcă să-l convingă
cu cinism pe Trică să accepte avansurile adulterine ale soției meșterului cojocar și când
intenționează să-i dea Persidei zestrea. Zestrea Persidei era de 30.000 de florini, dar Marea nu
se îndură să i-o dea pe toată, așa că o reduce la 10.000 de florini, iar atunci când trebuie să i-o
înmâneze lui Națl o mai reduce încă o dată la 8.000 de florini; uluit de mărimea sumei,
ginerele acceptă ca Mara să administreze tot ea banii, gest pe care ea îl speculează cu
promptitudine: „- Da, da! răspunse Mara, mai bine decât la mine unde ar putea să stea? Să
știți că aveți, pe toți, nu numai pe aceștia.”Analizandu-i comportamentul, criticul Nicolae
Manolescu considera că Mara este „prima femeie capitalist” din literatura română.
 Persida este fiica Marei, sora lui Trica, soția lui Natl si nora macelarului Hubar. Ea ilustrează
în roman ideea ca omul poate izbanda in viața numai prin voința, luciditate și dragoste, prin
stapanirea de sine care sunt principalele arme ale eroinei, ce are un destin zbuciumat. Persida
trăiește conflictul erotic, conflictul exterior are trei surse: națională, socială și de
incompatibilitate a caracterelor, conflictul interior, în sufletul Persidei, între datorie și iubire.
 Trică este fiul Marei, ucenic și apoi calfă la cojocarul sârb Steva Claici din Arad. Este angajat
calfă de meșterul Bocioacă și devine un om de încredere al acestuia. Răscumpărat de la oaste
de meșter, se înrolează voluntar pentru a nu-i rămâne dator și a nu fi atras de soția meșterului
într-o relație imorală.
  Anton Hubăr este măcelar originar din Viena. A agonisit o avere în câțiva ani, mai ales în
timpul Revoluției de la 1848, și a devenit economul orășenesc de la Lipova. A sedus în
tinerețe o femeie pe care apoi a abandonat-o împreună cu copilul lor nelegitim. Se dovedește
intransigent față de relația fiului său cu Persida și refuză să-și dea consimțământul pentru
căsătoria celor doi tineri.
 Hubăroaie este soția lui Hubăr, șvăboaică de la Buda. Îngrijește de măcelărie mai mult decât
soțul ei, care își pierde timpul cu funcționarii imperiali. Se opune căsătoriei lui Națl cu
Persida și încearcă să-i despartă pe cei doi tineri.
 Ignatius (Națl) Hubăr este fiul măcelarului Hubăr. Se îndrăgostește de Persida și se ceartă cu
tatăl său, care nu aprobă această relație. Despărțirea de familie îl determină pe Națl să se
comporte brutal cu Persida pentru a o determina să-l părăsească. Este un personaj pătimaș și
impulsiv.
 Pavel Codreanu este student la teologie, apoi preot ortodox, fiu de preot și nepot de protopop.
O întâlnește la Arad pe Persida, se îndrăgostește de ea și vrea să o ia în căsătorie, dar fata îl
preferă pe Națl. Mai târziu se căsătorește și devine preot, apoi îi cunună în taină pe Națl și
Persida.
 Bocioacă este starostele cojocarilor din Lipova. Om mândru și intransigent, care nu admite
încălcarea principiilor rigide ale breslei.
 Marta este soția lui Bocioacă, fiica preotului de la Cladova. Evită orice legătură cu Persida și
o condamnă pentru relația ei cu Națl în numele bunului simț burghez. În realitate, ea are o
fire pătimașă și încearcă să-l atragă pe Trică într-o relație adulteră.
 Maica Aegidia este econoama mănăstirii de călugărițe din Lipova. Se ocupă de educarea
Persidei pe care încearcă să o îndrume către o viață cinstită și curată.
 Bandi este fiul nelegitim al măcelarului Hubăr și al unguroaicei Reghina. După moartea
mamei sale pleacă de la mănăstire și trăiește răzleț din mila oamenilor, apoi se pripășește la
casa Persidei. Își ucide tatăl într-un acces de nebunie, când acesta voia să-l recunoască și să-l
ajute să-și facă un rost.
 Simeon Burdea este prieten din școală al lui Națl, student la Universitatea din Viena. A fost
timp de cinci ani coleg de bancă cu Națl la gimnaziul din Timișoara, apoi a locuit împreună
cu el la Viena.

Rezumat
În perioada absolutismului austriac de după Revoluția de la 1848, precupeata Mara Barzovanu,
văduva unui cizmar sărac din satul Rudna de pe valea Mureșului, muncește din greu pentru a strânge
bani care să-i permită să ducă o viață tihnită și să le asigure un viitor celor doi copii pe care-i are:
Persida și Trică.
Pentru a-și suplimenta veniturile, ea arendează podul de plute peste Mureș care făcea legătura între
satul Rodna și orașul Lipova, percepand o taxă pentru trecerea oamenilor și carelor. Astfel, agonisind
suma necesară de bani, Mara o dă pe Persida la studii la mănăstirea călugărițelor minorite din Lipova,
iar pe Trică îl trimite să învețe meserie la meșterul cojocar sârb Steva Claici din Arad. Timpul trece,
iar Mara, a cărei avere sporește de la o zi la alta, începe să împrumute bani cu camătă, în asociere cu
măcelarul german Anton Hubar, economul orășenesc de la Lipova. Într-o zi de primăvară, înainte de
Paști, Persida, devenită acum o domnișoară de o frumusețe rară, atrage privirile lui Ignatius (Natl)
Hubar, fiul macelarului, iar cei doi tineri se îndrăgostesc unul de altul. Părinții lor nu sunt însă de
acord cu căsătoria tinerilor din cauza prejudecăților cu privire la naționalitate, religie și stare socială:
Mara, care strânsese o zestre mare pentru Persida, vrea să o mărite cu un teolog și nu cu un măcelar
neamț, în timp ce bătrânul Hubăr nu vrea să-și vadă fiul însurat cu fiica unei precupețe. Cei doi tineri
se zbuciumă profund din cauza reprimarii sentimentelor. Pentru a-i separa, Hubăr își trimite fiul în cei
doi ani de călătorie care, după randuiala breslelor, îi erau necesari unei calfe pentru a intra în rândul
meșterilor, iar Mara își trimite fata la Arad. Întâlnirea tinerilor îi ajută să-și înțeleagă sentimentele, iar
apoi Națl își continuă călătoria și Persida se întoarce la mănăstire. În perioada următoare cei doi se
întâlnesc ocazional pe ascuns, având o relație oscilantă.
Trece încă un an, timp în care Trică, devenit calfă, este angajat de meșterul cojocar Bocioaca din
Lipova. Natl vine acasă după un an și jumătate de peregrinări, dar, în urma unui conflict cu tatăl său,
pleacă iarăși pentru a-și încheia stagiul de pregătire. Relația între tată și fiu este tot mai tensionată, iar
Hubăr îi reproșează fiului că l-a făcut de rușine pentru că în cei doi ani de călătorie a umblat mai mult
hoinar decât a lucrat prin măcelării. Cu complicitatea lui Trică, cei doi tineri sunt cununați în secret,
fără știrea părinților, de preotul ortodox Codreanu, apoi fug la Viena unde Natl închiriază, împreună
cu alți doi tineri, o măcelărie în apropierea barierei de la Lerchenfeld. Depărtarea de părinți și traiul
într-un oraș străin îi face să se simtă fericiți, așa că se întorc la Lipova unde Natl arendează birtul de la
Sărărie, cu banii primiți de la mama lui. Căsnicia celebrată în taină nu este însă mult timp fericită, iar
Națl, care nu mai poate îndura această situație, începe să se considere o victimă și se comportă brutal
cu soția sa. Nevoită să se ocupe mai mult singură de birt, bătută și ignorată de soț, Persida pierde
prima sarcină. După un timp în care domnește din nou liniștea în familie, Natl își reia vechile
obiceiuri și își bate iarăși soția. Între timp, Trică este sedus de soția lui Bocioacă, dar, nedorind să se
știe dator meșterului care îi plătise răscumpărarea de la oaste, se înrolează voluntar în armata
austriacă. Peste un an, Persida naște un băiat, iar acest eveniment produce o schimbare bruscă de
atitudini: părinții își iartă copiii după ce află că aceștia sunt cununați. Doar bătrânul Hubăr mai este
încă nemulțumit că nu i s-a cerut încuviințarea, dar botezarea copilului în religia catolică îl
îmblânzește. "Îi adunase noul născut pe cei atata timp risipiți și-i ținea la un loc". Trică se întoarce
acasă mult mai matur după ce fusese rănit la șold în Războiul Austro-Italian (1859), iar în Postul
Paștelui atât el, cât și Natl sunt promovați la rangul de meșter, prin stăruința lui Bocioacă.
Liniștea casnică nu durează însă, deoarece Hubăr este ucis într-o criză de nebunie de fiul sau
nelegitim, Bandi, tocmai când voia să-l recunoască și să-i facă un rost.

Accidentul
De Mihail sebastian

Accidentul este un roman de dragoste scris de Mihail Sebastian și publicat pentru întâia oară în anul
1940. Tot un roman sentimental, așa cum erau privite fictiunile moderne cu personaje ce trăiesc
experienta dragostei fara inhibiții de atasare la categoriile populare (usoare). Eroii lui Sebastian cauta
vindecarea in evaziune din modern, iar partia de schi, concertele, expozitiile plastice sunt toate
refugii, compensari pentru "dificultatile" de adaptare.

Teme principale
Cuvantul ,,accident" din titlu se referă la posibilitatea unei acțiuni iminente care poate schimba mersul
lucrurilor, și astfel anunță imediat că schimbarea joacă un rol important în roman. Alte teme majore
sunt: iubirea, prietenia, ambitia, calatoria, peripeția şi suportul moral).

Rezumat
Într-o zi friguroasă de decembrie în 1934, Nora, o profesoară de franceză în vârstă de 32 de ani are un
accident de tramvai și este ajutată de un bărbat să ajungă acasă. Acesta este un tip indiferent, nu prea
vorbăreț. Acasă, Nora află că este ziua lui și că împlinește 30 de ani. Așadar îl convinge să rămână și
să sărbătorească.
La un moment dat însă, bărbatul pe care aflase că-l chemă Paul, pleacă fără să-i spună un cuvânt în
timp ce ea era la baie. Acesta hoinărește pe străzi, în căutarea fostei lui iubite Ann, o celebră pictoriță.
În tot acest timp rememorează relația lor. De la cum s-au cunoscut, până la momentul în care a aflat
de existența mai multor bărbații în viață ei, la împăcările lor și la modul în care ea se schimbase.
Imaginea ei și dorința de a o vedea îl urmăresc obsesiv.
Se întoarce acasă unde era convins că aceasta îl așteaptă. Vede luminile aprinse, dar o găsește pe Nora
înăuntru cu pașaportul pe care îl uitase la ea. Aceasta îi mărturisește că a venit după el întrucât
privirea lui părea că are de gând să facă un lucru necugetat.
Cei doi își petrec noaptea împreună, iar dimineața Nora se trezește singură. Descoperă un bilețel și
pornește la școală. Era ultima zi înainte de vacanță. După ce-și termină programul, trece pe la tribunal,
unde Paul era avocat și-l ascultă. Acesta părea un alt om. Sigur pe el și cu vocea puternică.
Acesta o descoperă și pornesc la plimbare, fără însă a spune un cuvânt. Abia la un moment dat îi
mărturisește că și pentru el începe vacanța, doar că nu vrea să plece nicăieri. Nora însă îl convinge să
meargă împreună la munte și fac un pact să fie doar camarazi. Nora spera că aerul rece, zăpada,
munții îl vor scoate din letargie și poate îl vor ajuta să nu mai cadă în prăpastia amintirilor care
imprima atât de multă suferință pe chipul său. Pornesc spre Brașov cu trenul, însă pe munte trec prin
tot felul de aventuri. Nu găsesc cazare și sunt nevoiți să colinde prin munți și păduri spre găsirea unui
alt loc. Paul pune pentru prima dată schiurilor în picioare și după câteva încercări, descoperă o mare
bucurie în asta. Ca și cum sufletul îi este mai ușor și o lumină îl străpunge. Nora îl vede pentru prima
dată zâmbind.
Într-un târziu găsesc cazare într-o cameră friguroasă cu paturi la comun. Însă mirosul de carbit o
sufocă pe Nora și decide să ia o gură de aer. Merge cu schiurile în neștire, iar la un moment dat cade
și se accidentează. Este găsită de un bărbat și dusă într-o cabană. Aici este îngrijită de un băiat care îl
trimite pe Hagen, bărbatul care o găsise, după Paul. Cei doi rămân pe întreaga perioadă a vacanței lor
la această cabană și încalcă pactul pe care îl făcuseră. Nora îi dă lecții de schiat, iar acesta simte o
bucurie imensă când e pe schiuri și începe ușor, ușor să se transforme. Îi face chiar și complimentele
Norei. Până într-o zi când, în ajun de Crăciun după ce au coborât în Brașov pentru un concert și pentru
a face cumpărături, vede mașina lui Ann. Acesta cade din nou în prăpastia amintirilor și revine la
vechea stare de indiferență. Nora, care era pe punctul de a renunța, decide să-i ofere spațiu.
Pe perioada șederii lor, Nora se apropie de băiatul care i-a primit, Gunther. Află că acesta urma să
împlinească 21 de ani și că făcea parte dintr-o familie puternică și bogată cu care nu voia să aibă de-a
face. Mama lui murise de curând, iar el era unicul moștenitor. Afacerile nu-l interesau, cândva își
dorise să devină pictor. Nora află și că băiatul are probleme cu inima și că emoțiile puternice îl
tulbură. Vizita tatălui său legată de afacerile familiei culminează cu acuzația lui Gunther că întreaga
familie i-a omorât mama. Anul nou este primit cu mare bucurie și speranță. Până la sfârșitul vacanței,
Paul este atins din nou de acea schimbare benefică, iar când o întâlnește pe Ann întâmplător,
realizează că este vindecat.

În tren spre București comemorează vacanța petrecută care pare că a durat o viață și are următorul
dialog cu Nora:
-Nora, tu crezi că schiul poate să salveze un om? Poate să schimbe o viaţă?

-Dragă Paul, cred că viaţa noastră e plină de obiceiuri proaste, de manii şi de idei fixe. Schiul ne
scoate din ele. Pe urmă, totul este să nu ne lăsăm învinşi din nou.

-Nu, Nora. Niciodată.

 Notre dame de Paris
De Victor Hugo
Notre-Dame de Paris este un roman francez gotic de Victor Hugo, publicat în 1831. Titlul romanului,
se referă la Catedrala Notre Dame, pe care este centrată povestea.

Personaje

 Esmeralda(născută Agnes) – este o frumoasă dansatoare de stradă romă de 16 ani. Ea este

protagonista romanului și centrul dramei umane din poveste. Focalizare populară a atenției
cetățenilor, ea este destinatarul schimbării atitudinilor acestora, fiind mai întâi adorată ca
animatoare, apoi urâtă ca vrăjitoare, înainte de a fi lăudată din nou de Quasimodo. Este iubită
de Quasimodo, Pierre Gringoire și Claude Frollo, dar, din păcate, se îndrăgostește fără
speranță de căpitanul Phoebus, un soldat frumos despre care crede că o va proteja pe bună
dreptate, dar care, în realitate, vrea pur și simplu să o seducă. Ea este unul dintre puținele
personaje care îi arată lui Quasimodo o măsură de bunătate umană, ca atunci când îi dă apă
după biciuirea lui.
 Claude Frollo – principalul antagonist al romanului, este arhidiaconul de la Notre Dame.
Atitudinea sa acrișă și experimentele alchimice l-au înstrăinat de parizieni, care cred că este
un vrăjitor. Singura lui rudă supraviețuitoare este fratele său mai mic Jehan, pe care încearcă
fără succes să-l reformeze. Frollo ajută și la îngrijirea lui Quasimodo. Numeroasele păcate ale
lui Frollo includ desfrânarea, alchimia eșuată și alte vicii enumerate. Atracția lui nebună
pentru Esmeralda declanșează un lanț de evenimente, inclusiv tentativa ei de răpire, care a dus
la lovitura lui Quasimodo în piață, iar Frollo aproape că îl ucide pe Phoebus într-o furie
geloasă, ducând la execuția Esmeraldei.
 Quasimodo – este un cocoșat deformat de 20 de ani și clopotarul de la Notre Dame. Este pe
jumătate orb și surd. Abandonat de mama sa in copilarie, a fost adoptat de Claude Frollo. Sunt
descrise viața lui Quasimodo în limitele catedralei și singurele sale două locuri de desfacere
— sunetul clopotelor și dragostea și devotamentul lui pentru Frollo. Rareori se aventurează în
afara Catedralei, deoarece cetățenii Parisului îl disprețuiesc și îl feresc pentru înfățișarea lui.
Ocaziile notabile în care pleacă includ participarea la Festivalul Proștilor(care este sărbătorită
pe 6 ianuarie) — în timpul căreia este ales Papa proștilor datorită hidioșimei sale— și a
încercării sale ulterioare de a o răpi pe Esmeralda, a salvarii Esmeraldei de pe spânzurătoare,
a încercării de a-l aduce pe Phoebus la Esmeralda și a abandonari definitive a catedralei la
sfârșitul romanului. În poveste se dezvăluie că bebelușul Quasimodo a fost lăsat de romi în
locul lui Esmeralda, pe care au răpit-o.
 Pierre Gringoire – este un poet care se luptă. El își găsește din greșeală drum în „ Curtea
Miracolelor”, domeniul Truands (cerșetorilor). Pentru a păstra secretul, Gringoire trebuie fie
să fie ucis prin spânzurare, fie să se căsătorească cu un rom. Deși Esmeralda nu-l iubește și,
de fapt, îl crede mai degrabă un laș decât un bărbat adevărat, îi este milă de situația lui și se
căsătorește cu el. Pe măsură ce trece timpul, el devine mai îndrăgostit de capra Djali a
Esmeraldei decât de Esmeralda însăși, atât de mult încât atunci când alege să o salveze pe
 Djali și nu pe Esmeralda când Frollo și gardienii lui o urmăresc, aceasta duce la răpirea ei și
eventual spânzurare.
 Căpitanul Phoebus este căpitanul arcașilor regelui și un antagonist minor în roman. După ce o
salvează pe Esmeralda de la răpire, ea se îndrăgostește de el, iar el este intrigat de ea. Deja
logodit cu frumoasa, dar plină de ciudă, Fleur-de-Lys, el vrea să o seducă pe Esmeralda, dar
este împiedicat când Frollo îl înjunghie. Phoebus supraviețuiește, dar Esmeralda este
considerată tentativa de asasin de către toți, inclusiv Phoebus însuși, care nu o mai vrea. El
este condamnat la o viață de căsătorie nefericită cu Fleur-de-Lys.
 Clopin Trouillefou este regele Truands. El îl condamnă pe Gringoire să fie spânzurat și îi
prezidează „nunta” cu Esmeralda. El adună Curtea Miracolelor pentru a o salva pe Esmeralda
de la Notre Dame după ce ideea este sugerată de Gringoire. În cele din urmă, el este ucis în
timpul atacului soldaților regelui.
 Duce de Egipt este protectorul Esmeralda și al doilea la comanda a Truands. El știe de
trecutul ei și i-a dat o amuletă pentru a-și găsi mama. El a fost văzut ultima dată în timpul
revoltei de la Notre Dame pentru a o salva pe Esmeralda.
 Jehan Frollo du Moulin (literal „al morii”), tradus în latină ca „Joannes Frollo de Molendino
”, este fratele mai mic dezordonat al lui Claude Frollo, în vârstă de 16 ani. Este un făcător de
probleme și un student la universitate. El este dependent de fratele său pentru bani, pe care
apoi îi irosește pe alcool. După ce fratele său încetează să-i mai dea bani, Jehan devine
necinstit. Când se alătură lui Clopin și cerșetorilor săi pentru a ataca catedrala, el intră pentru
scurt timp în catedrală urcând unul dintre turnuri cu o scară împrumutată. Apoi îl vede pe
Quasimodo și încearcă să tragă o săgeată în ochiul cocoșatului, dar Quasimodo îl aruncă la
moarte.
 Fleur-de-Lys de Gondelaurier este o nobilă frumoasă și bogată logodită cu Phoebus. Atențiile
lui Phoebus față de Esmeralda o fac nesigură și geloasă, iar ea și prietenii ei răspund tratând-o
pe Esmeralda cu dispreț și ciudă. Fleur-de-Lys neglijează mai târziu să-l informeze pe
Phoebus că Esmeralda nu a fost executată, ceea ce servește la a priva perechea de orice alt
contact - deși, deoarece Phoebus nu o mai poftește pe Esmeralda până în acest moment, acest
lucru nu contează. Romanul se termină cu nunta lor, dar se spune că ar fi condamnați la o
căsnicie nefericită.
 Madame Aloïse de Gondelaurier este mama lui Fleur-de-Lys.
 Sora Gudule, cunoscută și sub numele de Sachette și numită anterior Paquette Guybertaut „ la
Chantefleurie ”, este o anacoră care trăiește în izolare într-o celulă expusă din centrul
Parisului. Ea este chinuită de pierderea fiicei sale Agnes, despre care crede că a fost
canibalizată de romi când era copil, și își dedică viața să o jeliască. Fiica ei pierdută de mult
se dovedește a fi Esmeralda, fapt pe care îl descoperă cu doar câteva clipe înainte ca
Esmeralda să fie spânzurată. Gudule este ucisă accidental de unul dintre soldații regelui în
timp ce încearcă să-i împiedice să-și ia fiica.
 Djali este capra de companie a Esmeraldei. Pe lângă dansul cu Esmeralda, Djali poate face
trucuri pentru bani, cum ar fi să spună timpul, să scrie numele lui Phoebus și să facă impresii
unor persoane publice. Mai târziu, în timpul procesului Esmeraldei, când Esmeralda este
acuzată în mod fals că l-a înjunghiat pe Phoebus, Djali este acuzată în mod fals că este
diavolul deghizat. La sfârșitul romanului, Djali este salvat de Gringoire (care a devenit
pasionat de capră în timpul căsătoriei sale cu Esmeralda) după ce Esmeralda este capturată și
spânzurată.
 Ludovic al XI-lea este regele Franței. Apare ca un om bătrân și bolnav, dar personalitatea lui
este foarte vicleană și machiavelica, precum și egocentrică. El apare pentru scurt timp când i
se aduce vestea revoltei de la Notre Dame. El ordonă gardianului său să-i omoare pe răzvrătiți
și, de asemenea, pe „vrăjitoarea” Esmeralda, din cauza faptului că a fost dezinformat despre
motivul revoltei.
  Tristan l'Hermite este un prieten al regelui Ludovic al XI-lea. El conduce trupa care merge s-o
captureze pe Esmeralda.
 Henriet Cousin este călăul orașului, care o spânzură pe Esmeralda.
 Florian Barbedienne este judecătorul care prezidează dosarul lui Quasimodo pentru răpirea
Esmeraldei. De asemenea, este surd, ceea ce îngreunează situația pentru că atunci când îl
întreabă lui Quasimodo numele, vârsta și profesia, Quasimodo nu răspunde. El îl condamnă
pe cocoșat să fie torturat în piața publică: o oră de biciuire pentru tentativă de răpire și încă o
oră de dizgrație publică după ce a crezut că Quasimodo își bate joc de el.
 Jacques Charmolue este prietenul lui Claude Frollo, însărcinat cu torturarea prizonierilor. El o
face pe Esmeralda să mărturisească în mod fals că l-a ucis pe Phoebus. Apoi o are în
închisoare.
 Jacques Coppenole este un om care apare la începutul romanului ca unul dintre invitații
flamand la Sărbătoarea Nebunilor. Îi convinge pe parizieni să aleagă Papa proștilor.
 Pierrat Torterue este torționarul de la Châtelet. El o torturează pe Esmeralda după
interogatoriul ei, rănindu-o atât de tare încât ea mărturisește în mod fals , pecetluindu-și
propria soartă. El este, de asemenea, oficialul care a administrat biciuirea sălbatică la care a
fost condamnat Quasimodo de către Barbedienne.
 Magistratul fără nume este cel care prezidează cazul Esmeraldei după ce aceasta este acuzată
în mod fals că l-a înjunghiat pe Phoebus. O obligă să mărturisească crima și o condamnă să
fie spânzurată în spânzurătoare.
 Robin Poussepain este însoțitorul lui Jehan Frollo care apare alături de el în timpul Sărbătorii
Nebunilor și biciuirii lui Quasimodo în piața publică.
 Olivier le Mauvais (literal „Olivier cel Rău”) este consilierul apropiat al regelui Ludovic al
XI-lea.
 La Falourdel este hangiul hotelului unde Phoebus și Esmeralda se întâlnesc.
 Marc Cenaine este un magician pe care Jacques Charmolue și Claude Frollo îl tortură pentru
că practică vrăjitorie, în timp ce încearcă să-i scoată secrete de alchimie.
 Bérangère de Champchevrier este prietena lui Fleur-de-Lys.
 Jacques Coictier este regele Ludovic al XI lui medic .
 Robert d'Estouteville este camerlanul regelui Ludovic al XI-lea. El este într-o dispoziție
proastă în ziua în care Quasimodo este pus la pilotă, fără să-și dea seama că Quasimodo și
judecătorul de serviciu sunt amândoi surzi.
 Colombe este prietenul lui Fleur-de-Lys.

Teme principale
Titlul original francez al romanului, Notre-Dame de Paris , indică faptul că catedrala în sine este cel
mai semnificativ aspect al romanului, atât decorul principal, cât și punctul central al temelor poveștii.
Clădirea căzuse în paragină în momentul scrierii, ceea ce Hugo simțea foarte mult. Cartea descrie
epoca romantică ca una dintre extreme în arhitectură, pasiune și religie. Se explorează tema
determinismului (soarta și destinul, așa cum este stabilită în prefața romanului prin introducerea
cuvântului „ ANANKE ”), precum și revoluția și conflictele sociale. Alte teme majore sunt: iubirea
neimpartasita, destinul, crima, clasa socială, moralitatea, tipologia omului îndrăgostit nebuneşte.

Comentariu literar
Notre-Dame de Paris, de Victor Hugo este un roman gotic în care se prezintă viața Parisului din
secolul al XV-lea. Este o frescă socială, o înfățișare a evenimentelor obișnuite în acea perioadă,
evenimente precum revoltele populare, răzmerițele sociale, ceremoniile fastuoase și execuțiile publice
realizate prin spânzurare, toate acestea având ca punct central faimoasa catedrală Notre-Dame.
Autorul descrie în amănunt, pe parcursul a două capitole, arhitectura celebrei construcții în stil gotic,
dându-i viață prin modul în care prezintă toate detaliile legate de stilul ei architectural unic. Pornind
de la cuvântul grecesc ÁΝÁΓΚH, scobit în piatra ce reprezintă trupul maiestuasei catedrale, cuvânt
scris cu majuscule, având ceva lugubru în cuprinsul său, autorul este izbit de misterioasele litere
gotice și se hotărăște să construiască romanul de față, să aducă la viață catedrala Notre-Dame de Paris.
Romanul are mai multe planuri narative, prezentând pe de-o parte dragostea nutrită de diformul
clopotar Quasimodo pentru tânăra țigancă Esmeralda, iar pe de altă parte obsesia diabolică a tutorelui
său, dom Claude Frollo pentru aceeași țigancă, sentimentele acesteia pentru căpitanul Phoebus, pe
care ea îl iubește cu adevărat, și căsătoria mijlocită de urciorul spart, dintre poetul Pierre Gringoire și
Esmeralda. Aceste planuri narative se îmbină armonios de-a lungul operei și alcătuiesc tema
principală a acesteia - dragostea neîmpărtășită de către persoana iubită precum și ispășirea prin
dragoste a pedepsei capitale.
Îndrăgostită de căpitanul Phoebus care o salvează în momentul în care clopotarul cu ajutorul lui
Claude Frollo vor să o răpească, scenă la care asistă fără voia sa și bietul poet Pierre Gringoare,
țiganca Esmeralda este supusă prin această dragoste unui chin lăutric căruia cu greu îi face față.
Totodată ea este torturată de obsesia patologică pe care o dezvoltă arhidiaconul pentru persoana sa,
bolnav fiind de gelozie, el vrea să îl ucidă pe căpitan cu ajutorul unui pumnal, presupusă crimă pentru
care țiganca este condamnată la moarte. Ulterior, aflându-se că Phoebus nu este mort, ura nemărginită
a lui dom Claude Frollo se manifestă din ce în ce mai acut, obsesia acestuia pentru Esmerarla
ajungând până acolo încât acesta să îi dorească moartea, știind-o mai bine spânzurată, decât în brațele
căpitanului, pe care îl consideră rival. Ea totuși îl strigă pe iubitul său, pe dragul ei Phoebus, însă
indolența acestuia vis-a-vis de sentimentele fetei, pe care ea totuși nu o observă, așteptarea aceasta, o
rănește profund. Diabolicul arhidiacon o urmărește pe parcursul întregii povești, din momentul în care
acesta o observă cum dansează împreună cu căprița sa, Djali, de pe înălțimile de piatră ale turlelor
catedralei gotice. Tot de acolo o urmărește și bietul cocoșat, Quasimodo, acesta amintindu-și cu
dragoste chipul țigăncii, acel chip angelic pe care l-a observat pentru prima dată când aceasta i-a adus
apă, diformul clopotar bătut fiind, și umilit la stâlpul infamiei.
Când este condamnată la moarte pentru tentativa de crimă a netrebnicului arhidiacon, Quasimodo o
salvează pe tânără și pe căprița sa, oferindu-i azil, adică adăpost, chiar între zidurile reci ale
impozantei catedrale. Cât timp Esmeralda este ținută în odăița pe care cocoșatul i-o oferă ca adăpost,
acesta se îndrăgostește de ea, însă sluțenia, diformitatea și vocea sa răgușită o sperie pe fată. Aceasta
însă observă bunătatea din inima clopotarului, în ciuda înfățisării sale, a sluțeniei pe care o posedă din
naștere. Încearcă să îi vorbească, însă reticența ei, cauzată de teama de a privi fața nenorocitului este
compensată de inima sa atât de bună; acest lucru o liniștește și îi inspiră încredere și chiar compasiune
pentru singuraticul clopotar ai cărui unici prieteni erau clopotele lăcașului ce îi era loc de muncă și
casă totodată.
Sfârșitul romanului este unul tragic. De pe înălțimile turlelor de la Notre-Dame, Quasimodo asistă
plângând la executarea Esmeraldei, ulterior prinsă de către Claude Frollo, blestemul vieții ei.
Cocoșatul observă râsul malefic, fără pic de regret al tutorelui său, în momentul în care tinerei îi este
curmată viața prin spânzurare. Ura din inima sa, asistând la această nenorocire, ură atât de puternică
pe cât era dragostea lui pentru Esmeralda, îl împinge pe clopotar la comiterea crimei. Acesta se
strecoară în spatele arhidiaconului și îl îmbrâncește pe acesta, care cade în gol și moare apoi pe
pietrele din fața catedralei, așa luând sfârșit ura acumulată în sufletul cocoșatului de la Notre-Dame
care dispare și el odată cu iubirea vieții lui, Esmeralda. Aceasta este ispășirea prin dragoste, la
strigătul de profundă durere a lui Quasimodo: ''Ea este tot ce am iubit''.
Un roman impresionant, ce merită citit, dându-ne un exemplu al dragostei ce poate exista în imina
unui individ, indiferent cât de slut sau de diform este acesta, dar și un exemplu al faptului că nu orice
preot este bun așa cum ar fi de așteptat, că tot ce se presupune a fi sfânt, poate dezvolta obsesii
diabolice, desfrâu, ură, dorință de moarte.

Rezumat
În timpul Festivalului Nebunilor din 1482 de la Paris, Quasimodo, cocoșașul Notre Dame, este ales
Papa Proștilor pentru că este cea mai urâtă persoană din Paris. El este înălțat pe un tron și defilat în
jurul Parisului de mulțimea batjocoritoare. Pierre Gringoire, un poet și filosof care se luptă, încearcă
fără succes să determine mulțimea să-și vadă piesa în loc de paradă. Arhidiaconul Claude Frollo apare
și oprește parada și îi ordonă lui Quasimodo să se întoarcă la Notre Dame cu el. Căutând ceva de
mâncare, Gringoire admiră frumusețea grațioasă a La Esmeraldei, o dansatoare de stradă țigănească,
și decide să o urmeze acasă. După ce ocolește, ea este atacată brusc de Quasimodo și Frollo. Gringoire
se grăbește să o ajute, dar este eliminat de Quasimodo în timp ce Frollo fuge. Arcașii regelui, conduși
de Phoebus de Chateaupers, ajung exact la timp și îl capturează pe cocoșat.
A doua zi, Quasimodo este judecat și condamnat la două ore de tortură în Place de Grève. El suferă
atât durerea de a fi întins și despărțit, cât și de a fi umilit public de mulțimea de oameni, care îl urăsc
pentru urâțenia lui. Cerșește apă, dar nimeni nu-i răspunde rugăminților până când La Esmeralda iese
și îi aduce ceva de băut. În apropiere, o izolata numită sora Gudule, țipă la La Esmerelda că este un
„hoț de copii țigan” și o învinovățește pentru răpirea fiicei ei cu cincisprezece ani mai devreme.
Câteva luni mai târziu, La Esmeralda dansează în fața Notre Dame și Phoebus o cheamă la el. Ea s-a
îndrăgostit de el și se înroșește când el îi cere să se întâlnească cu el mai târziu în acea noapte. Frollo
îi urmărește din vârful Notre Dame și devine nebunește de gelos pe Phoebus. Pofta lui obsesivă pentru
La Esmeralda l-a făcut să renunțe la Dumnezeu și să studieze alchimia și magia neagră. În celula sa
secretă de la Notre Dame, el plănuiește să o prindă în capcană pe La Esmeralda ca un păianjen care
prinde o muscă cu pânza sa. Mai târziu în acea noapte, îl urmărește pe Phoebus la întâlnirea lui cu La
Esmeralda și îl înjunghie pe Phoebus în mod repetat. El scapă și La Esmeralda este capturată de garda
Regelui.
După ce a fost torturată la procesul ei, La Esmeralda mărturisește în mod fals că l-a ucis pe Phoebus și
că este vrăjitoare. Este condamnată la spânzurare în Place de Grève. Frollo o vizitează în închisoare și
își declară dragostea. El o roagă să-l iubească și să-i arate puțină milă, dar ea îl numește „călugăr-
spiriduș” și ucigaș, refuzând să aibă vreo legătură cu el. Înainte de execuție, La Esmeralda este umilită
public în fața Notre Dame. Privind peste piață, ea îl vede deodată pe Phoebus și îi strigă numele. De
fapt, a supraviețuit tentativei de crimă, dar nu vrea să știe nimeni că a fost rănit. Se îndepărtează de La
Esmeralda și intră în casa viitoarei sale mirese. Chiar atunci, Quasimodo se balansează pe o frânghie
de la Notre Dame și o duce înapoi la catedrală, strigând „Sanctuar!”
La Esmeralda este ferită de execuție atâta timp cât rămâne în interiorul catedralei. La început, îi este
greu să se uite chiar la Quasimodo, dar formează o prietenie neliniștită. Chiar dacă este surd, îi place
să fie în preajma ei când ea cântă. Între timp, un grup de vagabonzi se hotărăște să o salveze pe La
Esmeralda după ce au auzit că Parlamentul a ordonat ca ea să fie îndepărtată de la Notre Dame. Dar
când Quasimodo îi vede atacând catedrala, el crede că au venit să o omoare pe La Esmeralda și îi
respinge cât poate de bine, ucigând un număr mare dintre ei. Frollo a folosit atacul ca o diversiune
pentru a o strecura pe La Esmeralda din catedrală. El îi oferă două opțiuni: ea poate fie să spună că îl
iubește, fie să fie spânzurată. Ea cere să fie executată și el o lasă cu sora Gudule. Spre uimirea lor, ei
descoperă că sunt mamă și fiică. Gudule încearcă să o protejeze pe La Esmeralda, dar este prea târziu.
Înapoi la Notre Dame, Quasimodo merge în vârful turnului de nord pentru a o găsi. Privind în
depărtare, vede figura La Esmeralda într-o rochie albă atârnată de eșafod. Urlă disperat și îl apucă pe
Frollo de gât. Ținându-l în aer, Quasimodo oftă de durere și apoi îl aruncă pe Frollo la moarte. Privind
la La Esmeralda atârnând în depărtare și la cadavrul zdrobit al lui Frollo dedesubt, Quasimodo strigă:
„Există tot ce am iubit vreodată!” Quasimodo nu se mai vede niciodată. Ani mai târziu, când un
gropar dă peste rămășițele La Esmerelda, el găsește scheletul unui cocoșat încolăcit în jurul ei. Privind
în depărtare, vede figura La Esmeralda într-o rochie albă atârnată de eșafod. Urlă disperat și îl apucă
pe Frollo de gât. Ținându-l în aer, Quasimodo oftă de durere și apoi îl aruncă pe Frollo la moarte.
Privind la La Esmeralda atârnând în depărtare și la cadavrul zdrobit al lui Frollo dedesubt, Quasimodo
strigă: „Există tot ce am iubit vreodată!” Quasimodo nu se mai vede niciodată. Ani mai târziu, când
un gropar dă peste rămășițele La Esmerelda, el găsește scheletul unui cocoșat încolăcit în jurul ei.
Privind în depărtare, vede figura La Esmeralda într-o rochie albă atârnată de eșafod. Urlă disperat și îl
apucă pe Frollo de gât. Ținându-l în aer, Quasimodo oftă de durere și apoi îl aruncă pe Frollo la
moarte. Privind la La Esmeralda atârnând în depărtare și la cadavrul zdrobit al lui Frollo dedesubt,
Quasimodo strigă: „Ea este tot ce am iubit vreodată!” Quasimodo nu se mai vede niciodată. Ani mai
târziu, când un gropar dă peste rămășițele La Esmerelda, el găsește scheletul unui cocoșat încolăcit în
jurul ei.

Cavalerii florii de cires

De constantin chirita
Rezumat

Romanul începe descriind slujba ca paznic a lui Moş Timofte. Acesta lucra la liceu de 50 de ani şi
suna clopoţelul la ora exactă. Ca întotdeauna avea protejaţi şi nesuferiţi.
Clopoţelul lui Moş Timofte a sunat, iar toţi elevii au ieşit în recreaţie. Unii jucau fotbal, alţii priveau
acrobaţiile vlăjganului de clasa a VIII-a, Ursu, iar elevii cei mari se plimbau la umbra castanilor.
Dan, un băiat oacheş şi rotofei, l-a întrerupt pe Ursu din acrobaţii şi i-a spus că Victor îi aşteaptă cu
harta la castanul de lângă cişmea. Acesta a plecat spre două fete, Maria şi Lucia şi pornesc toţi trei
spre Victor. Harta a ridicat o mare problemă pentru Cireşari: cum vor traversa râurile şi lacurile din
peşteră?
Ora următoare, de geografie şi naturale a fost foarte folositoare, deoarece s-a discutat despre lumea
peşterilor. Cireşarii au luat notiţe şi au schimbat bilete între ei toată ora, în Alfabetul Morse. Sergiu,
care stătea în spatele lui Victor a copiat tot ce a scris el deşi nu înţelegea nimic.
Mai târziu, acasă, Tic încerca s-o convingă pe sora lui, Maria, să-i spună taina Cireşarilor, dar fata cu
cozi negre nu se lăsa înduplecată. Peste câteva clipe, au apărut Dan, Victor şi Ursu. Dându-şi seama
că prichindelul în spionează, Dan îl trimite pe Tic la Moş Timofte. Acesta însă nu pleacă, deoarece pe
poartă au intrat Ionel şi Lucia, care aveau noutăţi. Tocmai au terminat de construit două aparate T.F.F,
simple, portabile cu care puteau comunica în peşteră.
O problemă a rămas totuşi nerezolvată: cum vor traversa râurile şi lacurile subterane? Dan le-a dat o
idee: Petrăchescu, vânătorul, aveau o barcă de cauciuc, dar ştiau bine că nu le-o va da, aşa că au
renunţat.
Tic a renunţat să-i mai spioneze pe Cireşari şi a plecat la Moş Timofte în căutare de un basm grozav
cu care să-i uimească pe toţi la şcoală. Moş Timofte ţinea mult la prichindelul ciufulit, aşa că i-a spus
o poveste despre o cutie vrăjită.
Ultima zi de şcoală: premierea elevilor în amfiteatrul liceului. Cele două premii speciale, cel de
Onoare şi cel Bombă, au fost acordate lui Victor şi Ursu.
Seara, Cireşarii erau în parcul oraşului. Deodată, Maria l-a zărit pe Petrăchescu şi au mers la el cu
speranţa că-l vor convinge să le dea barca, însă fără succes.
Acasă, prichindelul cârn a aflat de expediţia ştiinţifică a Cireşarilor, însă nu avea voie să meargă. L-a
rugat pe Moş Timofte să-l ajute. Tatăl lui Tic l-a ascultat pe paznicul liceului şi l-a lăsat pe Tic să
plece.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Cireşarii au plecat, lăsându-l pe prichindel în urmă. Acesta l-a luat pe
Ţombi, şi au plecat spre Peştera Neagră.
În drumul lor, Cireşarii au făcut un popas. Ursu l-a zărit pe Tic şi i-a lăsat mâncare şi un bilet. Cu
toate acestea, prichindelul s-a rătăcit.
După ce au ajuns la gura peşterii şi au instalat corturile, Ursu, Dan, Victor şi Ionel au început să-l
caute pe Tic şi l-au găsit.
A doua zi, s-au despărţit în două grupe. Prima grupă: Ionel, Victor, Maria şi Tic, care urma să intre în
peşteră, iar a doua grupă: Ursu, Dan şi Lucia care trebuia să urce pe coama peşterii şi să-i anunţe pe
cei din peşteră de orice cutremur sau prăbuşire.
A doua zi, Cireşarii s-au despărţit. Prima grupă a intrat în peşteră. Toţi au fost uimiţi de frumuseţea
stalactitelor şi stalagmitelor. După scurt timp au ajuns la primul lac care era foarte adânc. Au construit
o plută din bârne, iar Victor a hotărât să meargă el primul, apoi au traversat toţi. Au mers de-a lungul
râului mai mult timp, până ce Tic a găsit o cutie de sardele, două mucuri de ţigară.
Ionel s-a pregătit pentru a lua legătura cu Cireşarii soarelui. Aceştia le-au spus că s-au întânlnit cu
Petrăchescu, care vroia, prima oară, să-l împuşte pe Ursu. Apoi şi-au urat “Noroc bun” până la
următoarea emisie.
Cireşarii din peşteră au trecut uşor de cel de-al doilea lac şi se apropiau, după hartă, de punctul
terminus. Au ajuns la cel de-al treilea lac, un lac foarte mare. Victor spunea că peştera continuă şi că
ar trebui să meargă mai departe, însă Ionel dorea să se întoarcă.
În cele din urmă, au hotărât să meargă mai departe. Victor a mers primul, urmat de ceilalţi. Au avut de
înfruntat un tunel foarte îngust, dar au trecut cu bine. Ultimul a fost Ticuşor, iar alături de le era
credinciosul Ţombi şi aparatul T.F.F. Printr-o întâmplare nefericită, câinele şi aparatul au căzut într-o
cascadă.
Îngrijoraţi, au continuat drumul. Din fericire, Tic a găsit barca de cauciuc a lui Petrăchescu şi o cutie,
pe care el a considerat-o vrăjită. Au continuat drumul prin beznă.
Ajunşi în grota ascunsă, Petrăchescu şi prietenul lui au fost surprinşi când au văzut că barca dispăruse,
şi la fel şi cutia.
Cireşarii soarelui erau foarte îngrijoraţi, deoarece nu au mai aflat nimic de la cei din peşteră şi îşi
imaginau tot ce era mai rău.
Petrăchescu şi prietenul său, au reuşit între timp să pătrundă prin tunelul lui Tic şi erau pe urmele
Cireşarilor.
Cireşarii soarelui au fost nevoiţi să strângă totul dimineaţa următoare şi să plece spre cabană, deoarece
s-a pornit o furtună extraordinară.
În peşteră, Cireşarii au mai găsit o cutie cu un bilet de la Sergiu şi Pompilică. Maria a descoperit
secretul lui Tic, iar Ionel era în culmea fericirii, deoarece cutia vrăjită a lui Tic, era, de fapt, un aparat
T.F.F cu care puteau să comunice cu cei de afară. Cu toate acestea, Ionel s-a hotărât să se întoarcă, dar
a fost prins de Petrăchescu şi de prietenul său. Din fericire, Tic l-a găsit pe Ionel, şi au plecat imediat.
Ionel a reuşit să le trimită celor de afară semnale S.O.S . Cireşarii din peşteră au ajuns la o cascadă, de
unde se vedea o rază de lumină. Au hotărât să aştepte sosirea ajutoarelor. Totuşi, trebuiau să fie
pregătiţi, în caz că Petrăchescu apare din nou.
Din fericire, Ursu a ajuns înaintea vânătorului şi i-a tras pe Ionel, Maria şi Tic deasupra peşterii unde
erau salvaţi. Victor nu a mai avut timp să fie tras de Ursu deasupra peşterii, aşa că s-a ascuns într-o
scobitură din pereţii peşterii pentru că venea vânătorul. Acesta l-a văzut pe Victor şi a tras câteva
focuri de armă spre el. Cireşarii au plecat spre cabană, unde îi aştepta Moş Timofte. Petrăchescu a
pornit disperat înspre grota ascunsă.
Seara, Ursu a plecat la peşteră pentru a vedea ce s-a întâmplat cu vânătorul. Doi călăreţii l-au
întâmpinat mulţumind-i lui şi celorlalţi pentru că au ajutat la prinderea „Expresului negru”.

Teme principale
Principalele teme ale operei sunt: adolescenta, copilaria, explorarea, aventura.

Orasul cu salcami
De mihail sebastian
Oraşul cu salcâmi este povestea trecerii de la copilărie la maturitate a unei fete din provincie, de
la schimbări fiziologice la cele de ordin sentimental.
Adriana Dunea devine adolescentă şi lumea pare să se transforme odată cu ea, jocurile nu mai
sunt importante şi băieţii devin mai interesanţi. Ajunge să-l cunoască pe Gelu, verişorul prietenei
ei cele mai bune, Cecilia. Aceştia vor lega o prietenie de lungă durată, dar şi o dragoste inocentă şi
timidă la început, ca spre sfârşit iubirea acestora să se consume în Bucureştiul troienit.
Adriana Dunea creşte într-un oraş de provincie, este fata unor burghezi cu o anumită educaţie,
drept pentru care anumite reguli şi obiceiuri sunt impuse, de la după-amiezi în Via Moartă până
la piese de teatru în fiecare săptămână. Părinţii Adrianei nu sunt bine conturaţi în roman, aceştia
existând într-un plan secund. Plecată la Bucureşti, viaţa de provincie devine plictisitoare şi
Adriana o uită repede, la fel cum îl uită şi pe Gelu. Tinereţea Adrianei îşi spune cuvântul, iar
reacţiile acesteia sunt când de copil răsfăţat care doreşte să obţină ceea ce consideră că merită,
când de femeiuşcă tristă şi părăsită, plictisită şi totuşi misterioasă, pierdută în treburi casnice
mici.
Iubirea dintre Adriana şi Gelu este inocentă, îi leagă anumite tabieturi, gesturi, sărutări dulci.
Este iubirea tipic adolescentină, acea pasiune care poate ţine ani întregi, dar la cea mai mică
zguduire se poate dărâma. Cu toate acestea, Adriana se leagă de Gelu sufleteşte la fel cum face şi
acesta, ca şi cum fiecare dintre aceştia ar avea nevoie unul de celălalt. Adriana pleacă într-o iarnă
la Bucureşti în casa vărului său proaspăt căsătorit şi-l uită pe Gelu. Reîntoarsă la D. simte
pierderea lui Gelu pentru ca mai apoi aceştia să se regăsească în Bucureşti. Iubirea acestora se
consumă în câteva zile pentru ca mai apoi aceasta să plece definitiv din viaţa lui Gelu; deşi îl
iubeşte, alege să se căsătorească cu vărul Paul.
Este un roman trist, despre iubiri şi regăsiri, dar şi despre decizii pe care oamenii trebuie să le
facă. Adriana pleacă acasă dorind "să revină la o viaţă aşezată, cu momente de cuminţenie şi
momente de amor, distribuire imposibilă de virtuţi şi pofte." Aşa cum ştie că acest bărbat a fost
prima ei iubire, înţelege totuşi că nu este decât o pasiune ce s-a consumat în prima şi ultima
noapte petrecută împreună ("Ea căuta o îmbrăţişare în care să nu rămână nimic altceva decât
fericirea cărnii" Ce îi păsa ei de nuanţele lui Gelu, de inteligenţa sau de prostia lui, de admiraţia
lui! Îl avea gol şi dur între braţele ei leneşe"").
Gelu este construit într-un mod moral tocmai pentru ca să arate antiteza dintre acesta, elementul
stabil şi neschimbător, şi Adriana, muabila, mereu alta şi mereu aceeaşi. Indiferent cum iubirea
dintre Adriana şi Gelu îşi va păstra mereu parfumul portocalelor decojite dimineaţa în faţa
focului şi dacă ar fi să rămână doar această imagine tot aş fi mulţumită. Oraşul cu salcâmi
ilustraza o iubire împlinită, dar care odată cu prima rază de soare se destramă.

Teme principale
Principalele teme ale scrierii sunt: maturizarea, adolescenta, prietenia, iubirea, familia.

Razboiul care mi-a salvat viata

De Kimbeely Brubaker Braley

Rezumat
În viață nu contează ce ai, ci pe cine ai. Războiul care mi-a salvat viața, carte premiată cu Newbery
Honor în 2016, este povestea Adei, dar și a altor milioane de copii speciali, născuți cu defecte sau boli
incurabile, arătați cu degetul de cei din jur sau respinși de propriii părinți. O carte care îndeamnă la
toleranță și ne arată că toți suntem speciali în felul nostru, toți avem un strop de umanitate în adâncul
sufletului și puterea de a face schimbări benefice pentru ceilalți.
Ada nu ar fi nimic fără Jamie, fratele ei. Născută cu un picior strâmb, obligată să stea în casă mereu,
închisă în dulap de fiecare dată când cere lucruri normale. Crescută de o mamă tiranică, mult prea
preocupată de părerea celor din jur, este nevoită doar să privească jocurile celorlalți copii, fără a fi
capabilă să participe. Jamie reprezintă singura legătură cu lumea exterioară, sprijinul ei și motivul de a
merge mai departe în fiecare zi. Al Doilea Război Mondial va însemna salvarea ei și drumul către o
viață normală, în care oamenii nu o resping pentru că are un defect fizic. Viața ei va deveni una
minunată, datorită lui Susan, femeia care îi ia pe Ada și pe Jamie sub tutela ei, atunci când toți copiii
Londrei sunt evacuați pentru a nu fi uciși de viitoarele bombardamente. Viața alături de Susan i se
pare o ciudățenie absolută - este lăsată să iasă afară, să încerce să umble (cu cârje), să călărească, ba
chiar să ajute la tratarea soldaților răniți în război. Ada devine un adult responsabil, un om capabil să
treacă peste limitele propriului corp, în timp ce sufletul ei își găsește locul în casa femeii devenite
pentru prima dată mamă.
Susan devine un fel de far călăuzitor în viața celor doi copii, în special pentru Ada. Obișnuită cu bătăi
și jigniri, aceasta este incapabilă să dezvolte o relație normală cu cei din jur. Asprimea lui Susan, dată
de încercările vieții și pierderile suferite, este înspâimântătoare pentru fetița de unsprezece ani.
Treptat, aceasta învață să aibă încredere în oameni, să-i accepte așa cum sunt, având parte (pentru
prima dată) de aceeași bunăvoință și scăpând de privirile piezișe. Devenită brusc o persoană obișnuită,
curajoasă și ambițioasă, Ada se descoperă ca fiind absolut normală, fără motive de a se simți rușinată
față de ceilalți. Piciorul ei reprezintă o piedică mai mult mentală decât fizică.
Partea psihologică a poveștii - gândurile neîntrerupte ale Adei despre sine - este cea mai dureroasă și
greu de citit. Avem în față un copil care se crede nimic, dispensabil, bun de aruncat la gunoi din cauza
unui defect fizic. O mamă incapabilă de empatie, dând dovadă de o cruzime ieșită din comun față de
propriul copil. O femeie străină, care învață să iubească din nou, să creadă în minuni, cu un suflet mai
mare decât lumea întreagă. Descoperim o mulțime de prejudecăți legate de acești copii (cu picior
strâmb congenital), deși era o afecțiune des întâlnită în acele vremuri. O judecată asemenea celei
divine, bazată doar pe aparențe, spulberată însă de afirmația binevoitoare a lui Susan : Piciorul tău
olog este departe de creier. Astfel, Ada simte că poate trăi din nou, înțelege în sfârșit că defectul fizic
nu are nicio legătură cu capacitatea de învățare, inteligența sau aptitudinile ei. În timp ce sentimentele
față de Susan încep să iasă la suprafață, se simte în fața unui nou obstacol, împărțită mereu între
speranța față de schimbarea mamei sale și căldura simțită în preajma femeii care nu i-a vrut, dar a avut
grijă de ei ca de propriii copii. Deși are mai multe lucruri decât înainte, prea puțin îi pasă. Tristețea pe
care o simte nu poate fi alungată decât de încrederea încet dobândită, alimentată de comportamentul
lui Susan.
Războiul care mi-a salvat viața este o poveste care vindecă, scrisă cu empatie și blândețe pentru toți
copiii care se simt altfel față de ceilalți, limitați de propriul corp sau propria minte. Este un îndemn la
toleranță și deschidere față de orice ființă umană considerată diferită.

Teme principale
Principalele teme ale scrierii sunt: familia, maturizarea, integrarea sociala, toleranta, istoria, prietenia,
educatia.

Procesul
De franz kafka
Rezumat
În dimineața celei de-a treizeci de ani, doi polițiști vin la pensiunea lui Josef K. și îl anunță că este
arestat. Josef, un funcționar șef de succes al unei bănci, nu este informat despre faptele sale greșite.
După un interogatoriu confuz, i se spune să meargă la muncă ca de obicei. Târziu în acea noapte, se
duce în camera unei alte pensionare, Fraulein Burstner , pe care o sărută pe neașteptate.
Lui Josef i se atribuie o dată pentru prima audiere. Se deplasează în sala de judecată, situată într-o
clădire săracă. La audierea sa, el stă în fața unui public numeros și critică sistemul juridic. Pe măsură
ce Josef pleacă, judecătorul îl informează că comportamentul său îl va priva de beneficiile pe care le
conferă în general aceste audieri.
Săptămâna următoare, Josef nu este anunțat de o altă audiere, dar se prezintă oricum la tribunal. Îl
găsește gol, cu excepția tânărului său stewardesă, care cochetează cu el până când un student la drept
o duce să vadă un judecător. Curând după aceea, sosește soțul ei, un inodor de curte. Îi arată lui Josef
birourile juridice. Aerul apăsător din birouri îl înăbușă pe Josef și devine atât de slab încât trebuie să
fie condus la aer curat.
Josef încearcă în mod repetat să o contacteze pe Fraulein Burstner, dar ea îl ignoră. Câteva zile mai
târziu, Josef aude sunete de gemete în timp ce se pregătește să plece de la serviciu pentru seară. El
deschide un dulap de provizii pentru a descoperi că polițiștii care l-au arestat sunt biciuiți cu
brutalitate. Aceștia susțin că sunt pedepsiți pentru că Josef le-a denunțat comportamentul în audierea
sa. Josef este profund deranjat, dar închide ușa și pleacă pentru a evita detectarea unui coleg de
muncă.
Unchiul lui Josef, Karl , îl vizitează la serviciu. Karl a aflat de procesul lui Josef și este îngrijorat. Îl
duce pe Josef să-l vadă pe Herr Huld , un prieten de-al său care lucrează ca avocat. La casa lui Huld,
se întâlnesc cu avocatul, care este bolnav și imobilizat la pat. Se întâmplă să fie prezent și un oficial
de rang înalt al tribunalului, dar el îl ignoră pe Josef, iar Josef părăsește camera pentru a cocheta cu
servitoarea lui Huld, Leni . După aceea, Karl îi spune lui Josef că absența lui indecoroasă i-a
deteriorat cazul.
La locul de muncă, Josef se oprește asupra procesului său și neglijează clienți importanți. În cele din
urmă, vede unul, dar este atât de distrat încât rivalul lui Josef, directorul adjunct al băncii , preia cazul
— o lovitură pentru ambițiile de carieră ale lui Josef. Clientul, după ce a auzit de procesul lui Josef, îi
recomandă să se întâlnească cu un portretist de curte pe nume Titorelli . Josef ia adresa pictorului și
pleacă de la serviciu, lăsându-și rivalul să-și ia și pe ceilalți clienți. Josef găsește apartamentul lui
Titorelli într-un grup mizerabil de locuințe. Pictorul se oferă să-l ajute pe Josef și explică tipurile de
achitare pe care Josef le poate primi. Explicația lui Titorelli dezvăluie că niciun acuzat nu pare să
obțină vreodată o achitare semnificativă; procesele fie continuă la nesfârșit, fie se termină prin
condamnare.
Din ce în ce mai preocupat de lipsa lui de progres, Josef decide să-și concedieze avocatul. Merge la
Huld, unde se întâlnește cu un alt client al avocatului, un comerciant pe nume Block . Block este
obsedat de procedurile sale legale, care au durat cinci ani. Când Josef le spune lui Block și Leni că
plănuiește să-l concedieze pe Huld, ei încearcă să-l rețină, dar el ajunge la biroul lui Huld. Huld
încearcă surprinzător de insistent să-l recâștige pe Josef, dar Josef nu este influențat. La sfârșitul
întâlnirii lor, Huld îl cheamă pe Block, care se trântește lângă patul avocatului. Se dezvăluie că
pateticul negustor doarme adesea la Huld, în speranța de a obține o audiență cu avocatul.
Josef este de acord să facă un tur al catedralei locale unui important client italian al băncii. Totuși,
italianul nu apare. În schimb, un preot urcă la amvon și se adresează lui Iosif pe nume. Preotul
dezvăluie că el este capelanul închisorii și l-a chemat pe Josef la catedrală pentru a vorbi despre
procesul său. Capelanul îi spune lui Josef o pildă misterioasă despre mai mulți paznici care păzesc
calea către Lege, care are scopul de a caracteriza Legea.
În ajunul împlinirii a treizeci și unu de ani a lui Josef – la un an de la arestarea sa – doi bărbați vin în
camera lui. L-au escortat la o carieră de la marginea orașului, unde i-au băgat un cuțit în inimă. Josef,
rușinat de propria moarte, rostește fraza finală: „Ca un câine!”.
 Teme literare
Justitia vs. Legea
Conflictul central al Procesului este lupta lui Josef K. împotriva Legii. El este acuzat de o crimă
necunoscută și se presupune că procesul lui este necesar pentru ca justiția să fie făcută. Cu toate
acestea, pare să fie puțină dreptate în tratamentul pe care îl primește Josef. Conform celor mai multe
standarde, i se refuză orice lucru asemănător unui proces echitabil: nu este niciodată informat despre
modul în care a încălcat Legea, i se interzice să afle detalii esențiale ale cazului său și, în cele din
urmă, este executat fără nicio înțelegere mai profundă a modului în care a fost condamnarea sa. ajuns
sau ce ar fi putut face pentru a se opune. Mai mult decât orice, acțiunile desfășurate împotriva lui
Josef par să fie simbolizate în justiție.
În mod ironic, așadar, însăși Legea menită să asigure dreptatea este cea care generează cea mai mare
nedreptate. Aceasta este opoziția care se află în centrul sistemului judiciar al lui Kafka. Scopul înalt și
de neatins al justiției absolute este încurcat de încercările lumești de a o impune: impulsul uman de a
instituționaliza conceptul de justiție a creat o justiție coruptă și activ contraproductivă, o justiție care
comite nedreptate. În Procesul, această birocrație lipsită de compasiune este atât de răspândită încât
indivizii au început să confunde sistemul de justiție cu idealul .de dreptate. Lui Josef i se oferă în mod
repetat asigurarea paradoxală că orice tratament pe care îl va primi de la sistem va fi tratamentul
corect; sistemul a devenit arbitrul a ceea ce este drept, complet separat de orice ideal de dreptate.
Sistemul se concepe ca fiind acel arbitru și, prin urmare, consideră orice face ca fiind în mod natural
just. Această buclă de feedback pernicioasă mută înțelegerea umană în mod continuu mai departe de
adevărata înțelegere și atingere a dreptății.

Absurdul
Cuvântul „absurd” derivă din cuvântul latin pentru „surd” și, în mod potrivit, universul absurd al
Procesului este complet surd la încercările oricărui personaj de a-l influența sau de a-l înțelege.
Misiunea prelungită a lui Josef de a înțelege Legea nu culminează niciodată cu o înțelegere mai largă.
Cu cât Josef explorează mai mult sistemul care îl ține captiv, cu atât acel sistem pare să fie mai puțin
susținut de vreo structură logică, previzibilă. În consecință, nu există nimic pe care un individ –
inculpat, avocat și funcționar deopotrivă – poate face pentru a influența sistemul de justiție. Pentru
acuzat, fiecare curs de acțiune este la fel de ineficient: nefericirea lui Block arată că nici cel mai
obsesiv devotament față de propria încercare nu oferă niciun avantaj. Absența unei logici vizibile îi
obligă pe acuzați să caute sens în ritualuri și superstiții bizare, cum ar fi încercarea de a prevesti
verdictul inculpatului din forma buzelor sale. Mai mult, explicația lui Titorelli cu privire la cele trei
feluri de achitare ilustrează că luptele inculpatului sunt aproape sigur în zadar. Dintre cele trei feluri
de achitare pe care le explică, doar unul, „achitarea absolută”, îi redă de fapt inculpatului statutul pe
care îl avea înainte de a fi acuzat – iar această exonerare nu a fost niciodată acordată. Situația
acuzatului este sisifeană: inculpații se străduiesc la nesfârșit, dar nu obțin niciodată niciun progres.

Incognoscibilul și interpretarea
Absurditatea fundamentală a lumii lui Josef K. este o consecință a inscrutabilității ei: nu există o
modalitate decisivă de a înțelege situația lui Josef. Pentru că nu există un adevăr fără echivoc în The
Trial'sunivers, fiecare fapt poate fi reformat în moduri contradictorii. Mai mult decât atât, faptele în
sine sunt adesea dubioase sau cu totul inaccesibile. Această temă este evidentă încă de la primele
cuvinte ale cărții: „Cineva trebuie să fi spus minciuni despre Josef K.” Această presupunere vagă și
nesatisfăcătoare este cel mai aproape textul care se apropie vreodată de a explica arestarea lui Josef.
Pe măsură ce Josef navighează (sau nu reușește să navigheze) în sistemul judiciar, informațiile
cruciale sunt ascunse la fiecare pas. Documentele judecătorești, procedurile judiciare și chiar textul
Legii care îi determină soarta îi sunt toate interzise lui Josef și, adesea, funcționarilor sau
funcționarilor judecătorești care îl controlează și îl domină. Ca portarul din pilda capelanului
închisorii, fiecare funcționar pur și simplu îndeplinește un rol fără a ține cont de scopul acelui rol sau
de logica sistemului mai larg care îl conține.
Într-adevăr, alegoria capelanului , care servește drept prefață la Legea însăși, ilustrează numeroasele
interpretări posibile ale lumii Procesului . Parabola este atât de ambiguă încât capelanul poate aduce
argumente la fel de convingătoare pentru două interpretări opuse. Așa cum povestea capelanului îi
lipsește o interpretare precisă, la fel are și Legea însăși. Această obscuritate este ceea ce îl tulbură atât
de profund pe Josef. La sfârșitul cărții, Josef își exprimă o serie de întrebări nerezolvate și probabil de
nerezolvat. Chiar și în ultimele sale momente de viață, Josef este incapabil să stabilească un sens
definitiv al poveștii sale. În mod similar, Procesulel însuși rezistă la lecturi fără echivoc. Este romanul
menit ca o acuzare idealistă a guvernării opresive sau o caracterizare pesimistă a omenirii în general?
Își propune Kafka să facă un punct politic, unul existențial sau ambele? Este foarte posibil ca textul să
frustreze în mod deliberat aceste întrebări, astfel încât ambiguitatea generală a Procesului să
completeze experiența supărătoare a lui Josef cu Legea.

Înstrăinare și control
Nu există colaborare sau camaraderie în Procesul. Fiecare individ acționează ca un agent izolat, iar
oamenii sunt concentrați să se controleze pe ei înșiși și pe alții pentru a-și îndeplini dorințele
personale. Interacțiunile interpersonale ale lui Josef K. sunt guvernate de ierarhie și ambiție. El își
tabulează în mod obsesiv statutul în raport cu ceilalți și calculează cum poate folosi această poziție în
beneficiul său cel mai mare. Josef își face griji cu privire la modul în care poate fi manipulat și găsește
constant modalități de a-i manipula pe alții în avantajul său. Fiecare decizie pe care o ia la locul de
muncă este o stratagemă în rivalitatea sa de joc de putere cu directorul adjunct al băncii. Una dintre
puținele acțiuni necalculate ale lui Josef este sărutul lui spontan pe Fraulein Burstner, și chiar și acest
moment de pasiune se termină doar în alienare. Josef nu mai vorbește niciodată cu frauleinul și, când
o vede la încheierea romanului, îi pasă atât de puțin – sau a fost atât de nenorocit – încât nu se
deranjează să se oprească din mers.
În ciuda eforturilor sale, Josef nu este aproape de a-și controla viața. El este la mila Legii, a
superiorilor lui de afaceri și a oricui altcineva care ar putea câștiga un fel de pârghie asupra lui. Iar
scara alienării și controlului se extinde din ce în ce mai sus: chiar și indivizii care dețin puterea asupra
lui Josef, ca și judecătorul său, nu sunt, în cele din urmă, nimic altceva decât roți dințate fără putere
într-o mașină mai mare. Acest fapt este întărit de pilda capelanului : în timp ce primul portar poate
avea autoritate asupra omului care caută să acceseze Legea, portarul însuși este supus altor uși a căror
putere este dincolo de înțelegerea sa. Fiecare dintre acești paznici este la rândul său subordonat
celuilalt. În același mod, obsesiile individuale ale controlului conduc fiecare personaj să-și
conceptualizeze interacțiunile pe o scară ierarhică, ceea ce duce la rândul său la indivizi mai
înstrăinați și la o dinamică de putere mai exagerată. În cele din urmă, atunci, nicio persoană nu este
autonomă sau suverană în Procesul . Aceasta este consecința ironică a fetișizării agenției și dominației
individuale.

Unde se avanta vulturii

De Alistair Maclean
Unde se avanta vulturii este un roman thriller/de acțiune al apreciatului autor britanic Alistair
MacLean. Publicat în 1967, romanul este plasat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar
acțiunea are loc pe o perioadă de 36 de ore la începutul anului 1944. Romanul îl urmărește pe maiorul
John Smith și o echipă mică de agenți aliați care se parașută pe un munte din Germania. și încercați
ceea ce pare a fi o misiune de salvare imposibilă. Romanul a fost transformat într-un film în 1968, cu
Richard Burton și Clint Eastwood în rolurile principale.
Într-o noapte cu zăpadă de la începutul anului 1944, o echipă de șapte bărbați adunată în grabă
condusă de maiorul britanic John Smith se parașută pe un munte din sudul Germaniei. La o clipă după
ce ultimul bărbat sare, o tânără pe nume Mary Ellison sare după ei; singurul membru masculin al
echipei care știe despre prezența ei este Smith. Echipa fusese adunată cu doar câteva ore înainte de
directorul MI6, viceamiralul Rolland, și adjunctul său, colonelul Wyatt-Turner. Echipa improbabilă
este formată din patru ofițeri MI6 - Carraciola, Thomas, Christiansen și Torrance-Smythe - un
locotenent american pe nume Schaffer și sergent Harrod. Wyatt-Turner explică că un general
american a fost capturat de germani și este ținut la Schloss Adler – „castelul vulturului” – un castel
fortăreață inexpugnabil din munții din sudul Germaniei. Echipa'
Când echipa se reasambla după salt, îl găsesc pe sergent Harrod mort. Smith conduce echipa la câteva
sute de metri pe munte și îi pune să facă tabăra. Apoi se dublează după ce a spus echipei că a uitat să
ia o carte de coduri pe care Harrod o avea și se întâlnește cu Mary. Apoi examinează îndeaproape
corpul lui Harrod și vede că a fost ucis. Smith se întoarce la echipa sa și câteva ore mai târziu îi
conduce pe munte în jos, într-un mic sat, cu Mary Ellison în urma în secret. Schloss Adler se află pe
un vârf de câteva sute de metri deasupra satului, iar singura cale de sus sau de jos este prin telecabină.
Există o barăcă militară mare în sat, dar Smith și oamenii lui sunt îmbrăcați în uniforme ale armatei
germane și astfel se integrează.
După ce și-a ascuns echipamentul într-o gară pustie, Smith conduce echipa la un pub din sat unde se
desparte de ceilalți și se întâlnește cu Heidi, un agent britanic care lucrează la pub ca barmă. Apoi o
întâlnește pe Mary în spatele pub-ului unde ea a așteptat și o prezintă lui Heidi, care i-a aranjat o
slujbă pentru Mary în personalul de serviciu de la Schloss Adler. Smith îi spune lui Mary că
americanul care a fost capturat de germani nu este deloc un general, ci un actor american pe nume
Jones și apoi îi spune că misiunea este planificată de săptămâni, dar nu îi va spune nimic altceva. În
drum spre intrarea pubului, Smith găsește cadavrul lui Torrance-Smythe, care a fost și el ucis. Înapoi
în cârciumă, Smith îl ia pe locotenentul Schaffer deoparte și îi spune ce i-a spus lui Mary, dar nu le
spune restului echipei. O echipă de soldați intră apoi în cârciumă și arestează echipa. Sunt duși în
două mașini; Smith și Schaffer într-o mașină, iar ceilalți trei într-o alta.
Smith și Schaffer reușesc să scape, în timp ce Mary este dusă la Schloss Adler cu telecabina de un
ofițer Gestapo, astfel încât să poată începe să lucreze acolo. Smith și Schaffer se întorc la gară și la
radio Londra. Smith le spune lui Rolland și Wyatt-Turner să aibă transportul gata în 90 de minute.
Wyatt-Turner îi spune lui Rolland că vrea să meargă în avionul trimis pentru a salva echipa, iar
Rolland este de acord. Smith și Schaffer urcă apoi în secret până la Schloss Adler pe acoperișul
telecabinei care îi transportă pe ceilalți trei membri ai echipei și gărzile lor la castel. Odată ajuns
acolo, Mary îi ajută să intre. Smith îl conduce pe Schaffer pe o platformă cu vedere la o cameră
imensă, unde îl văd pe actorul american Cartwright Jones împreună cu colonelul Kramer, un ofițer al
serviciilor secrete germane și Reishmarschal Rosemeyer, șeful de stat major al armatei germane.
Smith și Schaffer intră în cameră cu mitralierele pregătite, dar Smith îl lovește rapid pe Schaffer și îl
dezarmează. Smith îl convinge pe Kramer că Carraciola, Thomas și Christiansen sunt cu adevărat
agenți dubli britanici și că el este de fapt un spion german. Smith îi spune apoi lui Kramer să-i pună pe
Carraciola, Thomas și Christiansen să scrie fiecare o listă cu toți agenții germani care lucrează în
Anglia. Dacă listele lor se potrivesc cu cea pe care o are Smith, atunci sunt agenți germani; daca
listele nu se potrivesc, sunt impostori. După ce cei trei trădători își termină listele, Smith învinge
singurul gardian din cameră și ia listele. Schaffer își apucă mitraliera, iar Mary li se alătură curând.
Smith le spune celor trei trădători că intenționează să-i ducă înapoi în Anglia pentru proces și el,
Schaffer, Mary, iar actorul Cartwright Jones reușesc să-și ducă prizonierii la stația de telecabină a
castelului. În gară, cei trei trădători îl înving pe Schaffer și coboară muntele cu o telecabină. Smith
este capabil să-i oprească, deși ajunge să-i omoare pe toți trei, apoi îi coborâ pe ceilalți pe munte în
siguranță.
Cei patru membri ai echipei supraviețuitori o întâlnesc pe Heidi în sat. După o evadare de mare viteză
pe drumuri acoperite de zăpadă, cei cinci ajung pe un mic aerodrom unde se întâlnesc cu avionul de
salvare cu colonelul Wyatt-Turner la bord. În timp ce zboară înapoi în Anglia, Smith îi arată
colonelului una dintre listele pe care le-a primit de la trădători, iar Wyatt-Turner îi îndreaptă apoi
mitraliera către Smith și îi spune pilotului să aterizeze în Germania. Smith îi spune lui Wyatt-Turner
că amiralul Rolland îl suspectase de luni de zile că este un trădător și că o parte din motivul misiunii
era să demonstreze asta. După ce constată că mitraliera pe care i-a dat-o Amiralul Rolland este inutilă,
Wyatt-Turner se sinucide sărind din avion, iar cei cinci membri ai echipei se întorc în Anglia.

Teme principale
Curaj
Curajul este o calitate pe care o împărtășesc mai multe dintre cele mai importante personaje din
roman. Curajul lui Smith și Schaffer le permite să înfrunte și să depășească impedimentele și
provocările incredibile cu care se confruntă aproape la fiecare pas și care le permite să ducă la bun
sfârșit misiunea. În timp ce ambele personaje sunt mai mari decât viața în multe privințe, autorul face
o treabă foarte eficientă prezentându-le ca bărbați care - departe de a nu avea nicio teamă - sunt în
schimb capabili să depășească frica pe care o au. Smith face acest lucru rămânând complet concentrat
pe misiune în orice moment și împingându-se până la punctul în care este prea epuizat pentru a se
teme. Schaffer, pe de altă parte, își face față fricii făcând o glumă cu totul.

Alte teme principale sunt: aventura, prietenia, spionajul, razboiul.

Romeo si julieta
De Willliam Seakspeare
Pe străzile din Verona, izbucnește o altă ceartă între slujitorii familiilor nobiliare care se ceartă,
Capulet și Montague. Benvolio, un Montague, încearcă să oprească luptele, dar el însuși este implicat
când Tybalt, un Capulet erupție, ajunge la fața locului. După ce cetățenii indignați de violența
constantă au învins facțiunile în război, prințul Escalus, conducătorul Veronei, încearcă să prevină
orice conflicte ulterioare între familii decretând moartea oricărui individ care tulbură pacea în viitor.
Romeo , fiul lui Montague, se întâlnește cu vărul său Benvolio, care mai devreme îl văzuse pe Romeo
murind într-un crâng de sicomori. După câteva îndemnuri de la Benvolio, Romeo mărturisește că este
îndrăgostit de Rosaline, o femeie care nu îi întoarce afecțiunile. Benvolio îl sfătuiește să uite de
această femeie și să găsească o alta, mai frumoasă, dar Romeo rămâne descurajat.
Între timp, Paris, o rudă a Prințului, caută mâna Julietei în căsătorie. Tatăl ei Capulet, deși fericit la
meci, îi cere lui Paris să aștepte doi ani, deoarece Julieta nu are încă paisprezece ani. Capulet trimite
un slujitor cu o listă de oameni pe care să-i invite la o mascarada și un ospăț pe care le ține în mod
tradițional. El invită Parisul la sărbătoare, sperând că Parisul va începe să cucerească inima Julietei.
Romeo și Benvolio, încă discutând despre Rosaline, îl întâlnesc pe servitorul Capulet care poartă lista
de invitații. Benvolio sugerează să participe, deoarece asta îi va permite lui Romeo să-și compare
iubita cu alte femei frumoase din Verona. Romeo este de acord să meargă cu Benvolio la ospăţ, dar
numai pentru că Rosaline, al cărei nume îl citeşte pe listă, va fi acolo.
În casa lui Capulet, tânăra Julieta vorbește cu mama ei, Lady Capulet, și cu asistenta ei despre
posibilitatea de a se căsători cu Paris. Julieta nu s-a gândit încă să se căsătorească, dar acceptă să se
uite la Paris în timpul sărbătorii pentru a vedea dacă crede căar puteaindragosteste-te de el.
Începe sărbătoarea. Un Romeo melancolic îi urmărește pe Benvolio și pe prietenul lor plin de duh,
Mercutio , la casa lui Capulet. Odată înăuntru, Romeo o vede pe Julieta de la distanță și se
îndrăgostește instantaneu de ea; el uită complet de Rosaline. În timp ce Romeo o urmărește încântat
pe Julieta, un tânăr Capulet, Tybalt, îl recunoaște și este înfuriat că un Montague s-ar strecura într-o
sărbătoare Capulet. Se pregătește să atace, dar Capulet îl reține. În curând, Romeo vorbește cu Julieta,
iar cei doi experimentează o atracție profundă. Se sărută, fără să-și cunoască numele unul altuia. Când
află de la asistenta Julietei că aceasta este fiica lui Capulet — inamicul familiei sale — el devine
tulburat. Când Juliet află că tânărul pe care tocmai l-a sărutat este fiul lui Montague, ea devine la fel
de supărată.
În timp ce Mercutio și Benvolio părăsesc moșia Capulet, Romeo sare peste zidul livezii în grădină,
neputând să o lase în urmă pe Julieta. Din ascunzătoarea lui, o vede pe Julieta într-o fereastră deasupra
livadei și o aude rostind numele lui. El o strigă și ei schimbă jurămintele de dragoste.
Romeo se grăbește să-și vadă prietenul și mărturisitorul Friar Lawrence , care, deși șocat de
întorsătura bruscă a inimii lui Romeo, acceptă să se căsătorească cu tinerii îndrăgostiți în secret,
deoarece vede în dragostea lor posibilitatea de a pune capăt vârstei vechi dintre Capulet și Montague. .
A doua zi, Romeo și Julieta se întâlnesc la chilia fratelui Lawrence și sunt căsătoriți. Asistenta, care
este la curent cu secretul, își procura o scară, pe care Romeo o va folosi pentru a se urca pe fereastra
Julietei în noaptea nunții.
A doua zi, Benvolio și Mercutio îl întâlnesc pe Tybalt – vărul Julietei – care, încă înfuriat că Romeo a
participat la sărbătoarea lui Capulet, l-a provocat pe Romeo la duel. Apare Romeo. Acum ruda lui
Tybalt prin căsătorie, Romeo îl roagă pe Capulet să rețină duelul până când înțelege de ce Romeo nu
vrea să lupte. Dezgustat de această cerere pentru pace, Mercutio spune că se va lupta însuși cu Tybalt.
Cei doi încep să se dueleze. Romeo încearcă să-i oprească sărind între luptători. Tybalt îl înjunghie pe
Mercutio sub brațul lui Romeo, iar Mercutio moare. Romeo, înfuriat, îl ucide pe Tybalt. Romeo fuge
de la locul faptei. Curând după aceea, Prințul îl declară alungat pentru totdeauna din Verona pentru
crima sa. Fraile Lawrence aranjează ca Romeo să-și petreacă noaptea nunții cu Julieta înainte de a
trebui să plece la Mantua în dimineața următoare.
În camera ei, Julieta așteaptă sosirea noului ei soț. Asistenta intră și, după o oarecare confuzie, îi
spune Julietei că Romeo l-a ucis pe Tybalt. Supărată, Juliet se trezește dintr-o dată căsătorită cu un
bărbat care și-a ucis ruda. Dar ea se reinstalează și își dă seama că datoria ei aparține dragostei ei: față
de Romeo.
Romeo se strecoară în camera Julietei în acea noapte și, în cele din urmă, își desăvârșesc căsătoria și
dragostea. Vine dimineața, iar îndrăgostiții își iau rămas bun, nesiguri când se vor revedea. Juliet află
că tatăl ei, afectat de evenimentele recente, intenționează acum ca ea să se căsătorească cu Paris în
doar trei zile. Nesigură cum să procedeze – incapabil să le dezvăluie părinților ei că este căsătorită cu
Romeo, dar nu dorește să se căsătorească cu Paris acum că este soția lui Romeo – Julieta își cere
sfatul asistentei. Ea o sfătuiește pe Julieta să procedeze ca și cum Romeo ar fi mort și să se
căsătorească cu Paris, care oricum se potrivește mai bine. Dezgustată de lipsa de loialitate a
Infirmierei, Juliet nu ține cont de sfatul ei și se grăbește la fraile Lawrence. El pune la punct un plan
pentru a o reuni pe Julieta cu Romeo la Mantua. În noaptea dinaintea nunții cu Paris, Juliet trebuie să
bea o poțiune care o va face să pară moartă.
Juliet se întoarce acasă pentru a descoperi că nunta a fost mutată înainte într-o zi și urmează să se
căsătorească mâine. În acea noapte, Juliet bea poțiunea, iar Asistenta o descoperă, aparent moartă, în
dimineața următoare. Soții Capuleți se întristează, iar Julieta este înmormântată conform planului. Dar
mesajul fratelui Lawrence care îi explică planul lui Romeo nu ajunge niciodată la Mantua. Purtatorul
ei, fraile Ioan, este închis într-o casă în carantină. Romeo aude doar că Julieta a murit.
Romeo află doar despre moartea Julietei și decide să se sinucidă decât să trăiască fără ea. El cumpără
o fiolă cu otravă de la un farmacist reticent, apoi se întoarce rapid la Verona pentru a-și lua viața la
mormântul Julietei. În afara criptei Capulet, Romeo dă peste Paris, care împrăștie flori pe mormântul
Julietei. Se luptă, iar Romeo îl ucide pe Paris. El intră în mormânt, vede trupul neînsuflețit al Julietei,
bea otrava și moare lângă ea. Chiar atunci, fraile Lawrence intră și își dă seama că Romeo și-a ucis
Parisul și pe sine. În același timp, Julieta se trezește. Fraile Lawrence aude venirea ceasului. Când
Julieta refuză să plece cu el, el fuge singur. Julieta îl vede pe iubitul ei Romeo și își dă seama că s-a
sinucis cu otravă. Ea îi sărută buzele otrăvite, iar când asta nu o ucide, îi îngroapă pumnalul în pieptul
ei, căzând mort pe trupul lui.
Sosește ceasul, urmat îndeaproape de Prinț, Capuleți și Montague. Montague declară că Lady
Montague a murit de durere din cauza exilului lui Romeo. Văzând trupurile copiilor lor, Capulet și
Montague convin să pună capăt vechei lor ceartă și să ridice statui de aur ale copiilor lor unul lângă
altul într-o nouă Verona pașnică.

Teme literare
Forța Iubirii
Romeo si Julieta este cea mai cunoscută poveste de dragoste din tradiția literară engleză. Dragostea
este în mod natural tema dominantă și cea mai importantă a piesei. Piesa se concentrează pe dragostea
romantică, în special pe pasiunea intensă care izvorăște la prima vedere între Romeo și Julieta.
ÎnRomeo si Julieta ,dragostea este o forță violentă, extatică, copleșitoare, care înlocuiește toate
celelalte valori, loialități și emoții. Pe parcursul piesei, tinerii îndrăgostiți sunt mânați să-și sfideze
întreaga lume socială: familiile („Neagă tatăl tău și refuză numele tău”, întreabă Julieta, „Sau dacă nu
vrei, fii doar jurat iubirea mea, / Și eu nu va mai fi un Capulet”); prieteni (Romeo îi abandonează pe
Mercutio și Benvolio după sărbătoare pentru a merge în grădina Julietei); și conducător (Romeo se
întoarce la Verona de dragul Julietei, după ce a fost exilat de prinț sub pedeapsa de moarte.
Dragostea este tema principală a piesei, dar un cititor ar trebui să-și amintească întotdeauna că
Shakespeare nu este interesat să portretizeze o versiune drăguță și delicată a emoției, despre care scriu
poeții răi și a cărei poezie proastă o citește Romeo în timp ce dorește după Rosaline. . Dragoste
înRomeo si Julietaeste o emoție brutală, puternică, care captează indivizi și îi catapultează împotriva
lumii lor și, uneori, împotriva lor înșiși. Natura puternică a iubirii poate fi văzută în felul în care este
descrisă sau, mai exact, în modul în care descrierile ei nu reușesc în mod constant să surprindă
întreaga ei. Uneori, dragostea este descrisă în termeni de religie, ca în cele paisprezece rânduri când
Romeo și Julieta se întâlnesc pentru prima dată. La altele, este descrisă ca un fel de magie: „Vrăjit
deopotrivă de farmecul privirilor” (2.Prolog.6). Julieta, poate, descrie cel mai perfect dragostea ei
pentru Romeo refuzând să o descrie: „Dar dragostea mea adevărată a crescut până la un asemenea
exces / nu pot să însumez jumătate din averea mea” (3.1.33–34). Iubirea, cu alte cuvinte, rezistă
oricărei metafore unice, deoarece este prea puternică pentru a fi atât de ușor de conținut sau de
înțeles.Romeo si Julietanu face o declarație morală specifică despre relațiile dintre dragoste și
societate, religie și familie; mai degrabă, înfățișează haosul și pasiunea de a fi îndrăgostiți, combinând
imagini de dragoste, violență, moarte, religie și familie într-o goană impresionistă care duce la
concluzia tragică a piesei.

Dragostea ca o cauza a violentei

Temele morții și violența pătrund Romeo si Julieta ,și sunt întotdeauna conectați la pasiune, indiferent
dacă acea pasiune este dragoste sau ură. Legătura dintre ură, violență și moarte pare evidentă. Dar
legătura dintre dragoste și violență necesită investigații suplimentare. Dragoste înRomeo si
Julieta ,este o mare pasiune și, ca atare, este orbitoare; poate copleși o persoană la fel de puternic și
complet pe cât poate ura. Dragostea pasională dintre Romeo și Julieta este legată din momentul
apariției ei de moarte: Tybalt observă că Romeo a prăbușit sărbătoarea și se hotărăște să-l omoare
exact când Romeo o vede pe Julieta și se îndrăgostește instantaneu de ea.
Din acel moment, dragostea pare să-i împingă pe îndrăgostiți mai aproape de iubire și violență, nu mai
departe de aceasta. Romeo și Julieta sunt plini de gânduri de sinucidere și de dorința de a experimenta
acest lucru: în Actul 3, scena 3, Romeo ține un cuțit în celula Friar Lawrence și amenință că se va
sinucide după ce a fost alungat din Verona și din dragostea lui. Juliet trage și un cuțit pentru a-și lua
viața în prezența lui Friar Lawrence doar trei scene mai târziu. După ce Capulet decide că Julieta se va
căsători cu Paris, Julieta spune: „Dacă toate celelalte eșuează, eu însumi am puterea să mor” . În cele
din urmă, fiecare își imaginează că celălalt pare mort în dimineața după prima și singura lor
experiență sexuală („Cred că te văd”, spune Julieta, „... ca un mort în fundul unui mormânt”.
Această temă continuă până la concluzia sa inevitabilă: dubla sinucidere. Această alegere tragică este
cea mai înaltă și mai puternică expresie a iubirii pe care Romeo și Julieta o pot face. Numai prin
moarte își pot păstra iubirea, iar dragostea lor este atât de profundă încât sunt dispuși să-și pună capăt
vieții în apărarea ei. În piesă, dragostea apare ca un lucru amoral, care duce la fel de mult la
distrugere, cât și la fericire. Dar, în pasiunea ei extremă, dragostea pe care Romeo și Julieta o
experimentează pare și atât de minunat de frumoasă încât puțini ar dori sau ar putea să reziste puterii
ei.

Individul Vs. Societate

O mare parte din Romeo si Julieta implică luptele îndrăgostiților împotriva instituțiilor publice și
sociale care, fie explicit, fie implicit, se opun existenței iubirii lor. Astfel de structuri variază de la
concret la abstract: familiile și plasarea puterii familiale în tată; legea și dorința de ordine publică;
religie; și importanța socială acordată onoarei masculine. Aceste instituții intră adesea în conflict între
ele. Importanța onoarei, de exemplu, duce din nou și din nou la certuri care tulbură liniștea publică.
Deși nu funcționează întotdeauna în comun, fiecare dintre aceste instituții societale prezintă într-un fel
obstacole pentru Romeo și Julieta. Vrăjmășia dintre familiile lor, împreună cu accentul pus pe
loialitatea și onoarea față de rude, se combină pentru a crea un conflict profund pentru Romeo și
Julieta, care trebuie să se răzvrătească împotriva moștenirii lor.
Mai mult, structura de putere patriarhală inerentă familiilor Renașterii, în care tatăl controlează
acțiunea tuturor celorlalți membri ai familiei, în special a femeilor, o plasează pe Julieta într-o poziție
extrem de vulnerabilă. Inima ei, în mintea familiei ei, nu este a ei să o dăruiască. Legea și accentul pus
pe civilitatea socială cer termeni de conduită cărora pasiunea oarbă a iubirii nu se poate conforma.
Religia cere în mod similar priorități pe care Romeo și Julieta nu le pot respecta din cauza intensității
iubirii lor. Deși în majoritatea situațiilor îndrăgostiții susțin tradițiile creștinismului (ea așteaptă să se
căsătorească înainte de a-și desăvârși dragostea), dragostea lor este atât de puternică încât încep să se
gândească unul la celălalt în termeni blasfemii. De exemplu, Julieta îl numește pe Romeo „zeul
idolatriei mele”, ridicându-l pe Romeo la nivelul lui Dumnezeu (2.1.156). Ultimul act de sinucidere al
cuplului este, de asemenea, necreștin. Menținerea onoarei masculine îl obligă pe Romeo să comită
acțiuni pe care ar prefera să le evite. Dar accentul social pus pe onoarea masculină este atât de profund
încât Romeo nu le poate ignora pur și simplu.
Se poate vedea in Romeo si Julietaca o bătălie între responsabilităţile şi acţiunile cerute de instituţiile
sociale şi cele cerute de dorinţele private ale individului. Aprecierea de către Romeo și Julieta a
nopții, cu întunericul și intimitatea ei, și renunțarea la numele lor, cu pierderea obligației, au sens în
contextul indivizilor care doresc să evadeze din lumea publică. Dar îndrăgostiții nu pot opri noaptea
să devină zi. Iar Romeo nu poate înceta să fie un Montague doar pentru că vrea; restul lumii nu-l va
lăsa. Sinuciderile îndrăgostiților pot fi înțelese ca noaptea supremă, intimitatea supremă.

Inevitabilitatea Destinului
În prima sa adresă către public, Corul afirmă că Romeo și Julieta sunt „încrucișați” – adică soarta (o
putere conferită adesea în mișcările stelelor) îi controlează (Prolog.6). Acest sentiment al destinului
pătrunde în piesa, și nu doar pentru public. Personajele sunt, de asemenea, destul de conștiente de
asta: Romeo și Julieta văd în mod constant prevestiri. Când Romeo crede că Julieta este moartă, el
strigă: „Atunci vă sfidez, vedete”, completând ideea că dragostea dintre Romeo și Julieta este în
opoziție cu decretele destinului. Desigur, sfidarea lui Romeo în sine joacă în mâinile destinului, iar
hotărârea lui de a petrece eternitatea cu Julieta are ca rezultat moartea lor.
Mecanismul destinului funcționează în toate evenimentele din jurul îndrăgostiților: cearta dintre
familiile lor (de remarcat că această ură nu este niciodată explicată; mai degrabă, cititorul trebuie să o
accepte ca pe un aspect incontestabil al lumii piesei); seria oribilă de accidente care ruinează planurile
aparent bine intenționate ale lui Friar Lawrence la sfârșitul piesei; și momentul tragic al sinuciderii lui
Romeo și al trezirii Julietei. Aceste evenimente nu sunt simple coincidențe, ci mai degrabă manifestări
ale destinului care contribuie la deznodământul inevitabil al morții tinerilor îndrăgostiți.
Conceptul de soartă descris mai sus este interpretarea cea mai frecvent acceptată. Există și alte lecturi
posibile ale destinului în piesă: ca o forță determinată de puternicele instituții sociale care influențează
alegerile lui Romeo și Julieta, precum și soarta ca o forță care reiese din însăși personalitățile lui
Romeo și Julieta.

Dragostea
Dat fiind ca Romeo si Julieta reprezintă una dintre cele mai faimoase și de durată povești de dragoste
din lume, pare evident că piesa ar trebui să pună în evidență tema dragostei. Cu toate acestea, piesa
tinde să se concentreze mai mult pe barierele care împiedică iubirea decât pe iubirea însăși. Evident,
familiile Capulet și Montague reprezintă cel mai mare obstacol al îndrăgostiților. Dar îndrăgostiții
sunt și propriile obstacole, în sensul că au înțelegeri divergente ale iubirii. Romeo, de exemplu, începe
piesa vorbind despre dragoste în clișee uzate care îi fac pe prietenii să se înfioreze. Deși limbajul pe
care îl folosește cu Julieta prezintă un vers mai matur și mai original, el păstrează o concepție
fundamental abstractă despre iubire. Julieta, dimpotrivă, tinde să rămână mai ferm întemeiată pe
chestiunile practice legate de dragoste, cum ar fi căsătoria și sexul. Acest contrast între îndrăgostiți
apare clar în celebra scenă a balconului. În timp ce Romeo vorbește despre Julieta în mod poetic,
folosind o metaforă extinsă care o aseamănă cu soarele, Julieta deplânge constrângerile sociale care
împiedică căsătoria lor: „O, Romeo, Romeo! De ce esti Romeo? / Leagă-te de tatăl tău și refuză
numele tău”
Un alt obstacol în Romeo si Julieta este timpul. Tot ce este legat de dragoste în această piesă se mișcă
prea repede. Tema iubirii accelerate apare pentru prima dată la începutul piesei, cu privire la
întrebarea dacă Julieta este suficient de mare pentru căsătorie. În timp ce Lady Capulet susține că
Julieta are o „vârstă frumoasă” și, prin urmare, este eligibilă pentru căsătorie, Lordul Capulet susține
că este prea devreme pentru ea să se căsătorească. Când Lordul Capulet se răzgândește mai târziu în
piesă, accelerează cronologia căsătoriei Julietei cu Paris. Forțată să acționeze rapid ca răspuns, Juliet
își preface propria moarte. Totul despre relația dintre Romeo și Julieta este, de asemenea, accelerat.
Nu numai că se îndrăgostesc la prima vedere, dar se căsătoresc și a doua zi.
Graba îndrăgostiților poate ridica întrebări cu privire la legitimitatea afecțiunii lor unul față de celălalt.
Se iubesc cu adevărat unul pe celălalt sau s-au condamnat pe ei înșiși din simpla dorință sexuală?
Tema iubirii accelerate revine la sfârșitul piesei, când Romeo ajunge la mormântul Julietei, crezând că
este prea târziu. De fapt, el ajunge prea devreme, chiar înainte ca Julieta să se trezească. Momentul lui
prost are ca rezultat moartea ambilor.

Violenţa
Datorită disputei în curs dintre Capuleți și Montagues, violența pătrunde în lumeaRomeo și Julieta.
Shakespeare demonstrează cât de intrinsecă este violența mediului piesei în prima scenă. Sampson și
Gregory deschid piesa făcând glume despre comiterea de acte violente împotriva membrilor familiei
Montague. Și când slujitorul Lordului Montague, Abram, apare, primul lor răspuns este să se
pregătească pentru o luptă. Grigory îl instruiește pe Sampson: „Desenează-ți unealta!” (Ii29), iar
Sampson o face imediat.
Temperarile în rândul tinerilor din Verona sunt în mod clar scurte, așa cum s-a demonstrat în
continuare atunci când Tybalt îl vede pe Romeo la balul Capulet și se strica pentru o luptă. Lordul
Capulet reușește să-l calmeze temporar pe Tybalt, dar furia acestuia din urmă continuă să mocnească
până la vârful Actului III, când încearcă să provoace un duel cu Romeo, îl rănește mortal pe Mercutio
și ajunge ucis de mâna lui Romeo. Deși tragică, această întorsătură a evenimentelor pare și ea
inevitabilă. Având în vedere modul în care cearta dintre cele două familii aprinde continuu flăcările
urii și, prin urmare, menține o furie aprinsă, astfel de izbucniri de violență par inevitabile.
Violența din piesă are o relație deosebit de semnificativă cu sexul. Acest lucru este adevărat într-un
sens general, în felul în care cearta aruncă o umbră de violență asupra romantismului lui Romeo și
Julieta. Dar apare și în exemple mai localizate. Sampson pregătește scena pentru această legătură în
scena de deschidere a piesei, când își proclamă dorința de a ataca bărbații Montague și de a agresa
sexual femeile Montague: „Voi / îi voi împinge pe oamenii lui Montague de pe zid și îi voi împinge /
servitoarele la perete” ( Ii15–17). Sexul și violența sunt, de asemenea, înfrățite în evenimentele care
au urmat nunții lui Romeo și Julieta. Aceste evenimente încadrează Actul III, care începe cu scena în
care Romeo îl ucide în cele din urmă pe Tybalt și se încheie cu scena după ce Romeo stă noaptea cu
Julieta, eventual desăvârșind căsătoria lor. Chiar și limbajul sexului din piesă evocă imagini violente.

Tineretea
Romeo și Julieta sunt amândoi foarte tineri, iar Shakespeare îi folosește pe cei doi îndrăgostiți pentru
a pune în lumină tema tinereții în mai multe moduri. Romeo, de exemplu, este strâns legat de tinerii
cu care cutreieră străzile din Verona. Acești tineri sunt temperați și iute la violență, iar rivalitățile lor
cu grupuri opuse de tineri indică un fenomen care nu este diferit de cultura modernă a bandelor (deși
ar trebui să ne amintim că Romeo și prietenii săi sunt, de asemenea, elita privilegiată a orașului).
Pe lângă această asociere cu bande de bărbați tineri, Shakespeare îl descrie și pe Romeo ca fiind
oarecum imatur. Discursul lui Romeo despre Rosaline în prima scenă a piesei este plin de fraze clișee
din poezia de dragoste, iar Benvolio și Mercutio își bat joc de el pe rând pentru asta. De asemenea, îl
batjocoresc pe Romeo pentru că a fost atât de atașat de o femeie. Benvolio în special implică faptul că
seriozitatea lui Romeo îl împiedică să acționeze de vârsta lui. El este încă tânăr și, prin urmare, ar
trebui să-și ia timpul și să exploreze relațiile cu alte femei: „Compară fața Rosalinei cu unele pe care
le voi arăta, / Și te voi face să crezi lebăda ta o corbă”
În timp ce nu aflăm niciodată vârsta exactă a lui Romeo, știm că Julieta are treisprezece ani. Vârsta ei
apare la începutul piesei, în timpul conversațiilor despre dacă este sau nu prea tânără pentru a se
căsători. Mama Julietei insistă că a atins „o vârstă drăguță”, dar tatăl ei o descrie ca „încă o străină în
lume” și, prin urmare, nu este încă pregătită să se căsătorească. Deși Julieta nu vrea să se căsătorească
cu Paris, cu siguranță se crede suficient de mare pentru căsătorie. De fapt, tânjește după căsătorie și
după experiență sexuală și folosește adesea un limbaj explicit erotic care indică o maturitate dincolo
de anii ei actuali.
Cu toate acestea, în ciuda acestei aparente maturități, Julieta își recunoaște și în mod tacit propria
tinerețe. Când își așteaptă cu nerăbdare noaptea nunții, de exemplu, se compară cu „un copil
nerăbdător”, amintind publicului că, de fapt, aceasta este ceea ce este. Astfel de recunoașteri ale
tinereții îndrăgostiților servesc în cele din urmă la amplificarea tragediei morții lor premature. Într-
adevăr, unul dintre cele mai triste aspecte ale piesei este că îndrăgostiții mor atât de tineri, tăindu-și
viața (și relația) atât de tragic de scurt.

Soarta
Tema iubirii nefaste încadrează povestea Romeo si Julieta de la inceput. În timpul Prologului, înainte
de începerea oficială a piesei, Corul face mai multe aluzii la soartă, inclusiv faimoasa referire la
Romeo și Julieta ca „pereche de iubiți încrucișați”. Shakespeare a inventat termenul „încrucișat cu
stele”, care înseamnă „nefavorizat de stele” sau „nefericit”. Deși termenul poate părea în primul rând
metaforic astăzi, știința astrologiei a ocupat un loc de privilegiu în societatea Renașterii. Astfel, ideea
că soarta cuiva a fost scrisă în stele avea un sens mai imediat, mai literal decât în prezent. În cazul lui
Romeo și Julieta, destinele lor sunt cosmic nealiniate.
Mai târziu, în Prolog, Corul reiterează ideea de soartă referindu-se la dragostea lui Romeo și Julieta ca
fiind „marcată de moarte”, ceea ce indică încă o dată că, de la bun început, dorința lor unul pentru
celălalt poartă un semn sau un semn al morții inevitabile. . Folosirea de către Shakespeare a
cuvântului „marcat” aici sugerează, de asemenea, o inscripție fizică, făcând aluzie la ideea că soarta
lor a fost pre-scrisă. Poate părea contraintuitiv ca Shakespeare să-și deschidă piesa stricându-i finalul,
dar această alegere cu privire la modul de a spune povestea îi permite lui Shakespeare să încorporeze
tema soartei predeterminate în însăși structura piesei. Unirea temei destinului cu structura piesei în
acest fel introduce un sentiment de ironie dramatică, astfel încât publicul va avea mai multă
perspectivă asupra evenimentelor care se desfășoară decât personajele.
Această luptă amplifică și sentimentul de tragedie la încheierea piesei. De exemplu, când Romeo
strigă: „Vă sfidez, vedete!”, publicul știe că rezistența lui îndârjită nu se potrivește destinului, iar
recunoașterea acestei impotențe nu face decât să facă agonia lui Romeo cu atât mai dureroasă. În cele
din urmă, atunci, menționarea destinului lui Romeo și Julieta la începutul piesei nu strica finalul. În
schimb, blochează publicul într-un sentiment de anticipare tensionată a tragediei inevitabile.
 Cismigiu & comp.
De Grigore Bejenariu
"Cişmigiu & comp." prezintă viaţa de elev de liceu în perioada interbelică. Grigore Băjenaru îşi aduce
aminte cu multă plăcere de anii săi de şcoală. Ciclul primar îl urmează la şcoala unde este director
tatăl său, dascăl de profesie, iar apoi anul I-VIII de liceu(cum se numea atunci gimnaziul şi liceul) la
Liceul Gheorghe Lazăr, situat în vecinătatea parcului Cişmigiu. Sunt descrise toate poznele elevilor,
( doar băieţi, în vremea aceea nu existau licee mixte), profesorii lor, poreclele care sunt puse acestora,
modul de predare al dascălilor, prietenia dintre elevi, dintre elevi şi profesori uneori, şi multe alte
întâmplări din care reise prietenia, colegialitatea, respectul, etc.

Opera este o autobiografie in care autorul Grigore Bajenaru isi expune viata de elev si de liceean.In
primul capitol spune cum a intrat la filiera uman si cum nu se impaca cu germana,cum porecle
profesorii astfel incat o mamica a venit la scoala si l-a strigat pe profesor,,Cracanel'' in locc de numele
lui real si cum a povesti o intamplare usor indecenta si a fost pedepsit,cum el si amicii luibeau lapte
batut de la un chiosc de langa liceu lor, Lazar, cum ajunsese sa se certe cu prietenii lui pentr fete, cum
castigase un concurs de literatura unde scrisese o poveste despre trei hoti,cum ii ajuta pe colegii lui la
ascultare,cum incuraja echipa de footbal a scolii,in alt capitol cum scria poezii de dragoste pentru
colegii lui si baieti de la alte clase,sau cum ''Chiorul'' colegul lui a inceput sa rada din senin la ora de
germana cand in clasa era o liniste inmormantala pentru. el dormea si a fost trezit de colegul
lui,brusc,deoarece ''Chiorul trebuia sa fie ascultat,cum le facea glume si feste profesorilor sau despre
profesorul lor de chimie care habar nu avea de aceasta materie si care-i ura pe elevi,cum afost el int-o
excursie pe lac unde un baiat si o fata,copiii directorului s-au inecat si apoi sotia acestuia a murit si
ei,,elevi,,au fost cemati la inmormantare,dar acolo nu s-au putut abtine si au facut glume sau despre
cum au fost in clasa XII la Curtea de Arges cu un suplinitor iarasi fara sa stie istorie si care de
asemenea nici el n-i suporta pe Bajenaru si colegii lui,iar atunci cand au ajuns la Arges s-au cazat la
hotel,dar noaptea cativa baieti au pleca in toiul noptii la o cofetarie si ajunsi inapoi in Bucuresi au fost
interogati cu scopul ca au facut mare dezastru,reclamattie trimisa de suplinitorul prost,insa profesorul
lor de istorie,cel cu care ar fi trebuit sa mearga in excursie i-a iertat,iar dupa douazeci de ani.
În ultimul capitol,se intalnesc fostii elevi,Bajenaru si colegii lui,si fostul lor diriginte apoi dirigintele
face prezenta, iar la prezenta mai sunt si absenti pentu ca unii dintre ei au murit, majoritatea sunt
avocati, cel mai destept elev devenise medic, iar Bajenaru profesor de romana.

Teme principale
Principalele teme literare sunt: scoala, adolescenta, prietenia, maturizarea, trecerea timpului, educatia,
fericirea, jocul.
 Din străinătate
de Mihai Eminescu
Poezia patriotică „Din străinătate” a marelui poet național Mihai Eminescu face parte din prima
etapă de creație, aceea a poeziilor de adolescență, însuflețită de idealuri patriotice și umanitare, ca și
de multiple întrebări asupra existenței. Ea aparține liricii postromantice judecând după trăsăturile
acesteia (subiectivism, prezența eului liric, tema poeziei: melancolia și dorul de patrie, etc.). Aceasta
este structurată în 9 catrene, cu rimă încrucișată și ritm iambic.
Titlul este format dintr-un substantiv feminin singular și o prepozitie de loc, anunțând într-o
oarecare măsură tema poeziei și starea predominantă: dorul de patrie.
Strofa I. Poemul de deschide cu o triplă antiteză: între planul prezentului marcat de trei verbe la
timpul prezent („se-nveselește”, „se-ncântă”, „au”) care exprimă atitudinea pozitivă a lumii („tot”,
„toți”- substantiv și pronume nehotărât, care exprimă și cantitatea) și planul prezent al eului liric
marcat prin două verbe, tot la timpul prezent („plânge”, „se avântă”) și care exprimă suferință și mai
ales dor de patrie, respectiv între „tot”, „toți” și „numai” (adverbul din construcția „un suflet numai”),
respectiv între prezentul trist și trecutul fericit al eului liric. Avem, așadar, antiteză între lume și eul
liric, între prezentul lumii și prezentul eului liric și între prezentul și trecutul eului liric. Cu această
triplă antiteză se dezvăluie tema poemului: dorul nesfârșit de patrie.
Strofa a II-a. Întâi de toate, se observă o dublă anaforă: conjuncție coordonatoare, substantiv,
pronume demonstrativ, respectiv verb, substantiv și pronume pronume posesiv („Și inima aceea”.../Și
sufletul acela... /E inima mea.../E sufletu-mi”). După care personificarea „inima geme” și „sufletul
(…) cântă”, iar, prin intermediul acestor figuri de stil enumerate mai sus, este măsurat dorul, ajuns la
intensitatea unei dureri trupești încât inima, partea materială care întreține viața- „geme”, iar sufletul,
partea imaterială, a simțirii „cântă amorțit”(metaforă). În ultimul vers apare un procedeu stilistic
aparte: concretizarea, prin verbul „a arde”, a unei chestiuni absolut abstracte: sufletul.
Strofa a III-a. Începe rememorarea locurilor natale făcându-se progresiv intrarea în planul
amintirilor, al trecutului fericit. Metafora cu doi termeni referitoare la puritatea unuia dintre cele patru
elemente fundamentale: apa („cristalul pârâului de argint”) se constituie prin alăturarea celor două
materiale prețioase: cristalul și argintul. Fiind dublă metaforă, s-ar putea menționa odată valorificarea
materială a acestui element, întreținerea vieții trupești și a doua oară valorificarea spirituală, adică
„întreținerea” vieții spirituale.
Cu următoarele două versuri începe rememorarea trecutului fericit, rememorare făcută prin verbul la
imperfect „iubeam” și prin adverbul de timp „odinioară”. Apare mult cunoscutul element eminescian:
„codru” întunecat însoțit de epitetul „poetic labirint”, creând un spațiu tipic postromantic care
„ascunde trupul”, dar relevă eul creator, contemplativ care primește inspirația.
Strofa a IV-a. Se întâlnește aici un procedeu de îmbogățire a limbii, specific lui Eminescu, și
anume formarea unui adjectiv de la un verb la gerunziu: „colibele.../dorminde”. Acest procedeu are
rolul de a forma, aici, și o personificare. Ultimul vers constituit din două epitete: „visări misterioase”
și „poetice șoptiri” subliniază concret ideea de creație artistică născută din „visări” și „șoptiri”, adică
poezia născută din idei înalte.
Strofa a V-a. În acest poem adjectivul cu formă diminutivală, „mitituică”, înfățișează cel mai
bine simplitatea și blândețea poporului român și face, automat, trimitere la limbajul popular. Alături
de acest diminutiv se află și o personificare: ”casă tăcută” care poate sugera nevoia de intimitate,
protecție și liniște a eului liric din planul prezentului. Urmează două personificări: „munte...se ridică”
și „munte...pierzându-și a sa frunte”, cea din urmă fiind evidențiată prin substantivul „frunte”.
Personificările stilizează însușirile naturii atotputernice și de neegalat, care, în patria eului liric, omul
nu poate să fie decât protejat și liniștit.
Strofa a VI-a. Aici se găsesc două epitete cromatice „câmpia-nfloritoare”, „zilele albe” și
personificarea „zilele copile” cu rol de a sugera puritatea și fericirea din copilărie. Cele de la sfârșitul
strofei „copila murmurare”, „jocurile june” și substantivul „zburdările” rememorează cu veselie
libertatea de exprimare în cuvinte neguvernate de legi, jocurile puerile și energia copilăriei. Un alt
plan se poate deschide și închide cu această strofă: planul copilăriei.
Strofa a VII-a. La fel ca strofa precedentă, această strofă dechide și închide odată cu finalul ei,
planul adolescenței, când sentimentele eului liric se nasc din cu totul alte motive. Se justifică afirmația
prin două personificari cu un termen comun: „șoptire a râului”, a râului „ce geme”, prin metaforaele
„al păsărilor cor” și „cântarea frunzelor”, întrucât ele formează un sincron de sunete percepute de eul
liric adolescent ca un adevărat concert. Se poate spune că acest sincron a pontențializat primul fior al
îndrăgostirii, asta dacă am înțelege prin epitetul personificator „gingaș dor” starea de îndrăgostire.
Strofa a VIII-a. Dubla exclamație retorică exprimată printr-un adverb afirmativ face reîntoarcerea la
planul prezentului și exprimă în același timp dorința profundă de a revedea măcar o dată locul natal.
Versul al doilea este constituit din două construcții exprimând, la prima lectură, același loc.
Justificarea lor ar putea fi că, aici, se face trecerea progresivă din planul spațial al patriei, plan relativ
general/contextual, la planul locului natal. Ultimul vers, prin epitetele „mintea-nflăcărată”, „visările
juniei” relevă de fapt pentru ce dorul eului liric e atât de mare încat arde: incapabilitatea de a mai crea
sau simți cu aceeași visare și ideal juvenil.
Strofa a IX-a. Din planul prezentului se trece în planul viitorului, pe care îl putem numi cu
exactitate, planul funebru, al morții care aduce teroare în rândul oamenilor și care nu lasă niciun loc
din trup neatins de „ghețoasele-i fiori” , fapt subliniat prin cele două epitete „vinele vibrând” și
„ghețoasele fiori”. Prin complementul instrumental „prin vinele (vibrânde)” se înțelege intalarea
violentă și rapidă a morții, care face, datorită fiorilor, să vibreze „vinele”.
Revenind la primul cuvânt al primului vers din această strofă: adverbul „chiar”. Importanța lui este
deosebită, sugerând mai mult sau mai puțin subtil că „sufletul ce arde de dor nemărginit” din prima
strofă, sătul de a mai suporta durerea, ar fi dispus să facă trecerea din planul prezentului neferict în
planul funebru, suferind iar, dar ajungându-se într-un final la „dulcea liniștire” și la „visuri fericite”.
Această atitudine este justificată prin verbul la condițional „ar adoarme”și epitetul „dulce liniștire”.
Fiind doar sugerată, se poate percepe finalul poemului ca un fel de procedeu de creare al suspansului.
Prin verbele la condițional „ar adoarme”, „ar duce” sunt exprimate așteptările pe care eul liric le are
de la această „adormire eternă”, adormire pe care nu o percepe înfricoșătoare, ci, dimpotrivă, care
constă într-o „dulce liniștire”. Se poate sugera că această alegere a morții în defavoarea prezentului
nefericit ar putea fi o trimitere la efectul de catharsis. Prin suferință încheiată cu moarte, eul ar putea
ajunge la desăvârșire: „m-ar duce către nori”.
 Din străinătate
de Mihai Eminescu
Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,

Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,

Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,

În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme,

Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,

Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.
 Ce-ți doresc eu ție dulce Românie
de Mihai Eminescu

Poezia “Ce-ti doresc eu ție dulce Românie” innobileaza romantismul eminescian

printr-o prezentare a valorilor naționale ce au caracterizat spațiul românesc de-a lungul
timpului.
Eminescu, un poet de o finețe remarcabilă, reușește sa imbine ipostaza mitica si cea
eroica a poporului roman in poezia “Ce-ti doresc eu ție dulce Românie”. Motive remarcabile
ale romantismului, folclorul și istoria neamului, se regasesc în poezia lui Eminescu sub o
postura a identității naționale, țara fiind vie prin trecutul sau si prin poporul viteaz de altădată.
Prin versul “Caci ramane stanca, deși moare valul,” se sugerează importanța faptelor,
personificarea „moare valul” face referire la trecerea timpului, timp ce nu poate șterge însă
faptele, ele ramanand mai vii ca niciodată în „fii țării”, în neamul românesc. În metafora
„dulce Românie” se regaseste sentimentul de patriotism nutrit de Eminescu în creația sa, își
numește patria „dulce” , evidențiind sentimente de dor, de mandrie, de incantare, toate
scotand in evidenta naționalismul ce îi influențează o mare parte din activitatea sa literară și
nu numai. Viziunea romantică asupra țării, pune în evidenta spiritualitatea românească
autentică regasita la Eminescu în „Ce-ti doresc eu ție dulce Românie”.
Poetul se autodefineste ca fiind „sorbit de popor”, abordează din acest motiv teme
diverse din folclor și istorie și le îmbina cu o finete extraordinara cu alte motive romantice.
România, patria cantata de Eminescu este simbolic personificata și asemuita unei tinere
mirese, ce „strage-n brațe” poporul luptător. Spațiul românesc este calea de a „gusta fericirea
raiului ceresc”. Asemănarea „îngerului de iubire” sau a „îngerului de pace” cu însuși poporul
român, este subinteleasa. Îngerul ce vegheaza si „cu lampa-i zboară lumea luminând” este
forța și curajul neamului pregatit sa se jertfeasca în orice moment. Poporul strans in brate este
facut altare. Aceasta imagine artistică este memorabilă. „Poporul mare, românesc” făcut
altare semnifica jertfa neamului pentru patrie. Oastea romana de odinioara s-a jertfit pe altarul
țării, pe pamantul atator bătălii, pentru apărarea neamului, a identității naționale, mai mult de
atat s-a jertfit pentru un ideal, acela al valorificării spațiului românesc.
Spiritualitatea românească reinviata în aceasta poezie este spiritualitatea din care „nu
ne-am trezit noi, s-au trezit secolii din urma noastra si ne-au scuturat din somn”. Poezia „Ce-
ti doresc eu ție, dulce Românie” este un imn prin care poetul își exprima afectiunea,
patriotismul și dragostea de țară, este de asemenea un imn în care se canta gloria, sufletul
românesc, și bucuria de a fii roman. Eminescu plasează valorile naționale din trecut în
veșnicie, „viata-n vecie” fiind o sintagmă relevantă pentru aceasta idee. Trecutul este o
mandrie a neamului ce va fii veșnica, „visul de vitejie” este văzut de poet ca o dorință
permanentă a poporului după glorie. Dorința lui Eminescu pentru țară este de fapt dorința lui
pentru statornicia spiritului românesc autentic în fiecare om. „Fala si mandria” sunt
obligatorii pentru „dulcea Românie” și pentru „fii ei”.
Istoria, trecutul, sunt doua mari teme ale liricii eminesciene care domina acesta
poezie. Dragostea de țara este relevantă pentru acest imn închinat „dulcei Romanii” de către
poet. Eminescu împletește cu o finete extraordinara patriotismul cu idealul, fapt ce duce la
existența unor creații edificatoare precum este și poezia „Ce-ti doresc eu ție, dulce Românie”.

Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

de Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
 Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!