https://life.

ro/alex-andronic-despre-lupta-cu-depresia-si-interactiunile-cu-cei-din-jur-in-cele-mai-
grele-momente-nu-mai-aveam-forta-sa-ma-ridic-din-pat-iar-in-creierul-meu-erau-continuu-
aceleasi-intrebar/

06 mai 2023

Bianca Moruș

Supranumită boala secolului, depresia este, conform celor mai recente statistici, cea mai
răspândită afecțiune psihică la nivel global. Mai mult de 350 de milioane de oameni din întreaga
lume suferă de depresie, iar anual 800.000 de sinucideri au loc pe fondul acestei afecțiuni.
Tentativile de suicid nu pot fi cuantificate. Deși România este prezentată drept ţara europeană cu
cel mai scăzut număr al persoanelor depresive, specialiştii spun că realitatea este cu totul alta.
Mentalităţile, judecăţile şi lipsa de educaţie împiedică multe dintre persoanele care resimt
simtomele depresiei să ceară ajutor. Acesta este motivul pentru care l-am rugat pe Alex Andronic
să vorbim deschis şi pe larg despre această afecţiune cu care el luptă conştient de mai bine de 8
ani. Şi nu doar că luptă, dar povesteşte frecvent pe pagina lui de Facebook despre stările pe care
le experimentează, despre ceea ce simte, despre ce pot şi ce nu pot face cei din jur astfel încât să
fie de ajutor.

Alex, când ai simţit tu primele semne de depresie?

Mă gândeam eu că asta va fi prima întrebare şi am stat să mă gândesc la asta, dar îmi este foarte
greu să-mi dau seama pentru că nici în copilăria mea nu au fost chestii mult prea fericite, astfel
că nu-mi dau seama exact în ce moment am fost bine şi când nu am mai fost. Pot să-ţi spun însă
când am conştientizat că am o problemă reală, undeva prin 2015.

Câţi ani aveai atunci?

21. Era fix în perioada în care am scris cartea. Eram deja într-o zonă destul de dark.

Ce anume te-a făcut să-ţi dai seama că e mai mult decât o suferinţă sau o tristeţe?

Faptul că dura foarte mult, se întindea pe o perioadă de timp nedeterminată şi chiar dacă era o
depresie funcţională – funcţionam, eram OK, lucrurile nu erau atât de grave în momentul ăla –
realizam că nu am energie să fac nimic. Făceam lucrurile doar pentru că trebuia să le fac, nu
găseam plăcere în absolut nimic din ce făceam, nici măcar în scris. Într-un fel mă ajuta, dar nimic
nu îmi mai provoca bucurie.

La început am zis că poate este doar o perioadă, că toţi oamenii au zile mai bune, zile mai
proaste, dar mi-am dat seama că nu se oprea şi că nu venea acea perioadă mai bună, în care să
simt eu că sunt mai bine.

Aşa am început să citesc despre chestia asta pentru că nu ştiam ce înseamnă depresia, care sunt
simptomele şi ce se întâmplă, care sunt formele pentru că e diferită pentru fiecare. Am început să

1
citesc foarte mult astfel încât să îmi dau seama cam în ce zonă mă încadrez, ce aş putea să fac şi
ce ar trebui să fac.

Şi ce ai făcut?

Primul pas a fost să merg la terapie. De atunci eu am făcut terapie, cu mici pauze, până în ziua de
azi.

N-ai avut şi tu acele rezerve pe care încă le au foarte mulţi oameni faţă de terapie? Nu te-ai
temut că va zice lumea despre tine că eşti nebun, cum susţineau alţii?

Nu, n-am avut aceste rezerve, poate şi pentru că la momentul acela trăiam într-o ţară mult mai
civilizată şi mult mai conştientă de problemele mintale decât era situaţia la noi. Pe lângă asta,
mie nu mi-a păsat niciodată ce spun oamenii. Să spună fiecare ce vrea. Eu tot nebun rămân (n.r.:
râde), dar trebuie să mă tratez.

Dar, din păcate, ştiu foarte bine că, iată, suntem în 2023 şi noi încă avem o problemă în ţară,
legată de psihologi, psihiatri şi aşa mai departe. Stăteam zilele trecute şi mă gândeam cam ce ar
trebui făcut, ce campanii de conştientizare ar trebui să existe şi la ce nivel astfel încât oamenii să
înţeleagă că depresia chiar este o boală, este o problemă reală.

Sunt oameni care nu înţeleg pentru că nu au trăit-o, dar sunt empatici, conştientizează că e vorba
de o boală şi mai sunt oamenii aceia care cred că depresia este o fiţă, că ai prea mult timp liber,
n-ai ce să faci cu viaţa ta, ai prea mulţi bani…

Nu munceşti suficient de mult.

Exact! Şi mai fac şi comparaţii. Am primit o grămadă de mesaje de la oameni care nu înţeleg ce
e depresia şi nici nu o acceptă, care făceau comparaţii cu oamenii care sunt bolnavi de cancer, cu
copiii care nu au ce mânca, cu copiii din centrele de plasament.

Nu poţi să compari 2 boli diferite. Mai mult, şi unii dintre oamenii bolnavi de cancer ajung să
aibă şi depresie. Sunt 2 lucruri total diferite şi mi-aş dori să înţelegem că doar pentru că nu putem
să punem mâna pe ceva – nu e ca şi cum mergem la medic, facem un CT şi se vede că ai depresie
– din păcate depresia nu se vede la modul ăsta, dar doar pentru că nu se vede nu înseamnă că nu
este o boală cât se poate de reală.

Nu ştiu ce ar trebui să facem ca să ajungă lumea să înţeleagă că depresia există.

Educaţie? Autoeducaţie?

Pentru partea de autoeducaţie trebuie să vrei. Când vrei să fii Gică Contra şi nu vrei să accepţi,
vrei să fii tu mai presus decât alţii nu cred că autoeducaţia este o soluţie.

Cred că şi furia asta a lor, faptul că sunt atât de vehemenţi în „argumentele” pe care cred că le au
contra bolilor psihice, vine tot din nişte probleme pe care ei nu le conştientizează. Când nu le

2
conştientizezi şi nu le accepţi la tine nu ai cum să le accepţi nici la ceilalţi. Eu am văzut asta la
mine. Până când nu am acceptat că e o problemă reală şi că trebuie să fac ceva am avut tot felul
de gânduri: „stai, că poate nu e chiar aşa”, „poate nu sunt depresiv, poate chiar sunt leneş”,
„poate chiar nu ştiu să fac nimic.” Am avut perioade în care am crezut despre mine că nu sunt
capabil să fac ceva bine, că m-am născut fără chef de muncă. (n.r.: râde)

Clar, era înscris în ADN.

Exact, scria: „Tu nu trebuie să munceşti.” M-am gândit o lungă perioadă că poate e ceva în
neregulă cu mine, dar nu că sunt depresiv. Îmi era foarte greu la un moment dat să accept că sunt
depresiv. Când îţi dai seama că e o chestie care poate să te ţină toată viaţa, din care s-ar putea să
nu ieşi, ţi-e cam greu să zici: „Da, mă confrunt cu asta.”

Chiar voiam să te întreb: cum ai primit diagnosticul? O eliberare, că în sfârşit ştii cu ce te

lupţi sau dimpotrivă?

Nu, sigur nu l-am luat ca pe o eliberare, mai ales că, pe lângă depresie severă, diagnosticul a fost
şi de tulburare bipolară. Cred că asta m-a speriat şi mai mult. Citisem despre depresie, dar nu mă
dusesem în direcţia aia şi când am auzit diagnosticul prima mea întrebare a fost: „Vreţi să ziceţi
că sunt bipolar?”

Mi s-a explicat că nu este neapărat bipolaritate, cât o tulburare şi că se manifestă destul de light.
Asta însă m-a speriat mai tare decât depresia în sine pentru că mi-am dat seama că pe lângă asta
mai e ceva. Şi e ceva de care nu eram conştient, de care auzisem pentru prima oară şi suna rău,
periculos. În acel moment creierul meu s-a dus în direcţia aia, că sunt nebun, de tot, că n-o să am
cum să repar treaba asta, probabil o să ajung într-un spital de nebuni unde o să-mi petrec tot
restul vieţii. Cam ăsta era filmul din creierul meu când am auzit diagnosticul.

Şi cum a fost după? Ce a spus terapeutul tău, că presupun că a văzut starea ta?

Diagnosticele au fost puse de un psihiatru, dar apoi terapeutul, da, a încercat foarte mult să mă
facă să înţeleg că nu sunt nebun şi că nu o să o iau razna aşa cum îmi imaginez eu. Eu priveam
totul ca pe o boală care se va degrada în timp, aşa că omul a avut mult de muncă cu mine ca să
mă facă să înţeleg că este o tulburare pe care pot să o gestionez. Dar până nu m-am asigurat eu că
pot să o gestionez nu l-am crezut. (n.r.: râde) Şi a fost o chestie de lungă durată, mi-a luat vreo 2
ani să mă liniştesc legat de chestia asta.

În ce a constat acest proces al tău de înţelegere, gestionare, asumare?

La mine problema este că sunt şi overthinker, totul se procesează în creier de 70.000 de ori, mă
obsedează, mai ales lucrurile pe care nu le înţeleg sau cu care mă întâlnesc pentru prima oară. Pe
lângă asta, deşi gândesc foarte mult toate scenariile posibile şi imposibile, fiind direct afectat de
ele nu sunt capabil să văd lucrurile în perspectivă. Şi cam asta e problema tuturor. De aceea ni se
şi recomandă să nu facem terapie cu prieteni sau cunoştinţe, ci cu oameni străini pentru că
aceştia din urmă sunt capabili să trateze la rece orice situaţie prin care trecem şi asta ne ajută să
privim lucrurile şi dintr-o altă perspectivă, de care altfel nu am putea fi capabili.

3
Tot procesul ăsta, pe lângă că a fost lung, a însemnat foarte mult gândit pentru că începusem să
învăţ să gândesc şi din alte perspective, să mă detaşez de gânduri, de probleme şi să văd cum aş
putea să le rezolv. Înainte de a face terapie la mine totul era pe panică. Nu eram capabil să tratez
o situaţie cu calm şi să văd care sunt paşii pe care trebuie să îi urmez şi ce trebuie să fac ca să
rezolv problema.

Chiar şi cu gânditul ăsta clar presupun că în continuare sunt suişuri şi coborâşuri.

Asta e problema cu depresia, faptul că ea nu se vindecă. Putem să ajungem în punctul în care să

o gestionăm, să o gestionăm destul de bine – nu doar că suntem funcţionali, dar şi că trăim, la
modul real. Doar că, existând deja un dezechilibru, chiar dacă ajungi în punctul în care trăieşti
super OK cu depresia, se pot întâmpla lucruri care să te destabilizeze din nou. Unele, mai light,
altele, mai grave. Unele te pot doborî, dar reuşeşti să te redresezi destul de repede, altele te pot
face să cazi din nou sau chiar mai rău decât ai păţit-o vreodată. Şi atunci ăsta este un proces pe
care trebuie să-l faci toată viaţa. Trăieşti inclusiv cu teama că poate se întâmplă ceva şi ajungi
atât de jos încât nu poţi să mai ieşi de acolo. Şi atunci intervine frica de a trăi, de a experimenta
orice.

Eu am avut teama de a încerca o nouă relaţie şi nu îmi era teamă de început, cât îmi era teamă de
sfârşit. Am avut-o pentru că ştiam din experienţă că dacă lucrurile merg prost sau dacă ajung din
nou să fiu bătaia de joc a cuiva, o să cad iar şi nu ştiam la ce nivel o să se întâmple asta. Ţi-e
frică că dacă ai parte de un eşec, de orice fel, nu ştii dacă eşti capabil să-l gestionezi.

Şi cum lupţi cu temerile astea, în afară de terapia efectivă?

În afară de terapie e o muncă cu mine, zilnică. Încerc să mă încurajez, să-mi zic că au fost destul
de multe experienţe de-a lungul vieţii, am ajuns de multe ori la pământ şi am reuşit să mă ridic,
cu siguranţă o să reuşesc şi data viitoare. Încerci să îţi faci nişte mindset-uri care să te ajute, să nu
te mai sperii şi să nu mai refuzi să trăieşti. Până la urmă ajungi să crezi că o să ieşi din orice s-ar
mai întâmpla şi îţi dai voie să rişti din nou cu lucrurile de care îţi e frică.

Vreau să vorbim şi despre un subiect poate şi mai sensibil, cel legat de medicaţie. Am
observat că la noi e o panică teribilă când vine vorba de pastile în tratarea depresiei. Ai
trăit-o şi tu?

Eu am fost pe tratament medicamentos de mai multe ori, pe diferite tratamente. Şi la ora actuală
sunt pe un astfel de tratament. Eu eram conştient că nu o să reuşesc să gestionez depresia tot
timpul singur, doar prin terapie. Eram conştient că sunt nişte dezechilibre în creier, de care e clar
că trebuie să se ocupe un psihiatru, să-şi dea seama ce lipseşte, ce este scăzut, ce e prea crescut,
astfel încât să găsească schema de tratament care să funcţioneze. De aceea, pe lângă terapie,
şedinţele cu psihiatrul sunt absolut necesare şi consultaţiile se fac destul de des când intri pe o
schemă de tratament, pentru că tratamentul începe să îşi facă efectul după 3-4 săptămâni.

4
Apoi trebuie să urmăreşti care îţi sunt stările, ce se modifică, dacă se modifică ceva. Din păcate
cu tratamentul e cumva la marele ghici. Medicii îşi dau seama cam de ce substanţe ai avea
nevoie, dar nu au de unde să ştie 100% că fix alea sunt ce trebuie.

Sunt foarte mulţi oameni care ajung pe tratament medicamentos şi care la un moment dat îşi
pierd speranţa pentru că nimic nu funcţionează, nu găsesc schema care să li se potrivească.

Eu am discutat în toţi anii aceştia cu destul de mulţi oameni depresivi tocmai pentru că eu am
vorbit mereu despre asta şi au venit către mine. Şi mi-am dat seama că sunt oameni care de ani
de zile caută o schemă de tratament care să îi poată ajuta. Dacă acel dezechilbru nu este rezolvat
este foarte greu să lupţi cu depresia.

Îţi dau un exemplu. Chiar ieri am fost la terapie şi vorbeam cu terapeutul meu, care îmi spunea că
trebuie să merg neapărat din nou la psihiatru. Asta pentru că eu am rămas cu un PTSD (n.r.:
sindrom de stres posttraumatic) după o relaţie eşuată.

De aici şi frica ta de a începe o nouă relaţie?

Nu, tocmai. Deşi mi-a fost frică să încep o nouă relaţie într-un final, cumva mi-am dat voie să fac
chestia asta. A fost ceva superb, ceva ce n-am trăit niciodată în viaţa mea. Ajunsesem să spun că
este totul magic. Şi nu m-am gândit niciodată că o să spun aşa ceva. Nu m-am gândit niciodată că
o să găsesc omul care o să îmi ofere fix ce aveam eu nevoie.

Înainte de asta, după ce am ieşit din relaţia anterioară acesteia, am dus multă muncă cu mine ca
să înţeleg că funcţionam după un pattern greşit. Mă îndrăgosteam de oamenii care mă tratau cu
„miserupism.” Oamenilor nu le păsa de mine, dar pe mine exact asta mă atrăgea pentru că cu asta
eram eu obişnuit. Ştiam că asta înseamnă iubirea, să nu fii iubit, de fapt. Cu asta am crescut, asta
am practicat.

Citeşte şi: Alex Andronic, scriitorul care a luptat o viaţă întreagă cu abuzurile din familie şi din afara ei, cu
prejudecăţile şi ura homofobilor – LIFE.ro

Şi mi-am dat seama de toate greşelile pe care le-am făcut. Mi-am dat seama de pattern-ul ăsta pe
care îl urmăream tot timpul, de ce relaţiile mele erau cum erau şi de ce nu eram fericit în ele. Am
avut un an şi jumătate în care am stat şi m-am gândit foarte mult la toate greşelile pe care le-am
făcut, la toate red flag-urile la care trebuia să fiu atent şi pe care le-am ignorat.

Mi-am dat seama că nu trebuie să mai fac asta, că e un pattern nesănătos, care mă afectează.
Eram conştient că o să fie foarte greu, am şi avut câteva date-uri în care am realizat că aveam de-
a face cu aceleaşi tipologii. Doar că de dăţile acelea am avut puterea să spun stop din start, să
aleg să nu mai ignor red flag-urile şi să mă îndepărtez la timp.

Am ajuns apoi în această relaţie care a fost absolut minunată, dar care s-a sfârşit brusc. De la
perfecţiune a trecut în câteva ore la ghosting. Am avut şocul vieţii mele pentru că după ce am
trecut atâţia ani prin relaţii urâte, în care oamenii se comportă urât am întâlnit omul care îmi
zicea zilnic cât sunt de minunat, cât de bine fac lucrurile, cât de recunoscător este că exist, că m-
a cunoscut. La început îmi era greu să cred lucrurile astea, dar ulterior mi-am dat voie să le cred.

5
Mă gândeam: „Cine îţi spune chestiile astea gratuit?” Pe lângă asta era şi comportamentul. Nu
am 18 ani, am văzut că omul este real şi autentic.

Şi când de la toate chestiile astea mişto, când totul era perfect, peste noapte îţi spune că s-a
terminat, fără să îţi dea un motiv – ăsta chiar a fost şocul vieţii mele. A fost pe principiul „n-am
ştiut ce m-a lovit”. N-am înţeles şi probabil nu o să înţeleg niciodată. De asta am şi rămas cu
acest PTSD, pentru că a fost şocant şi pentru că îmi place să înţeleg lucruri, iar când nu le înţeleg
mă obsedează.

Din cauza asta ai slăbit atât de mult?

Da. În prima săptămână am slăbit 8 kilograme. E adevărat că nici nu am mâncat nimic în

săptămâna respectivă.

Chiar şi aşa… nu aveai cum să slăbeşti atât doar pentru că nu ai mâncat.

Pentru că au fost şocul şi trauma atât de puternice şi m-au impactat atât de tare, s-au dus 8
kilograme fără să-mi dau seama. Pe lângă nemâncat era faptul că nu reuşeam să dorm.

În primele nopţi am crezut că sunt bolnav. Simţeam că am febră, aveam frisoane, mă trezeam
noaptea ud complet, transpirat, tremurând ca un câine.

Poate că exagerez, dar ce îmi povesteşti tu acum mă trimite cu gândul la senzaţia de sevraj.

A fost foarte apropiat de ce înseamnă sevraj. Şocul a fost atât de mare încât corpul meu aşa a
reacţionat, m-a destabilizat foarte tare. Trăind o chestie atât de mişto eu am avut, în perioada aia,
foarte multe zile în care eu am chiar am uitat că există depresie. Eram atât de bine încât uitam cu
zilele că eu sunt depresiv.

Ce faci când ajungi într-un asemenea punct? Că, vrei, nu vrei, sunt momente în viaţă când
vine ceva şi te dărâmă.

Exact ce fac de obicei în astfel de momente: am reluat terapia, că aveam deja o pauză destul de
lunguţă, cred că era un an de când nu mai făceam terapie. M-am întors la psihiatru, am reluat
medicaţia. Ajunsesem să am un dezechilibru atât de mare încât nu mai eram capabil să
funcţionez. Deloc! Nu mai aveam forţă să mă ridic din pat, iar în creierul meu erau continuu
aceleaşi întrebări, aceleaşi „de ce-uri”. Eu şi acum, în timp ce vorbesc cu tine, încă încerc să îmi
dau seama ce s-a întâmplat. Orice fac, fie că vorbesc cu tine, fie că sunt la job, orice activitate am
şi oricât de ocupat aş fi, creierul meu se împarte în 2: jumătate îşi face treaba, jumătate se
gândeşte la chestia asta, non-stop.

Este extrem de obositor.

Este! De asta mi-a şi recomandat terapeutul să merg din nou la psihiatru, să încercăm să mai
adăugăm ceva, astfel încât să îmi liniştesc puţin creierul astfel încât să pot să funcţionez şi să pot
rezolva problema prin terapie.

6
Problema a fost că eu la psihiatru am ajuns imediat după eveniment, iar eu în primele zile am
fost într-un delir din ăsta, aveam impresia că sunt capabil să gestionez foarte bine situaţia, că nu
m-a afectat atât de tare. Eram afectat, dar simţeam că sunt OK. Am ajuns la psihiatru şi i-am spus
că am momente de anxietate, dar că sunt destul de liniştit. Aşa că mi-a dat medicamente ţinând
cont de ce i-am spus eu, doar pentru depresie.

Ori după cele 3 zile în care am avut impresia că am ajuns atât de puternic încât pot să gestionez
asta atât de uşor, am căzut în cap complet. În câteva ore eram la pământ.

Tu până atunci fuseseși, de fapt, în starea de şoc.

Da, exact, iar eu am funcţionat din inerţie. Eu trebuia să merg la ziua unei prietene, era totul OK
şi frumos, cu o zi înainte fusesem să îi iau cadoul şi am avut pur şi simplu un moment în care m-
am întristat complet, dintr-o dată. Eram cu nişte prieteni, îi luasem ca să mergem la petrecere şi
le-am zis că eu nu vin, că nu pot.

M-am întors acasă şi am fost atât de copleşit de ce simţeam, era atât de nasol încât am cunoscut
disperarea la modul real. Am luat 15, 20 de pastile pentru anxietate, le-am pierdut şirul la un
moment dat, pentru că nu mai voiam să simt nimic. Voiam să se oprească tot.

Voiai să nu mai simţi sau să se oprească tot, adică şi viaţa?

Asta am tot discutat şi la terapie. Încă nu-mi dau seama. Eram conştient de faptul că luasem atât
de multe pastile încât exista riscul să nu mă mai trezesc vreodată, dar în acelaşi timp eram OK cu
riscul ăsta. Gândul meu era să intru în comă – 2, 3 săptămâni, o lună – şi să mă trezesc după, să
fie totul OK. Practic, în comă să se fi procesat tot evenimentul şi să mă trezesc bine, asta era
dorinţa mea în acel moment. Simţeam că nu mai sunt capabil să duc o chestie de genul ăsta, că
nu mai am putere să gestionez şi să trec peste.

În seara respectivă am şi dat însă mesaje câtorva prieteni – erau mesaje de recunoştinţă, dar
pentru unii dintre ei au reprezentat un semnal de alarmă. Au venit peste mine, acasă, iar ăsta a
fost norocul meu în momentul acela. Am ajuns la spital şi, din fericire, sunt încă aici, să
povestesc cu tine.

După ce s-a întâmplat asta mi-am dat seama cam cât de nasol am căzut. Am realizat cât de greu
şi cât de mult o să dureze până o să ies din asta. Am avut 2 săptămâni în care nu am ieşit din casă
deloc. Eram atât de anxios şi de copleşit încât nu mai aveam nici noţiunea timpului, nu mai ştiam
nici cu cine am vorbit sau ce, nu mai ştiam nimic.

După astea 2 săptămâni mi-am zis că am simţit nevoia de izolare, dar nu pot să fac asta la
nesfârşit. Trebuie să şi trăiesc din ceva, trebuie să muncesc. Toţi prietenii, oamenii dragi au fost
alături de mine în perioada asta, dar inclusiv asta mă copleşea. Telefoanele, mesajele în care mă
verificau, mama care mă dispera şi mă suna de câteva ori pe zi. Am avut şi câteva reacţii foarte
nasoale. Eram conştient că s-a speriat foarte tare şi că era disperată, i-am spus că pot să o înţeleg,
dar că trebuie şi ea să înţeleagă că mă copleşeşte faptul că mă sună de mai multe ori pe zi.

7
„Oricum, în realitate, nu ai ce să faci. De la ora 2, de când m-ai sunat ultima oară şi până
acum, la 5, când m-ai sunat a doua oară eu puteam să mor de 5 ori dacă voiam chestia asta. Nu
ai cum să previi dacă e să se întâmple ceva şi, oricât de nasol sună, trebuie să accepţi chestia
asta şi să ai încredere că reuşesc să nu ajung în punctul ăla.”

E o linie atât de fină aici. Cât pot face cei din jur ca să ajute?

Realitatea e că oamenii din jurul meu nu erau sufocanţi. Nu îţi imagina că mă sunau în continuu,
doar că în momentele alea tu asta simţi. Pentru tine, faptul că răspunzi la telefon, la un mesaj,
orice task pe care trebuie să-l faci este un efort îngrozitor. Te simţi copleşit doar pentru că trebuie
să răspunzi la un telefon şi să zici: „Da. Sunt bine. Pa.”

E o corvoadă să faci chestia asta în momentele alea şi de asta, oamenii care sunt în stările alea,
atât de nasoale, ajung să se îndepărteze de prieteni şi de familie. Asta simţi să faci, să nu mai ai
contact. Chiar dacă pe de o parte eşti conştient că oamenii ăia îţi vor binele, în momentul ăla,
oricât de nasol sună asta, nu ai nevoie de binele lor. Pentru că nu te ajută, la modul real. Nu are
cum să te ajute cineva. Chiar dacă oamenii ăia aleg să te ia la ei acasă, fac cu schimbul, starea ta
nu se schimbă. Oricât fac ei pe măscăricii în jurul tău, ca să te facă să râzi, oricât încearcă să
discute cu tine despre orice altceva ca să-ţi distragă atenţia, absolut nimic nu funcţionează.

Oamenii nu pot să facă mai mult decât fac. Realmente, nu au ce. Şi nici nu te pot forţa să îi laşi
în preajma ta în momentele alea, că nu au cum. Este tot decizia ta.

Din punctul tău de vedere, ce-ar trebui să facă şi ce nu ar trebui să facă?

Nu ştiu dacă e general valabil pentru toată lumea şi depinde foarte mult şi de tine, de ce gândeşti
tu într-un anumit moment, de cât de conştient eşti de ce ţi se întâmplă. Dacă reuşeşti să mai fii
raţional conştientizezi că oamenii îţi vor binele şi accepţi că ai nevoie de ei în preajma ta. Faptul
că te sună, că îţi scriu, că vor să te scoată în oraş, lucrurile astea ar trebui, în principiu, să ajute.

Dar poţi să ajungi în punctul în care să nu mai gândeşti deloc raţional, să ţi se pară sufocant şi să
îi dai la o parte total. Iar asta se poate întâmpla în decurs de câteva zile, nu e nevoie de o
perioadă lungă. Ăsta e marele paradox: ajungi să îi îndepărtezi pe toţi şi pe urmă te simţi singur
şi abandonat.

Am trecut şi prin chestia asta. A fost alegerea mea să îndepărtez pe toată lumea şi după ce toată
lumea a dispărut – bine, nu a dispărut, dar mi-a acceptat alegerea – m-am simţit abandonat. Nu
era vina lor că am ales să-i dau la o parte. Era vina mea, doar că eu, în momentul ăla, atât am
ştiut să fac.

Şi ce-ai făcut apoi, când ţi-ai dat seama în ce punct ai ajuns?

Când am reuşit să revin la o gândire cât de cât raţională mi-am dat seama că este vina mea, că eu
i-am îndepărtat, nu ei s-au îndepărtat de mine şi că nu pot să fiu atât de cretin încât să-i dau pe
toţi la o parte şi pe urmă să-i arăt cu degetul, că au plecat când aveam nevoie. Dar ţine strict de

8
gândirea raţională, dacă mai există şi dacă mai poţi să ajungi la ea. Şi cred că ţine şi de noroc să
reuşeşti să mai faci asta.

Fix la asta mă gândeam acum, în timp ce te ascultam, că pare o loterie.

Este. Chiar ţine de noroc chestia asta pentru că nu e ca şi cum mai eşti într-un punct în care să
poţi să te aduni, să poţi să zici că gândeşti foarte bine ce faci. Când nu mai eşti raţional nu ştiu
dacă mai ai cum să te ajuţi tu pe tine, să te întorci la gândirea raţională. Pur şi simplu, dacă se
întâmplă, ai noroc. Dacă nu se întâmplă ştim cu toţii cam care este deznodământul.

Cum eşti tu acum, în acest moment şi care sunt lucrurile care te ajută pe tine, aşa, zi de zi,
să mergi mai departe?

Fix în acest moment în care vorbim sunt cumva pe linia de plutire, dar asta pentru că m-ai prins
tu într-un moment OK. Zilele trecute, dacă am fi vorbit… de fapt, nu am fi vorbit pentru că nu
eram bine. Sunt zile şi zile. Sunt zile în care reuşeşti să gestionezi cât de cât şi alte zile în care
eşti la pământ.

Problema este că eu nu ştiu ce mă face să trec de la o zi la alta. Nici nu cred că este ceva în mod
concret. Pur şi simplu mă chinui să trec de la o oră la alta. Chiar dacă ies foarte rar din casă
încerc să socializez, în acelaşi timp. Uite, vorbesc cu mama, o dată sau de 2 ori pe zi. Am
acceptat cumva că e OK să fac asta şi că până la urmă îmi face bine, chiar dacă uneori e
copleşitor. Mai vorbesc cu prieteni. În ultima perioadă nu pot să zic că am făcut ceva în mod
concret. Cel puţin de când s-a terminat Paştele, când am fost super, super ocupat la laborator, n-
am mai muncit. Am mai făcut mici chestii administrative, dar nimic concret. Pur şi simplu trec
de la o oră la alta şi de la o zi la alta din inerţie.

La asta mă gândeam şi aseară, când m-am pus în pat, fix ăsta a fost gândul: „Am reuşit să mai
trec de o zi fără să-mi propun.” Nu m-am forţat, n-am tras de mine, pur şi simplu funcţionez din
inerţie. Sunt zile în care trag de mine pentru că intervin şi gânduri din alea, mai nasoale.

https://www.facebook.com/andronic.alexz/posts/pfbid0W6Dud3s5H3XFRvcH8Xt9fSdwHQQV
kmJns81wobMPbqgBsDYQdPfPTK3uGSzLLUfel

Nu ştiam cum să te întreb de ele.

Îţi dau un exemplu de acum 2-3 zile, când m-am trezit într-o stare absolut deplorabilă, direct în
hohote de plâns. M-am ridicat din pat după vreo 2 ore şi m-am dus să-mi fac cafeaua. Eu am
aragazul lângă geamul de la bucătărie. Aşteptam să fiarbă apa, mă uitam pe geam şi mi-am zis că
poate ăsta e momentul. Şi ai pornirea aia care e foarte de speriat pentru că, am spus-o şi o repet,
oamenii depresivi nu vor să se sinucidă, nu vor să-şi termine viaţa, dar vor să nu mai simtă. Şi
atunci, chiar dacă nu îţi doreşti să mori, pentru că ajungi să crezi că nu e niciun mod în care să te
linişteşti, sinuciderea devine o variantă. Nu care îţi convine în mod deosebit, dar o vezi ca pe o
ultimă soluţie.

9
Şi fix de asta îmi e foarte teamă pentru că sunt nişte porniri atât de puternice… În momentul ăla
mi s-a făcut frig dintr-odată. Ştii senzaţia aia, când ajungi acasă extrem de obosit şi abia aştepţi
să te arunci în pat. E, cam aşa este şi cu pornirile astea. Pur şi simplu simţeam nevoia să deschid
geamul şi să mă arunc.

Există oameni care reuşesc să nu facă asta. Nu mă întreba de ce, că nu ştiu.

OK! Nu mai întreb.

Nu ştiu dacă a fost ceva anume care m-a oprit în momentul acela. Am avut gândul, am avut
pornirea, în acelaşi timp mi s-a făcut frică pentru că era atât de real şi atât de puternic încât chiar
credeam că se va întâmpla şi că nu am cum să mă opresc. Dar nu ştiu să-ţi zic ce se întâmplă în
momentele alea sau ce s-a întâmplat până acum încât să nu duc la bun sfârşit gândul.

Tocmai pentru că nu ştiu ce mă opreşte, nu am nicio siguranţă că data viitoare se va întâmpla la

fel.

Numai asta şi mi se pare extrem de copleşitor.

Este, şi este foarte scary. Nu-ţi doreşti chestia asta. Dar este atât de puternică dorinţa în
momentul în care se întâmplă, şi atât de iraţională, pe de o parte, dar pe de altă parte, destul de
raţională. Nu ştiu dacă ţine de noroc, dacă sperietura este suficient de mare în momentul în care
ai gândul. Poate asta te salvează, habar n-am. Trăieşti cu această nesiguranţă tot timpul. Trăieşti
tu, trăiesc şi cei din jurul tău pentru că din momentul în care ştiu că s-a întâmplat o dată se poate
întâmpla oricând. Atât ei, cât şi tu trăiţi într-o neputinţă pentru că nu ai ce să faci. Doar să speri
că şi data următoare o să fie la fel şi că nu o să duci la bun sfârşit.

Nici nu ştiu ce să spun acum. Poate decât că sper să mai avem ocazia să mai stăm de vorbă
astfel.

Şi eu sper acelaşi lucru. Sunt conştient de faptul că este o perioadă mai nasoală şi că la un
moment dat voi fi capabil să ajung la un punct mai OK al vieţii mele. (n.r.: stă şi se gândeşte un
pic) Uite, acum am avut un fel de revelaţie! Cred că ajută faptul că nu mă forţez… să nimic. Nu-
mi neg trăirile. Am avut lungi perioade în viaţă în care le negam, trăiam cumva într-o minciună.
Acum nu le mai neg şi nu mă mai forţez să mă opresc din plâns, din gândit, din orice simt că am
nevoie să fac. Îmi dau voie să consum ce simt că am de consumat în momentul respectiv. Dacă-
mi vine să plâng, plâng. Dacă-mi vine să urlu, urlu. Dacă-mi vine să înjur, înjur. Îmi dau seama
că nu vreau să mai internalizez absolut nimic.

Ce mă bucur că ai vorbit despre asta pentru că suntem învăţaţi mai toţi să ne ascundem
sentimentele.

Da, asta e o mare problemă. Inclusiv oamenii care nu au depresie sau alte boli psihice îşi ascund,
în general, sentimentele de teamă că vor fi judecaţi sau cine ştie ce. Sunt mulţi oameni cărora le e
ruşine să plângă. E drept că asta se întâlneşte mai mult la bărbaţi.

10
Vorbeai tu mai devreme de autoeducaţie. Inclusiv pe tot ceea ce înseamnă inteligenţă
emoţională, eu m-am autoeducat. Mi-am dat seama că faptul că plâng nu mă face mai puţin
bărbat, nu mă face mai puţin om, nu mă face mai slab. Sunt pur şi simplu nişte reacţii pe care
nimeni n-ar trebui să le ignore şi nici să le internalizeze.

Voi nu aveţi voie să plângeţi pentru că sunteţi bărbaţi, noi suntem isterice pentru că
plângem.

Exact, trecem dintr-un stereotip în altul. Dacă stăm să ne gândim la prevenţia în ceea ce priveşte
depresia, cred că ăsta ar fi primul pas, să nu mai internalizăm nimic, să nu ne mai negăm
sentimentele şi emoţiile.

11
„Depresia cred că încă mă domină. Am învățat să trăiesc cu
ea, dar cu tratament, doar așa o pot controla”, Liudmila,
cititoarea care ne-a mărturisit cum e viața cu depresie și
anxietate
10/18/2021

Ramona Raduly

Pe Liudmila am cunoscut-o virtual. A citit o poveste inspirațională pe LIFE.ro și apoi mi-a scris.
Din vorbă în vorbă am aflat că este și ea victimă a depresiei și anxietății și că trăiește sub
amenințarea căderilor psihice de câțiva ani buni. Știe că povestea ei poate fi sursă de inspirație
pentru mulți care nu-și pot explica anumite stări și mai știe că poate fi o voce, mai ales în
România unde oamenilor le este rușine să recunoască atunci când au probleme.

Noi am fost obișnuiți de mici să ascundem problemele sub preș, sub pretextul că rufele murdare
nu se spală în public, o atitudine care ne costă scump pe mulți dintre noi.

În nicio școală nu am fost învățați și avertizați asupra problemelor psihice cu care ne-am putea
confrunta la un moment dat în viață, iar în familie, cel puțin în familia mea, ar fi fost rușinos să
spui că ai nevoie de terapeut. „Doar nebunii merg la specialist”, nu?

În moștenirea genetică a Liudmilei se regăseau probleme de natură psihică. Tatăl ei a fost deseori
internat în spitale de psihiatrie cu diagnostic de depresie și anxietate. Numai că, nimeni nu a
vorbit în familie despre asta. Liudmila era deja aproape adult când a aflat prin ce a trecut tatăl ei,
ca apoi să fie lovită de cea mai dură veste: părintele ei, într-un atac de panică și pe fondul unei
supradoze de medicamente combinate cu alcool, și-a luat viața.

Ei bine, la 27 de ani Liudmila a avut primul atac de panică, urmat de o perioadă de coșmar. Într-
un final a fost diagnosticată și trecută pe tratament. Ultima criză depresivă a avut-o în urmă cu
vreo trei ani, când dintr-un impuls critic a decis că ea poate fi mai puternică decât această
vrăjitoare numită depresie și a renunțat la medicamente.

Azi Liudmila și-a regăsit liniștea, este mamă, are un soț minunat care o sprijină indiferent de
situație și încearcă să ducă o viață normală ca a oricăruia dintre noi.

Dar, mai presus de toate, trăiește în continuare cu depresie și anxietate și a învățat să le

controleze pe fiecare dintre ele. Cum a reușit? Află-i povestea în rândurile de mai jos.

Liudmila împreună cu soțul și fiica lor

Câți ani ani, Liudmila?

Am 33 de ani.

Unde te-ai născut și unde ai crescut?

12
M-am născut în Craiova, acolo am copilărit, mai puțin verile, când mergeam la Tulcea la bunici.
Acum locuiesc în București, de prin 2007, când am venit la facultate. Deja mă simt a locului
acum

După nume aș fi spus că vii de la Chișinău…

Mama e lipoveancă, din Tulcea. Am o soră geamănă și când ne-am născut au spus că una va
purta nume rusesc și cealaltă nume românesc

Și tu ai tras paiul scurt sau lung?

. Nu știu cum a fost paiul, mi s-a spus doar că eu nu voiam să ies din burtica mamei. Oricum
mama știa că o să aibă un copil mai mare, nu doi.

Ce profesie ai?

Momentan sunt contabil la o firmă, dar nu pentru asta m-am pregătit . Nu are nici o legătură cu
ce am făcut înainte, motiv pentru care, inițial am refuzat job-ul, spunând că nu mă voi descurca
cu cifrele. Dar iată că deja lucrez cu cifrele de mai bine de patru ani.

Dar ce facultate ai terminat?

Am terminat geografia și nu aveam o idee clară ce vreau să fac. Nici acum nu am o idee atât de
clară. Îmi doresc niște lucruri așa cum toată lumea își dorește, are vise sau pasiuni… Pasiunea
mea e pictatul în acuarelă, dar nu mă simt pregătită să dau curs acestei pasiuni.

Liudmila, ai copii?

Da, am o fetiță, în vârstă de doi ani și patru luni.

Hai să vedem când începe relația sau de când ai conștientizat tu începutul relației tale cu
depresia și anxietatea?

A fost simplu la mine, ca să spun așa. A debutat destul de brutal cu un atac de panică într-un
avion, în urmă cu șase ani. Mâncasem și foarte mult înainte să mă urc în avion, fără să știu că nu
e bine. Fusesem la Londra cu sora mea, știam că va fi o zi lungă, așa că am mâncat foarte mult.
Mă aflam și într-o relație destul de toxică cu un tip, relație care m-a afectat pe tot parcursul
vacanței mele, lucru care a dus la mult stres și la debutul anxietății. Mă temeam că nu o să-l mai
văd când mă întorc… Așa că în avion m-a cuprins brusc un atac de panică, am vomitat foarte
mult și însoțitoarele de bord nu au știut cum să mă ajute. Ele erau mai mult deranjate că le-am
stricat zborul. M-am așezat în dreptul scaunelor lor, din fața avionului și până la urmă am reușit
să-mi revin stabilind un contact vizual cu un bărbat. M-am așezat la picioarele lui și m-a ținut de
vorbă tot zborul. Am aterizat cu bine. A doua zi m-am întâlnit cu acest bărbat care s-a dovedit a
fi foarte ciudat, având tot felul de idei spirituale, precum universurile paralele sau ieșirile din
propriul corp, lucruri care pe mine m-au speriat foarte tare.

13
În seara aceea am fost la restaurant, iar am mâncat foarte mult și seara, când m-am pus în pat, am
simțit că mă sufoc în univers, efectiv aceasta a fost senzația mea. Nu am mai mâncat vreo lună și
jumătate pentru că deja îmi era frică să mănânc ca să nu vomit din nou. Soră-mea era super
speriată, eu și mai speriată și cumva ca să scap de sentimentele acestea m-am urcat într-un
microbuz și m-am dus la Tulcea, unde se afla mama mea în acel moment. Acolo am fost la un
spital și mi s-a recomandat să merg la psihiatrie.

Liudmila și sora ei geamănă, Cristina

Dar care erau celelalte simptome?

Eram terifiată, nu suportam să mă uit la cer. Dacă mă uitam în față și era foarte mult spațiu
deschis, îmi era extrem de frică. Mai târziu am aflat la terapie că se numește agorafobie această
teamă de spații deschise.

La psihiatrie, după ce am apucat să povestesc aceste simptome, am primit direct Xanax pentru
anxietate și un somnifer deoarece nu reușeam să dorm. Nu spun că nu m-a ajutat, dar poate că a
fost prea mult. Am început să mănânc încet, încet pentru că slăbisem îngrozitor de mult.

A trebuit să plec de la Tulcea pentru că nu puteam să stau la nesfârșit acolo, sora mea se mutase
la Londra și astfel am ajuns să fiu singură în București.

Bănuiesc că au urmat terapiile și alte metode de tratament. Ți s-a spus vreodată de la ce ar

fi putut debuta anxietatea și depresia în cazul tău?

Am tot stat și m-am gândit în anii trecuți și cred că principalul factor a fost anxietatea față de
pierderea partenerului.

Acea relație toxică de care vorbeai?

Da. Nu neapărat toxică dar, pe de-o parte el încerca să mă vindece de dependența față de el,
dându-și seama cum văd eu lucrurile. Nu mai avusesem de foarte mult timp pe cineva, m-am
atașat destul de repede de el, el fiind o persoană cu idei neobișnuite, avea un fel foarte ciudat de a
fi și de a se comporta. Asta m-a speriat foarte mult.

La această anxietate s-au adăugat probabil și traumele din copilărie. Am aflat destul de târziu că
tata suferea de anxietate și depresie, nimeni nevorbind despre asta. Când eram mici l-am vizitat
de foarte multe ori în spitalele de psihiatrie, însă atunci nu înțelegeam ce se întâmplă și nimeni
nu a considerat de cuviință să ne spună. Ai mei au divorțat când aveam noi 11 ani și astfel
problemele au persistat tacit. Tata avea și probleme cu alcoolul, acesta fiind motivul pentru care
a avut mai multe tentative de sinucidere. Și până la urmă tot acesta i-a fost sfârșitul.

Mă întorc puțin. Spuneai că fostul tău partener avea un fel mai ciudat de a se comporta.
Nu am înțeles despre ce e vorba.

14
El e fotograf, își câștiga banii din această meserie, aceasta fiind latura lui ancorată în realitate. Pe
de altă parte avea și o parte foarte spirituală cu experiențe extracorporale, cu plimbări prin
univers, lucruri despre care îmi vorbea destul de des. Bine, asta susținea el, eu nu am de unde să
știu care erau cu adevărat experiențele lui. Cert e că pe mine toate acestea m-au speriat, eu fiind o
fire extrem de ancorată în realitate. Subliniez că nu mi-a făcut absolut nimic mie, personal, doar
el era ciudat.

Acestea ar fi legăturile: teama de pierderea partenerului respectiv, plus ce am moștenit din

copilărie, toate anxietățile și stările negative adunate de-a lungul timpului.

Am aflat că la anxietate îți e teamă că o să te sinucizi. Și foarte mult timp am avut și eu teama
asta. Nu puteam să pun mâna pe cuțit sau pe orice obiect din sticlă. O perioadă foarte lungă nu
m-am atins de astfel de obiecte, având în minte tot timpul felul în care a sfârșit tata. El a luat o
supradoză de medicamente pentru anxietate și depresie, combinate cu alcool și cu o tentativă de
suicid cu cuțitul.

Tentativă pe care a dus-o la capăt?

Da. Probabil într-un atac de panică. Eu nu știu ce s-a întâmplat exact pentru că el locuia singur.
Însă îmi amintesc că am fost la el acasă, în timp ce el era la capelă, să mai luăm din haine, să-i
luăm ochelarii, să facem curat și am dat acolo peste întreaga scenă. Probabil că am ținut ascunsă
în mine foarte mulți ani emoțiile acelea. De obicei așa e firea mea, mă interiorizez foarte mult, nu
spun nimic, analizez îndelung situația și la un moment dat explodez.

Liudmila și cea pentru care simte că respiră în fiecare zi, micuța Sofia

Tu ai avut vreo tentativă de suicid?

Nu, tocmai asta era ideea, că îmi era îngrozitor de teamă că o să mă sinucid. Ulterior am aflat că
îți este atât de rău încât vrei să-ți faci rău ca să scapi de stările acestea. Depresia a venit și la
pachet cu anxietatea. Eu am fost diagnosticată cu anxietate severă și o depresie mai ușoară, dar în
unele momente nu a fost deloc ușoară…

Păi când afli că ai anxietate severă, acum cât de ușoară să fie depresia?

Exact! E bună constatarea asta!

Câți ani aveai când ai primit diagnosticul acesta?

Vreo 27 de ani. Aveam foarte multe stări de rău. Nu puteam nici să ies afară, nu puteam nici să
stau în casă, nici singură, nici cu altcineva, nu puteam nici să dorm, nici să mănânc, nu mă
concentram, nu făceam nimic.

Medicamentele au funcționat?

15
Eu spun că da și în continuare funcționează pentru că în continuare sunt pe tratament. Nu mai iau
Xanax pentru că dă dependență. Cei de la Tulcea mi-au prescris o rețetă pe care am continuat-o
la București cu medicul psihiatru care mă vede și azi. Am încercat de foarte multe ori să renunț
la medicație, însă de fiecare dată am avut căderi și până la urmă m-am întors la pastile. Am
încercat cu terapii, cu psiholog, cu psiho-terapeut, însă nu am găsit pe cineva cu care să rezonez
și care să mă ghideze. Mie nu mi-a plăcut abordarea asta prin care mi se recomanda să-mi iau o
plantă și să o ud în fiecare zi.

Adică îmi spui că salvarea ta a fost doar medicația pentru că terapia nu a avut rezultate.
Nu ai găsit persoana cu care să vibrezi?

Medicul psihiatru care îmi dă tratamentul stă mereu de vorbă cu mine, fie la telefon, fie prin
mesaje, fie în cabinet, a fost tot timpul alături de mine. Pe partea de psiho-terapie sau psihologie
comportamentală nu am găsit pe nimeni. Nu am știut să fac față altfel fără pastile.

Dar dacă funcționează lucrurile cu pastile, de ce să cauți altceva?

De ce să caut altceva? Nu știu. Nu sunt împotriva pastilelor, însă la un moment dat mi-a fost tare
ciudă că nu am reușit singură, prin motivație, că nu m-am pus pe picioare fără pastile. Frica de
univers mi-am depășit-o pictând galaxii, iar metoda asta de terapie am descoperit-o singură și a
funcționat. Acum pot să mă uit la cer și nu mai am frică de univers. Am reușit să înving și teama
de spații deschise, în timp și alegând să ies cât mai mult afară.

Am avut și atacuri de panică în metrou pentru că sunt ușor claustrofobă.

Liudmila, când te-am cunoscut, mi-ai spus că ți-e rușine cu povestea ta. De ce?

Nu e cea mai bună exprimare. Nu e vorba de rușine. Ceea ce a făcut tatăl meu nu pot pune pe
umerii mei pentru că nu a depins de mine. Ce îmi reproșez este că am continuat tratamentul și
când eram însărcinată. Am luat niște medicamente slabe, sub îndrumarea medicului, doar ca să
nu mă mai confrunt cu depresia.

Și asta îți reproșezi tu? Că ai luat pastile sub îndrumarea medicului?

Da. Sunt destul de introvertită și perfecționistă și sunt cel mai mare critic al meu. Dacă stau mult
timp acasă, singură cu mine, îmi fac milioane de reproșuri.

Acum cred că am depășit anxietatea, mai iau un medicament foarte slab pentru asta, însă de
depresie nu știu cum să scap.

Cum se manifestă depresia la tine? Când știi că ai o stare depresivă?

De cele mai multe ori se materializează prin lipsa poftei de viață, când nu vrei să te ridici din pat
dimineața.

16
Citește și: 18 semne care arată că poţi suferi de depresie

Asta ți se întâmplă ție?

Acum sunt ok, pot spune că sunt echilibrată.

Când ai avut ultima stare depresivă?

Cred că la începutul relației cu soțul meu, acum vreo 3 ani. Îl respingeam, nu mai voiam să fim
împreună… Am mai avut o cădere când am renunțat la tratament, punând presiune pe mine că
pot și fără pastile.

E ceva de care ești mândră în viața ta?

Sunt destule. Sofia este copilul perfect și nu sunt subiectivă când spun asta . Eram foarte speriată
pentru că e o responsabilitate mare, însă mi-am asumat-o și mă bucur că am făcut-o.

E greu să fii mamă cu depresie și anxietate?

Au fost momente în care îmi era greu să mă motivez să fac lucruri. Nu am suferit de depresie
post-natală, chiar primele luni a fost ca o explozie de bucurie. Nu mă mai puteam opri din uitat la
ea.

Îmi amintesc că în trecut mă gândeam că dacă îmi voi găsi un partener cu care să formez o
familie și să am un copil, o să fie cel mai fericit moment din viața mea. Și chiar a fost. În mintea
mea mă îmi imaginam că o să scap de depresie, dar oricât de fericită am fost, nu am scăpat de ea.

Portret de familie fericită: Liudmila alături de cei mai dragi oameni din viața ei

Crezi că o să scapi vreodată de depresie?

În momentul acesta aș spune că nu.

Dar ai învățat să trăiești cu aceste două gemene: depresia și anxietate? Să le controlezi tu

pe ele, nu ele pe tine.

Dacă iau tratament sunt ok, dacă iar fac vreo trăsnaie și renunț la medicamente, imediat intru în
stările mele. Depresia cred că încă mă domină. Am învățat să trăiesc cu ea, dar cu tratament, doar
așa o pot controla.

Înțeleg că ți s-a schimbat viața de când l-ai cunoscut pe soțul tău. El este cel care te susține?

Din start i-am spus cum stă treaba, nu m-am ascuns nici o secundă. Din fericire nu a fugit . A
spus că sunt o persoană prea bună la suflet ca să renunțe la mine. Și nu a renunțat nici când
aveam crize, nici când aveam stări depresive, efectiv nu m-a lăsat nicio secundă.

17
L-am și întrebat: „Cum ai putut să mă suporți în momentele acelea?”. Și el a trecut prin mai
multe despărțiri, a trecut prin tot felul de relații și practic, când ne-am întâlnit, pentru că amândoi
căutam ceva stabil, ne-am conectat și ne-am relaxat așa de tare încât nu aveam cum să nu ne
găsim liniștea. Eu sunt super liniștită pentru că știu că va fi mereu alături de mine și nu ne vom
despărți niciodată.

https://life.ro/18-semne-care-arata-ca-poti-suferi-de-depresie/

Constantin Cornea

Din nefericire, sunt enorm de muţi factori ce pot duce la depresie. Care sunt aceşti factori,
depinde de fiecare persoană în parte, de experienţa de viaţă, de nivelul de pregătire dar şi de
persoanele pe care se poate baza fiecare atunci când simte că nu mai poate continua…

OMS, a declarant în 2017 că există la nivel mondial peste 300 de milioane de persoane ce suferă
de depresie. Numărul celor afectaţi este în creştere de la an la an, din cauza stresului, adicţiilor,
lipsa afecţiunii, programului prea lung, a suprasarcinii profesionale. Din nefericire, sunt enorm
de muţi factori ce pot duce la depresie. Care sunt aceşti factori, depinde de fiecare persoană în
parte, de experienţa de viaţă, de nivelul de pregătire dar şi de persoanele pe care se poate baza
fiecare atunci când simte că nu mai poate continua… Iata 19 semne care arată că poţi suferi de
depresie.

Ce înseamnă o depresie? Cum ne dăm seama dacă suferim de această afecţiune?

Pentru o evaluare cât mai corectă, este bine să vă gândiţi dacă aveţi următoarele simptome:

· Dispoziţie depresivă, aparent fără motiv, prezentă în cea mai mare parte a timpului
· O diminuare a plăcerii şi a interesului, pentru aproape toate activităţile obişnuite
· Oboseală, lipsa de energie, lipsa motivaţiei. Orice sarcină devine un calvar şi pare a
necesita un efort extraordinar
· Retragere socială
· Neglijarea activităţilor obişnuite: cumpărături, hobby-uri. Uneori putem vorbi şi de
neglijenţă şi în privinţa igienei personale sau a modului în care persoana respectivă se
îmbracă
· Tulburări ale somnului: insomnie, coşmaruri, somn neodihnitor, dorinţa de a dormi tot
timpul
· Libidou scăzut, frigiditate, anorgasmie, ejaculare precoce
· Agitaţie, incapacitatea de a sta calm, frământatul mâinilor
· Lentoare psihomotorie prezentă în vorbire, gândire sau mişcările corpului
· Sentimente de inutilitate, vinovăţie excesivă, dezaprecierea propriei persoane
· Probleme de memorie şi concentrare sau în luarea unor decizii
· Gânduri negative sau suicidare (la nivel mondial, în fiecare an se sinucid aproximativ 1
milion de persoane, un mare procent fiind reprezentat de cei care suferă de depresie)
· Dureri de cap, articulare, de stomac
· Anxietate
· Atac de panică

18
 · Fobii
· Adicţii: droguri, alcool, medicamente
· Modificarea greutăţii corporale cu mai mult de 5% într-o lună, în plus sau în minus
· La copii sau adolescenţi depresia se poate manifesta mai degrabă ca şi iritabilitate decât
tristeţe

Oricare dintre aceste simptome, ar trebui să dea de gândit celor ce se regăsesc, pentru a putea
face pasul spre ameliorarea acestor stări.

Semne care arată că poţi suferi de depresie – Depresia se poate agrava?

Bineînţeles. În anumite situaţii, dacă nu este tratată la timp, depresia se poate însoţi destul de
repede de: anxietate, tulburare obsesiv-comportamentală, anorexie, bulimie, atacuri de panică,
gânduri suicidare, sau chiar sinucidere.

Ce trebuie să facem dacă suferim de o depresie?

Este foarte important să apelăm la un specialist: medic de familie, psihiatru, psihoterapeut.

Altfel, această afecţiune se poate agrava sau croniciza.

Alături de un specialist se va pune un diagnostic corect iar ulterior se va stabili metoda de

tratament cea mai potrivită. Pentru că tratamentul depresiei poate diferi de la persoană la
persoană în funcţie de gravitate, afecţiuni asociate, alte afecţiuni medicale prezente.

Trebuie deasemenea să subliniem că este periculos să încercaţi să vă diagnosticaţi singuri sau să

încercaţi medicaţii de pe Google. Este posibil să vă înşelaţi în privinţa diagnosticului iar
medicaţia să vă facă rău pentru că o stabiliţi după ureche.

Mai este de adăugat faptul că nu orice stare de melancolie se poate numi depresie pentru că avem
şi melancholia subclinical, caracteristică omului ce este doar obosit, îndrăgostit sau surmenat, dar
care poate trece de la sine, printr-un somn bun sau după câteva zile. De aceea este important să
apelaţi la un specialist, pentru a se stabili dacă aveţi cu adevărat depresie şi modalitatea corectă şi
personalizată de tratament.

Constantin Cornea este un excellent psiholog. Tratează zilnic foarte mulţi pacienţi din toate
ariile, pacienţi cu depresie, anxietate, tulburări de comportament, persoane care se află sub
tratament psihiatric, persoane într-o perioadă tulbure a vieţii lor, persoane singure, perosane în
relaţii nepotrivite, care nu ştiu să-şi consolideze cariera, care au ticuri, care au adicţii, femei
însărcinate, femei care îşi doresc să rămână însărcinate, face terapie de cuplu. Alte subiecte
abordate de el, mai poţi citi aici.

19