Sonet firesc

Nu e nicio-ndoială: am re-nviat, respir!

Miroase-a lăcrimoare, a liliac, a măr,
Mă tolănesc în iarbă, mă gâdilă un fir,
M-alint și alte fire șui se-mpletesc în păr.

Apuc pe o cărare printre stejari și fagi

E-un verde crud prin ramuri, e-un așternut de flori,
Mă-mbăt de-arome pure, m-alină triluri dragi,
Simt tainele pădurii, mă-ncearcă vagi fiori.

Prefacerile firii le sorb ca pe-un impuls,

Năvalnic crește totul și-atât de tineresc,
C-aș vrea în magma vie întreg să mă topesc,

Natura-mi omenească de tot să mi-o fi smuls.

Cum asta nu se poate, mă-ncarc cu-al firii puls:
Nimic nu-mi prisosește – aud...miros...privesc...
apr. 2011
Mihai Litinschi

Sonet apoteotic
O,-nsingurată Toamnă cu plete răvăşite
De crizanteme prinse pe-o aripă de vânt,
Mai adu-i înc-o dată străbunului pământ
Paleta de tablouri şi daruri înmiite!

Mai leagănă-mi pădurea de-aramă ca din basme,

Să-şi culce prepuielnic covor de frunze moi
Pe tainica potecă spre care amândoi
Am apucat-n transă – sfielnice fantasme.

Ce linişte solemnă mi-a potopit fiinţa

Cu-ndemnuri de candoare şi pură fantezie!
De vrajă şi căldură mi s-a umplut conştiinţa,

Mă simt apoteotic, tu eşti ca o Poezie…

Prea-buna noastră Toamnă, îngăduie-ingerinţa
De-a ne trăi prin tine – o dragoste târzie!…
- oct 2011 Mihai
Litinschi

Sonet albastru

E-atât de-albastru cerul că vreau să-ntind o mână,

Să-nmoi arătătorul în zarea sinilie
Și să-l înalț în slava ce-mi este la-ndemnână,
Ca apoi cu cerneala cea pură să pot scrie.

Și mâna cu stiloul, în suflet cu simțirea,

Din farmecul luminii, din necuprinsu-albastru,
S-o strădui, cu harul ce-l dă numai iubirea,
Să-nchine-un imn de slavă pentru sublimul astru

Ce fără contenire abisul îl răsfață.

Belşugul de căldură şi ploaia de lumină
Se potopesc cu râvnă din prag de dimineață

Să binecuvânteze tot rostul din natură.

Şi dăruirea asta, perpetuă şi pură,
I-e firii bucurie şi rodnic puls de viață.
martie 2012