celor apropiați. „N-o să crezi ce-am aflat azi!

" e un refren atât de comun, încât cei din familie ne aruncă

priviri amuzate. Desigur, ne acordă și atenție, deoarece și ei sunt nerăbdători să audă idei sau explicații
noi.
Lecțiile care s-ar putea acumula în fiecare zi sau săptămână sunt mai degrabă mici, chiar dacă sunt
interesante. Are loc întotdeauna o nouă rafinare a tehnicii care ne face să ne dezvoltăm, așa cum au loc
progrese în înțelegerea noastră în privința a ceea ce facem și a cum facem. Goldfried (2001), de exemplu, a
strâns o serie de „evenimente clinice" care au precipitat revizuirile conceptuale în rândul unor teoreticieni
foarte cunoscuți. Adăugăm mereu ceva la cunoștințele noastre de bază despre diferite grupuri culturale,
despre diferențe individuale și despre modurile creative infinite prin care oamenii se descurcă în condiții
adverse.
Ceea ce ne interesează sunt schimbările realmente mari pe care terapeuții le-au suferit ca rezultat direct al
activității lor. Vorbim despre transformări unice pe care terapeuții se străduiesc încă să le integreze în
viața lor.
în ciuda interdicțiilor atitudinii contrare și a unei rețineri de-a vorbi despre acest subiect aproape tabu în
public, există o mulțime de motive pentru care acest fenomen al schimbărilor reciproce în terapie poate
apărea atât de ușor, cauza principală fiind poate simțămintele intense și apăsătoare care circulă în cabinet.
Oricât de indiferenți am pretinde că suntem, există momente în care suntem tot atât de implicați
emoțional ca și pacienții noștri. Uneori ne simțim speriați, dacă nu îngroziți. Nu e ceva neobișnuit să ne
simțim frustrați sau chiar furioși, chiar dacă ne străduim din toate puterile să rămânem neutri.
Conversațiile sunt deseori invadate de confuzie, complexitate și ambiguitate. In ședințe apare uneori câte
o dramă (un spectacol) care rivalizează
JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON
cu oricare dintre filmele sau piesele noastre preferate. Există o in- 17 timitate reală în relații, construită pe
multele ore petrecute vorbind despre cele mai personale lucruri ce se pot imagina. Când lucrurile merg
bine, e un soi de empatie transcendentă, în care parcă simțim inima pacientului bătând și sufletul lui
vorbind. Cum am putea să nu fim afectați de un nivel atât de intens de implicare?
în On Being a Therapist, Kottler (2003) vorbește de modurile în care clienții, oricât de neatenți și de
dezorientați ar fi și oricât de diletante ar fi eforturile lor, simt totuși niște agenți puternici de schimbare în
viețile noastre, în bine sau în rău. „De fiecare dată când intrăm într-o cameră în care se află cineva într-o
stare de mare tulburare, nu vom scăpa de propria disperare. Și nu vom găsi nicio cale de-a ține în frâu
euforia pe care o simțim ca martori ai transformării altei persoane — așa cum suntem catalizatorul
propriei noastre transformări" (pp. 256-257).
Ar fi mai bine să corectăm acest citat, adăugând că pacientul poate fi catalizatorul schimbărilor noastre.
Așa cum noi spunem și facem lucruri care sunt deliberat și strategic desemnate să influențeze oamenii în
direcțiile dorite, există și pacienți care fac același lucru. Ei fac eforturi la fel de mari ca să obțină aprobarea
noastră și ne fac să ne însușim viziunea lor despre lume. Ei fac acest lucru nu numai fiindcă vor sprijin
pentru concepțiile lor, ci și fiindcă sunt convinși la fel de mult ca noi că au dreptate și că ceilalți greșesc
sau sunt neinformați. în cele din urmă, noi câștigăm de obicei bătălia voințelor, dar aceasta mai mult
datorită pregătirii și experienței noastre. Acest lucru nu înseamnă însă că pacienții nu înregistrează și ei
câteva mici victorii în cursul terapiei.
Apoi mai sunt și toate modalitățile nepotrivite și neintenționate prin care pacienții ne fac să creștem și să
învățăm lucruri
Clientul care m-a schimbat • De la argilă ia foc
18 noi, fără să aibă nici cea mai mică idee despre clocotul dinăuntrul nostru. într-o carte despre
schimbările pe care le-au resimțit terapeuți experimentați (Kahn & Fromm, 2001), Spiegel (2001) vorbește
despre modurile în care s-a schimbat datorită pacienți- lor canceroși cu care a lucrat vreme de ani de zile,
despre felul în care lupta lor de-a se resemna cu moartea iminentă l-a făcut să își trăiască propria viață
mai intens. în loc să simtă disperare lucrând cu oameni aflați pe moarte, el relatează cât de extraordinar s-
a simțit.
Un client vine cu o problemă și noi ne dăm seama, răspun- zându-i, că este una pe care nici noi nu am
rezolvat-o încă pe de-a întregul. Vorbim despre găsirea unui sens al vieții și descoperim noi sensuri
pentru noi înșine. îl confruntăm pe pacient cu interpretarea unor acțiuni și descoperim că vorbim la fel de
mult pentru noi înșine ca pentru el. O conversație anume începe să ne obsedeze, punând stăpânire pe noi
într-un asemenea mod, încât nu ne putem elibera decât dacă înfruntăm problema subiacentă. Noile
decizii din viața noastră sunt bazate, în parte, pe dialogul pe care îl purtăm cu pacienții. Neîncetat,
procesul paralel continuă, săptămână de săptămână, zi de zi, oră de oră.
în sfârșit, există schimbări inconștiente pe care le resimțim ca pe un rezultat al luptei din tranșee. în timp,
modurile în care privim lumea, modurile în care interacționăm cu ceilalți, modurile în care ne vedem pe
noi înșine se schimbă gradat ca o consecință a întâlnirilor noastre cu pacienții. Putem fi văzuți de public
ca niște guru, vrăjitori, tămăduitori, oracole pe care pelerinii le vizitează pentru a căuta iluminarea, dar
cât de mult câștigăm de pe urma acestor întrevederi ajutătoare este unul dintre secretele noastre cel mai
bine păzite.
JEFFREY A.