Clorofila

Cercetările asupra pigmenţilor clorofilieni, cuprind în ordine cronologică următoarele

evenimente :
În 1779, medicul olandez J.Inghenhousz (1730-1799) descoperă fenomenul de
fotosinteză, iar în 1796 elveţianul N.Saussure (1767-1845) descoperă faptul că plantele
verzi au proprietatea de a elibera oxigen.
Francezii Pelletier şi Caventou reuşesc ,în 1817, să izoleze din plantele verzi
clorofila, pe care, suedezul Berzelius începe să o studieze sistematic.O studiază şi alţii, în
formă impură, dar fără rezultate deosebite.Astfel ,în 1860-1865, deşi fiziologul german
J.Sachs face studii aprofundate asupra ei, nu reuşeşte să explice ştiinţific, procesul
fotosintezei.
In 1870, chimistul german A.von Baeyer ( 1835-1917), care avea să intre în istoria
chimiei datorită sintezei indigoului (1878), explică didactic şi simplu, cum în prezenţa
clorofilei, CO2 cu apa sub acţiunea luminii solare, dă oxigen şi formaldehidă.
Formaldehida trece apoi în glucoză şi în final în amidon. Explicaţia lui Baeyer era simplă
şi convingătoare, dar se ştia pera puţin despre clorofilă, despre structura şi compoziţia ei.
Chimistul francez A. Gautier (1837-1920), fost asistent al lui Wurtz la Paris, arată că
în clorofilă se găsesc carbon, hidrogen, oxigen şi magneziu, aşa cum ,în 1713, Lemery
arătase că în sânge se găseşte fier, dar faptul că între structurile clorofilei şi hemoglobinei
există asemănări puternice avea să se afle mult mai târziu. Explicaţia lui Baeyer,în
legătură cu fotosinteza a fost acceptată decenii la rândul, fără nicio critică, fără nicio
opoziţie.
In 1937, fiziologul englez R.Hill, arată, cu oxigen marcat, provenienţa oxigenului
eliberat în fotosinteză din apă şi nu din bioxidul de carbon; odata cu demonstarea acestui
fapt, preocupările de studiu asupra clorofilei s-au intensificat.
Botanistul rus M.C.Tvet folosind o metodă cromatografică, a reuşit în 1903 să separe
clorofila în două componente: clorofila a şi clorofila b.

In 1914, chimistul german Willstatter, pasionat de studiul clorofilei,redă formula

brută a clorofilei a (C55H72O5N4Mg) şi reuşeşte să separe cele două tipuri de clorofile a
şi b.
R.Willstatter publică rezultatele sale în cartea Untersuchung uber Chlorophill, pe baza

căreia primeşte în 1915 Premiul Nobel.

Willstätter, cu toate acestea, are meritul de a fi fost primul care a recunoscut și de a
dovedi cu dovezi complete, faptul că magneziul nu este o impuritate, ci este o parte
integrantă a nativ clorofila, pură - un fapt de mare importanță din punctul biologic de
vedere. El a arătat că magneziul este menținut în interiorul moleculei de clorofilă într-un
mod care este foarte similar cu modul în care fierul este ținut în hemoglobinei; această
legătură este atât de ferm încât magneziul nu este eliberat chiar și prin acțiunea unui
puternic alcalin. Pe de altă parte, aceasta poate fi îndepărtată cu un acid, fără prejudiciu la
restul moleculei de clorofilă și clorofila fără magneziu, care poate fi obținută în acest fel
este foarte potrivit pentru anumite investigații. Willstätter a făcut uz de această
împrejurare pentru a testa în ce măsură clorofila poate fi la fel în diferite tipuri de
plante. Investigațiile efectuate pe mai mult de 200 de plante diferite, a arătat că clorofila
a fost aceeași în toate tipurile examinate până în prezent. Clorofila este, cu toate acestea,
o substanță neomogenă chimic.

Clorofila a şi b

https://www.researchgate.net/figure/Figura-2-Estrutura-quimica-da-clorofila-a-e-
clorofila-b-Fonte-Streitet-al-2005_fig1_309359592

De asemenea, el a studiat cu mare succes un alt grup de pigmenți de plante, și anume:

pigmenții albaştri și roșii din flori, așa-numitele "antocianine". 
Cam în aceiaşi perioadă, H. Fischer şi A .Stern stabilesc configuraţia spaţială a
moleculei de clorofilă, în care la baza structurii se află compusul oeganic numit forbină,
format din patru nuclee pirolice, legate între ele prin punţi metinice. Clorofilele sunt
cromoproteine pirolice a căror componentă prostetică este clorofila, iar componenta
proteică e reprezentată de plastină. Aceste două componente pot fi separate cu solvenţi
organici(alcool etilic,eter) şi sunt localizate în frunzele verzi în formaţiunile denumite
grana din cloroplaste.
Clorofila a , un pigment de culoare verde- albastru, este esterul compus al unui acid
bibazic cu doi alcooli- alcoolul metilic şi alcoolul superior nesaturat- fitolul. Prezenţa
acestuia în moleculă conferă clorofilei un caracter amorf, ceros, ceea ce duce la dificultăţi
în obţinerea clorofilelor native în stare pură.
In frunzele plantelor superioare conţinutul clorofilei a este de aproximativ de 3 ori mai
mare decât a clorofilei b. Pe lângă aceştie două tipuri de clorofile, care participă
nemijlocit în procesul de fotosinteză, au fost descoperite şi cantităţi mici de alţi pigmenţi.
Astfel în algele brune a fost găsită clorofila c ( o feoporfirină) cu magneziu, care nu
conţine fitol, în algele roşii, clorofila d, dar şi clorofila e.Existenţa acestor pigmenţi în
frunzele verzi a ridicat problema rolului lor în fotosinteză, demonstrându-se ulterior că o
parte din energia luminoasă este captată de aceştia şi transferată apoi clorofilei a.Astfel ,
la algele verzi acest rol e realizat de clorofila b, la algele brune de pigmentul numit
fucoxantină şi de clorofila c, iar la diatomee, o altă grupă de pigmenţi, carotenoizii,
absorb lumina transferând-o clorofilei.
Studiindu-se proprietăţle fizico-chimice ale clorofilei s-a constatat că atât clorofila a,cât
şi clorofila b sunt substanţe microcristaline, insolubile în apă şi solubile în acizi
organici.Culoarea clorofilei a în soluţie alcoolică este verde-albăstruie, cu o fluorescenţă
roşie-rubinie; culoarea clorofilei b, în soluţie alcoolică, este verde-gâlbuie cu o
fluorescenţă roşie-brună.Fluorescenţa clorofilei este proprietatea pe care o are soluţia de a
avea o culoare verde prin transparenţa şi una roşie prin reflexie.Fluorescenţa durează
numai cât timp razele de lumină acţionează asupra soluţiei.Spectrul de absorbţie diferă de
la clorofila a şi b după concentraţia soluţiei. In soluţii diluate clorofila a are o bandă
puternică de absorbţie în roşu, o bandă îngustă în verde şi una intensă în albastru.
Clorofila b în soluţie diluată are aproape aceleaşi benzi.In soluţie concentrată care
corespunde concentraţiei clorofilei din cloroplaste sunt numai două benzi de absorbţie şi
anume ă în roşu-portocaliu şi galben şi alta în albastru, indigo şi violet.

www.electronica-azi.ro/print.php?id=8667

Prin acţiunea acizilor asupra moleculei clorofilei a, are loc scoaterea atomului de Mg din
moleculă şi înlocuirea lui cu doi atomi de H; se obţine o substanţă numită feofitina a, de
culoare brună şi de consistenţa cerii de albine.
Incepând cu 1930, atenţia cercetătorilor s-a focalizat pe obţinerea în laborator a clorofilei.
Anul 1960 aduce un nou succes în domeniul studierii clorofilei.Chimistul R.B.Woodward
şi M.Strell, concomitent şi pe căi diferite, reuşesc să facă sinteza clorofilei. Importanţa
clorofilei sintetice este destul de redusă, fiind folosită doar în cosmetică.