Când ședința de grup s-a încheiat, am fugit literalmente din cabinet.

Aveam nevoie
de timp ca să reflectez, să-mi adun gândurile. Urăsc acea parte din mine care îi
judecă și îi critică atât de mult pe ceilalți. Am recunoscut că era o reacție clasică de
recunoaștere — ceea ce mă plictisește la membrii grupului sunt aceleași lucruri pe
care nu vreau să le recunosc despre mine însumi — o concentrare superficială asupra
lumii materialiste a lucrurilor, a reușitelor și a performanțelor.
Parțial ca să mă distrag de la aceste gânduri înspăimântătoare, m-am așezat în fața
computerului. Nimic nu e mai bun ca un e-mail ca să mă țină ancorat în realitate. Am
recunoscut adresa unui mesaj ca fiind a unui doctorand cu care lucram în Nepal.
Kiran era un obstetrician care făcea cercetări despre credințele culturale care le
împiedică pe femeile nepaleze să se folosească de serviciile medicale; multe din ele
preferă să moară la naștere decât să ceară ajutor.
„Jeffrey, îmi scria Kiran în mesaj, am o problemă pe care vreau să o discut cu tine.
Poate că o să-mi poți spune ce să fac."
M-am oprit o clipă, un pic dezorientat de ședința de grup și surpriza plăcută
provocată de mesajul lui Kiran care mă aștepta.
JEFFREY A. KOTTLER, JON CARLSON
Am presupus că era o întrebare de rutină despre metodologia sa 29 de cercetare
sau analiza datelor.
Am fost surprins să descopăr că solicitarea lui Kiran pentru o consultație avea mai
mult o bază clinică decât de cercetare. Mi-a spus că o pacientă de-a lui, o viitoare
mamă, își expulzase cumva uterul și fătul prin vagin. (M-am străduit din toate puterile
să-mi alung din minte imaginea despre cum ar putea arăta asta.) Kiran reușise să
aducă copilul pe lume, dar mama avea nevoie de două săptămâni de odihnă la pat
înainte de-a se încerca pe cale chirurgicală să i se reintroducă uterul la loc.
Mama insista că trebuie să plece neapărat din spital cât mai curând cu putință; nu
putea aștepta nici măcar câteva zile, darămite săptămâni, să își revină.
„De ce trebuie să te întorci în sat așa de repede? a întrebat-o Kiran. La urma urmei,
riști să mori dacă nu te odihnești și cu siguranță că n-o să mai ai alt copil."
Mama a dat din cap cum că înțelege, dar avea o treabă urgentă pentru care trebuia
să se întoarcă imediat acasă. Și care era urgența asta, mă rog?
Una dintre caprele mamei era gestantă și trebuia să nască. Mama trebuia să se
întoarcă acasă grabnic ca să o asiste la naștere, chiar dacă asta însemna să își
sacrifice propria viață!
Am citit mesajul de două ori ca să fiu sigur că înțeleg bine, apoi am continuat cu
paragraful final. „Deci, Jeffrey, ce să îi spun femeii acesteia? mă întreba Kiran. Cum
să o fac să mă asculte? Cu siguranță că o să moară dacă nu reușesc să o conving
să rămână în spital."
M-am holbat la computer, neștiind dacă să râd sau să plâng. Doar cu câteva minute
în urmă fusesem într-o ședință de grup, luptându-mă cu pacienți recalcitranți care
încercau să se ferească
Clientul care m-a schimbat • Jeffrey A. Kottler
30 să abordeze orice problemă reală. Și acum asta — nici nu știu cum să-i spun.
Am simțit cum mă cuprinde vârtejul schimbării. Am hotărât în clipa aceea că voi face
ceva. Am trimis imediat un mesaj de răspuns lui Kiran spunându-i că nu-mi trecea
prin cap nicio idee magică ce ar putea-o face pe femeia aceea să rămână în spital,
amintindu-i doar lui Kiran de puterea propriei ei compasiuni. Tot ce putea face era să
încerce să înțeleagă lumea femeii acesteia și să discute cu ea ținând seama de asta.
Știam că ajutorul nu avea să fie nici pe departe pe cât de mare îl dorea, dar aveam
de gând să mă prezint în pragul ușii ei peste câteva luni și să aduc cu mine un ajutor
sub formă de bani, resurse și colegi, ceea ce ar putea însemna ceva. între timp,
seara se terminase și stabilisem, planificasem și pusesem la punct o misiune în
Nepal.
Și jur că asta s-a întâmplat doar seara trecută!