A încuviințat din cap și apoi și-a coborât privirile asupra mâinilor sale.

— E chiar cel mai rău lucru pe care l-ați trăit vreodată, am continuat eu. Credeți chiar
că nici nu veți putea supraviețui.
Ceea ce făceam eu, într-un mod gradat și, sper, subtil, era să îl provoc să examineze
modurile în care exagera și distorsiona realitatea. Am continuat urmărind unele
dintre convingerile sale iraționale. Acestea includeau declarații precum „E așa de
groaznic, e cel mai rău lucru prin care poate trece cineva."/ „N-o să îi
supraviețuiesc."/ „Lucrurile n-or să se schimbe niciodată, așa că n-are rost nici să
încerc să fac ceva."
Tot timpul cât l-am confruntat pe clientul meu cu modul exagerat în care percepea
realitatea și se cufunda în autocompătimi- re, o parte din mine a recunoscut în scurt
timp că îmi vorbeam mie însumi la fel de mult ca lui. Mi l-am amintit pe
supervizorul meu spunându-mi mai devreme că s-a simțit foarte puternic și
echilibrat în zilele în care și-a provocat cel mai activ clienții. (De fapt, ce spusese el
era că, cu cât le vorbea celorlalți despre prostiile lor, cu atât mai mult trebuia să se
confrunte cu ale sale.) Într-adevăr, am descoperit că așa stăteau lucrurile: cu cât îmi
confruntam pa- denții cu modurile în care se nenoroceau, cu atât eram silit să văd
cum, uneori, îmi făceam același lucru mie însumi.
Ultima mea ședință
Deoarece credeam atât de mult în acea influență reciprocă și maturizare mutuală
care apar în relațiile terapeutice, mă așteptam din plin să mă schimb în urma
majorității întrevederilor mele cu pacienții. într-un sens, cea care mă transformă cel
mai mult este tot timpul ultima mea ședință.
JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON
Să luăm seara trecută, de exemplu. Conduceam un grup de terapie în care
participanții își făceau introducerea obișnuită cu care începe fiecare ședință. E o
etapă în care oamenii își expun progresele pe care le-au făcut în săptămâna trecută
și deopotrivă problemele și necazurile asupra cărora ar vrea să lucreze în
săptămâna în curs.
Este un grup destul de diversificat, cel puțin din punct de vedere cultural, care
include o treime latino-americani, o treime asiatici și ultima treime este împărțită între
arabi din Orientul Mijlociu și albi. Cu toate acestea, este acel fel de omogenitate la
care te-ai aștepta de la un grup de consiliere compus din studenți care iau parte la
ședințe în cadrul cursurilor lor de pregătire.
Mi-a mers foarte bine săptămâna asta, a spus o femeie. Chiar că nu am multe de
spus. Doar aceleași lucruri, aceleași lucruri.

A oftat, ca și cum s-ar fi scuzat pentru stabilitatea pe care o simțea.

Mda, știu ce vrei să spui, a încuviințat altcineva. Simt doar îngrijorat de lucrarea pe
care o am de făcut la alt curs. După ce o s-o termin, o să fie bine. Acum însă nu mă
pot gândi deloc la altceva.

Și așa au mers lucrurile în următoarea jumătate de oră, în care fiecare participant a

vorbit declarând că efectiv nu avea multe de spus pentru săptămâna aceasta. Au
fost câteva excepții, desigur, reprezentate de doi participanți care chiar aveau ceva
probleme la care voiau să lucreze, dar marea majoritate emitea limpede mai multe
mesaje: (1) „Nu vreau realmente să fiu aici"; (2) „Sunt plictisit, dar o să încerc să fiu
atent"; (3) „Chiar dacă aș avea suficientă încredere în tine ca să vorbesc despre
problemele mele (încredere pe care nu o am), mai degrabă nu le-aș ațâța. Dacă nu
te superi, aș prefera să le țin ascunse."