Isaac Asimov

Poezie imaterială

Ultima persoană despre care cineva şi-ar fi imaginat că ar putea fi un

criminal era doamna Avis Lardner. Văduva celebrului astronaut martir era
filantrop, colecţionar de artă, o gazdă extraordinară şi, toată lumea era de acord
în această privinţă, un geniu artistic. Dar, în primul rând, era fiinţa omenească
cea mai blândă şi mai amabilă pe care o putea concepe cineva.
Soţul ei, William J. Lardner, murise, aşa cum ştim cu toţii, din cauza
efectelor radiaţiilor unei flame solare, după ce rămăsese în mod deliberat în
spaţiu pentru ca o navă de pasageri să poată ajunge în siguranţă la Staţia
Spaţială 5.
Doamna Lardner primise o pensie generoasă şi după aceea investise cu
înţelepciune. La sfârşitul vârstei mijlocii, devenise foarte bogată.
Casa ei era o expoziţie, un veritabil muzeu, conţinând o colecţie mică, dar
extrem de selectă, de giuvaieruri extraordinar de frumoase. Doamna Lardner
obţinuse exemplare din aproape toate obiectele ce puteau fi încrustate cu pietre
preţioase şi fuseseră destinate diverselor aristocraţii dintr-o duzină de culturi
diferite. Deţinea unul dintre primele ceasuri de mână cu nestemate fabricate în
America, un pumnal din Cambodgia, o pereche de ochelari din Italia, şi multe
alte bogăţii nepreţuite.
Totul era la îndemâna vizitatorilor. Obiectele nu erau asigurate şi nu
existau măsuri de securitate. Nici n-ar fi trebuit ceva special, întrucât doamna
Lardner dispunea de o mulţime de roboţi pe care se putea bizui că aveau să
păzească totul cu o concentrare imperturbabilă, cu o onestitate ireproşabilă şi
cu o eficienţă irevocabilă.
Toată lumea ştia de existenţa roboţilor şi nu se consemnase niciodată
vreo tentativă de furt.
Apoi, desigur, mai exista sculptura ei de lumină. Niciunul dintre
participanţii la numeroasele ei petreceri opulente nu putea ghici cum îşi
descoperise doamna Lardner genialitatea în acest domeniu. Dar cu fiecare
ocazie când deschidea casa vizitatorilor, o nouă simfonie de lumină strălucea
prin odăi; curbe şi solide tridimensionale în culori ce se topeau, unele pure iar
altele contopindu-se în efecte cristaline, surprinzătoare, care îi învăluiau pe toţi
musafirii, uluindu-i, şi, cumva, se autoreglau permanent, astfel încât
înfrumuseţau părul alb-albastru şi chipul lipsit de riduri al doamnei Lardner.
 Vizitatorii veneau pentru sculptura de lumină mai mult decât pentru
orice altceva. Sculpturile nu se repetau niciodată – de fiecare dată, se explorau
alte modalităţi experimentale ale artei. Mulţi dintre cei care-şi puteau permite
console de sculptat creaseră obiecte luminoase, amuzându-se, totuşi niciunul
nu se putea apropia de talentul doamnei Lardner. Nici chiar aceia care se
considerau artişti profesionişti.
Ea, însă, era încântător de modestă în această privinţă. „Nu, nu”,
protesta când cineva o lăuda entuziast. „Nu aş putea-o denumi „poezia luminii„.
Sunteţi excesiv de amabil. În cel mai bun caz, i-aş spune „poezie imaterială„.”
Iar toată lumea surâdea înaintea ingenioasei formulări.
Deşi ades solicitată, nu crea niciodată sculpturi pentru alte ocazii decât
propriile-i petreceri. „Ar însemna comercializare”, explica ea.
Nu avea însă obiecţii ca sculpturile să-i fie holografiate, astfel încât să
devină eterne şi să poată fi reproduse în muzeele de artă din toată lumea. De
asemenea, nu percepea nici un fel de onorariu pentru eventuala lor folosire.
„N-aş putea cere nici măcar un bănuţ”, desfăcea larg braţele. „Sunt
gratuite pentru toţi. La urma urmelor, eu n-aş mai avea ce face cu ele.” Era
adevărat! Doamna Lardner nu realiza decât unicate.
Atunci când se făceau hologramele, femeia era cooperarea întruchipată.
Asistând amabilă la toate etapele procesului, nu pregeta să le ceară roboţilor să
dea o mână de ajutor. „Te rog, Courtney”, spunea ea, „vrei să fii amabil şi să ţii
scăriţa?”
Ăsta era felul ei de a fi. Întotdeauna vorbea politicos cu roboţii.
Odată, cu ani în urmă, fusese chiar mustrată de un funcţionar
guvernamental de la Biroul Roboţilor şi Oamenilor Mecanici.
— Nu puteţi face aşa ceva! Rostise cu severitate individul. Le afectaţi
eficienţa. Ei sunt construiţi pentru a asculta ordine, şi cu cât le veţi formula
mai clar, cu atât le vor executa mai eficient. Când îi rugaţi în mod politicos, le
vine greu să înţeleagă că li se dă un ordin. Reacţionează mai lent.
Doamna Lardner îşi ridicase capul aristocratic.
— Eu nu cer viteză şi eficienţă, replicase ea. Cer doar simpatie. Roboţii
mei mă iubesc.
Funcţionarul guvernamental i-ar fi putut explica faptul că roboţii nu pot
să iubească, dar se fâstâcise sub privirea rănită, deşi blândă, a femeii.
Devenise de notorietate faptul că doamna Lardner nu trimitea niciodată
roboţii la fabrică pentru revizii. Creierele pozitronice sunt extrem de complexe
şi, uneori, cam la un caz din zece, reglajele nu sunt perfecte la ieşirea din
fabrică. Câteodată, eroarea nu se face simţită o perioadă de timp, dar atunci
când se întâmplă, Roboţii şi Oamenii Mecanici, Inc. Execută reglajele în mod
gratuit.
Doamna Lardner clătina din cap. „Dacă un robot se află în casa mea”,
spunea ea, „şi şi-a îndeplinit atribuţiile, îi accept orice extravaganţă minoră.
Nu-l voi lăsa pe mâinile roboticienilor.”
Cel mai rău lucru cu putinţă ar fi fost să fi încercat să-i explici că un
robot nu era decât o maşină. Ea ar fi replicat foarte băţos: „Nimic care deţine
inteligenţa unui robot nu poate fi o maşină. Eu îi tratez ca pe oameni.”
 Şi cu asta, basta!
Doamna Lardner îl păstra chiar şi pe Max, deşi era aproape neajutorat şi
cu greu putea înţelege ce anume i se cerea. Doamna Lardner nega însă cu
îndârjire acest lucru. „Nici vorbă!”, nega ea cu fermitate. „Poate lua pălăriile şi
hainele musafirilor, ca să le pună în cuier. Îmi poate înmâna anumite obiecte.
Poate face multe lucruri.”
— Totuşi, de ce nu-l duci la revizie? O întrebase odată un prieten.
— Oh, n-aş putea! Asta-i personalitatea lui! Este foarte drăguţ, să ştii. La
urma urmelor, un creier pozitronic e atât de complex încât nimeni n-ar putea
spune în ce fel este anormal. Dacă ar fi reglat ca să devină perfect normal, n-ar
mai putea fi readus la starea aceasta adorabilă. Eu nu renunţ la aşa ceva.
— Dar dacă-i dereglat, replicase prietenul, privind nervos spre Max, n-ar
putea fi periculos?
— Nici vorbă! Râsese doamna Lardner. Îl am de ani de zile. Este absolut
nevătămător, şi un scump!
De fapt, arăta aidoma tuturor celorlalţi roboţi – metalic, cu carcasă
netedă, vag uman, şi totuşi lipsit de expresie.
Pentru blânda doamnă Lardner, însă, toţi erau individualizaţi, toţi
drăguţi, toţi scumpi. Acesta era felul ei de a fi.
Şi atunci, cum ar fi putut comite o crimă?
Ultima persoană despre care cineva şi-ar fi imaginat că ar putea fi ucisă
era John Semper Travis. Introvertit şi blând, el trăia printre oameni, dar nu
făcea parte dintre ei. Avea acea ciudată particularitate matematică cerebrală
care-i permitea să rezolve în minte complicatul păienjeniş al zecilor de mii de
căi pozitronice din creierul unui robot.
Era inginer-şef la Roboţii şi Oamenii Mecanici, Inc.
În acelaşi timp, era un amator entuziast al sculpturii în lumină. Scrisese
o carte cu acest subiect, încercând să demonstreze că tipul de ecuaţii
matematice pe care le utiliza în proiectarea căilor cerebrale pozitronice puteau
fi modificate, astfel încât să constituie un îndrumar în producerea de sculpturi
de lumină.
Tentativa sa de transpunere a teoriei în practică se dovedise însă un eşec
de proporţii. Sculpturile pe care le realizase, urmându-şi principiile
matematice, erau lipsite de eleganţă, greoaie şi banale.
Acela era unicul motiv de nefericire a vieţii sale tăcute, introvertite şi
liniştite; cu toate acestea, constituia un motiv suficient. Ştia că teoria sa era
corectă, totuşi n-o putea aplica. Dacă ar fi putut produce o singură sculptură
de lumină cu adevărat remarcabilă.
Evident, cunoştea sculpturile doamnei Lardner. Femeia era unanim
recunoscută drept un geniu, însă Travis ştia că ea nu putea înţelege nici măcar
cele mai simple aspecte ale matematicii implicate în construcţia roboţilor.
Corespondaseră, dar doamna Lardner refuzase de fiecare dată să-şi explice
metodele, de aceea bărbatul se întreba dacă exista aşa ceva. N-ar fi putut fi
vorba doar de intuiţie. Deşi intuiţia însăşi putea fi redusă la ecuaţii
matematice. În cele din urmă, izbuti să facă rost de o invitaţie la una dintre
seratele ei. Trebuia s-o vadă cu orice preţ.
 Domnul Travis sosi destul de târziu. Făcuse o ultimă încercare de a
realiza o sculptură de lumină şi eşuase lamentabil.
O salută pe doamna Lardner cu un soi de respect uluit şi spuse:
— Straniu robot, cel care mi-a luat haina şi pălăria.
— El este Max, zise doamna Lardner.
— Cam dereglat şi un model destul de vechi. De ce nu l-aţi trimis la
fabrică?
— Ah, nu! Replică doamna Lardner. Ar însemna un deranj prea mare.
— Câtuşi de puţin! Veţi fi surprinsă cât de simplu a fost. Întrucât lucrez
la Roboţii şi Oamenii Mecanici, mi-am permis să-l reglez chiar eu. N-a durat
mult şi veţi constata că acum funcţionează perfect.
O schimbare stranie apăru pe chipul doamnei Lardner. Pentru prima
dată în existenţa ei tihnită, furia îşi găsi un loc pe chipul femeii, deşi trăsăturile
nu prea ştiau cum să o formeze.
— L-ai reglat?! Strigă ea. Dar el îmi crea sculpturile de lumină! Tocmai
dereglarea, dereglarea aceea pe care n-o mai poţi regăsi, ea. Ea.
Din nefericire, tocmai îşi etalase colecţiile şi pumnalul cu nestemate din
Cambodgia se găsea pe tăblia de marmură a mesei din faţa ei.
Travis pălise şi el.
— Vreţi să spuneţi că dacă i-aş fi studiat căile pozitronice dereglate în
mod unic, aş fi putut afla.
Ea se năpusti spre el, ţinând strâns pumnalul – o mişcare prea rapidă ca
s-o mai oprească cineva – iar bărbatul nu încercă să se ferească. Unii spun
chiar că ar fi păşit spre lamă – ca şi cum şi-ar fi dorit să moară.

SFÂRŞIT