Universitatea „Dunarea de Jos” din Galați

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie

Specializarea: GISCEE

Războuiul Crimeii

Prof. Dr. Constantin Ardeleanu

Student:
Mădălina-Georgiana Andonie

Galaţi
2020

1
Cuprins

I. Cauzele izbucnirii Războiului Crimeii / 3

II. Sumarul Războiului / 5
III. Bibliografie / 9

2
 RĂZBOIUL CRIMEII

I. Cauzele izbucnirii Războiului Crimeii

Razboiul Crimeii avea să izbucnească pe data de 5 octombrie 1858, drept un

conflict militar între Imperiul Rus și o alianță a Marii Britanii, Franței, Imperiului
Otoman și Sandinei. Complexiatea războiului a fost fondată pe diversitatea motivelor
diferitelor părți într-u cât fiecare avea un interes personal asupra regiunii. Așadar
izbucnirea violenței a apărut din diverși factori, inclusiv problema drepturilor
minorităților creștine în Țara Sfântă, declinul general al Imperiului Otoman ce a
condus la „chestiunea orientală” și rezistența din partea britanicilor și francezilor
asupra expansiunii rusești.1
Chestiunea orientală, era în esență o problemă diplomatică centrată pe declinul
Imperiului Otoman, alte țări concurând pentru obținerea controlului asupra fostelor
teritorii otomane. Aceste probleme apăreau periodic, deoarece tensiunile turcești au
provocat probleme în rândul puterilor europene care doreau să profite de
dezintegrarea otomană. O dată cu căderea Imperiului Otoman, Rusia părea să aibă cel
mai mult e câștigat prin extinderea teritoriului său spre sud. Aceata a dus la alinierea
intereselor Franței și Marea Britanie cu Imperiul Otoman, pentru a împiedica
expansiunea Rusiei.
Rușii considerau că Imperiul Otoman era „Omul slab al Europei”. Țarul rus
Nicolae I, profitând de punctul slab al Imperiului Otoman și-a orientat privirea spre
estul Mediteranei. Rusia exercita la acel moment o mare putere ca membru al Sfintei
Alianțe, ce funcționa în esență ca poliție europeană. În tratatul de pace de la Viena din
1815, fusese convenit acest lucru și Rusia i-a ajutat pe austrieci în suprimarea răscoalei
maghiare. La râdul lor rușii se așteptau la asistență în soluționarea problemelor
evocate de dezintegrarea Imperiului Otoman, însă Franța și Marea Britanică aveau alte
idei.
În anii ce au dus la Crimeea, concureța dintre națiuni a fost abundentă, premiul
fiind controlul Orientului Mijlociu, ce a fost suficient pentru a aprinde rivalități între
Franța, Rusia și Marea Britanie. Franța profisate deja de ocazie în 1830, pentru
ocuparea Algeriei, iar perspectiva unor noi câștiguri a fost atrăgătoare. Împaratul
francez Napoleon al III-lea a avut mari planuri de a restabili splendoarea Franței pe
scena mondială, în timp ce Marea Britanie era dornică să-și asigure rutele comercile
către India și nu numai.
În iulie 1853, Rusia a ocupat principatele dunărene (Moldovaa și Țara
Romanească), pentru a pune presiune asupra Istanbulului, fapt ce amenința viața
economică a Austriei. Între timp otomanii au întreprins acțiuni agresive, iar în
octombrie 1853 Franța, Marea Britanie și Austria au declarat răzoi rușilor. La sfârșitul

1
https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofBritain/Causes-of-The-Crimean-War/, consultat la data de
1.12.2020

3
lui noiembrie flota rusă a anihilat la Sinapore o escadrilă turcă. Dornică de asigurare a
schimburilor comerciale cu Turcia și accesul la India prin menținerea regimului
otoman, Marea Britanie a văzut acțiunile rușilor drept o insultă. Francezii la rândul lor
erau disperați după gloria militară și râzbunarea pe ruși pentru înfrâgerea suferită în
1812.
În timp ce au existat o serie de cauze pe termen mai lung, pentru escaladarea
tensiunii bazate în principal pe prăbușirea imperiului Otoman, problema religiei a fost
o sursă mai imediată de conflict care necesita soluționare. Disputa asupra controlului
accesului la locurile religioase din Țara Sfântă între Franța catolică și Rusia ortodoxă a
fost o sursă constantă de dezancord între cele două, timp de multi ani înainte de 1853.
Tensiunea crescândă cu privire la această problemă a culminat când au avut loc revolte
în Betleem. În timpul luptelor, mai mulți călugări ortodocși au fost uciși în timp ce se
aflau în conflict cu călugări francezi. Țarul a dat vina pe turci pentru aceste decese, ei
deținând controlul asupra acestor regiuni. Țara Sfântă a pus multe probleme, deoarece
era domeniul Imperiului Otoman Musulman, dar și o mare importanță pentru iudaism
și creștinism.
Otomanii nu au fost fericiți când conflictul dintre Franța și Rusia are loc pe
teritoriul lor, așa că sultanul a înființat o comisie pentru a investiga revendicările.
Franța a sugerat că Bisericile Catolică și Ortodoxă ar trebui să dețină controlul comun
asupra locurilor sfinte, dar acest lucru a dus la un impas.
Până în 1852 francezii au preluat controlul asupra diferitelor locuri sfinte.
Aceasta a fost privită de țar ca o provocare directă atât pentru Rusia, cât și pentru
Biserica Ortodoxă. Pentru Nicholae I a fost simplu; el a văzut protecția creștinilor
ortodocși ca fiind o prioritate, deoarece mulți credeaU că erau tratați ca cetățeni de
clasa a doua sub control otoman.
Între timp, bisericile în sine încercau să-și rezolve diferențele și să ajungă la o
formă de acord, dar din păcate, nici Nicolae I, nici Napoleon al III-lea nu aveau să dea
înapoi. Drepturile minorităților creștine din Țara Sfântă au devenit, prin urmare, un
catalizator major pentru iminentul război din Crimeea. Francezii s-au străduit să
promoveze drepturile romano-catolicilor, în timp ce rușii au sprijinit Biserica Ortodoxă
de Est.
Țarul Nicolae I a emis un ultimatum în care îi asigura pe supușii ortodocși ai
Imperiului Otoman, de protecție. El a fost, de asemenea, dornic să demonstreze
britanicilor și francezilor, prin conversații cu ambasadorul britanic George Seymour,
în ianuarie 1854, că dorința rusă de expansiune nu mai este o prioritate și că pur și
simplu dorea să-și protejeze comunitățile creștine din teritoriile otomane. Ulterior,
țarul l-a trimis pe prințul Menshikov, într-o misiune specială pentru a cere crearea unui
protectorat rus pentru toți creștinii ortodocși din Imperiu, care se ridica la aproximativ
doisprezece milioane de oameni.
Având în vedere că Marea Britanie acționează ca un presupus mediator,
compromisul dintre Nicolae I și otomani era atins, totuși, după ce au fost discutate alte
cereri, sultanul, care a avut sprijinul ambasadorului britanic, a respins orice alt acord.
Acest lucru a fost inacceptabil pentru ambele părți. Otomanii, cu sprijinul continuu din
partea Franței și a Marii Britanii, au declarat război Rusiei.2

2
https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofBritain/Causes-of-The-Crimean-War/

4
 În cele din urmă, dorința de putere, teama de concurență și conflictele legate de
religie s-au dovedit prea dificile de rezolvat și cu atât de mulți factori în joc, Războiul
Crimeii se dovedise a fi inevitabil

II. Sumarul Războiului

În anul 1783, Ecaterina cea Mare a anexat Crimeea, prefaţând o serie de

incursiuni militare pe ţărmurile Mării Negre în vederea satisfacerii ambiţiilor
teritoriale ale Imperiului Rus. După 70 de ani, alt episod violent era pe punctul de a
începe. Pe 27 martie 1854, Parlamentul Britanic a fost informat că „Maiestatea Sa se
consideră obligată să acorde ajutor militar aliatului ei, sultanul [...], împotriva unor
agresiuni neprovocate”. Ziua următoare, The London Gazette a publicat declararea
unui război care avea să se încheie oficial abia pe 27 aprilie 1856. 3 Pe durata celor 25
de luni de conflicte, Marea Britanie s-a aliat cu Imperiul Otoman, Franţa şi Regatul
Sardiniei împotriva Imperiului Rus. Ambele tabere au căutat să atragă de partea lor
Austria şi Prusia, care îşi păstraseră neutralitatea. 4
Aparent, războiul a izbucnit dintr-un conflict între biserica catolică franceză și
cea ortodoxă rusă cu privire la posesia cheilor Bisericii Nașterii Domnului din Betleem.
Palestina era condusă atunci de turcii otomani, care transferaseră posesia cheilor de la
un ordin ortodox la unul catolic.
Cu toate acestea, împăratul rus, Nicolae I (1796-1855), a păstrat un statut istoric
deosebit de patron și protector al populației ortodoxe din cadrul Imperiului Otoman.
Aceasta a stat la baza unei dispute pe care principalii viitori participanți la războiul din
Crimeea - Rusia, Franța, Imperiul Otoman și Marea Britanie - le-ar exploata în
avantajul perceput, susținând sprijinul popular pentru pozițiile lor de război, într-un
prim exemplu de stat -propaganda sponsorizată.
Disputele religioase privind deținerea de proprietăți în Țara Sfântă nu erau
altceva decât un pretext al secolului al XIX-lea, pentru consumul public, pentru
avansarea altor obiective strategice în acest caz și anume controlul căilor de navigație
cheie care leagă Marea Mediterană de Marea Neagră, prin strâmtoarile Dardanele și
Bosfor și Marea Marmora.5
Strâmtorile dintre Marea Mediterană și Marea Neagră fuseseră în posesia
turcilor încă de la cucerirea capitalei bizantine a Constantinopolului în 1453. Totuși, la
mijlocul secolului al XIX-lea, puterea otomană era în mod vizibil în declin. A pierdut
teritorii în fața Greciei în timpul războiului de independență al Greciei din 1833 și a
părea să piardă multe alte bunuri în Balcani.
Rusia spera să exploateze această slăbiciune otomană pentru a prelua controlul
strâmtorilor care îi vor permite să devină o putere navală mediteraniană. Această
perspectivă a ambiției navale rusești în Marea Mediterană era mai mult decât o simplă
speculație inactivă. La un moment dat, în timpul războiului de independență al Greciei,
rușii au ocupat malul european al strâmtorii Bosfor, în timp ce marina lor a ocupat mai
multe porturi de pe Marea Egee, după ce au navigat în jurul Europei de la Sankt
Petersburg și prin strâmtorile britanice controlate de Gibraltar. Cu toate acestea, la
deschiderea războiului din Crimeea, Rusia a fost percepută colosul Europei de către

3
J. Sweetman, Războiul Crimeii, Editura Corint, București, 2015, p. 9
4
Ibidem, p. 10
5
Ibidem, p. 7

5
celelalte mari puteri. Marea Britanie și Franța se temeau de amenințarea pe care
puterea navală rusă o va reprezenta pentru transportul maritim, dacă flotele sale din
Marea Neagră ar avea acces la Marea Mediterană.
Între martie și mai 1853, diplomatul rus, prințul Alexander Sergeievich
Menshikov (1789-1869), a distribuiit turcilor o serie de cereri cu privire la drepturile
rusești de acces la Poarta Constantinopolului. Provenind dintr-un ultimatum eliberat
pentru prima dată de guvernul rus la scurt timp după plecarea lui Menshikov de la
Constantinopol, la 31 mai, otomanii au declarat în cele din urmă război Imperiului Rus
pe 5 octombrie 1853. În următoarele câteva luni, cele două armate imperiale s-au
angajat unele cu altele, mai ales în zonele Moldovei și Țării Românești; apoi regiuni
autonome ale Imperiului Otoman și acum parte a României. Cel mai decisiv
angajament dintre cele două mari puteri a avut loc pe mare pe 30 noiembrie, când cele
două flote imperiale s-au întâlnit la Sinope, pe coasta nordică centrală a Peninsulei
Anatoliene. Acest angajament a dus la o victorie decisivă pentru ruși, care au scufundat
o escadronă navală otomană.
În acest timp, Marea Britanie și Franța își manevrează treptat flotele, apoi
armatele, către Constantinopol și apoi în Marea Neagră. Marina Regală a intrat pentru
prima dată în Bosfor la 30 octombrie 1853, iar marina franceză și britanică au intrat în
Marea Neagră la 4 ianuarie 1854. Primele trupe britanice au navigat spre Turcia pe 23
februarie, ajungând la Gallipoli pe 5 aprilie, în timp ce armatele franceze s-au îmbarcat
pe 19 martie. Britanicii și francezii au declarat oficial război Rusiei la 28 martie 1854.
Ambițiile rusești în ceea ce privește abordarea terestră a strâmtorilor Bosforului
și Dardanele au fost efectiv zădărnicite atunci când navele aliate au bombardat baza
navală rusă de la Odessa, pe 22 aprilie, iar armatele britanice și franceze s-au îmbarcat
de la Constantinopol spre portul Varna din Marea Neagră bulgară, pe 28 mai. Odată
cu sosirea de noi întăriri britanice și franceze la Varna și cu baza principală de
aprovizionare pentru operațiunile din Balcani amenințată, rușii și-au abandonat
principala operațiune militară din zonă. La 23 iunie 1854, au ridicat asediul Silistrei,
un oraș port bulgar de pe malul sudic al Dunării.6
Rusia anexase inițial Crimeea de la Imperiul Otoman în 1783 și a alungat
locuitorii tătari nomazi la scurt timp după aceea. Construcția marilor fortificații de la
Sevastopol a fost inițiată la scurt timp după comanda împărătesei ruse, Ecaterina cea
Mare și implementată sub îndrumarea ministrului și a lui Grigori Aleksandrovich
Potemkin. La mijlocul secolului al XIX-lea, Sevastopol devenise una dintre cele mai
faimoase cetăți navale din toată Europa; rivalizând cu Kronstadt, baza navală rusă din
Marea Baltică, lângă Sankt Petersburg, și chiar Gibraltar însuși, baza navală britanică
de pe coasta de sud a Spaniei, prin formidabilitatea fortificațiilor sale.
Pe 3 ianuarie 1854, escadrile navale britanice şi franceze au pătruns în Marea
Neagră cu complicitatea turcilor. După opt zile, St. Petersburg a primit o înştiinţare
oficială care solicita ca toate navele ruseşti din Marea Neagră să revină în Sevastopol,
avertizând că se va răspunde cu forţa faţă de orice agresiuni navale ulterioare împotriva
Imperiului Otoman. Pe 27 februarie, Marea Britanie a cerut ca în termen de şase zile
Rusia să accepte să se retragă din cele două provincii româneşti până la sfârşitul lunii
aprilie: „Refuzul sau tăcerea… vor fi echivalentul unei declaraţii de război”. 7

6
Ibidem, p. 8
7
Ibidem, p. 20

6
 Ţarul nu a răspuns. Chiar înainte de declaraţia oficială de război de pe 28
martie, trupe britanice începuseră să părăsească porturi de pe coasta sudică a Angliei,
în mijlocul unor scene de entuziasm nestăpânit, iar ofiţeri britanici şi francezi se aflau
în Turcia pentru a inspecta liniile defensive ale Constantinopolului şi a plănui
intervenţia aliaţilor.8
Expediţii anglo-franceze importante au fost trimise în Marea Baltică în 1854 şi
1855 (o a treia era plănuită pentru 1856), cu scopul de a descuraja navele de război
ruseşti din Kronstadt să se aventureze în Marea Nordului şi poate pentru a atrage
Suedia în tabăra aliaţilor. Pe 11 martie 1854, flota viceamiralului sir Charles Napier,
condusă de Duke of Wellington cu 131 de tunuri, a fost ovaţionată la plecarea din
Spithead de mii de oameni aflaţi pe ţărm; regina însăşi a asistat de pe iahtul regal
Fairy.9
Celor 18 nave ale lui Napier, însumând 1 160 de tunuri, aveau să li se alăture 23
de nave de război franceze cu 1 250 de tunuri şi trupe conduse de viceamiralul P.
Deschenes, pentru a cuceri fortificaţiile de pe ţărm, formând o armadă aliată
formidabilă. Contraamiralul sir Richard Dundas a pornit pe 4 aprilie 1855 în fruntea
celei de-a doua expediţii, formată din nave de luptă şi fregate, susţinute de nave cu
mortiere şi canoniere, deoarece Napier revenise acasă înainte de începerea iernii. Toate
navele lui Dundas erau cu elice, niciuna nefiind velier pur, însă escadra franceză care
li s-a alăturat pe 1 iunie n-a mai avut trupe la bord.10
Cu excepția spiritului de război, puterile aliate au înțeles bine că până când
fortificațiile de la Sevastopol nu vor fi reduse substanțial, Imperiul Rus va continua să
dețină o bază invulnerabilă de unde să efectueze operațiuni navale în Marea Neagră.
Acest lucru amenința astfel echilibrul puterilor în Europa.
Prin urmare, pentru a evita viitoarea agresiune rusă, aliații au decis să-și
debarce armatele în peninsula Crimeea, să asedieze Sevastopol și să distrugă
fortificațiile sale. Armata aliată s-a îmbarcat spre Crimeea la 5 septembrie 1854. Nouă
zile mai târziu, la 14 septembrie, au ajuns în golful Kalamata (sau Calamita), în
apropierea orașului Eupatoria, în centrul vestic,coasta peninsulei Crimeea la nord de
Sevastopol.11
În momentul în care armata a ajuns în golful Kalamata, prințul Menshikov,
acum comandantul operațiunilor militare rusești din Crimeea, a ales să se întâlnească,
pe 20 septembrie 1854 cu armata aliată înaintată la nord de Sevastopol. Menshikov a
ales cu grijă locația pentru ca armata sa să-și facă loc. Avea o armată de „50.000 de
oameni, cu numeroase artilerii și cavalerie”. Bătălia avea să aibă loc pe o serie de
dealuri abrupte și stânci precipitate cu vedere la râu, unele până la 350 de metri. Aceste
înălțimi erau situate pe malul sudic al râului Alma.
Aliații, slăbiți de foamete și boală, au suferit pierderi extrem de mari. The Times
a raportat pe data de 2 octombrie un număr de aproximativ 1500 de răniți și morți
britanici și un numar aproximativ egal pentru facezi, aceste numere fiind cauzate doar
de foamete și boală. În cele din urmă, armata aliată a reușit să-i alunge pe apărătorii
ruși din pozițiile lor, deși numai după eforturi eroice (inițial au presupus ca asediul de

8
Ibidem, p. 21
9
Ibidem, p. 11
10
Ibidem, p. 12
11
Ibidem, p. 9

7
la Savastopol se va realiza în 12 săptămâni, insă a durat 12 luni).12 Înainte ca pacea să
se instaureze peste Sevastopol, muriseră aproximativ 22 000 de britanici, minimum
80 000 de francezi, 10 000 de turci, 2 000 de sarzi şi peste 100 000 de ruşi.13
Britanicii se așteptau la un război scurt victorios , dar foarte puțin a mers
conform planului . Pe lângă această bătalie au mai fost 2 bătălii însâgerate: la Balaclava
pe 25 octombrie și Inkerman pe 5 noiembrie. În toate cele trei bătălii Rusia a fost
înfrântă, dar cu toate acestea niciuna nu a fost concludentă. Abia pe 11 septembrie 1855
a fost în final luat Sevastopol.
Crimeea a văzut incompetență militară și a asistat la un haos administrativ, o
dată cu venirea iernii într-u cât armata britanică nu era pregătită cu îmbrăcăminte și
echipament adecvat sezonului rece.14
Totuşi, acesta a fost un război cu Imperiul Rus, nu doar cu una dintre micile lui
peninsule sudice. Contemporanii l-au numit „Războiul Rus”; la scurtă vreme după
terminarea sa. N-a fost tocmai un conflict pe plan mondial, însă teritoriile vaste ale
inamicului au dictat operaţii pe distanţe mari. Astfel au fost atacate Petropavlovsk de
pe ţărmul Pacificului, peninsula Kola şi ţărmurile Mării Albe din Arctica. Britanicii au
oferit susţinere turcilor pe Dunăre şi în apărarea fără succes a Karsului în Asia Mică. 15
După ce Austria a amenințat că se va alătura aliaților, Rusia a acceptat condițiile
preliminare de pace la 1 februarie 1856. Congresul de la Paris a elaborat soluționarea
finală în perioada 25 februarie - 30 martie, asigurând integritatea Turciei otomane și
obligând Rusia să predea sudul Basarabiei, la gura Dunării. Marea Neagră a fost
neutralizată, iar Dunărea a fost deschisă pentru transportul tuturor națiunilor.16

12
Ibidem, p. 10
13
J. Sweetman, Războiul Crimeii, Editura Corint, București, 2015, p. 10
14
http://nisis.weebly.com/uploads/1/0/2/9/10295486/results_of_the_crimean_war__history_today.pdf,
consultat la 2.12.2020
15
J. Sweetman, Războiul Crimeii, Editura Corint, București, 2015, p. 11
16
https://www.britannica.com/event/Crimean-War, consultat la 2.12.2020

8
III. Bibliografie

1. Literatură de specialitate:

- J. Sweetman, Războiul Crimeii, Editura Corint, București, 2015

- M. Sulek, The Last Romantic War- The Crimean war of 1854-1856 and The Genesis of
Contemporany Wartime Humanitarian Relief, 2007

2. Resurse digitale:

- https://www.britannica.com/event/Crimean-War
- https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofBritain/Causes-of-The-Crimean-
War/
- http://nisis.weebly.com/uploads/1/0/2/9/10295486/results_of_the_crimean_war__
history_today.pdf, consultat la 2.12.2020