REZUMATUL "SINGUR PE LUME" DE HECTOR MALOT: "Rémi își amintește cum, până la opt

ani, nu a știut că este singur pe lume, crezând că aceea care îl îngrijea cu multă
dragoste, tușa Barberin, este mama lui. Nu-l văzuse niciodată pe bărbatul tușei
Barberin, despre care credea că este tatăl său. Acesta era cioplitor în piatră și
muncea la Paris. Într-o zi, însă, vine la ei acasă, în satul Chavanon, un om care
le spune că bărbatul fusese accidentat la muncă. Nu trebuia să se afle acolo unde
avusese loc accidentul, așa că antreprenorul refuza să îi plătească orice
despăgubire. Totuși, voia să îl dea pe antreprenor în judecată, ca să obțină o
pensie, și îi cerea bani tușei pentru proces. Tușa Barberin începe să îi trimită
bani bărbatului ei până cînd nu mai are de unde. La cererea lui vinde și vaca, dar
degeaba.
După o vreme, se trezesc cu bărbatul schilodit acasă, iar acesta se poartă foarte
rece și aspru cu Rémi. Copilul se miră că tatăl său se poartă așa cu el, dar după
cină se supune și se duce imediat la culcare. Nu poate adormi și aude discuția
dintre tușa Barberin și bărbatul ei. Află că acesta îl găsise abandonat la poarta
unei grădini și îl luase acasă. Fiindcă avea scutece mărginite cu dantele, nu
lăsase să fie dat la orfelinat. Se gândise că părinții erau bogați și o să-l caute
până la urmă, iar el va primi o recompensă grasă fiindcă l-a îngrijit. Tușa
Barberin avea un bebeluș de trei luni și îl primise cu drag la sânul ei și pe Rémi.
După o vreme fiul ei murise și Rémi rămăsese singurul ei copil. Dezamăgit că nu
câștigase nimic de pe urma copilului, pe care nu îl căutase nimeni, Barberin îi
scrisese femeii, de la Paris, să ducă copilul la orfelinat, dar ea nu se îndurase.
Acum, când nu mai are nici de muncă, nici bani, nici vacă, Barberin e hotărât să
scape de Rémi.
Trupa lui signor Vitalis Barberin îl ia cu el pe Rémi la cafeneaua hanului Notre-
Dame. În timp ce bărbatul vorbește cu patronul cafenelei, privirile băiatului sunt
atrase de un bătrân cu barbă albă și cu îmbrăcăminte ciudată. Sub scaunul său
stăteau ghemuiți trei câini, unul alb, unul negru și unul gri. Barberin îi spune
patronului cafenelei că vrea ca primarul să-l ajute să ceară de la orfelinat o
pensie pentru întreținerea lui Rémi. Bătrânul de la masă îi spune că nu va obține
niciodată pensia pe care o dorește și îi propune să îl ia pe băiat cu chirie. Urma
să facă parte din trupa lui. Signor Vitalis își prezintă trupa: Suflețel, o maimuță
ce stătuse până atunci ascunsă sub cojocul lui, Capi sau Capitano – cățelul alb,
Zerbino – cățelul negru și Dolce – cățelușa gri. Fiecare știe să facă ceva pentru a
distra
publicul. Signor Vitalis are însă nevoie și de un băiețel care să joace rolul unui
prostuț, pentru a pune în evidență deșteptăciunea animalelor lui. De aceea, îl
închiriază pe Rémi.
A doua zi, în lipsa mamei Barberin, sosește signor Vitalis să îl ia pe Rémi de la
Barberin. Băiatul tocmai se afla în colțișorul lui de grădină, unde plantase în
secret niște napi, legume aproape necunoscute în satul lor. Vitalis îi plătește lui
Barberin 40 de franci și îl ia pe Remi cu el. E înțelegător și îi alină cum poate
durerea că se desparte de aceea pe care și acum o socotea mama lui. Îl lasă să se
odihnească, atunci când obosește, făcându-i semn lui Capi să-l păzească. Când ajung
pe creasta muntelui, Rémi o vede pentru ultima oară pe tușa Barberin, apoi continuă
să meargă, supravegheat de Capi și Zerbino.
Vitalis, ca un om de treabă ce era, îi explică pe drum lui Rémi că, dacă nu îl lua
el, ajungea cu siguranță la orfelinat. Chiar dacă aceea căreia îi spunea mamă voia
să îl țină în continuare acolo, nu ar fi putut să o facă fără acordul bărbatului
ei. Acesta, la rândul lui, poate nu era așa rău cum părea, dar era schilod, nu mai
putea munci și nu mai avea cu ce să crească un copil care nici nu era al lui.
Deci,în viață nu poți să faci întotdeauna ceea ce ai vrea. Încet, încet, băiatul
obosește. Ca să-i dea un imbold să-și adune forțele și să meargă mai departe,
Vitalis îi spune că, odată ajunși în târgul Ussel, îi va cumpăra pantofi cu ținte,
pantaloni de catifea, o haină și pălărie. Hainele îi trebuiau ca să joace teatru.
Rémi este încântat, dar merge din ce în ce mai greu, căci începuse ploaia care îl
înghețase și îi îngreunase hainele. Trupa oprește într-un sat și găsește cu greu
adăpost, la un țăran mai milos, într -un hambar. Pe drum, Zerbino șterpelise o
coajă de pâine dintr-o casă. Seara, Vitalis se pregătește să împartă pâinea pe care
o aveau drept cină. Îi spune hoțului că nu va mânca în acea seară, iar bietul câine
înțelege imediat și pleacă scâncind să se bage sub fân. După ce mănâncă, se culcă
și ceilalți în fân. Capi vine lângă Rémi, care plângea încetișor, îi linge mâna,
apoi pune laba pe mâna lui, în semn de prietenie. Capitolul VI Ajunși la Ussel,
Vitalis se ține de cuvânt și îi cumpără lui Rémi ceea ce îi promisese. E drept că
hainele erau cam roase și decolorate, dar băiatul e mulțumit. Se miră numai că
bătrânul îi scurtează pantalonii până la genunchi, după moda italiană. Vitalis îi
explică faptul că joacă teatru, sunt comedianți și că trebuie să atragă atenția
tuturor prin înfățișarea lor, căci în viață aparența este uneori hotărâtoare.
Vitalis îi explică apoi băiatului că în ziua următoare va debuta în piesa de teatru
Servitorul domnului Suflețel sau Cel mai prost nu-i cel care credeți. Rémi urma să
joace rolul unui băiat de la țară, angajat de domnul Suflețel în locul vechiului și
bătrânului servitor Capi. Țărănușul nu știe nimic și se miră de toate, nu știe să
aranjeze tacâmurile, nici la ce folosește un șervet. Domnul Suflețel se înfurie și
îi arată el până la urmă toate acestea. Cum Rémi nu știe cu adevărat toate acele
lucruri, joacă foarte natural rolul, iar spectatorii și Vitalis sunt foarte
mulțumiți.
Părea că Rémi nu mai e chiar așa singur pe lume. Stăpânul său, signor Vitalis,
stătea adesea cu el de vorbă, în timp ce mergeau împreună cu ceilalți comedianți,
Suflețel, Capi, Zerbino și Dolce. Odată, dintr-o discuție reiese că băiatul nu știe
să citească, dar dorește asta și are destulă voință pentru a învăța. Vitalis sapă
cu cuțitul pe niște plăcuțe de lemn literele alfabetului, iar Rémi le învață, cot
la cot cu Capi. După un timp, Capi știe să aleagă plăcuțele cu literele ce îi
formează numele, în timp ce colegul său este capabil să citească din cărți. În
același fel, Remi învață să citească notele muzicale, spre marea bucurie a lui
signor Vitalis.
Trupa de comedianți străbate o parte din sudul Franței. În drumurile lor, Vitalis
îl îndeamnă mereu pe Rémi să învețe, spre a ajunge pe trepte sociale tot mai
înalte, așa cum fusese el. Această afirmație, împreună cu aceea că în tinerețe îl
cunoscuse pe Murat, regele Neapolelui, îi trezesc curiozitatea băiatului. El se
întreabă în sinea lui cine fusese stăpânul lui în tinerețe și cum de ajunsese un
comediant ambulant la bătrânețe.
Când ajung la Bordeaux, Rémi vede corăbii pentru prima oară și află numele lor de
la Vitalis. După un număr destul de mare de reprezentații, pleacă spre Pau și
trebuie să străbată landa, întinderi nesfârșite de câmpuri necultivate. Într-o
seară, Rémi se urcă pe un dâmb, ca să vadă dacă nu se zăresc luminile vreunui sat.
Nu se văd, în schimb, la întoarcere, vede o dihanie ce se apropia de el sărind prin
întuneric. Se sperie și o ia la fugă. Când ajunge la Vitalis, în același timp cu
ceea ce părea o ființă ciudată cu cizme uriașe , descoperă că era un localnic, ce
umbla pe picioroange, așa cum era obiceiul pe acolo, ca să nu se înfunde în zonele
mlăștinoase.
Comedianții petrec iarna la Pau, unde le merge bine. La începutul primăverii pleacă
la Toulouse, unde sperau să le meargă la fel de bine, fiindcă era un oraș mare și
puteau da multe reprezentații. Din păcate, Vitalis intră în conflict cu un sergent
și, nu numai atât, dar îl și lovește, fiindcă acesta îl lovise pe Remi. Bătrânul
este dus la închisoare, iar la judecată este pedepsit cu două luni de închisoare.
Remi, speriat, se simte iar singur pe lume.
Remi simte și mai bine că a rămas iar singur pe lume când hangiul îl alungă, aflând
că Vitalis va sta două luni la închisoare. Băiatul ia cei trei câini și maimuța și
pleacă, având numai unsprezece parale în buzunar. Banii se duc repede pe pâine.
Sunt izgoniți dintr-un sat în altul. Ajunși pe malul unei ape, ca să uite de foame,
Remi se pune pe cântat, iar bieții câini pe dansat. De pe un vas îi admiră un băiat
și mama acestuia. Băiatul, Arthur, părea bolnav, era culcat pe spate și legat de o
scândură.
Comedianții sunt poftiți pe vas, iar Remi povestește ce li s-a întâmplat. Doamna,
mama lui Arthur, îi poftește la masă, apoi, la cererea lui Arthur, îi propune lui
Remi să rămână cu toții pe vas până când Vitalis va ieși din închisoare.
Doamna Milligan, mama lui Arthur, era englezoaică și văduvă. Nu îl avea decât pe
Arthur, căci primul ei copil dispăruse mai demult, în împrejurări misterioase.
Cumnatul ei, James Milligan, fratele soțului ei, îl căutase, dar nu reușise să-l
găsească. Asta ar fi putut să fie în folosul lui, căci l -ar fi moștenit pe fratele
său, dacă doamna Milligan nu l-ar fi născut pe Arthur la șapte luni după moartea
soțului ei. Arthur era foarte bolnav, de aceea trebuia să stea culcat tot timpul.
Ca să nu se plictisească, s-au stabilit pe un vas, numit Lebăda, cu care urma să
cutreiere apele Franței. Micul bolnav avea ore de studiu, cu mama sa. Nu prea îi
ardea de învățat, era mereu neatent. Remi îl ajută să învețe, învățând și el
alături de Arthur.
Se apropia timpul eliberării lui Vitalis. Arthur și mama lui îi propun lui Remi să
rămână la ei, să învețe alături de Arthur. Băiatul acceptă, dar doamna Milligan îi
spune că va trebui să primească acordul lui signor Vitalis și al părinților lui.
Remi este îngrozit la gândul că vor afla că este un ”copil găsit”. Remi își făcea
griji degeaba. Vitalis sosește și nu este de acord ca băiatul să rămână cu cei doi.
Socotește că el îl va putea pregăti mai bine pentru viață. Totuși, doamna Milligan
își menține intenția de a le scrie părinților băiatului.
Trupa de comedianți își reia viața nomadă. La sfârșitul toamnei, trebuia să ajungă
de la Dijon la Paris, unde ar fi putut da reprezentații și în timpul iernii. Pe un
drum pustiu sunt surprinși de ninsoare. Găsesc în cale o colibă în care se
adăpostesc, ba chiar reușesc să facă și puțin foc. Mâncarea li se termină, iar
într-o noapte vin lupii și îi iau pe Zerbino și pe Dolce, care ieșiseră afară.
Înspăimântat, Suflețel fuge într-un copac și stă toată noaptea acolo. Dimineață îl
dau jos și abia reușesc să-l încălzească.
Suflețel se îmbolnăvește grav de pneumonie. Doctorul din satul în care se opriseră
îl tratează, dar bietul animal nu rezistă. Vitalis și Remi se duc să dea o
reprezentație numai ei doi și Capi, căci nu mai aveau bani deloc și trebuia să
plătească hangiului. Când se întorc, îl găsesc pe Suflețel mort. Cu ultimele puteri
își trăsese pe el costumul de scenă.
Signor Vitalis, Rémi și Capi își continuă drumul spre Paris. Era frig, drumurile
erau înzăpezite, vântul sufla cu putere, erau uzi și flămânzi, dar mergeau fără
oprire. Arareori se opreau pe la vreo stână și, dacă băiatul avea noroc, primea de
băut lapte de oaie.
În apropierea Parisului, Vitalis îi spune lui Rémi că se vor despărți până se va
sfârși iarna. El va da lecții de muzică copiilor italieni care cântă pe stradă și
va dresa doi câini care să îi înlocuiască pe Zerbino și pe Dolce. Rémi va merge la
un padrone care îl va pune să fie cântăreț la harpă, ca și alți copii. Hotărârea
pare bună, pentru acele împrejurări, dar pe băiat îl doare sufletul că va rămâne
iar singur pe lume.
În cartierul sărac unde ajung, Rémi vede că Parisul este urât, înghesuit și murdar,
nu așa cum și -l închipuise el, cu copaci de aur și case de marmură. Vitalis îl
duce într -o casă mucegăită și întunecoasă, unde locuia Garofoli, cel la care ar fi
urmat să rămână. Garofoli nu era acasă, iar Vitalis pleacă pentru scurt timp. Remi
rămâne cu un băiețel, Mattia, care supraveghea fierberea unei oale cu supă. Oala
avea capacul încuiat cu lacătul și un tubuleț subțire prin care să iasă aburii.
Mattia povestește că Garofoli trimitea băieții să cânte sau să cerșească și le fixa
o sumă cu care trebuia să vină acasă seara. Dacă nu reușeau să adune suma, pentru
fiecare ban care lipsea băiatul respectiv primea câte o lovitură de bici sau i se
reținea din mâncare. Pe Mattia, Garofoli îl lovise cu o bâtă în cap și acum avea
junghiuri și dureri mari, avea capul umflat, buzele vinete și fața galbenă.
Garofoli sosește acasă și încep să vină și copiii. Cinci dintre ei nu aduseseră
toată suma fixată, așa că Garofoli îl pune pe un băiat să-i lovească tare cu
biciul. Tocmai când unul dintre ei urla de durere, sosește Vitalis. Când vede cum
trata Garofoli copiii, îl ia pe Rémi și pleacă repede de acolo.
n stradă, Vitalis îi spune băiatului că, în plină iarnă, nu au nici un ban, nimic
de mâncare și nici adăpost. Pornesc spre Gentilly, la o carieră de piatră unde își
găsise adăpost altădată. Pe drum, Rémi descoperă că bătrânul este bolnav, tremura
tot timpul, iar mâinile îi ardeau. Cei doi greșesc drumul în întunericul nopții de
iarnă. După ce rătăcesc mult timp prin frig, ajung la cariera de piatră, dar
aceasta fusese închisă cu un zid de jur împrejur. Se întorc spre Paris, Vitalis
fiind hotărât să meargă la un post de poliție spre a fi trimiși la un adăpost. La
marginea orașului, însă, îl lasă puterile. Bătrânul, copilul și câinele se așează
lângă un gard, pe o grămadă de bălegar. Băiatul aduce paie și cei trei se culcă în
ele, Rémi lipit de signor Vitalis și cu Capi așezat deasupra lui. Frigul îi
amorțește, apoi băiatul nu mai știe de el.
Rémi se trezește într-un pat, într-o cameră încălzită, înconjurat de câțiva copii
și un bărbat. Erau grădinarul, la a cărui poartă se culcaseră, și copiii lui. Rémi
află că Vitalis murise, iar Capi mersese alături de el când fusese luat de acolo.
Dintre copii, cea mai apropiată de Rémi este micuța Liza, o fetiță foarte isteață,
de vreo șase ani. Ea își pierduse darul vorbirii când avea vreo doi ani, în urma
unui șoc, iar doctorii spuseseră că tot în urma unui șoc își va recăpăta graiul.
Liza și ceilalți îl plac mult pe Rémi, iar grădinarul îi propune să rămână la el și
să muncească la grădină, alături de copiii lui.
Reapare și Capi, iar Rémi află, cu ajutorul poliției, că Vitalis fusese un mare
cântăreț de operă, Carlo Balzani. Când își pierduse vocea, se retrăsese din viața
artistică și devenise comediant ambulant.
Rémi se îmbolnăvește de pneumonie. Toată familia grădinarului Acquin îl îngrijește,
este chemat și medicul, deși erau săraci. Boala durează mult, iar băiatul iese din
casă abia odată cu sosirea primăverii. Întâi se plimbă mult cu Liza, până prinde
puteri. apoi începe și el să muncească în grădină, alături de ceilalți. Toți îl
privesc pe noul grădinar ca pe un membru al familiei, cu obligații, dar și cu
drepturi egale cu ale celorlalți. Se înțeleg bine și Rémi nu se mai simte singur pe
lume. În casa grădinarului se aflau cărți, pe care el le citește cu mare interes.
Îi citește și Lizei, apoi o învață și pe ea să citească, spre marea mulțumire a lui
nenea Acquin.
Rémi este atât de fericit, încât își spune că asta nu poate să dureze prea mult.
Într -adevăr, după vreo doi ani, vine o furtună cu grindină care distruge toată
grădina. De pe urma florilor cultivate aici, nenea Acquin își hrănea copilașii, dar
plătea și ratele datorate pentru grădină și casă. Nemaiavând cu ce plăti,
grădinarul rămâne fără casă și grădină și este închis la închisoarea datornicilor
pentru cinci ani. Copiii sunt împărțiți pe la unchii și mătușile ce trăiau prin
diferite regiuni ale Franței. Rémi rămâne iar singur pe lume. Hotărăște să colinde
iar drumurile și să dea reprezentații, împreună cu Capi și să treacă, rând pe rând,
pe la copiii grădinarului, Liza, Etiennette, Alexis și Benjamin.
Înainte de a părăsi Parisul, Rémi trece să îl vadă pe grădinar, la închisoare.
Acesta îi dă sfaturi bune și îi dăruiește ceasornicul său de buzunar. Rémi își ia
harpa și bagajul și comandă, pentru el și pentru Capi ”Înainte !”. Pornesc spre
Fontainebleau, unde se întâlnește cu Mattia. Cerșea în preajma unei biserici. Îi
spune lui Rémi că Garofoli era la închisoare, fiindcă omorâse un băiat în bătaie.
Îl convinge să îl ia și pe el cu ei, arătând că știe să cânte la mai multe
instrumente, să danseze și altele, și pornesc cu toții înainte. Pe drum întâlnesc o
nuntă, unde cântă pentru cei care voiau să danseze. Adună o sumă frumoasă de bani
și Rémi începe să viseze cum îi va face tușei Barberin surpriza să îi cumpere o
vacă.
Băieții ajung la Varses, oraș minier cu case negre, cai negri, copaci și oameni
negri, din cauza prafului de cărbune. Aici trăia unchiul la care găsise adăpost
Alexis. Găsesc casa acestuia, dar unchiul și nepotul erau în mină, iar mătușa nu se
îndură să-i oprească la masă pe băieți. Rémi și Mattia își astâmpără foamea cu
pâine de la o brutărie, iar la ora șase îl așteaptă pe Alexis la ieșirea din mină.
Unchiul spărgea cărbunele cu târnăcopul, iar Alexis împingea vagonetele cu cărbuni
până la puțul de unde cărbunele era scos afară. Munca era grea și, uneori, se mai
întâmplau și accidente grave, când exploda gazul grizu.
Unchiul Gaspard îi propusese lui Rémi să rămână acolo, să se facă miner, dar
băiatului nu îi plăcuse gândul să împingă toată ziua vagonetul prin mină. Totuși,
când Alexis se rănește la o mână și nu mai are voie să muncească un timp, se oferă
să îi țină locul. Mattia și Capi aveau să meargă prin împrejurimile orașului, să
dea reprezentații. Rémi muncește cu hărnicie în adâncurile întunecoase ale
pământului. În mină, oamenii nu vorbeau ore în șir și băiatul se bucură când
găsește un vagonetar vorbăreț. În ciuda obiceiului, nu era un copil, ci un om
bătrân. Fusese dulgher în mină și, în urma unui accident, nu mai putuse să lucreze.
Când compania unde lucrase dăduse faliment, rămăsese fără pensie și se reîntorsese
în mină, ca vagonetar. Știa foarte multe lucruri, stătuse pe lângă ingineri și
aflase multe, apoi citise și învățase singur. I se spunea Dascălul.
Într-o zi, apa năvălește în mină. Primul care observă este Rémi, iar el îi spune
unchiului Gaspard. Acesta strigă la ceilalți mineri să fugă. Grupul în care erau
băiatul, unchiul, și alți patru, condus de Dascăl, reușește să ajungă la scări și
apoi într-un refugiu. Aici își sapă niște găuri în perete, ca să aibă unde își
sprijini picioarele, apoi niște mici platforme, pe care să stea așezați. Săpatul
merge greu, căci niciunul nu mai avea târnăcopul cu care spărgea cărbunele în mină
și folosesc cârligele de la lămpi. Minerii îl aleg șef pe Dascăl și lărgesc
platformele, ca să stea culcați, apoi sting lămpile, în afară de una, ca să facă
economie.
Prinși în capcană, înconjurați de apă și salvați de la înec de clopotul de aer ce
se formase în refugiu, minerii se liniștesc. Se ocupă acum de mâncare și află că au
doar o bucată de pâine și una de cârnat, pe care Carrory le ținuse în căciulă.
Avusese și Rémi un colț de pâine în buzunarul pantalonilor, dar se terciuise din
cauza apei. Dascălul hotărăște să mănânce numai Rémi și Carrory, ei fiind cei mai
tineri și mai puțin rezistenți. Gândurile negre ale oamenilor sunt alungate tot de
Dascăl, care face socoteala că sunt la patruzeci de metri sub pământ și, în câteva
zile, salvatorii vor ajunge la ei. După un timp, nimeni nu știa cât, fiindcă nu
aveau nici un ceas care să meargă, încep să audă zgomotele produse de cei care
încercau să-i salveze. Toate orașele vecine trimiseseră cei mai buni mineri să
ajute la salvare, căci, din cei o sută cincizeci de oameni ce coborâseră în mină,
numai treizeci se întorseseră. Cei șase încep să sufere nu numai de foame, ci și de
sete. Rémi coboară să ia apă, dar la întoarcere, Dascălul, care îi întinsese mâna
să-l ajute, alunecă și cade la fundul apei. Rémi sare înapoi și se scufundă după
el, salvându-i viața.
Timpul trece și salvatorii nu mai ajung. Pâinea se terminase demult și lampa e mai
mult stinsă, pentru economie. Acum se sfârșește și încrederea că vor fi salvați, cu
toate încurajările Dascălului. Un miner se spovedește în fața tuturor și își cere
iertare de la Dumnezeu. Un altul, Compayrou, mărturisește că el era vinovat de
furtul pentru care fusese condamnat la închisoare pentru cinci ani un alt tovarăș
de -al lor. Ceilalți mineri îl judecă pe loc și hotărăsc să-l izoleze, să nu-i mai
dea nimeni atenție. Compayrou se duce la marginea platformei, marginea se rupe, iar
el cade în apă și se îneacă.
Cei șase mineri rămași încep să aiureze pe întuneric, dar își revin când aud
zgomote puternice. Fac schimb de semnale sonore cu salvatorii, apoi reușesc să
comunice cu inginerul. După un timp sunt scoși, în sfârșit afară. Stătuseră închiși
în mină timp de paisprezece zile. Din cei o sută douăzeci de mineri, ei sunt
singurii care au scăpat.
Cu toate insistențele unchiului Gaspard și ale Dascălului, care îl fac să nu se mai
simtă singur pe lume, Rémi refuză să rămână să lucreze în mină. Îi ia pe Matia și
pe Capi și pornesc din nou la drum. Băieții merg către Clermont, cu gândul să cânte
prin stațiunile balneare, ca să mai înmulțească banii strânși pentru văcuța tușei
Barberin. Pe drum, Rémi îl învață în continuare pe Mattia atât cât știa el despre
muzică. Se hotărăsc apoi să meargă să plătească o lecție de muzică în care să afle
tot ceea ce nu știau. La Mende se duc la domnul Espinassous, care își câștiga
pâinea ca bărbier, dar era vestit ca muzician. Impresionat de felul în care cânta
Mattia la mai multe instrumente, vioară, clarinet, trompetă, bărbierul îi dăruiește
acestuia o carte, Teoria muzicii.
Băieții mai strâng ceva bani, așa că le-ar fi ajuns pentru o vacă, dar se temeau să
nu fie înșelați și să li se dea o vacă proastă, fără lapte. Când ajung la Ussel,
orașul în care Rémi jucase pentru prima oară într-o reprezentație, băieții se duc
la un veterinar. Povestindu-i de ce voiau să cumpere o vacă, îl înduioșează și
veterinarul le spune că îi va ajuta. A doua zi, băieții cumpără o vacă mică, dar
bună, aleasă de veterinar. Rémi și Matia pornesc imediat către Chavanon, dar pe
drum vaca se sperie și fuge. Ei aleargă după ea până într-un sat, unde o opresc
oamenii. Pe băieți însă, îi duc la închisoare, bănuindu -i că ar fi furat vaca. La
judecată, judecătorul se poartă bine cu ei, fiindcă îi cunoștea pe tușa Barberin și
pe bărbatul ei, iar despre Rémi citise în ziare cum fusese îngropat în mina de la
Varses.
A doua zi, de dimineață, băieții sunt eliberați, iau vaca și pleacă spre tușa
Barberin. Aceasta se bucură mult de darul primit, apoi Rémi povestește prin câte
trecuse de când plecase de acasă. După aceea, tușa îi spune lui Rémi că apăruse
familia sa, care se pare că era bogată. Îl plătiseră pe Barberin să meargă să îl
caute pe băiat.
Tușa Barberin îl îndeamnă pe Rémi să plece imediat la Paris, să își caute familia.
Mattia, însă, îi spune că mai frumos ar fi să meargă să-i vadă întâi pe copiii lui
nenea Acquin. El îl salvase de la moarte și îl tratase ca pe un membru al familiei,
deși era un străin, în timp ce familia lui adevărată îl abandonase. Rémi hotărăște
să meargă să o vadă pe Liza, iar celorlalți să le scrie, pentru a afla vești pe
care să i le spună fetei. Îi cumpără o păpușă mare, pentru care primește de la fată
o privire de neuitat.
Rémi îi povestește Lizei, așa ca să înțeleagă biata fată, prin ce trecuse de când
se despărțiseră, și, mai ales, că nu era singur pe lume, avea o familie care îl
căuta.
Băieții pleacă pe jos către Paris, cântând ca să mai adune niște bani. Când ajung,
Rémi îl caută pe Barberin la toate cele trei gazde pe care le știa. La ultima află
că Barberin murise cu o săptămână în urmă, la spital. Proprietăreasa știa că el
căuta un copil, dar altceva nu îi spusese. Mai știa că primise o scrisoare, dar nu
știa de unde și de la cine. Mattia îi spune prietenului său să rămână acolo,
fiindcă aceia care îl puseseră pe Barberin să îl caute, nedumeriți că nu dă nici un
semn de viață, vor veni și așa se vor întâlni.
A doua zi, Rémi îi scrie tușei Barberin. Băieții se duc apoi să-l vadă pe tatăl
Lizei, la închisoarea datornicilor. Rémi îi povestește despre Alexis și despre
Liza, dar și despre Barberin și ale sale căutări. După câteva zile, sosesc vești de
la tușa Barberin. Rémi află că aceia care trebuiau să îl găsească erau avocați de
la o firmă din Londra. Băiatul e uluit de faptul că, probabil, el este englez.
Hotărăște să plece în Anglia, unde Mattia îi va fi de mare folos, fiindcă înțelege
câteva cuvinte englezești. Rémi încă mai este bucuros, fiindcă tot timpul își
închipuie că familia lui cea bogată îi va ajuta pe toți cei care îl ajutaseră pe
el: pe tușa Barberin, pe nenea Aquin, pe Mattia, pe Liza. Băieții iau vaporul de la
Boulogne și, după o călătorie în care lui Mattia îi este foarte rău, ajung la
Londra. Găsesc cu greu biroul avocaților, iar Mattia îi face să înțeleagă pe cei de
acolo cine este Rémi. Acesta este dus în fața unui bărbat care vorbea franceza și
care îl supune unui adevărat interogatoriu, privindu-l în mod ciudat. Bărbatul îi
spune că numele lui de familie este Driscoll și trimite cu ei un om care să-i
conducă la casa familiei lui Rémi.
Bătrânul care îi conducea îi urcă într-o trăsură și urmează o lungă călătorie, prin
locuri foarte murdare și urâte. În timpul călătoriei lui Mattia i se pare că
bătrânul a numit cartierul spre care mergeau ”cartier de hoți”. Rémi crede că
prietenul său nu a înțeles bine. Cei trei coboară într-un loc cu case mizerabile,
făcute din scânduri, ca niște hambare sau niște grajduri. Un polițist îi ajută să
găsească locuința familiei Driscoll, asemănătoare cu celelalte case de pe acolo. În
casă se află mama, tata, bunicul și patru copii, doi băieți și două fete. Toți sunt
blonzi și sunt reci cu Rémi. Toți vorbesc numai engleza, cu excepția tatălui, care
vorbește și franceza și le traduce celorlalți vorbele băiatului. Tatăl îi spune lui
Rémi cum a ajuns el un copil găsit. O femeie care sperase că se va căsători cu ea l
-ar fi furat după naștere și l-ar fi dus la Paris, unde l-ar fi abandonat. În urmă
cu trei luni, femeia aflată pe moarte ar fi spus adevărul, iar el ar fi apelat
pentru căutări la firma de avocați care se ocupa cu afacerile lui. El era negustor
ambulant, iar acum Rémi își va relua locul în mijlocul familiei sale. După cină,
Driscoll îi duce pe băieți la culcare, într-una dintre cele două căruțe cu coviltir
aflate întrun șopron de lângă casă.
Supărat și înfricoșat, căci nu așa visase el să îi fie familia, Rémi nu poate să
adoarmă. Într -un târziu aude zgomot și vede că în șopron intră pe furiș Driscoll
și doi oameni cu două balotu ri cu haine. Vine și mama, cu o foarfecă, și taie
etichetele hainelor. Apoi refac baloturile și le pun într -o ascunzătoare sub
podea.
A doua zi, cei doi băieți stau de vorbă despre asta. Mattia nu dormise nici el și
văzuse totul. Îi spune lui Rémi că oamenii aceia erau hoți, dar și că el e sigur că
Rémi nu este copilul lor, fiindcă toți erau blonzi, numai el nu.
Rémi socoate că nu mai este singur pe lume, totuși, și el și Mattia simt că nu este
lucru curat cu familia lui. Tatăl îi trimite la cântat pe străzi, ca să aducă bani
acasă, dar îl ia pe Capi spunând că va învăța să lucreze cu Allen și Ned, băieții
lui. Se dovedește însă că îl luase ca să îl transforme într -un hoț. Rémi îi spune
lui Driscoll că nu vrea ca bietul câine să devină un hoț și nici el nu va deveni
așa ceva.
Rémi e uimit că toată familia e rece cu el și îl respinge și se întreabă de ce l -
au mai căutat. Află de la tușa Barberin cum arătau hainele în care fusese găsit. Îl
pune la încercare pe Driscoll, dar acesta le descrie foarte exact. Totuși, Mattia
consideră că Driscoll a fost mai degrabă cel care a furat copilul. El insistă să
plece înapoi în Franța, dar Rémi spune că nu își poate părăsi familia. Într-o
dimineață de duminică, toți sunt trimiși la plimbare și în odaie, lângă foc, rămân
numai Driscoll și Rémi. Apare un domn elegant, care îi pune băiatului o mulțime de
întrebări despre sănătatea și rezistența lui fizică. Rémi crede că domnul venise
să-l angajeze servitor, dar, după ce acesta pleacă, îl găsește pe Mattia ascuns
într-o căruță din șopron. Auzise, fără știrea lor, tot ce vorbiseră Driscoll și
domnul cel elegant după întrevederea cu Rémi. Domnul era James Milligan, cumnatul
doamnei Milligan. Își exprimase dezamăgirea că Rémi fusese atât de rezistent și
scăpase de pneumonia care i-ar fi ucis pe alții. Întrebat de Driscoll despre
nepotul său, Arthur, îi spusese că fusese cât pe-aci să moară, dar îl salvase
doamna Milligan, cu îngrijirile ei. Spera totuși ca nepotul să moară și să nu își
facă nimeni apariția, ca să poată moșteni el averea familiei.
Cântând prin Londra, Rémi și Mattia îl întâlnesc pe Bob, vechi prieten cu Mattia.
Făcea numere de acrobație cu doi prieteni alături de niște muzicanți. Chiar înainte
de Crăciun muzicanții îi lasă baltă, iar el îi roagă pe băieți să vină să cânte la
reprezentația de Crăciun, când se așteptau să câștige bani buni. Băieții se duc cu
drag la reprezentație, dar fără Capi, de care Driscoll spusese că are nevoie în
ziua aceea, să stea de pază la căruțe, fiindcă va fi mare aglomerație la târg.
Sigur că vor cânta până noaptea târziu, Driscoll le spune băieților să vină la
hanul ”Marele stejar”, fiindcă acolo se vor afla cu toții. Hanul se afla în plin
câmp și drumul era lung până acolo, dar Rémi nu îndrăznește să spună nimic, fiindcă
Driscoll nu admitea să i se discute hotărârile. Reprezentația are mare succes și
ține până noaptea târziu, dar Mattia este rănit din greșeală la un picior și nu
poate pleca. Rémi se duce singur la han, dar acolo nu-i găsește pe cei căutați, iar
hangiul îi spune că Driscoll îi lăsase vorbă să vină în orașul Lewes. Rémi revine
la Mattia, dar apare Capi, dus de sfoară de un polițist. Câinele îl recunoaște, iar
polițistul îl arestează. Un bărbat și un copil, însoțit de acel câine, încercaseră
să fure dintr-o biserică, și polițistul credea că Rémi ar fi fost copilul
respectiv.
Rémi aduce martori că în noaptea aceea cântase la reprezentație, dar judecătorul
hotărăște să îl transfere la altă închisoare, în alt oraș, până îl prind pe hoț.
Ajutat de Bob și de Mattia, Rémi evadează din tren, de lângă polițistul care îl
însoțea pe drumul către noua închisoare. Deghizat în fermier, cu Capi vopsit în
galben, Bob îi duce pe băieți la Littlehampton, la malul mării. Acolo îi îmbarcă pe
vasul fratelui său, care avea să-i ducă înapoi în Franța.
Rémi nu se mai simte singur pe lume, fiindcă este întovărășit de credinciosul său
prieten, Matt ia. Ajung înapoi în Franța și hotărăsc să meargă de -a lungul
fluviilor și canalelor, pentru a regăsi vasul doamnei Milligan, Lebăda. După o
vreme destul de îndelungată, la Charenton dau de urma vaporului. Trecuse pe acolo
cu vreo două luni mai înainte. Pornesc mai departe, bucuroși că drumul lor va trece
și prin localitatea în care locuia Liza. Ajunși acolo, însă, nu o găsesc. Unchiul
ei murise, mătușa plecase în Egipt ca guvernantă a unor copii, iar pe Liza o luase
chiar doamna Miligan pe vaporul ei.
Scutecele frumoase n-au mințit Băieții găsesc până la urmă și vaporul, dar era
închis și nelocuit. Află de la paznic că doamna și cei doi copii plecaseră cu
trăsura, în Elveția, undeva pe lângă Vevey. Pornesc și ei într -acolo, dar, odată
ajunși, au o surpriză neplăcută. Regiunea era plină de sătucuri și stațiuni, iar ei
nu știau în care se află doamna Milligan. Pornesc la drum, cântând din loc în loc,
ca să-și câștige banii pentru hrană. Într-o dimineață, Rémi cântă cântecul lui
favorit, o canțonetă napolitană. Când termină prima strofă, se aude din spatele
unui zid o voce nesigură, cântând stofa a doua. Era Liza. Locuia acolo cu doamna
Milligan și Arthur. Auzind vocea lui Rémi, avusese un șoc și își recăpătase glasul.
Liza îi conduce pe băieți prin grădină, spre locul în care se aflau doamna Milligan
și Arthur. Rémi îl vede și pe James Milligan și se ascunde, de teamă să nu-l
trimită în Anglia, la Driscoll. Mattia se duce la doamna Milligan și îi povestește
ce spusese James Milligan despre ea și despre Arthur, apoi îi spune totul despre
Rémi. Doamna Milligan vine și îl îmbrățișează cu căldură pe Rémi, îl roagă să mai
povestească și el o dată și îi trimite la Hotelul Alpilor, unde băieții sunt
tratați cum nu fuseseră tratați niciodată în viața lor. Mănâncă numai bunătăți,
apoi doamna Milligan vine cu un croitor și o lenjereasă care le iau măsuri pentru
haine. Doamna vine apoi în fiecare zi, până când trimite trăsura după ei să îi
aducă la ea acasă. Aici se afla tușa Barberin, cu faimoasele scutece de copil.
Intră apoi și James Milligan, căruia doamna Milligan, cumnata lui, îi spune că Rémi
este fiul ei cel mare, furat de Driscoll la porunca lui James Milligan. Driscoll
era în închisoare și scrisese o scrisoare în care mărturisise acest lucru.
Au trecut anii. Rémi locuiește acum în Anglia, la Milligan-Park, castelul
strămoșilor săi, împreună cu mama lui, doamna Milligan, soția lui, frumoasa Liza,
și fratele lui, Arthur, devenit un tânăr frumos și puternic. Se află aici și tușa
Barberin, care se îngrijește de fiul lui Rémi, Mattia. În curând va avea loc
botezul lui, iar cu acest prilej, Rémi vrea să-i reunească pe toți cei dragi și să
le ofere un exemplar din
povestea aventurilor sale. Numai signor Vitalis nu va putea veni, dar Rémi a avut
grijă ca la mormântul maestrului să se ridice un bust din bronz pe care scrie Carlo
Balzani. Mattia, prietenul lui Rémi, a devenit un mare muzician și este denumit un
Chopin al viorii. Urmează să vină cu Cristina, sora lui, de care este îndrăgostit
Arthur. Doamna Milligan nu prea aprobă această dragoste, dar Rémi îl susține pe
fratele său și lucrurile se vor aranja. Liza află în ultima clipă de la soțul ei ce
oaspeți dragi vor veni în curând. Veneau Etiennette cu nenea Acquin și cu sora lui,
Catherine, care o ținuse pe fată cât fusese tatăl la închisoarea datornicilor.
Benjamin, fratele Etiennettei și al Lizei, botanist celebru, venea dintr -o
expediție în regiunea Amazonului. Alexis, celălalt frate, venea împreună doar cu
Dascălul, căci unchiul Gaspard nu putuse veni. Venea și Bob, cel mai faimos showman
al Angliei, și fratele său, comandantul vasului Eclipsa. Când se adună cu toții la
cină, Mattia povestește despre James Milligan, care își făcea veacul pierzând bani
prin cazinourile din Baden, apoi despre familia lui Driscoll: soția îi murise,
băieții fuseseră deportați peste ocean, ca și tatăl lor, în casă rămăsese numai
fata cea mică și bunicul. După cină, Rémi și Mattia hotărăsc să le ofere un concert
celor dragi adunați acolo. Vine și bătrânul Capi, aducând în gură farfurioara în
care adunase cândva banii la reprezentații. Rémi adaugă la sfîrșitul cărții sale,
notele muzicale ale dragei sale canțonete napolitane, scrise de prietenul său,
Mattia." thats ist cya