Sonet revelatoriu (I)

M-am încurcat în viața ta de-o vreme

Și dintr-un simplu joc, cum începuse,
Mirajul confruntării mă seduse
Dând curs la întrebări și la dileme.

Vream doar să-ți fiu pe plac, să mi te-apropii,

Dar mai apoi s-a-nvârtoșat temeiul
Să curăț cu răbdare tot poleiul
Ce-ascunde-originalul printre copii.

M-am străduit și crede-mă, nu-i glumă,

Când spun c-o fac de-o viață, jur, pe bune!
Răbdarea și iubirea mă îndrumă

Să-ți devoalez secrete și lacune,

Și iată-mă negând orice cutumă,
Ca să-mi constat eșecul, tu, Minune! - febr.
2017
Mihai Litinschi
Sonet predestinat

Ne-am întâlnit pe-aleea cu castani

Pe-o bancă veche – amândoi pierduţi
In gânduri triste – doi necunoscuţi
Rătăcitori prin negura de ani.

Era o zi de toamnă, nori năuci

Se buluceau spre soarele timid,
Tot mă stârnea stânjenitorul vid,
Mă implora să-ţi spun să nu te duci.

Şi ai rămas… Şi mi-ai surâs firesc:

Şi-n vidul tău se năluceau duium
Râvnite doruri, le simţeam cum cresc

Şi molcom am pornit pe-acelaşi drum…

Purtaţi de un destin dumnezeiesc,
Pe-aleea cu castani venim şi-acum. - iulie
2014 Mihai
Litinschi
Sonet reprobabil

Conştiinţa, prietene filosof, e foarte greu de definit,

Nu aşa, în teorie, ci când e vorba de probat,
Pentru fiecare dintre noi e un teren minat,
Fiindcă niciodată nu recunoşti ce-ai gândit.

„E bine că ai conştiinţă”, pot afirma unii concesiv,

„Cu timpul evoluăm, tindem spre semnul plus!”
„Da, spun alţii, dar câte mii de ani s-au dus
Pân-am ajuns în stadiul ăsta evolutiv?”

„Ce facem cu violatorii, cu ucigaşii, cu tâlharii de rând?”

- Continuă să se întrebe cu toţii, profund temători -
„Legile sunt indulgente, îi tratăm prea blând,

Se prolifelează cele mai incredibile orori!”

Legile pot fi aplicate – am să vă răspund -
Doar când cei ce le apără n-au conştiinţă de răufăcători.
- ian. 2009
Mihai Litinschi

Sonet principial
De-acum să nu ne despărţim, iar m-aş porni pribeag hai-hui,
Horbocăind confuz şi tern printre regrete şi-amintiri,
Chiar am uitat definitiv de trecătoarele iubiri
Şi n-am chef să mă plâng sau să mă confesez nimănui.

Să nu ne mai certăm,vorbele grele dor ca nişte răni adânci,

Şi-nfig ace de gheaţă şi garduri de fier pe ce gândim şi simţim,
Ne-aruncă-n hăuri perfide, ne-ndepărtăm, ne murdărim,
Şi n-avem cum să le urcăm târâş pe coate şi pe brânci.

Să ne iubim ca la-nceput, chiar dacă anii-s tot mai grei,

Doar singuri noi ne-am mai rămas, să ni-i purtăm frumos şi demn,
Să înţelegem surâzând ce nu mai pot, ce nu mai vrei,

Şi, când nu ne-amintim ceva, să facem la batistă semn,

Să încercăm, ca altădat’, perseverând, s-avem idei,
Şi unul pentru celălalt să fim şi reazim şi îndemn.
- iulie 2012
Mihai Litinschi