Tipuri de comunicare si institutii prezentate in literatura universala

Ioan Petru Culianu

Miss Emeralds

Tema: analizaţi comunicarea într-o instituţie prezentată în literatura universală.

Cele mai multe din prozele lui I.P. Culianu conţin fragmente din teoriile sale, desigur,
integrate într-un context ficţional. E un fel de mise en abîme prin care autorul îşi susţine, de data
aceasta literar, epistemologia: pluralitatea lumilor, a sistemelor, a discursurilor. Există un firesc prin
care teorii antropologice, fizico-matematice, religioase, discutate în lucrări şi articole de strictă
specialitate, se aşează în interiorul lumii narative, îmbogăţind-o, înmulţindu-i dimensiunile.
Literatura e, ca şi alte sisteme de gîndire, un joc al imaginaţiei, iar întrepătrunderea dintre sisteme, o
veritabilă artă. Putem, în acest caz, să nu mai facem nici o diferenţă între ele. Mythos şi logos sunt,
deopotrivă, arte.
Pseudo-romanul Pergamentul diafan e, de fapt, o colecţie de 13 naraţiuni disparate, la
prima vedere, ce dezvoltă, ca într-un puzzle ficţional şi ştiinţific, totodată două teme specific
culianiene. Ele fixează textura cărţii, amplificînd-o de la un simbol central: pietrele de smarald.
De asemenea, tehnica „manuscrisului găsit”, utilizată în toate „capitolele”, le conferă unitate şi
autenticitate, etichete inutile, de altfel, la un campion al pluralismului lumilor perfect valabile
(deci şi al discursurilor).

Metoda de studiu

Metoda folosită pentru studierea comunicării organizaţionale este calitativă – studiul

documentele, în speţă volumul, care furnizează informaţii despre comportamentul, structura
formală, starea economică, actele de comunicare şi imaginea organizaţională. Fiind un singur
document, nu se poate vorbi despre obiectivitate ci numai despre imaginea transmisă lumii,
despre organizarea şi comunicarea din cadrul uneiuniversități americane. Este posibil ca, din
motive stilistice ori comerciale, autoarul să nu fie extrem de explicit în elementele de
comunicare, deoarece tema literară, respectiv constructul ideatic este cel a ilustrării fantasticului
intelectualizat.

Comunicare formală şi comunicare informală

Pergamentul diafan a fost interpretată ca o ilustrare literară a ideii de manipulare prin

magie (având ca instrument smaraldele), proces stăpânit desăvârşit de un Magician-manipulator
întruchipat de diverse personaje-simbol din interiorul naratiunii: profesorul William H., Tozgrec,
„Stapînul Sunetului”, Dr. John Mayow . Povestirile n-ar avea altceva ca suport teoretic decât
Eros şi magie în Renaştere , a doua lucrare majoră a lui Culianu, după monografia despre M.
Eliade. Noi nu putem percepe pluridimensionalitatea lumii şi nici nu putem explica dezvoltarea,
în timpul obişnuit, succesiv-cronologic, a consecinţelor unui anumit invariant inerent unui
sistem, predictibil în totalitatea invarianţilor săi. Doar cei ce ar putea ieşi din bidimensionalitate
ar putea să vadă elemente tridimensionale, după cum cei care pot accesa instrumentele unei
analize transdisciplinare, pot înţelege mesajul ţesut de semnificaţiile de adâncime ale textului.
Ceea ce interesează din acest roman este povestirea Miss Esmeralds, pliabilă pe conceptul de
fantastic intelectualizat (generat de un simbol ce ascunde un undergrounde de mesaj).
Povestirea debutează formal , printr-un citat din Sfântul Ieronim: Onusta incendis auro
latro itandus est.., Ep. XXII,Ad Eust., 3. Relațiile cu profesorul H ilustrează același registru: ” L-
am cunoscut pe profesorul William H. pe la mijlocul anilor '70. Mă îndeletniceam pe atunci cu
alcătuirea recenziilor la majoritatea lucrărilor neliterare ce soseau la ziar. Una dintre acestea,
privitoare la viitorul universităţii, i-a trezit interesul redactorului şef fiindcă autorul ei, William
H., celebru istoric al Occidentului modern, condamna acolo aspru şi în orice împrejurare
relaţiile sexuale dintre profesorii de ambe sexe şi studenţii de ambe sexe. Direcţiunea, hotărînd
că această poziţie anacronică era susceptibilă de a-i interesa pe cititorii noştri, mi-a încredinţat
prima misiune serioasă din viaţa mea, care era aceea de a-i lua un interviu bătrînului
savant.”Comunicarea este dominată de răceală, de mecanisme rigide ale exprimării pline de
formule și structure impuse de eticheta relațiilor reci și inflexibile ale lumii academic americane,
încât naratorul-personaj conchide:” în loc să mă impresioneze, biblioteca uriaşă în care am fost
primit n-a făcut decît să-mi confirme ideile preconcepute: acest bătrînel plictisitor, cu buzele
strînse, era un mic mandarin care se credea buricul pămîntului şi, ceea ce e cu mult mai rău,
care aranja toate ploile în acel lăcaş îngrozitor de ipocrit unde eu însumi studiasem timp de trei
ani.”
După incipitul formal, povestirea apelează la comunicarea informal, pe măsură ce se
derulează desfășurarea acțiunii: introducerea în scenă a suplinitoarei produce o altă relație, redată
simplist, aproape, de limbaj:” Pe când eram student la universitatea din H., profesorul nostru de
istorie, grav bolnav, îşi trimise o suplinitoare pe care, din pricina tinereţii şi a frumuseţii ei,
toată lumea începu s-o privească pieziş. După câteva zile, făptura aceasta sfârşise prin a le
inspira simpatie chiar şi acelora dintre colegii mei care erau atinşi de o pubertate mai dificilă
decât mine, în timp ce profesorii noştri, între care deosebirile de sex nu mai jucau de mult nici
unj rol, se pierdeau în tot soiul de elogii faţă de noua lor colegă.
Sceptic de felul meu, credeam că fusesem subjugat de cunoşţintele ei la fel de întinse pe
cât de profunde în istoria modernă, un domeniu căruia-i consacram cea mai mare parte a
nopţilor şi tot entuziasmul meu. Dar am fost silit în cele din urmă să recunosc că, acum,
amestecam şi nopţi şi entuziasm cu imaginea tulburătoare a Domnişoarei Mekor Hayyim,
căreia-i spuneam, ca toată lumea, Miss Emeralds.”
Sunt două elemente care produc transferul de comunicare spre apanajul informal:
tinerețea, frumusețea și instabilitatea profesională a tinerei suplinitoare, dar și elemental
transdisciplinar al smaraldelor, care facilitează o altfel de comunicare, una onirică – total
informal. Naratorul e subjugat de imaginea ei si încearca sa-si defineasca sentimentele, capatînd
tot mai mult impresia ca are de-a face cu o zeita, nu cu o femeie obisnuita. Dar ceea ce depaseste
experienta obisnuita nu poate fi descris decît conform teologiei negative, prin ceea ce nu e lucrul
descris, mai degraba decît prin ceea ce e, sau, cel mult, aluziv-metaforic. Nici macar explozia
lirica nu încastreaza un posibil portret al „Zeitei smaraldelor”: „Zeita se putea defini ca
Frumusete, dar cum sa definesti Frumusetea? Putea fi definita ca Bucurie, dar cum sa definesti
Bucuria? Sau Frumusetea si Bucuria dimpreuna? Teologia Zeitei nu era nici pozitiva, nici
negativa: era aluziva. O teologie aluziva e facuta pentru un obiect care se derobeaza, precum
Zeita însasi. A spune ca ea este ceva, un anumit lucru, înseamna sa calci regula teologiei
aluzive; a spune ca se derobeaza înseamna a spune ca se afla dincolo de orice descriere. Ea este
expresie . Orice ar face, e Gratie, Frumusete si Bucurie”

Concluzie

Ca și în sistemele religioase ori mitologice, proza își creeaza ramificații și diversități prin
extinderea unor posibilități preexistente, devenind „produsul arborescent al unei singure minți”,
cea a naratorului principal, unicul care cunoaște toate invariantele inerente arborelui său
prozastic. În acest caz, el privește lumea din afara ei, sesizând mai multe dimensiuni decât în
mod obișnuit. Mai bine zis, lumea din care „vorbește” naratorul se plasează în dimensiunea
imediat superioară celei a personajelor și evenimentelor din proza, prima devenind o prelungire a
celei de-a doua. Nu putem vorbi, așadar, decît la prima vedere de un caracter „fantastic” al prozei
lui Culianu, în același fel în care am face-o pentru proza unui Poe, Eminescu sau Eliade. E vorba,
mai degraba, de literatura cu implicații cognitive, de „proza epistemologica”, plasabilă într-o
tradiție deja existentă prin L. Caroll, J.L. Borges sau U. Eco, ori, de ce nu, de exercițiile
imaginare ale unor campioni ai matematicii și fizicii moderne, rezultând micro-fictiuni ce ar
putea rămâne sub titluri ca „Flatlanda lui Abbott”, „Supa lui Hinton”, „Sfera lui Einstein” sau
„Acvariul lui Bohm”. Toate acestea sunt posibile printr-o deplină stăpânire a restrlor și variațiilor
de limnaj.