Povestea Pământului

după Silvia Kerim

A fost odată ca niciodată…Când era odihnită, Luna se uita înspre Pământ cu ochelarii ei obişnuiţi, sau
cu ocheanul de sidef făcut anume pentru a vedea până departe. Era tare curioasă din fire Luna!
Se uita la el cu plăcere, pentru că îl socotea un fel de prieten bun, căruia i se întâmplă mereu fel de fel de
lucruri. Luna îl urmărea aşa cum urmăreşti o poveste când nu ştii ce urmează. Îi admira frumuseţea aurită de
soare, lucioasă de ploi ori vălurită de vânt.

Tocmai acum, când se aşezase la fereastră să se mai înveselească puţin, Luna văzu Pământul încruntat.
Oamenii se certau între ei. Se frecă la ochi deoarece nu-i venea să creadă. Ei au toate motivele să fie mulţumiţi.
Pământul le-a oferit în dar toate bogăţiile lui şi nu le-a cerut nimic în schimb. Doreşte doar să-l respecte şi să-l
ocrotească.
- Oameni nerecunoscători! Vă luptaţi între voi, dar nu vă daţi seama că mi-aţi făcut rău! Mi-aţi dezgolit
munţii, mi-aţi pustiit pădurile, mi-aţi ucis păsările. Ce vină am eu?

Pământul se încruntă, gemând de durere şi de revoltă. Zâmbetul îi pieri. Apoi, de parcă viaţa l-ar fi
părăsit dintr-odată, Pământul înţepeni ca mort. Luna s-a speriat grozav. Aştepta un semn, oricât de mic, care să-i
spună că Pământul se va face bine. Dar semnul cel bun nu se ivea.
- Aş vrea nespus să îl ajut! spuse Luna. Toate vrăjile pe care le ştiu n-au niciun efect. Nu am niciun leac
pentru o boală atât de grea. Dar iată: parcă a început să se mişte.

- Of, dar lung somn am mai dormit! Vai, şi ce multe răni am! una, două , trei, patru, cinci...Am obosit
de-atâta numărat. Voi chema două ajutoare de nădejde.
Apare Ploaia:
- Ne-ai chemat, Pământule? Vai, ce s-a întâmplat cu tine? Unde-ţi sunt pădurile, păsările, florile?
Apare Soarele:
- Eu şi prietena mea Ploaia te vom ajuta să arăţi ca înainte. Să ştii, însă, că trebuie să treacă mult timp
până când te vei vindeca.

Dar rănile i se închideau cu greu. Pe locul fostelor păduri abia se zărea câte un pâlc de copăcei firavi.
Apele începeau şi ele să se limpezască. După un timp lung, cât un an, ori o sută, ori poate o mie de ani, Luna
băgă de seamă o schimbare. Pe Pământ a răsărit iarba. Sub mantia de iarbă verde parcă a întinerit!
- O, ce se-aude? întrebă Pământul. Ciripesc din nou păsărelele? E minunat să le aud cântând. Şi
creştetul...mi s-a acoperit din nou de brazi. Se-aude şi galopul cailor pe câmpii! Sunt fericit!
- Da, da! se gândea luna. Şi-a vindecat rănile şi sufletul! Oare a uitat ce i-au făcut oamenii? Sau poate că
i-a iertat.

De la acestă întâmplare a trecut mult, foarte mult timp. Iar în acest răstimp, oamenii nu
s-au mai războit, n-au mai rănit faţa Pământului, nu i-au mai murdărit apele, ucigându-i pădurile şi animalele.