https://www.youtube.com/watch?

v=_3nXVWlL2qw

Tema 2.
Secolul XX între democraţie şi totalitarism.
Ideologii şi practici politice în România şi Europa

Secolul al XX-lea a rămas în memoria europenilor ca un secol al

contrastelor, în care o lume a totalitarismului, a războaielor mondiale și a
genocidului s-a intercalat cu o epocă a progresului științific, a emancipării femeilor
și a consolidării vechilor democrații, care devin model politic pentru secolul actual.
La sfârșitul Primului Război Mondial asistăm la o dezvoltare a
democrațiilor pe continentul European, dar viața multora dintre acestea va fi una
scurtă, momentul de turnură fiind reprezentat de marea criză economică din 1930,
când, regimurile totalitare câștigă tot mai mult teren.
În perioada postbelică asistăm la consolidarea, pe de o parte, a democrației
în Europa Occidentală, iar pe de altă parte, la exportul modelului totalitar Stalinist
în statele est-europene, printre care se numără și România.
1.Forme de guvernământ adică modul de organizare a unui stat
1.a.Monarhia este modalitatea de guvernare în cadrul căreia funcția supremă
în stat se transmite ereditar (se moștenește) și viager (pe durata întregii vieți) unui
monarh (rege, împărat, domnitor, duce, sultan, țar, etc.)
În funcție de regimul politic pot fi: – monarhii constituționale (democratice) și
monarhii autoritare, dictatoriale
1.b.Republica = forma de guvernământ în care șeful statului (președinte) este
ales de cetățeni sau de Parlament, funcția este deținută pentru o perioadă limitată
de timp (mandate)
În funcție de regimul politic pot fi : – republici dictatoriale sau totalitare, republici
parlamentare și republici prezidențiale.
2. Regimuri politice
Regimul politic se definește în funcție de ansamblul metodelor prin care se exercită
puterea și prin tipul relațiilor dintre stat și cetățeni. Se defines trei tipuri de
regimuri : democratice, autoritare și totalitare.
Ideologia politică se referă în principal la idei, credințe și atitudini despre regimul
politic, instituțiile politice și despre rolul oamenilor în raport cu acestea.
Doctrina politică reprezintă totalitatea ideilor politice împărtășite de un grup de
oameni dintr-o anumită regiune într-o anumită perioadă de timp, modifică sau
completează ideologia.
Partidul politic este o creație a epocii moderne. Poate fi definit ca fiind o reuniune
de oameni care împărtășesc aceeași doctrină politică sau o instituție politică care
exprimă și apără interesele unei clase sociale, conducând lupta ei pentru atingerea
unor scopuri și idealuri.
Partidele politice se clasifică în partide ,,de dreapta”( liberalii, conservatorii), ,,de
centru”( cre;tin-democrații, agrarienii) și ,,de stânga” ( social democrații,
socialiștii, laburiștii).Paridul de extremă stângă este condus de comuniști iar în
extrema cealaltă aflându-se fasciștii și naziștii.Cele două extreme sunt mereu
nocive democrației, predicând soluții radicale și violente.
Experiența secolului al XX-lea a arătat cum partidele totalitare au expoatat cu
succes momentele de criză, instituindu-se fie pe cale pașnică, fie pe cale violentă și
fiind greu de dislocate după obținerea puterii.
2.a. Regimurile democratice în Europa
În perioada interbelică, regimurile politice democratice s-au menținut în statele în
care democrația era sufficient de consolidate pentru a face față problemelor
economice, tensiunilor sociale, ascensiunii extremismului de stânga sau de dreapta.
Aceste state au fost: Franța, Marea Britanie, SUA, Belgia, Olanda, Luxemburg,
statele nordice.
După al Doilea Război Mondial, regimurile politice democratice au existat în
statele din occidentul Europei, separate de statele blocului comunist prin Cortina
de Fier.Un model politic democratic fiind cel al Angliei, monarhie parlamentară în
care guvernul este dependent de încrederea Parlamentului, existând două partied
politice care alternează la guvernare ( system bipartidist).
După 1989, statele europene cu regimuri totalitare în perioada Războiului Rece au
optat pentru regimuri politice democratice.
  Caracteristici ale regimurilor politice democratice
O caracteristică a regimurilor politice democratice în secolul XX este reprezentată
de consemnarea principiilor de organizare a statului în cadrul unor legi
fundamentale numite constituții. Există și excepții de la regulă, spre exemplu
Marea Britanie, un model al democrației din secolul XX, care nu are o constituție
propriu-zisă, ci o serie de legi cu caracter constituțional.
Caracteristic democrațiilor este respectarea principiului suveranității, conform
căruia sursa puterii politice este națiunea (cetățenii desemnează prin vot
reprezentanți care să guverneze în numele lor).
Un alt principiu fundamental este cel al separației puterilor în stat. Principiul
presupune divizarea puterii în mai multe compartimente : puterea executivă,
legislativă și judecătorească.
O altă caracteristică a democrațiilor este sistemul pluripartidist, esențial pentru a
reprezenta interesele tuturor categoriilor sociale.
Apariția și consolidarea societății civile este, deasemenea o caracteristică a
democrației.Aceasta joacă un rol deosebit de important în semnalarea abuzurilor
puterii.
Într-un regim democratic funcționează, de asemenea, principiul egalității tuturor
cetățenilor în fața legii.
Legitimitatea puterii politice se sprijină pe adeziunea majorității cetățenilor,
deciziile fiind luate în baza alegerii majorității.
 Practici politice democratice
O practică politică democratică caracteristică democrațiilor europene în secolul al
XX-lea este reprezentată de organizarea periodică de alegeri libere. Votul universal
permite participarea tuturor cetățenilor la viața politică prin alegerea
reprezentanților care dețin puterea în numele lor. Din acest motiv, democrația
modernă poartă și numele de democrație reprezentativă, spre deosebire de
democrația directă practicată în Atena antică.Votul universal a fost introdus în
majoritatea statelor după Primul Război Mondial. Marea Britanie începând cu
1918, iar în Franța votul universal masculin fusese introdus din 1848, iar femeile
au primit drept de vot după al Doilea Război Mondial. În România votul universal
masculin a fost introdus în 1918 iar femeile au primit drept de vot în 1938 și după
al Doilea Război Mondial.
Competiția electorală dintre partidele politice este o altă practică comună
democrațiilor europene. În contextul acordării dreptului de vot universal,
campaniile politice, electorale devin tot mai importante.
O altă practică politică democratică a fost reprezentată de acceptarea criticilor la
adresa puterii și combaterea lor de către guvernanți pri argumente.
O altă practică importantă a unei democrații este garantarea și respectarea
drepturilor fundamentale ale omului și înscrierea lor în constituție : libertatea
conștiinței, dreptul la proprietatea private, dreptul de vot, dreptul la asociere etc.
O altă practică politică democratică este reprezentată de garantarea libertății de
exprimare a opiniei publice.În secolul al XX-lea presa a ajuns să fie numită ,, a
patra putere în stat”.
2.b. Regimul democratic în România
În spațiul românesc, apar încercări de modernizare prin democratizare de la
începutul secolului al XIX-lea, dorindu-se aceleași caracteristici democratice ca în
restul Europei.
Oficial, România are un regim democratic din 1866, când a fost redactată prima
Constituție.Erau menționate : separarea puterilor în stat, drepturi și libertăți
cetățenești, egalitate în fața legii, dar și vot censitar.Democrația a fost consolidate
după Marea Unire din 1918, prin Constituția din 1923, care introducea votul
universal.
 Caracteristici ale regimului democratic din România
Aceleași ca la regimurile democratice europene: existența unei constituții,
respectarea principiilor: suveranității, separației puterilor în stat,
pluripartidism, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii.
 Practici democratice în România
Introducerea dreptului de vot universal în 1918 pentru bărbați cu vârste de peste 21
de ani. În 1919 au loc primele alegeri conform votului universal.Consecințele
noului tip de scrutin au fost dispariția Partidului Conservator ( partidul marilor
proprietary de pământ) și apariția a numeroase partide mici.
Adoptarea Constituției din 1923 care prevedea egalitatea tuturor cetățenilor în fața
legii fără deosebire de origine etnică, limbă și religie.Alte drepturi și libertăți
prevăzute în Constituție : libertatea persoanei, libertatea întrunirilor,
inviolabilitatea domiciliului, a corespondenței și a proprietății, libertatea
învățământului.
 Sistemul partidelor politice în perioada interbelică se caracterizează prin
pluralism, ceea
ce demonstrează că statul român era democratic. Pe scena politică cel mai
important rol l-au jucat partidele: Național Liberal și Național Țărănesc. Alături de
ele au existat și : Partidul Poporului condus de mareșalul Ion Averescu( în spatele
său s-au aflat liberalii), Partidul Socialist( 1893), Partidul Comunist( 1921 interzis
prin lege în 1924 deoarece dorea destrămarea României Mari), Legiunea
Arhanghelului Mihail ( de extremă dreaptă) a fost înființat în 1927, condus de
Corneliu Zelea Codreanu, și-a schimbat numele în Garda de Fier, în 1933 a fost
interzis și a reapărut cu numele Partidul Totul Pentru Țară.
Partidul Național Liberal fondat în 1875, dorea modernizarea României prin
reforme accelerate, au încurajat industria și comerțul românesc. Aveau ca deviză
politică ,, prin noi înșine” ceea ce presupunea sprijinul direct al statului pentru
industrializarea țării și folosirea capitalului românesc. Cele mai importante
personalități liberale au fost : Ionel I.C. Brătianu ( Prim-ministru între anii 1922-
1926), Vintilă Brătianu, I. Ghe. Duca.În timpul guvernării liberale ( I.I.C. Brătianu)
a fost introdus votul universal, a fost adoptată Constituția din 1923, legea
învățământului din 1924( învățământul primar fiind extins de la 4 la 7 clase), a fost
adoptată legea minelor care limita capitalul străin la 40 % și condiționa ca două
treimi din consiliul de administrație să fie alcătuit din români.După 1930, rolul
liberalilor va scădea treptat, în lipsa unor conducători.
Partidul Național Țărănesc constituit în 1926, prin fuziunea Partidului Țărănesc
al învățătorului Ion Mihalache cu Partidul Național Român , constituit în
Transilvania în 1881 și condus de Iuliu Maniu. Propunea crearea unei mici
gospodării țărănești și un model de stat cu o economie predominant agrară. Au
încurajat investițiile de capital străin prin ,,politica porților deschise”. Cele mai
importante personalități țărăniste au fost: Iuliu Maniu ( prim-ministru între anii
1928-1930), Ion Mihalache, Alex. Vaida- Voievod. Guvernarea țărănistă s-a
suprapus peste Marea criză economică ( 1929-1933), cele mai importante reforme
au vizat protecția social ( concediul de odihnă plătit, ajutoare de șomaj),scăderea
taxelor la importul de mașini agricole, încurajarea creditului funciar rural și
încurajarea investițiilor străine ( firma cehoslovacă Skoda, firme americane în
telefonie, o firmă suedeză de chibrituri).
Monarhia era constituțională, prerogativele regelui fiind stabilite prin Constituția
din 1923.Monarhii României în perioada interbelică au fost Ferdinand I
Întregitorul( 1914- 1927), Mihai I în timpul Regenței ( 1927-1930) și Carol al II-
lea ( 1930-1940).
Ferdinand I și-a legat numele de implicarea României în Primul Război Mondial
de partea Antantei, și de realizarea unirii depline.
Criza dinastică a fost declanșată în decembrie 1925, când prințul moștenitor Carol
a anunțat că renunță la prerogativele sale de moștenitor din motive personale.El va
trăi în exil sub numele de Carol Caraiman. Parlamentul l-a proclamat successor pe
fiul lui Carol, Mihai. În eventualitatea că Mihai ajungea la conducere fiind minor,
se instituia o Regență ( 1927-1930) alcătuită din trei personae, care să conducă
țara.În 1927, la moartea regelui Ferdinand, conducerea este preluată de Regență :
prințul Nicolae, președintele Curții de Casație și Justiție ( Ghe. Buzdugan) și
Patriarhul României ( Miron Cristea). Din cauză că această instituție era lipsită de
autoritate, oamenii politici( în special țărăniștii) au susținut întoarcerea lui Carol.
Acesta a revenit în țară în 1930 ( restaurația carlistă) și a obținut recunoașterea sa
ca rege de către Parlament.
Parlamentul era bicameral: Camera Deputaților și Senat, avea ca atribuții :
elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului țării, votarea
taxelor și impozitelor.
Guvernul punea în aplicare legile și elabora proiecte de legi. Era alcătuit din
miniștri responsabili pentru actele lor în fața Parlamentului ( în realitate puterea
executive control ape cea legislative). Primul ministru era numit de rege să
alcătuiască guvernul, apoi guvernul nou constituit organiza alegeri pentru
Parlament ( într-un regim democratic întâi se organizează alegeri și apoi se
formează guvernul din membrii partidelor câștigătoare).În perioada interbelică au
existat 25 de guverne, cee ace denotă o mare instabilitate politică.
3.a. Regimuri autoritare în Europa
În contextul crizei economice din 1929, a fragilității noilor democrații și a
pericolului totalitar unele state cad pradă autoritarismului..Acest regim politic era
menit a salva statul de pericolul totalitar sau, din contra, a apropia țara de o putere
totalitară .Regimurile politice autoritare au avut o prezență semnificativă în Europa
secolului al XX-lea.
 Caracteristicile regimului autoritar
Dintre caracteristicile regimului autoritar menționăm: controlul parțial al statului
asupra societății, încălcarea unor drepturi și libertăți, poliția politică menită să
înlăture adversarii politici, desființarea partidelor politice și înființarea partidului
unic.
 Practici politice autoritare : încălcarea principiului separării puterilor în
stat,
nerespectarea unor drepturi și libertăți ( dreptul la exprimare), monopartidism,
nerespectarea unor drepturi politice ( dreptul de asociere)
În Portugalia, în 1932, conducerea a fost preluată de Antonio de Oliveira
Salazar. Regimul său a pus accent pe valorile tradiționale portugheze și pe
catolicism. El a interzis partidele politice, a introdus cenzura și a înființat poliția
secretă.
În Spania, în 1936, generalul Francisco Franco a declanșat un război civil
împotriva comunismului și a republicii.Victorios, Franco instaurează în 1939 un
regim de dictatură.
3.b. Regimul autoritar în România
În România, în 1938, a fost instaurat regimul autoritar al lui Carol al II-lea (1938-
1940) care a fost foarte asemănător cu alte regimuri autoritare din Europa.
Alegerile parlamentare din 1937 i-au creat regelui un context favorabil instaurării
unui regim de autoritate personal. Întrucât nici un partid nu a obținut minim 40 %
din voturi, Carol al II-lea i-a cerut lui Octavian Goga, șeful Partidului Național
Creștin (obținuse 9,15% fiind pe locul 4) să formeze un guvern. Guvernul nu a
rezistat decât câteva luni, dar în acest interval a luat o serie de măsuri anti-Semite
și a trebuit să facă față unor tulburări de stradă. În noaptea de 10-11 februarie
regale a înlocuit guvernul Goga cu unul consultativ condus de Patriarhul Miron
Cristea.
Regele s-a înconjurat de o camarillă regală (grup de favoriți din anturaj, care
influențau în interes personal politica statului), a guvernat prin decrete-legi și a
dizolvat Parlamentul. A fost adoptată o nouă Constituție, conform căreia regelui îi
revenea atât puterea executivă cât și cea legislativă. Au fost dizolvate partidele
politice singura formaţiune care a funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege,
Frontul Renaşterii Naţionale( denumită din 1940 Partidul Naţiunii )și s-a introdus
cenzura.
 Partidele extremiste, care doreau transformarea României în stat totalitar, au
existat încă din 1920. Partidul Comunist, de extremă stângă, înființat în 1921.
Legiunea Arhanghelului Mihail condus de Corneliu Zelea Codreanu (1927) era
un partid de extremă dreaptă, organizat după modelul Partidului Fascist. Doctrina
legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât
orientarea antisemită, cât și condamnarea morală a oamenilor politici din partidele
democratice acuzaţi de materialism, de lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii
au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura,
intoleranţa si apologia morţii. In viziunea lor democraţia parlamentară era
condamnată la pieire, fiind socotită vinovată de scindarea națiunii prin lupta dintre
partide, de slăbirea autorității statului, sărăcirea populației, lipsa de moralitate,
facilitarea acaparării avuției țării de către politicieni și evrei și subordonarea
României marii finanţe internaționale evreieşti. În locul sistemului democratic de
alegere a conducătorilor ţării, legionarii susțineau teoria elitelor. In planul politicii
externe mişcarea legionară a acţionat pentru alianţa României cu Germania și Italia
afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară
mândră ca soarele de pe cer". A practicat violența față de evrei, adversari politici și
autorități, mergând până la asasinatul politic (printre victimele legionarilor se
numără I.G. Duca – prim-ministru în 1933, istoricul Nicolae Iorga). Legionarii au
ajuns la putere în septembrie 1940 și până în ianuarie 1941 au condus statul român
împreună cu generalul Ion Antonescu. În ianuarie 1941 Antonescu i-a înlăturat pe
legionari de la putere.
3.c Idei si regimuri totalitare în Europa
Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice,
reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări
extremiste și la instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. In
context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.
 Regimul totalitar fascist
Fascismul a apărut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o
societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic
corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor
corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure
prosperitatea tuturor categoriilor sociale.
Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism si pe promisiunile de restaurare a
"onoarei naţionale". Ei considerau ca statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită
de vieţile fiinţelor umane care-1 compuneau.
Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini( Il Duce).
Deceptionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări
sociale, provocate si susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea
dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să
rezolve problemele ţării. In faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul
capabil să apare ordinea în stat.
Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-1 pe regele
Victor Emanuel al III-lea, care se temea de tulburări sociale, să demita guvernul si
sa accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună
mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie
1924 Camera Deputatilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini
toate pârghiile puterii.
Caracteristicile regimului fascist
Evidențierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice era una dintre
caracteristicile acestui regim. Fasciștii spuneau că reînvierea trecutului glorios al
Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei într-o mare putere, cee ace
presupunea expansiunea teritorială a acesteia.Parte din trecutul glorios al Italiei era
și religia catolică.
O altă caracteristică a acestui regim era promovarea cultului liderului, al cultului
forței, tinereții și al curajului. Fasciștii respingeau ideea de egalitate, ei spuneau că
sunt oameni născuți pentru a conduce.
Și nu în ultimul rând fasciștii respingeau democrația, liberalismul, socialismul și
comunismul. Mussolini promova ideea unui stat puternic în care ,, totul în cadrul
statului, nimic în afara statului, nimic împotriva statului” .
Practici politice fasciste
Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea
sindicatelor a fost redusa la tăcere, libertarea presei a fost suprimată, activitatea
partidelor politice a fost interzisă, Partidul Naţional Fascist a devenit formaţiune
politică unică. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea
miliţiilor fasciste "Ovra" și rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care
stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici, au fost create
organizaţii paramilitare Cămăşile negre şi Ballila. Mussolini a inaugurat cultul
propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce (Conducător).
Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura
prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a
impus adoptarea unor măsuri și programe care s-au bucurat de susținere populară:
a încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzurile și corupţia, a luat
măsuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abilă fasciștii au urmărit să
redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei.
Antrenarea Italiei în agresiuni externe și în al Doilea Război Mondial a
determinat scăderea popularităţii lui Mussolini și retragerea sprijinului popular. A
fost înlăturat de la putere în iulie 1943.
 Regimul totalitar nazist
Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler în lucrarea “Mein Kampf”.
La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul și
antisemitismul.
Nazismul a apărut într-o perioada dificilă pentru națiunea germană. Germania
care fusese învinsă în Primul Război Mondial s-a considerat umilită prin
prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus
un "dictat". Naziștii au pus un mare accent pe naționalism și pe promisiunile de
restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele
economice și sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura
soluţie pe care o susținea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider
providențial care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea
unui imperiu (reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii. Justifica expansiunea
germană prin nevoia de "spaţiu vital" pentru rasa ariană, considerată superioară.
Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism și în special din
antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi
de toate relele societăţii germane și de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin
exterminare.
Preluarea puterii de către nazişti are loc în ianuarie 1933 când, pe baza
rezultatelor alegerilor din 1932, președintele Hindenburg 1-a numit cancelar al
Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului Național Socialist al
Muncitorilor din Germania. Având majoritatea în Parlament, Hitler a obţinut puteri
dictatoriale, în martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul republicii de la Weimar
și instaurarea dictaturii naziste în Germania. Primele măsuri luate de Hitler i-a
vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu excepția
Partidului Național Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi
advesarii din propriul partid. In anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg,
a preluat și atribuţiile acestuia proclamându-se "Fuhrer ".S-a format Frontul
Muncii, singura organizație muncitorească legală. A fost creat Gestapo (poliția
secretă de stat) împreună cu SA și SS au început teroarea, 29 iunie 1934 – „noaptea
cuțitelor lungi” Hitler și-a eliminat toți posibilii adversari din partid, inclusiv SA-
ul, cu ajutorul SS și Gestapo-ului.
Practici politice naziste
O practică politică nazistă este reprezentată de desființarea partidelor politice
și crearea partidului unic : Partidul Muncitoresc Național Socialist German.
Promovarea cultului personalității se exprima prin mari manifestații publice și
opere literare sau artistice care preamăreau conducătorul.
O altă practică politică a fost înființarea de organizații oficiale de masă,
acestea aveau scopul de a înregimenta și îndoctrina politic tinerii, femeile,
muncitorii sau intelectualii ( Tineretul hitlerist).
O altă practică politică a fost politica antisemită, de la început evreii au fost
ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârșitul anului 1934 cei mai mulți
avocați, medici, profesori și funcționari evrei și-au pierdut slujbele sau dreptul de
a-și practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost
retrase toate drepturile civile în cadrul statului german. 9/10 noiembrie 1938 –
„noaptea de cristal” – pogromuri împotriva evreilor, iar în timpul celui de Al
Doilea Război Mondial aplică „soluția finală” – exterminarea raselor impure
(evrei, țigani)

 Regimul totalitar comunist

Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamental teoria "luptei
de clasă". El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările
dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la
burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate
să iasă victorioasă şi îtr-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.
 In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului.
Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viață prin
realizarea unei societăți fără clase, în care să fie instaurate egalitatea și dreptatea.
Teoria marxistă susținea că în prima etapă, cea a construirii socialismului, era
necesară menținerea statului, ca instrument al “dictaturii proletariatului”, necesar
reprimării oricărei forme de rezistență a dușmanilor clasei muncitoare.
Primul regim comunist s-a instalat în Rusia, în octombrie 1917, sub
conducerea lui Lenin. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea
fabricilor și bancilor, naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la
autodeterminare a naţiunilor. Intre anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil
între partizanii vechiului regim (albii) si susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe
state europene au intervenit militar impotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au
dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (CEKA) cu misiunea de a-i lichida
pe toți cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, ţăranilor
le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată
Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea internă și a fost respinsă
intervenția străină. In 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
(URSS).
Totalitarismul și teroarea s-au consolidat în timpul conducerii lui Stalin.
Economia URSS a înregistrat unele progrese mai ales în domeniile: energetic,
metalurgic, construcțiilor de mașini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate
unele măsuri de protecție socială. Activitatea culturală a fost însă treptat
subordonată slăvirii lui Stalin, într-un cult al personalităţii de proporţii
nemaiîntâlnite.
După al Doilea Război Mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune
devenind mondial, dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbușit, iar
statele respective au optat pentru democrație.
Practici politice comuniste
O practică politică comunistă a fost crearea partidului unic, Partidul Comunist
Bolșevic. Monopolul puterii este deținut de un grup restrâns de persone, grupate în
jurul unui conducător.
O altă practică politică este promovarea cultului personalității , Stalin fiind
considerat ,,Tătucul popoarelor “.
O altă practică politică este reprezentată de teroare, ce are ca scop instaurarea unui
climat de nesiguranță și supunere în rândul populației, identificarea și eliminarea
oricăror adversari.Teroarea se realizează prin supravegherea și controlul populației
prin intermediul poliției secrete : CEKA, NKVD, KGB, dar și prin eliminarea
opozanților regimului prin sistemul de lagăre și închisori ( Gulag).
Propaganda a fost practica politică prin intermediul căreia partidul își răspândește
ideologia și își justifică acțiunile. Partidul unic deține monopol asupra mijloacelor
de comunicare. Pe lângă propaganda funcționează și cenzura, cu rolul de a elimina
toate informațiile din spațiul public care contraveneau ideologiei partidului.
O altă practică politică a fost dirijismul economic și social prin crearea
colhozurilor, CAP-urilor, naționalizarea băncilor, fabricilor, a mijloacelor de
transport.
Nerespectarea principiului separării puterilor în stat, puterea politică fiind
concentrate în mâinile unei singure persoane.
 Dictatura militară a mareșalului Ion Antonescu ( 1940-1944)
În 1940, în urma pierderilor teritoriale, regele l-a numit prim –ministru pe
generalul Ion Antonescu. Acesta a cerut și a obținut de la rege puteri depline în
conducerea statului iar apoi i-a cerut acestuia să abdice. După abdicarea regelui
Carol al II-lea (septembrie 1940) tronul îi revine fiului său, Mihai I dar puterea
reală în stat a fost deţinută de generalul Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului de
Miniştri.
Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături de legionari, România fiind
proclamată stat național-legionar și au fost luate măsuri antisemite, evreii au fost
eliminați din funcțiile publice, le-au fost confiscate averile. Neînţelegerile cu
legionarii, care doreau să obţină întreaga putere în stat, au determinat înlăturarea
lor, după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie 1941. Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în
fruntea unui regim militar până la 23 august 1944, în condiţiile participării
României la războiul antisovietic. În această perioadă a dat mai multe decrete prin
care încălca drepturile și libertățile cetățenilor.
La 23 august 1944, regele Mihai, alături de principalele partide politice a organizat
o lovitură de stat în urma căreia Antonescu a fost arestat.