Fericirea

Între mit și realitate

„Nicio luare peste picior malițioasă nu mi se părea mai găunoasă decât povețele date
altcuiva de a-și cultiva fericirea. La drept vorbind, ce voia să însemne o asemenea
povață? Fericirea nu e un cartof, să-l plantezi în pământ, să-l prășești și să-i pui
îngrășăminte. Fericirea este o stare care iradiază strălucitor de undeva din înalturi,
pogorându-se asupra noastră din tăriile paradisiace ale cerului.’’- Charlotte Brontë

Când mă gândeam despre problema despre care aș putea scrie, mi-a venit în minte
termenul de fericire. Contemplând asupra acestui fapt, am observat că nu trăiesc o
viață atât de fericită pe cât pare și că fericirea este asemenea unui mit în viața mea.
Realitatea în care trăiesc nu e ceea ce îmi imaginam când av Mi-am dat seama că
acest exercițiu îmi va putea da, în sfârșit, un răspuns pentru a afla dacă există cu
adevărat fericirea și trebuie să trăiesc pentru a avea o viața fericită.
Pentru fiecare dintre noi fericirea înseamnă altceva, fie familie, dragoste, sănătate
sau lucruri mai materiale cum ar fi bani, mașini sau poziția în societate. Chiar dacă
conceptul de fericire e atât de prezent în viața noastră de zi cu zi, e acesta real? Este o
asumpție că fericirea este reală și prezentă într-un sau printr-un anumit mod în viața
fiecărui individ cu o conștiință bine dezvoltată. Aici acționează și adevărul prin consens.
Cu toate că majoritatea lumii se consideră fericită, trebuie să ne gândim dacă fericirea
nu este doar un construct social pe care omenirea l-a adoptat pentru a justifica prezența
acestei reacții chimice. Dar este fericirea prezentă în viața unui adolescent sau tânăr
adult, mai ales în timpurile pe care le trăim?
Prin intermediul procesului PEACE, introdus de Lou Marinoff (Marinoff, 2009, 92-95),
putem observa clar diferențele dintre consilierea psihologică și cea filosofică. Problema
pe care o voi aborda este atât de prezentă în rândul tinerilor, dar totuși încă este trecută
cu vederea. De cele mai multe ori, adulții din jurul nostru ne invalidează sentimentele pe
principiul că: Nu știți voi ce greu ne-a fost nouă pe vremea comunismului! Nu aveți de
ce să fiți nefericiți! Știu că poate fi considerată o generalizare pripită, dar toți adulții cu
care m-am confruntat eu cred asta. De la părinți, la profesori și chiar la oameni oarecare
de pe stradă, acest argument ne este prezentat de cele mai multe ori atunci când avem
nevoie de îndrumare și nu de și mai multă confuzie. Asta te face să te gândești la acea
întrebare retorică: Oare problema mea e reală sau exagerez?
Stadiul întâi: problema. Problema mea, faptul că nu mai știu cum să fiu fericită și
să apreciez viața așa cum e ea, a început în anul 2020 o dată cu pandemia de
coronavirus. Fiind elevă în clasa a 11-a, mă gândeam cum va arăta ultimul meu an de
liceu. Amintiri de neuitat alături de prietenii mei, excursii în orașe pe care nu le-am mai
explorat. Dar ultimul meu an de liceu a fost petrecut în fața laptop-ului pentru școală,
teme, meditații. Pe scurt, mi-am risipit un an jumătate din liceu online. Faptul acesta a
însemnat și că timpul personal era inexistent, singurele persoane cu care mi-am
petrecut timpul fiind familia mea. Dar să nu mă înțelegeți greșit. Îmi iubesc familia și
timpul petrecut împreună, dar cum zicea și Epicur „Dintre mijloacele procurate cu
înţelepciune ca să-ţi asigure fericirea de-a lungul întregii vieţi, de departe cel mai
important este să-ţi faci prieteni" (apud Evans, 2012, p.121). Prietenii mei joacă un rol
important în viața mea, dar și în procesul care duce la fericire. Faptul că nu ne-am mai
văzut atât de mult timp a făcut ca problema mea să evolueze.
Stadiul al doilea: emoțiile. Încă de când am primit această sarcină și m-am decis
asupra problemei pe care vreau să o abordez, am fost mai atentă la emoțiile mele și la
cum reacționez în diferite situații. Am observat că sunt din ce în ce mai obosită, chiar
dacă nu depun efort pe parcursul zilei, sunt irascibilă și orice lucru pare să mă scoată
din sărite. Faptul că țin toate emoțiile negative în mine, mă va duce într-un punct în
care mi-e frică să ajung. Câteodată mă gândesc că „Dacă eşti nefericit, eşti un ratat, un
eretic şi exerciţi o rea influenţă asupra mediului tău, pentru că nefericirea se
răspândește ca un virus. Cred că există riscul ca o astfel de filosofie să-i determine pe
indivizii cu personalităţi mai sumbre să aibă sentimente încă şi mai rele despre ei înşişi:
nu sunt doar posomorâţi, ci şi nişte rataţi sub aspect moral.’’ (Evans, 2012, 133).
Stadiul al treilea: analiza. Realitatea în care trăiesc nu e ceea ce îmi imaginam
când aveam 10 ani. Pe atunci viața era roz și chiar dacă auzeam în jurul meu
„Bucură-te de anii aceștia, Daria, că nu vor mai veni alții la fel!’’. Peste tot unde mă
uitam vedeam adulți plictisiți de viață, de la serialele pentru copii, la trecătorii de pe
stradă, și mă gândeam că eu nu voi ajunge așa. Analizând situația la vârsta de 20 de
ani, observ ipocrizia cu care mă confrunt. Chiar dacă am promis că nu voi ajunge așa,
viața a avut drumul ei.
Mama spune că mă simt nefericită deoarece nu petrec destul timp afară, tata aduce
argumentul pe care toți adolescenții îl știm „Stai prea mult pe telefon, Daria!’’. Chiar
dacă toate acestea adunate sunt un factor pentru problema mea, știu care este factorul
cel mai mare. Faptul că sunt incapabilă să îmi exprim sentimentele. Cu toate că părinții
mei încearcă să mă ajute prin a discuta cu mine, de fiecare dată apelez la schimbarea
subiectului deoarece mă simt, într-un fel, stânjenită de problema mea și emoțiile pe care
le simt. Mă gândesc că n-am pățit nimic rău din asta. Unii oameni chiar au de ce să fie
nefericiți. Suprimarea aceasta duce la „overthinking’’, care duce la sentimentul de
nefericire pe care îl simt. Dacă plec de la premisa că „ne putem ruina fericirea din
pricina anxietăţilor legate de viitor’’ (Evans, 2012, 123), care este destul de prezentă în
viața mea, pot să îmi dau seama de sursa problemei mele. Seneca spunea că, de cele
mai multe ori suntem speriați și nu supărați, deoarece suferim mai mult din cauza
imaginației noastre decât din cauza realității. (Philosophies For Life, 2020). Dacă
înlocuim cuvântul „viitor’’ cu orice alt cuvânt: „prieteni’’, „familie’’, „școală’’ și așa mai
departe, pot observa că problema mea este provocată și de persoanele din jurul meu,
nu numai de sentimentele mele, sau mai bine spus, lipsa lor.
Vizionând un videoclip Ted Talk despre fericire, vorbitorul Robert Waldinger,
împreună cu Universitatea Harvard au efectuat un studiu pe tema fericirii în timpul vieții.
Cercetările arată că „relațiile pe care le stabilim între oameni ne fac mai fericiți și mai
sănătoși.’’ (Waldinger, 2015). Chiar dacă reușesc să îmi inving teama de a îmi accepta
și împărtăși sentimentele, relațiile de prietenie, de dragoste, care până acum câțiva ani
îmi aduceau fericire, vor continua agravarea problemei mele.
Stadiul al patrulea: contemplația. Pentru a putea trece peste această problemă
este să înțeleg de ce mă simt așa. Filosoful potrivit,a cărei filosofii m-ar putea ajuta este
Seneca. Acesta „scrie că, în fiecare zi, trebuie să cerem sufletului "să dea socoteală
faţă de sine’’ (apud Evans, 2012, 70). Dacă învăț să îmi ascult sufletu și ceea ce are să
îmi spună, problema mea nu va mai părea atât de nerezolvabilă. De când am început
acest exercițiu, am realizat că sunt mai atentă la emoțiile mele și ceea ce le
declanșează. În cartea sa Filosofie pentru viață și alte situații periculoase, Jules Evans
(2012) spune că un jurnal poate fi metoda prin care să îți ți gândurile și sentimentele
sub control. Marcus Aurelius a făcut același lucru „prima carte din Meditaţii fiind în
totalitate alcătuită din notaţii prin care împăratul îşi aminteşte binefacerile de care s-a
bucurat din partea altora.’’ (Evans, 2012, 81). Pentru a putea pune în valoare analiza
realizată mai sus, mi-am cumpărat primul meu jurnal. Cred că dacă aș vedea toate
lucrurile care duc la nefericirea mea, voi putea remedia situația.
Mi-am dat seama că problema mea este și rezultatul neîncrederii în mine și deciziile
pe care le fac. Seneca spunea că „punctul culminant al unei vieți fericite este liniștea
sigură și o nestrămutată încredere în sine’’ (Seneca, 2018, 246), dar și în deciziile pe
care le faci.
Stadiul al cincilea: echilibrul. După acest exercițiu, m-am întors la viața reală.
Zilele în care am analizat și contemplat problema mea par mult prea îndepărtate, chiar
dacă nu a trecut mult timp. Am început să petrec mai mult timp cu părinții mei,
povestindu-le despre emoțiile pe care le simt și am observat cât de mult m-a ajutat asta.
Jurnalul a venit și el în ajutor. Punându-mi fricile și lucrurile care mă fac nefericită
alb-pe-negru, e mai ușor să văd unde e problema și cum pot să o rezolv deoarece dacă
„întâi mă cercetez pe mine însumi, iar abia apoi universul acesta’’ (Seneca, 2018, 111)
fericirea nu va mai părea un mit, ci o realitate.

Bibliografie

Brontë, C. (2012). Villette (trad. De Lucian Popa). București: Adevărul Holding

Evans, Jules. (2012). Filosofie pentru viață și alte situații periculoase (trad. Dan
Crăciun). București: Publica.
Marinoff, Lou. (2010). Înghite Platon, nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la
problemele de zi cu zi. București: Trei.
Philosophies For Life. (2020a, 1 martie). Seneca - How To Be Happy (Stoicism)
[Videoclip]. YouTube. https://www.youtube.com/watch?v=eyp47z_wiRQ Accesat la
24.01.2022
Seneca, Lucius Annaeus. (2018). Asta a spus Seneca. Tu ce spui? (trad. Ioana
Costea). București: Seneca Lucius Annaeus
Waldinger, R. (2015). What makes a good life? Lessons from the longest study on
happiness [Video]. Ted. Disponibil la:
https://www.ted.com/talks/robert_waldinger_what_makes_a_good_life_lessons_from_th
e_longest_study_on_happiness Accesat la 24.01.2022