SINTEZE DE BACALAUREAT – ELECTRICITATE www.manualdefizica.

ro
1. MĂRIMI ȘI UNITĂȚI DE MĂSURĂ FUNDAMENTALE, ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL
NR. DENUMIREA MĂRIMII FIZICE (SIMBOLUL) UNITATEA DE MĂSURĂ (SIMBOLUL)
1. Lungimea (l) metrul (m)
2. Masa (m) kilogramul (kg)
3. Timpul (t) secunda (s)
4. Temperatura (T) Kelvinul (K)
5. Intensitatea curentului electric (I) Amperul (A)
6. Intensitatea luminoasă (I) candela (cd)
7. Cantitatea de substanţă(μ) kmolul (kmol)
ELECTRICITATEA
2. MĂRIMI ȘI UNITĂȚI DE MĂSURĂ DERIVATE, ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL
NR. DENUMIREA MĂRIMII FIZICE UNITATEA DE MĂSURĂ FORMULA DE VALOAREA ECHIVALENTĂ ÎN
(SIMBOLUL) (SIMBOLUL) DEFINIȚIE UNITĂȚI S.I.
MĂRIMI ELECTRICE
-1 2 -3
1. Tensiunea electrică, Voltul (V) 1V = 1kg∙A ∙m ∙s
𝐿
căderea de tensiune (U, u) 𝑈=𝑞
tensiunea electromotoare ( E)
-2 2 -3
2. Rezistența electrică (R) Ohm (Ω) 𝑈 𝑙 1Ω = 1kg∙A ∙m ∙s
𝑅 = 𝐼 = 𝜌𝑆
3. Rezistivitatea (ρ) Ohm∙metru (Ω∙m) 𝜌=
𝑆∙𝑅 1Ω∙m = 1kg∙A-2∙m3∙s-3
𝑙
4. Coeficientul de temperatură grad-1
ρ = ρ0(1+α∙t)
al rezistivității (α)
5. Energia electrică (W) Joule (J) W = U∙q = U∙I∙t 1J = 1kg∙m2∙s-2 = 1W∙s
6. Puterea electrică (P) Watt (W) 𝑃=
𝑊
=𝑈∙𝐼 1W = 1kg∙m2∙s-3
𝑡
7. Sarcina electrică (Q, q) Coulomb (C) Q=I∙t 1C=1A∙s
LEGI ȘI FORMULE ÎN ELECTRICITATE
NR. LEGEA EXPRESIA MATEMATICĂ DEFINIŢIA
1. Legea lui Ohm pentru o 𝑈 Intensitatea curentului este direct proporţională cu
𝐼=
porţiune de circuit 𝑅 U şi invers proporţională cu R
2. Legea lui Ohm pentru întreg 𝐸 Intensitatea curentului printr-un circuit este direct
𝐼=
circuitul 𝑅+𝑟 proporţională cu E şi invers proporţională cu (R+r)
3. Legea I a lui Kirchhoff Suma algebrică a curenților într-un nod de rețea
∑𝑛𝑖=1 𝐼𝑖 = 0
este egală cu zero
4. Legea a II-a a lui Kirchhoff Suma algebrică a tensiunilor electromotoare dintr-
∑𝑛𝑖=1 𝐸𝑖 = ∑𝑚
𝑗=1 𝑅𝑗 𝐼𝑗 un ochi de rețea este egală cu suma algebrică a
căderilor de tensiune pe laturile ochiului.
5. Gruparea serie a n rezistori 𝑅𝑠 = ∑𝑛𝑖=1 𝑅𝑖
6. Gruparea serie a n surse 𝑛𝐸
𝐼 = 𝑅+𝑛𝑟
identice
7. Gruparea paralel a n rezistori 1 1
𝑅𝑝
= ∑𝑛𝑖=1 𝑅
𝑖

8. Gruparea paralel a n surse 𝑛𝐸

𝐼 = 𝑛𝑅+𝑟
identice
9. Energia electrică (W) 𝑈2 OBSERVAȚIE:
𝑊 = 𝑈𝐼𝑡 = 𝐼2 𝑅𝑡 = 𝑅
𝑡 (1) sau (1) Pentru o porțiune de circuit
𝐸2
𝑊 = 𝐸𝐼𝑡 = 𝐼2 (𝑅 + 𝑟)𝑡 = 𝑅+𝑟 𝑡 (2) (2) Pentru întreg circuitul
10. Legea lui Joule 𝑈2 Căldura degajată la trecerea curentului printr-un
𝑄 = 𝐼2 𝑅𝑡 = 𝑡 consumator este direct proporțională cu I2, R și t
𝑅
11. Puterea curentului electric 𝑈2 OBSERVAȚIE:
𝑃 = 𝑈𝐼 = 𝐼2 𝑅 = 𝑅
(1) sau
(1) Pentru o porțiune de circuit
𝐸2
𝑃 = 𝐸𝐼 = 𝐼2 (𝑅 + 𝑟) = (2) (2) Pentru întreg circuitul
𝑅+𝑟
12. Randamentul unui circuit 𝑅 OBS. În cazul transferului max. de putere η=0,5.
𝜂=
electric simplu 𝑅+𝑟
13. *Transferul maxim de putere 𝐸2 Atenție! Puterea debitată 𝐸2
dintre o sursă și consumator 𝑃𝑒.𝑚𝑎𝑥. = 4𝑟 și are loc pentru R=r de sursă este: 𝑃𝑠 = 𝐸 ∙ 𝐼 = 2𝑟
 SINTEZE DE BACALAUREAT - TERMODINAMICĂ SI TEORIA CINETICO – MOLECULARĂ
1. MĂRIMI ȘI UNITĂȚI DE MĂSURĂ FUNDAMENTALE, ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL
NR. DENUMIREA MĂRIMII FIZICE (SIMBOLUL) UNITATEA DE MĂSURĂ (SIMBOLUL)
1. Lungimea (l) metrul (m)
2. Masa (m) kilogramul (kg)
3. Timpul (t) secunda (s)
4. Temperatura (T) Kelvinul (K)
5. Intensitatea curentului electric (I) Amperul (A)
6. Intensitatea luminoasă (I) candela (cd)
7. Cantitatea de substanţă(μ) kmolul (kmol)
TERMODINAMICĂ SI TEORIA CINETICO-MOLECULARĂ
2. MĂRIMI ȘI UNITĂȚI DE MĂSURĂ DERIVATE, ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL. FORMULE UTILZATE
NR. DENUMIREA MĂRIMII FIZICE FORMULA OBSERVAȚII
MĂRIMI TERMODINAMICE ŞI CINETICO-MOLECULARE
1. Numărul de kmoli (ν) m – masa de substanță; μ – masa molară
𝒎 𝑵 𝑽 N – nr. total de molecule
ν= = = NA – nr. lui Avogadro – nr. de molecule dintr-
𝝁 𝑵𝑨 𝑽𝝁
un kmol
V – volumul gazului; Vμ – volumul molar
2. Presiunea unui gaz. p – presiunea gazului
N
Formula fundamentală a teoriei 𝟏 n= - concentrația moleculelor
𝒑 = 𝒏𝒎 𝒗𝟐 V
cinetico-moleculare 𝟑 𝟎
m0 – masa unei molecule
v 2 – viteza pătratică medie
3. Energia cinetică medie de translație a unei
𝒎𝟎 𝒗𝟐
molecule (𝜺) 𝜺=
𝟐
4. Grad de libertate Posibilitatea unui sistem de a se deplasa pe o
anumită direcție. În conformitate cu spațiul
i real, există 3 grade de libertate pentru
translație și 3 grade de libertate pentru
rotație.
5. Energia cinetică medie de translație în funcție Teorema echipartiției energiei în funcție de
de gradele de libertate. gradele de libertate: fiecărui grad de libertate
i = 3 gaz ideal monoatomic 𝒌𝑻 al unei molecule îi corespunde o energie
i = 5 gaz ideal biatomic 𝜺=𝒊∙ 𝑘𝑇
𝟐 cinetică egală cu 2 .
i = 6 gaz ideal poliatomic k – constanta lui Boltzman
T – temperatura gazului
6. Ecuația termică de stare a gazului ideal 𝒑 = 𝒏𝒌𝑻
7. Ecuația calorica de stare a gazului ideal 𝒊 𝑅 = 𝑘 ∙ 𝑁𝐴 - constanta universală a gazelor.
𝑼 = 𝝂𝑹𝑻 U=ν∙NA𝜀 – energia internă gazului
𝟐
8. Viteza termică
𝟑𝑹𝑻
𝐯𝑻 = √𝒗𝟐 = √ 𝝁
LEGI, MĂRIMI FIZICE ȘI FORMULE ÎN TERMODINAMICĂ
1. Legea Boyle - Mariotte sau Presiunea unui gaz aflat la temperatură constanta variază invers
legea transformării izoterme 𝒑 ∙ 𝑽 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. proporțional cu volumul gazului.
(t=const., m=const.)
2. Legea Gay - Lussac sau 𝑽 Volumul unui gaz, aflat la presiune constantă, creste liniar cu temperatura.
𝑻
= 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. 1 1
legea transformării izobare 𝛼 = 𝑇 = 273,15 𝑔𝑟𝑑−1 coeficientul de dilatare izobară
(p=const., m=const.) sau: V=V0αT 0

3. Legea Charles sau legea 𝒑 Presiunea unui gaz, aflat la volum constantă, creste liniar cu temperatura
𝑻
= 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.
transformării izocore β=α
(V=const., m=const.) sau: p = p0βT
4. Ecuația generala a gazelor. 𝒑∙𝑽
= 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.
Ecuația Clapeyron 𝑻
sau:
Mendeleev
𝒑 ∙ 𝑽 = 𝝂𝑹𝑻
5. Principiul I al Variația energiei interne depinde doar Q – cantitatea de căldură
termodinamicii ΔU=Q-L de starea inițială și finală, fiind L=p∙ΔV – lucrul mecanic
independentă de proces.
6. Capacitatea calorică 𝑸 Reprezintă cantitatea de căldură [C]si=1J∙K-1
𝑪 = 𝜟𝑻 sau necesară unui corp pentru a-și
Q=CΔT modifica temperatura cu un grad.
7. Căldura molară Reprezintă cantitatea de căldură [C]si=1J∙kmol-1∙K-1
𝑸
𝑪 = 𝝂∙𝜟𝑻 sau necesară unui kmol dintr-un corp OBS. C=νC
Q=νCΔT pentru a-și modifica temperatura cu
un grad.
8. Căldura specifică Reprezintă cantitatea de căldură [c]si=1J∙kg-1∙K-1
𝑸
𝒄 = 𝒎𝜟𝑻 sau necesară unui kilogram dintr-un corp OBS. μc=C
Q=mcΔT pentru a-și modifica temperatura cu
un grad.
OBSERVAȚIE. Pentru gaze, valoarea coeficienților calorici este diferită după cum gazul este încălzit la volum constant sau la presiune
constantă.
9. Relația lui Robert CP-CV=R Cp, cp, respectiv CV, cV coeficienţii calorici la presiune, respectiv volum
Mayer 𝑹 constant.
𝒄 -𝒄 =𝑷 𝑽 𝝁
10. Indicele adiabatic 𝑪𝒑 OBSERVAȚIE. Într-un proces adiabatic sistemul nu schimbă căldură cu
𝜸= mediul exterior.
𝑪𝑽
11. *Randamentul 𝑳 𝑸 L – lucrul mecanic efectuat. Q1 – căldura primită, Q2 – căldura pierdută,
𝜼 = 𝑸 = 𝟏 − 𝑸𝟐 (1)
unui motor termic 𝟏 𝟏 cedată mediului exterior.
sau T1- temperatura sursei calde, T2 – temperatura sursei reci.
𝑻
𝜼 = 𝟏 − 𝑻𝟐 (2) OBSERVAȚIE. Rel. (2) reprezintă randamentul unui motor Carnot.
𝟏

Reprezentări grafice ale proceselor termodinamice simple în coordonate pV, pT și VT.

*Motoare termice Transformări simple ale gazului perfect

1. Transformare izocoră: V = const., m = const.

𝚫𝐕 = 𝟎, 𝐋 = 𝐩 ∙ 𝚫𝐕 = 𝟎, 𝚫𝐔 = 𝑸𝑽 = 𝛎𝐂𝑽 𝚫𝐓
2. Transformare izobară: p = const., m = const.
𝑳 = 𝒑 ∙ 𝜟𝑽 = 𝝂𝑹𝜟𝑻, 𝐐𝐩 = 𝛎𝐂𝐩𝚫𝐓, 𝚫𝐔 = 𝐐𝐩 − 𝐋 = 𝛎𝐂𝑽 𝚫𝐓
3. Transformare izotermă: T = const., m= const.
𝑽 𝑽
ΔU=0, 𝑳 = 𝑸 = 𝝂𝑹𝑻 𝐥𝐧 𝑽𝟐 = 𝟐, 𝟑𝝂𝑹𝑻 𝐥𝐠 𝑽𝟐
𝟏 𝟏
4. Transformare adiabatică: Q = 0, m = const.
𝚫𝐔 = −𝐋 = 𝛎𝐂𝑽 𝚫𝐓
OBSERVAȚIE: 1. Învelișul adiabatic este un înveliș care permite variația energiei interne
a sistemului decât prin schimb de lucru mecanic cu mediul exterior.
2. Ecuația transformării adiabatice este dată de relația: 𝑝V γ = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.
 SINTEZE DE BACALAUREAT – MECANICA
1. MĂRIMI ȘI UNITĂȚI DE MĂSURĂ FUNDAMENTALE, ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL
NR. DENUMIREA MĂRIMII FIZICE (SIMBOLUL) UNITATEA DE MĂSURĂ (SIMBOLUL)
1. Lngimea (l) metrul (m)
2. Masa (m) kilogramul (kg)
3. Timpul (t) secunda (s)
4. Temperatura (T) Kelvinul (K)
5. Intensitatea curentului electric (I) Amperul (A)
6. Intensitatea luminoasă (I) candela (cd)
7. Cantitatea de substanţă(μ) kmolul (kmol)
MECANICA
2. MĂRIMI ȘI UNITĂȚI DE MĂSURĂ DERIVATE, ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL
NR. DENUMIREA MĂRIMII FIZICE UNITATEA DE FORMULA DE DEFINIȚIE VALOAREA
(SIMBOLUL) MĂSURĂ ECHIVALENTĂ ÎN
(SIMBOLUL) UNITĂȚI S.I.
-1 -1) -1
1. ⃗)
Viteza (v metru∙secundă (m∙s Δr⃗ 1 m∙s
𝑣=
Δt
-2 -2
2. Accelerația (𝑎) metru∙secundă (m∙s ) Δv
⃗ 1 m∙s-2
a⃗ =
Δt
3. Forța (𝐹 ) Newton (N) 𝐹 =𝑚∙𝑎 1N = 1kg∙m∙s-2
4. Forța de greutate (𝐺 ) Newton (N) 𝐺 = 𝑚∙𝑔 1N = 1kg∙m∙s-2
5. Forța elastică (𝐹𝑒 ) Newton (N) 𝐹𝑒 = −𝑘 ∙ 𝑥 1N = 1kg∙m∙s-2
6. Forța de frecare (𝐹𝑓 ) Newton (N) 𝐹𝑓 = 𝜇 ∙ 𝑁 1N = 1kg∙m∙s-2
7. Lucrul mecanic (L) Joule (J) 1J = 1kg∙m2∙s-2
𝐿 = 𝐹 ∙ 𝑑 = 𝐹 ∙ 𝑑 ∙ cos 𝛼
2 -2
8. Lucrul mecanic al forței de Joule (J) 1J = 1kg∙m ∙s
𝐿𝐺 = 𝑚 ∙ 𝑔 ∙ ℎ
greutate
9. Lucrul mecanic al forței elastice Joule (J) 𝑘𝑥 2 1J = 1kg∙m2∙s-2
𝐿𝑒 = − 2
10. Lucrul mecanic al forței de Joule (J) 1J = 1kg∙m2∙s-2
𝐿𝑓 = −𝜇 ∙ 𝑁 ∙ 𝑑
frecare
11. Puterea mecanică (P) Watt (W) 𝛥𝐿 𝐿 1W= 1kg∙m2∙s-3
𝑃 = 𝛥𝑡 , sau 𝑃 = 𝛥𝑡 pentru L = const.
12. Energia cinetică (Ec) Joule (J) mv2 1J = 1kg∙m2∙s-2
Ec =
2
13. Energia potențială gravitațională Joule (J) 𝐸𝐺 = 𝑚 ∙ 𝑔 ∙ ℎ 1J = 1kg∙m2∙s-2
14. Energia potențială elastică Joule (J) 𝑘𝑥 2 1J = 1kg∙m2∙s-2
𝐸𝑒 = 2
-1
15. Impulsul mecanic al punctului Newton∙secundă (N∙s) 1N∙s=1kg∙m∙s
material (𝑝)
⃗ = m∙v
p ⃗
-1
16. Impulsul mecanic al unui sistem Newton∙secundă (N∙s) 1N∙s=1kg∙m∙s
de n puncte materiale, 𝑃⃗ = ∑𝑛𝑖=1 𝑝𝑖
impulsul total (𝑃⃗)
-1 -1 -2
17. Constanta de elasticitate (k) Newton∙metru 𝐸∙𝑙0 1N∙m = 1kg∙s
𝑘= 𝑆0
18. Alungirea absolută (Δl) metru 𝛥𝑙 = 𝑙 − 𝑙0 1m
19. Alungirea relativă (ε) Nu are 𝛥𝑙
𝜀= 𝑙0
-2
20. Newton∙metru 𝜎=𝑆
𝐹 1N∙m-2 = 1kg∙m-1∙s-2
Efortul unitar (σ)
0
21. Nu are 1
Randamentul planului înclinat 𝜂=
1+𝜇∙𝑐𝑡𝑔𝛼
PRINCIPII ȘI LEGI ÎN MECANICĂ
1. Principiul I al dinamicii, sau Un corp se mișcă rectiliniu și uniform, sau se află în repaus, atâta timp cât asupra lui nu
Principiul inerției. acționează alte corpuri din exterior, care să-i schimbe starea de mișcare.
2. Principiul al II-lea al dinamicii, sau Forța este mărimea fizică vectorială egală cu produsul dintre masă și vectorul accelerație:
Principiul fundamental. 𝐹 = 𝑚 ∙ 𝑎.
3. Principiul al III-lea al dinamicii, Dacă un corp acționează asupra altui corp cu o forță, numită acțiune, cel de-al doilea
sau Principiul acțiunilor reciproce. ⃗⃗⃗ .
răspunde cu o forță egală și de sens contrar, numită reacțiune: 𝐹 = −𝐹′
4. Legea I a frecării de alunecare Forța de frecare de alunecare dintre două corpuri nu depinde de aria suprafețelor în
contact.
5. Legea a II-a a frecării de Forța de frecare de alunecare dintre două corpuri este direct proporțională cu forța de
alunecare apăsare normală pe suprafața de contact: 𝐹𝑓 = 𝜇. 𝑁 ⃗ , unde μ este coeficientul de frecare.
6. Legea lui Hooke 1 𝐹
E – modulul de elasticitate longitudinal, sau modulul lui Young
𝛥𝑙 = 𝐸 ∙ 𝑆 ∙ 𝑙0 F – forța deformatoare
0
S0, l0 – secțiunea, respectiv lungimea inițială materialului solicitat
TEOREME DE VARIAȚIE ȘI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

1. Teorema de variație a energiei Variația energiei cinetice a unui punct material, care se deplasează în raport cu un sistem
cinetice a punctului material de referință inerțial, este egală cu lucrul mecanic al rezultantei forțelor externe ce
acționează asupra punctului material, în timpul acestei variații:𝛥𝐸𝑐 = 𝐿
2. Variația energiei potențiale Variația energiei potențiale a unui sistem este egală și de semn opus cu lucrul mecanic al
forțelor conservative care acționează asupra sistemului: 𝛥𝐸𝑝 = −𝐿
3. Legea conservării energiei 𝐸 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. Energia mecanică a unui sistem izolat în care acționează forțe
mecanice conservative este constantă în timp, adică se conservă.
4. *Teorema de variație a impulsului Impulsul forțelor externe ce acționează asupra unui sistem este egal cu impulsul total al
sistemului: 𝐹 ∙ 𝛥𝑡 = 𝛥𝑃 ⃗
5. *Legea conservării impulsului Dacă rezultanta forțelor externe care acționează asupra sistemului este egală cu zero,
impulsul total se conservă.

ACCELERAȚIA PE PLANUL ÎNCLINAT CU FRECARE ACCELERAȚIA PE PLANUL ORIZONTAL CU FRECARE SCRIPETELE

Urcare pe plan: 𝒂𝒖 = −𝒈(𝐬𝐢𝐧 𝜶 + 𝝁 ∙ 𝐜𝐨𝐬 𝜶) 𝐚 = −𝛍 ∙ 𝐠

 De regulă, forța de
frecare acționează în
sens invers mișcării.
 Deci, pentru a deduce
sensul mișcării este
suficient să sesizăm
sensul forței de
frecare.

Coborâre pe plan: 𝒂𝒄 = 𝒈(𝐬𝐢𝐧 𝜶 − 𝝁 ∙ 𝐜𝐨𝐬 𝜶)

www.manualdefiziaca.ro
 SINTEZE DE BACALAUREAT – OPTICA
1. MĂRIMI ȘI UNITĂȚI DE MĂSURĂ FUNDAMENTALE, ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL
NR. DENUMIREA MĂRIMII FIZICE (SIMBOLUL) UNITATEA DE MĂSURĂ (SIMBOLUL)
1. Lungimea (l) metrul (m)
2. Masa (m) kilogramul (kg)
3. Timpul (t) secunda (s)
4. Temperatura (T) Kelvinul (K)
5. Intensitatea curentului electric (I) Amperul (A)
6. Intensitatea luminoasă (I) candela (cd)
7. Cantitatea de substanţă(μ) kmolul (kmol)
OPTICA GEOMETRICĂ
 Reflexia luminii – este fenomenul de Legile reflexiei:
întoarcere parțială a luminii în mediul din care a 1. Raza incidentă, normala și raza reflectată se află în
venit, atunci când întâlnește suprafața de același plan.
separare dintre două medii. 2. Unghiul de incidență este egal cu unchiul de
reflexie, 𝒊̂ = 𝒓̂
 Refracția luminii – este fenomenul de Legile reflexiei:
schimbare a direcției de propagare a luminii, 1. Raza incidentă, normala și raza refractată se
atunci când străbate suprafața de separare află în același plan.
dintre două medii. 2. 𝒏𝟏 ∙ 𝐬𝐢𝐧 𝒊̂ = 𝒏𝟐 𝐬𝐢𝐧 𝒓̂ , unde n1, n2 sunt indicii de
refracție ai celor două medii.
𝒄
3. 𝒏 =
𝒗

IMAGINI ÎN LENTILE SUBȚIRI

1. Imagine reală 2. Imagine virtuală 3. Imagine într-o lentilă divergentă

SISTEME DE LENTILE SUBȚIRI, L1 ȘI L2

FORMULELE LENTILELOR SUBȚIRI:

𝟏 𝟏 𝟏 𝟏
𝟏. 𝐱𝟐
− 𝐱 = (𝐧 − 𝟏) (𝐑 − 𝐑 ) ,
𝟏 𝟏 𝟐
sau:
𝟏 𝟏 𝟏
2. 𝐱 − 𝐱 = 𝐟 = 𝐂 .
𝟐 𝟏
C se numește convergență și se
-1
măsoară în dioptrii (D). 1D = 1 m
𝐲𝟐 𝐱𝟐
3. 𝛃 = 𝐲 = 𝐱 - este mărirea liniară
𝟏 𝟏

1. Pentru un sistem de lentile subțiri, distanța focală este OBSEVAȚIE:

dată de relația: 1. F1 și F2 sunt focarele lentilei.
𝟏 𝟏 𝟏 2. A și A’, respectiv B și B’ se numesc puncte conjugate.
𝐅
= 𝐟 + 𝐟 + ∙∙∙
𝟏 𝟐 3. –f și f sunt distanțele focale.
2. Mărirea liniară β = β1+β2+∙∙∙ 4. O este centrul optic al lentilei.
I PHYSICS 5. Dreapta BOB’ este axa optică principală a lentilei, (AOP).
Se observă că orice lentilă are o singură AOP.
6. Orice altă dreaptă care trece prin O se numește axă optică
secundară, (AOS). O lentilă are o infinitate de AOS
 *OPTICA ONDULATORIE
Interferența luminii – este fenomenul de întâlnire și compunere a două unde coerente.
 Două unde se numesc coerente dacă au aceeași frecvență în punctul în care se compun, iar diferența de fază este
independentă de timp.
𝒄
 Lungimea de undă reprezintă drumul parcurs de undă în timp de o perioadă: 𝛌 = 𝐜 ∙ 𝐓 = 𝝂
 Obținerea undelor coerente se face prin divizarea frontului de undă. Divizarea frontului de undă se obține cu ajutorul unor
dispozitive, dintre care cel mai cunoscut este dispozitivul YOUNG.
𝐤𝛌𝐃
OP =𝒙𝒌 , 𝐱𝐤 = 𝐝
𝛌𝐃
Interfranja 𝐢 = 𝐱𝐤+𝟏 − 𝐱𝐤 = 𝐝
Drumul optic este (r) = n∙r
Diferența de drum este 𝛅 = 𝐫𝟐 − 𝐫𝟏
În punctul P vom avea un maxim de interferență dacă
𝛌
𝛅 = 𝟐𝐤 𝟐
În punctul P vom avea un minim de interferență dacă
𝛌
𝛅 = (𝟐𝐤 + 𝟏) 𝟐

ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

 Efectul fotoelectric extern – este fenomenul Legile efectului fotoelectric extern:
de scoatere a electronilor dintr-un material cu 1. Intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este direct
ajutorul radiației electromagnetice, proporţional cu fluxul radiaţiilor electromagnetice incidente, când
de exemplu – lumina. frecvenţa este constantă.
2. Energia cinetică a fotoelectronilor emişi este direct proporţională cu
frecvenţa radiaţiilor electromagnetice şi nu depinde de fluxul acestora.
3. Există o frecvenţă minimă, specifică fiecărei substanţe, numită
frecvenţă de prag, sau prag roşu, pentru care efectul nu se mai produce.
4. Efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu.
Ipotezele teoriei cuantice.
1. Ipoteza lui Planck. Energia unei particule este constituită din pachete de energie, numite cuante de energie. Deoarece
fiecărei particule i se poate atașa o lungime de undă, numită lungime de undă atașată, sau lungime de undă de Broglie, valoarea
acestei cuante este proporțională cu frecvența undei.
2. Ipoteza lui Einstein. Lumina este alcătuită din niște particule numite fotoni.
a. Viteza fotonului este viteza luminii: 𝐜 = 𝟑 ∙ 𝟏𝟎𝟖 𝐦/𝐬.
b. Fotonul are masă, dar numai de mişcare, conform teoriei relativităţii restrânse masa de repaus a fotonului este 𝐦𝟎 = 𝟎.
c. Energia fotonului este 𝛆 = 𝐡 ∙ 𝛎, unde 𝒉 = 𝟔, 𝟔𝟐𝟔 ∙ 𝟏𝟎−𝟑𝟒 𝑱 ∙ 𝒔 este constanta lui Planck.
𝐡𝛎 𝐡
d. Impulsul fotonului este 𝒑 = 𝒎𝒄 = =𝛌
𝐜
Ecuația lui Einstein. 𝐡𝛎 = 𝐋 + 𝐄𝐜 ,
relația exprimă legea conservării energiei în procesul de ciocnire plastică dintre un foton și un electron legat.
Explicarea legilor efectului fotoelectric extern.
Legea I. Flux luminos mare înseamnă număr mare de fotoni. Numărul mare de fotoni va genera un număr mare de electroni,
care vor genera, la rândul lor un curent anodic mare.
Legea a II-a. Din ecuația lui Einstein se vede că 𝑬𝒄 este proporţională cu frecvenţa, deoarece lucrul mecanic de extracţie este o
constantă de material.
Legea a III-a. Din ecuația lui Einstein se vede că există o frecvență 𝛎 = 𝛎𝟎 , pentru care 𝐄𝐜 = 𝟎 și 𝐡𝛎𝟎 = 𝐋. În acest caz 𝛎𝟎 este
frecvența de prag, sau pragul roșu.
Legea a IV-a. De fapt efectul fotoelectric nu este instantaneu, dar având în vedere viteza foarte mare de propagare a luminii,
putem considera că efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu!
.
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE…SAU SĂ REFLECTĂM PUȚIN.
Mărimile fizice sunt proprietăți măsurabile ale corpurilor.
Orice mărime fizică se reprezintă printr-un simbol, o literă mare sau mică, o valoare numerică și o unitate de măsură.
Deoarece mărimile fizice pot avea valori numerice foarte mari sau foarte mici și pentru a se putea opera matematic ușor cu
ele, valorile lor se reprezintă ca puteri ale lui 10.
Valorile mai mari se numesc MULTIPLI, iar valorile mai mici SUBMULTIPLI.
În exprimarea curentă, multipli și submultipli se reprezintă cu ajutorul unor prefixe, litere mari sau mici. De regulă, multipli cu
litere mari, iar submultipli cu litere mici.
Aceste prefixe trebuie memorate și convertite, ÎN MOD OBLIGATORIU, în puterea corespunzătoare a lui 10 atunci când facem
calcule matematice. De exemplu P = 0,5 kW = 0,5∙103W. Adică, de fapt valoarea numerică a puterii este (0,5k) = 0,5∙103

*) Se referă la filiera TEORETICĂ

Anexa nr. 2 la OMECTS nr. 5610/31.08.2012

III. ARII TEMATICE

Filiera teoretică – profilul real, Filiera vocaţională – profilul militar

A. MECANICA

CONŢINUTURI

1. PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA CLASICĂ

1.1. Mişcare şi repaus
1.2. Principiul I
1.3. Principiul al II-lea
1.4. Principiul al III-lea
1.5. Legea lui Hooke. Tensiunea în fir
1.6. Legile frecării la alunecare

2. TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

2.1. Lucrul mecanic. Puterea mecanică
2.2. Teorema variaţiei energiei cinetice a punctului material
2.3. Energia potenţială gravitaţională
2.4. Legea conservării energiei mecanice
2.5. Teorema variaţiei impulsului
2.6. Legea conservării impulsului

LISTA DE TERMENI

1. PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA CLASICĂ

 viteză, vectorul viteză
 acceleraţie, vectorul acceleraţie
 modelul punctului material
 principiul inerţiei
 principiul fundamental al mecanicii clasice
 unitatea de măsură a forţei
 principiul acţiunilor reciproce
 forţe de contact între corpuri
 legile frecării la alunecare
 legea lui Hooke, forţa elastică
 forţa de tensiune
2. TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ
 lucrul mecanic, mărime de proces
 unitatea de măsură a lucrului mecanic
 interpretarea geometrică a lucrului mecanic
 expresia matematică a lucrului mecanic efectuat de forţa de greutate în câmp gravitaţional
uniform, a lucrului mecanic efectuat de forţa de frecare la alunecare şi a lucrului mecanic
efectuat de forţa elastică
 puterea mecanică
 unitatea de măsură a puterii în S.I.
 randamentul planului înclinat
 energia cinetică a punctului material
 teorema variaţiei energiei cinetice a punctului material
 energia potenţială
Pagina 4 din 11
Programa de examen pentru disciplina Fizică, Filiera teoretică – profilul real şi Filiera vocaţională – profilul militar
Bacalaureat 2013
Anexa nr. 2 la OMECTS nr. 5610/31.08.2012

 variaţia energiei potenţiale gravitaţionale a sistemului corp – Pământ

 energia mecanică, mărime de stare
 legea conservării energiei mecanice
 impulsul punctului material şi a unui sistem de puncte material
 teorema variaţiei impulsului
 legea conservării impulsului

B. ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ

CONŢINUTURI

1. NOŢIUNI TERMODINAMICE DE BAZĂ

2. PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII
3. APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII LA TRANSFORMĂRILE
GAZULUI IDEAL
4. MOTOARE TERMICE
5. PRINCIPIUL AL II-LEA AL TERMODINAMICII

LISTA DE TERMENI

1. NOŢIUNI TERMODINAMICE DE BAZĂ

 masă moleculară
 masă moleculară relativă
 cantitate de substanţă
 masă molară
 volum molar
 numărul lui Avogadro
 echilibru termic
 corespondenţa între valoarea numerică a temperaturii în scara Celsius şi valoarea numerică a
acesteia în scara Kelvin
2. PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII
 lucrul mecanic în termodinamică, mărime de proces
 interpretarea geometrică a lucrului mecanic în termodinamică
 energia internă a unui sistem termodinamic, mărime de stare
 căldura, mărime de proces
 înveliş adiabatic
 principiul I al termodinamicii
 coeficienţi calorici (relaţii de definiţie, unităţi de măsură în SI)
 relaţia Robert - Mayer
3. APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII LA TRANSFORMĂRILE
GAZULUI IDEAL
 energia internă a gazului ideal ( monoatomic, diatomic, poliatomic)
 variaţia energiei interne, lucrul mecanic şi cantitatea de căldură pentru transformările simple
ale gazului ideal ( izobară, izocoră, izotermă, adiabatică)
4. MOTOARE TERMICE
 explicarea funcţionării unui motor termic
 descrierea principalelor cicluri termodinamice – Otto, Diesel – pe baza cărora funcţionează
motoarele termice
 randamentul unui motor termic
5. PRINCIPIUL AL II-LEA AL TERMODINAMICII
 ciclul Carnot, randamentul ciclului Carnot
Pagina 5 din 11
Programa de examen pentru disciplina Fizică, Filiera teoretică – profilul real şi Filiera vocaţională – profilul militar
Bacalaureat 2013
Anexa nr. 2 la OMECTS nr. 5610/31.08.2012

C. PRODUCEREA ŞI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

CONŢINUTURI

1. CURENTUL ELECTRIC
2. LEGEA LUI OHM
3. LEGILE LUI KIRCHHOFF
4. GRUPAREA REZISTOARELOR ŞI GENERATOARELOR ELECTRICE
5. ENERGIA ŞI PUTEREA ELECTRICĂ

LISTA DE TERMENI

1. CURENTUL ELECTRIC
 curentul electric
 intensitatea curentului electric
 unitatea de măsură a intensităţii curentului electric
 circuit electric simplu
 tensiune electromotoare a unui generator electric, tensiunea la bornele generatorului, căderea
de tensiune în interiorul generatorului
2. LEGEA LUI OHM
 rezistenţa electrică
 legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit şi pentru întreg circuitul
 unitatea de măsură pentru rezistenţa electrică
 rezistenţa electrică a unui conductor liniar
 rezistivitatea electrică, dependenţa rezistivităţii electrice de temperatură
3. LEGILE LUI KIRCHHOFF
 reţeaua electrică
 nodul de reţea
 ochiul de reţea
 legile lui Kirchhoff
4. GRUPAREA REZISTOARELOR ŞI GENERATOARELOR ELECTRICE
 rezistenţa electrică echivalentă a grupării serie, paralel sau mixtă a mai multor rezistori
 rezistenţa electrică echivalentă şi t.e.m. echivalentă corespunzătoare grupării serie / paralel a
mai multor generatoare electrice
5. ENERGIA ŞI PUTEREA ELECTRICĂ
 expresia energiei transmise de generator consumatorului într-un interval de timp
 expresia energiei disipate în interiorul generatorului
 randamentul unui circuit electric simplu
 puterea electrică; relaţii ce caracterizează puterea electrică

Pagina 6 din 11
Programa de examen pentru disciplina Fizică, Filiera teoretică – profilul real şi Filiera vocaţională – profilul militar
Bacalaureat 2013
- Fizica – (din greacă – physikos = natural, sau physis = natură) este știința care studiază legile
generale ale naturii.
- Scopul fizicii este acela de a descoperi și aplica legile care guvernează interacțiunile dintre
corpurile materiale sau dintre corpurile materiale și diferite câmpuri de forțe.
- Misiunea a fizicii este stabilirea legilor generale care pot explica modul în care se desfășoară
fenomenele fizice observate în natură.
Metodele științifice de studiu în fizică sunt:
1. Observația – este un procedeu al cunoașterii științifice care constă în contemplarea metodică și
intenționată a unui obiect sau a unui proces.
2. Rațiunea – reprezintă facultatea omului de a cunoaște, de a gândi logic, de a înțelege sensul și
legătura fenomenelor.
3. Experimentul – este un procedeu de cercetare în știință, care constă în provocarea intenționată
a unor fenomene în condițiile cele mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează, de
regulă în baza unor ipoteze și modele prealabile, (din latină, experimentum – încercare).
Observația, rațiunea și experiența formează metoda științifica de studiere a naturii, cu scopul de a
înțelege fenomenele ce se desfășoară în universul cunoscut de om până în prezent.
- Fenomen fizic – este un fapt petrecut în natură: un proces, o transformare din natură, (din greacă
phainomenon – care apare, care este vizibil). Exemplu: ploaia, căderea corpurilor pe Pământ,
vaporizarea apei, reflexia luminii pe diferite suprafețe, etc.
- Mărimile fizice – sunt proprietăți măsurabile ale corpurilor. Mărimile fizice sun necesare pentru a
ordona corpurile în funcție de o anumită proprietate. Exemple de mărimi fizice sunt: masa,
temperatura, viteza, sarcina electrica…etc.
- Măsurarea este un proces prin care se compară o mărime fizică cu o altă mărime bine definită, de
aceeași natură, ce a fost aleasă ca etalon, unitate de măsură.
Unele mărimi fizice sunt mărimi fundamentale, ele fiind definite numai prin descrierea
procedeului de măsurare. De exemplu, distanța se determina prin măsurare cu o riglă, sau cu o ruletă.
Timpul se măsoară cu un ceas, un cronometru. Alte mărimi fizice sunt mărimi derivate, ele fiind
definite prin formule de calcul ce utilizează mărimile fundamentale.
Mărimile fizice fundamentale:
Tabelul 1
Nr. Denumirea mărimii fizice Simbolul Unitatea de măsură Simbolul

1. Lungimea l metrul m
2. Masa m kilogramul kg
3. Timpul t secunda s
4. Temperatura T Kelvinul K
5. Intensitatea curentului electric I Amperul A
6. Intensitatea luminoasă I candela cd
7. Cantitatea de substanţă μ kmolul kmol
Acestor unități de măsură, Tabelul 1, li se adaugă două unități de măsură suplimentare, și anume
pentru unghiul plan, radianul (rad) și pentru unghiul solid, steradianul (sterad).
- Sistemul Internațional de unități de măsură, S.I. – reprezintă ansamblul de unități de măsură
fundamentale și derivate convenite și acceptate de întreaga comunitate a oamenilor de știință și,
evident de toate țările prin convențiile și tratatele internaționale.
Pe lângă acestea există o categorie de unități de măsură folosite și acceptate tradițional, sau din
considerente istorice, în diferite țări. Din această categorie de țări excelează Marea Britanie și țările
care fac, sau au făcut parte din imperiul britanic. Aceste unități de măsură sunt tolerate în Sistemul
Internațional, existând sisteme de conversie.
De exemplu: pentru lungime se folosește yardul, 1 yard = 0,9144 m, sau țolul, 1 țol = 0,254 cm. În

1
țara noastră se folosește hectarul ca unitate de măsură pentru suprafață, 1 ha = 10.000 m2, banița, ca
unitate de măsură pentru volum. Alte unități de măsură tradiționale (tolerate) sunt folosite mai frecvent
decât cele din SI, ex.: caloria, pentru măsurarea energiei termice, 1 cal = 4,1855 J, kWh, 1 kWh =
3,6∙106J, sau BTU, British Thermal Unit, 1 BTU = 1055.05585 J, …etc.
Sistemul Internațional mai este numit Sistem MKS, (metru, kilogram, secundă), sau Sistem cgs,
(centimetru, gram, secundă).
Mărimile fizice pot fi:
1. Mărimi fizice scalare, sunt mărimi determinate doar de valoarea lor numerică. De ex.: masa
unui corp este m = 2 kg, sau puterea unei mașini este P = 77 kW.
2. Mărimi fizice vectoriale, sunt mărimi determinate atât prin valoarea lor numerică (numită
mărimea vectorului sau modulul vectorului), cât și prin direcția și sensul vectorului. De ex.: un corp se
deplasează între două orașe A și B cu viteza v = 60 km/h. Dar această afirmație nu este suficientă.
Trebuie să precizăm și sensul de deplasare: spre A sau spre B. Direcția este drumul dintre A și B.
Din exemplele de mai sus observați că orice mărime fizică se reprezintă prin trei elemente:
1. simbolul, este o literă mare sau mică și este consacrată mărimii respective;
2. valoarea numerică, modulul;
3. unitatea de măsură, este o literă, de obicei literă mare, sau un grup de litere, dintre care prima
este literă mare. Litera care se atribuie unității de măsură este o literă consacrată și unică și este, de
regulă prima literă a numelui unui fizician, om de știință.
Mult timp, fizica a fost numită știința măsurării, deoarece studiul fenomenelor fizice implică
măsurarea unor mărimi fizice caracteristice. Aceasta comparare (sau măsurare) se realizează cu
ajutorul unor instrumente sau aparate de măsură.
- Instrumentul de măsură – (din latină, instrumentum = unealtă, instrument) este un sistem tehnic
proiectat și construit pentru observarea, cercetarea, măsurarea sau controlul unor mărimi, în cazul
nostru mărimi fizice.
- Unitate de măsură – este o mărime fizică scalară în funcție de care se exprimă toate mărimile de
aceeași natură. De multe ori o unitate de măsură este prea mare, sau prea mică pentru exprima
convenabil mărimea fizică respectivă. Pentru a evita acest neajuns se folosesc multipli și, după caz,
submultipli ai mărimilor fizice respective.
- Multipli și submultipli – sunt prefixe atașate unității de măsură pentru a exprima în limbajul
curent o expresie matematică. Prefixul substituie, este egal cu, o putere a lui 10, Tabelul 2.
Tabelul 2
Submultipli Multipli
Prefix Simbol Putere Prefix Simbol Putere
a lui 10 a lui 10
deci d 10-1 deca da 101
centi c 10-2 hecto h 102
mili m 10-3 UNITATEA kilo k 103
micro μ 10-6 DE mega M 106
nano n 10-9 MĂSURĂ giga G 109
pico p 10-12 100 = 1 tera T 1012
femto f 10-15 peta P 1015
atto a 10-18 exa E 1018
zepto z 10-21 zetta Z 1021
yocto y 10-24 yotta Y 1024

- Sistemele de unități de măsură – sunt seturi de mărimi fizice fundamentale și de unitățile de

măsură corespunzătoare acestora.
- Materia (lat. materia = stofă, substanță) este un termen general pentru toate elementele care ne
înconjoară și din care suntem alcătuiți și noi. Din punctul de vedere al fizicii, materia se găsește în
Univers sub formă de substanță și sub formă de câmp.
- Substanța – este categoria de materie care intră în alcătuirea corpurilor. În activitatea noastră

2
zilnică intrăm în interacțiune cu substanța prin intermediul organelor noastre de simț. O vedem, o
mirosim, o gustăm…și așa mai departe.
- Corpurile fizice – sunt obiecte din natură, ex. creionul, scaunul, Soarele, florile,…etc. Corpurile
fizice sunt forma sub care se găsește substanța în natură.
- Câmpul fizic – este o formă de existență a materiei care se manifestă prin existența diferitelor
interacțiuni.
Câmpurile fizice pot fi câmpuri scalare sau câmpuri vectoriale, în funcție de mărimea fizică ce-l
caracterizează. Exemple de câmpuri fizice sunt: (i) temperatura dintr-o camera, formează un câmp
scalar; (ii)vectorii câmp electric dintr-un nor de ploaie, generează un câmp vectorial.
Câmpurile nu sunt sesizate direct. Noi sesizăm interacțiunea unui câmp cu substanța, iar după modul
în care se comportă un corp într-o regiune a spațiului putem face aprecieri în legătură cu natura
câmpului.
De exemplu, un măr care cade din pom confirmă existența câmpului gravitațional. Mișcarea acului
unei busole confirmă existența unui câmp magnetic, faptul că, într-o cameră, la geam este mai răcoare,
iar lângă sobă este mai cald confirmă existența unui câmp de temperatură…și așa mai departe.
- Lege fizică – este o legătură cauzală bine definită între diferite fenomene sau procese fizice din
natură. Prin observații sau prin determinări experimentale, oamenii descoperă aceste legături și
stabilesc relațiile cauzale între schimbările diferitelor mărimi fizice ce caracterizează fenomenele
respective. Legile generale care guvernează fenomenele fizice se numesc legi fizice. Pe baza legilor
fizice se poate analiza un anumit fenomen care este observat în natura sau în laborator. De asemenea,
aplicând legi fizice specifice, se poate prevedea starea viitoare a unui sistem fizic.
- Experiment fizic – este un ansamblu de observații dirijate și efectuate în laborator, în scopul
înțelegerii unor fenomene fizice.
Pentru ca experimentele a fi considerate valabile, trebuie sa existe o concordanta între: (i) rezultatele
analizei științifice ale fenomenului (exprimate printr-o lege), (ii) observațiile dirijate din laborator
(experiment) și (iii) observarea fenomenului în natură.
- Timpul – reprezintă o măsură a duratei proceselor fizice. Timpul este măsurat prin durata unui alt
proces, observat de om, a cărui evoluție este considerată constantă, sau aproximativ constantă.
De exemplu rotația completă a Pământului în jurul propriei sale axe, este un fenomen pe care oamenii
l-au sesizat că are o durată constantă în timp și l-au stabilit ca etalon de măsurarea timpului. O rotație
completă a Pământului în jurul propriei axe = 1 zi. Astfel, când Pământul se rotește în jurul propriei
sale axe de aprox. 365,25 ori, Pământul efectuează o rotație completă în jurul Soarelui. O rotație
completă în jurul Soarelui = 1 an.
- Spațiul – este "locul" în care se desfășoară fenomenele fizice. Spațiul fizic convențional este spațiul
euclidian, care este tridimensional. În spațiul tridimensional sunt suficiente trei numere care sa descrie
poziția unui corp în spațiu. Aceste numere sunt determinate prin alegerea Sistemului de referință față
de care se raportează corpul.

BIBLIOGRAFIE:
1. http://www.physics.pub.ro/Cursuri/Carmen_Schiopu_Fizica_generala_1/MECANICA_VECT
ORIALA1.pdf
2. https://www.google.ro/search?q=fenomene+fizice&espv=2&biw=1366&bih=599&source=lnm
s&tbm=isch&sa=X&ei=3lOIVcb1PImpsAHHr4TACw&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=
arhimede

3
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ

PENTRU EXAMENELE DE BACALAUREAT

ŞI ADMITERE ÎN FACULTĂŢI DE PROFIL TEHNIC

PROFESOR,

MAN TIBERIU

1
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

1. MECANICA

1.1. CINEMATICA
1.1.1.VITEZA ŞI ACCELERAŢIA

I. VITEZA
x deplasare
A. Pentru mişcarea rectilinie Viteza medie vm  
t timp
dx
Viteza momentană v  xt  , unde x  xt  reprezintă
dt
legea de mişcare. vSI  m s

 r 
B. Pentru mişcarea curbilinie Vectorul viteză medie vm  unde r este vectorul de
 t
poziţie, iar r este vectorul deplasare.

 dr 
Vectorul viteză momentană v   r t  .
dt
II. ACCELERAŢIA
v
A. Pentru mişcarea rectilinie Acceleraţia medie am 
t
dv
Acceleraţia (momentană) a vt  , aSI  m s 2
dt

 v
B. Pentru mişcarea curbilinie Vectorul acceleraţie medie am 
t

  dv 
y at  Vectorul acceleraţie (momentană) a  v t  .
v dt
Obs. Vectorul viteză este orientat tangent la traiectorie, iar
 vectorul acceleraţie este orientat către interiorul curburii şi are două
r  componente:
 a
an - acceleraţia tangenţială at – datorată variaţiei vitezei ca valoare;
x - acceleraţia normală an – datorată variaţiei vitezei ca orientare.

1.1.2. TIPURI DE MIŞCĂRI ALE PUNCTULUI MATERIAL

I. MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORMĂ

Traiectoria este rectilinie  
v v
Viteza este constantă
Legea de mişcare este: x0 x
d
x  x0  v t  t 0  , sau, dacă notăm deplasarea cu
t0 t
d  x  x  x0 şi presupunem t0  0 , se poate scrie mai
simplu d  v  t .

2
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

II. MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORM VARIATĂ

Traiectoria este rectilinie
Acceleraţia este constantă
Dacă a>0 – mişcarea este rectilinie uniform accelerată
Dacă a<0 – mişcarea este rectilinie uniform frânată
Mişcarea este caracterizată de trei ecuaţii 
dependente: a
 
Legea vitezei v  v 0  a (t  t 0 ) v0 v
at  t 0 
2
x0 x
Legea spaţiului x  x0  v 0 t  t 0   d
2
2 2 t0 t
Ecuaţia Galilei v  v0  2a ( x  x0 )
Dacă facem simplificarea notaţiilor ca şi la mişcarea rectilinie uniformă, sistemul de relaţii devine:
v  v0  at

 at 2
 d  v0 t 
 2
2 2
v  v0  2ad
Un caz particular al acestei mişcări îl reprezintă mişcarea în câmp gravitaţional pe verticală:
a) la coborâre b) la urcare
v  v0  gt v  v0  gt
 2 
 gt  gt 2
h  v0t  h  v0t  unde g  9,81 m s 2 - acceleraţia gravitaţională.
 2  2
2 2 2 2
v  v0  2 gh v  v0  2 gh

III. MIŞCAREA CIRCULARĂ UNIFORMĂ v

Traiectoria este circulară
s
Viteza este constantă în modul (nu şi ca orientare)
Mişcarea circulară este o mişcare periodică. v
Se definesc patru mărimi: 
a) Perioada T = timpul în care se parcurge un cerc complet.
r
T SI  s
b) Frecvenţa  = numărul de rotaţii efectuate în unitatea de
N
timp:   , unde  SI  Hz(hertz ) .
t
s
c) Viteza liniară v  , unde v SI  m s .
t

d) Viteza unghiulară   , unde  SI  rad s , iar radianul este unitatea de măsură din SI
t
pentru unghiuri plane (360°=2π rad).
Relaţiile dintre cele patru mărimi se pot deduce uşor dacă în formulele ultimelor trei mărimi
luăm t  T . Se obţin:
1 2r 2
 , v ,  .
T T T
Înlocuind apoi pe T, se pot obţine şi celelalte trei relaţii.

3
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

1.2. DINAMICA

1.2.1. PRINCIPIILE MECANICII

I. Principiul inerţiei
Un corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă cât timp asupra sa
nu acţionează alte corpuri care să îi schimbe această stare de mişcare.
Măsura inerţiei este masa; se notează m sau M şi mSI  kg . Masa unui corp omogen se
poate exprima cu ajutorul densităţii ρ:
m    V , unde V este volumul corpului şi  SI  kg m3 .
II. Principiul fundamental al dinamicii
 
F  ma
- Poate fi privit ca o definiţie a forţei
- De aici se deduce şi unitatea de măsură pentru forţă: F SI  kg  m s 2  N (newton )

- Atunci când asupra unui corp acţionează, simultan, mai multe forţe, F reprezintă rezultanta
acestora
III. Principiul acţiunii şi reacţiunii
Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune, cel de-al doilea
reacţionează cu o forţă egală şi de sens contrar numită reacţiune.

1.2.2. TIPURI DE FORŢE

I. Forţa gravitaţională
Este forţa dintre două corpuri punctiforme (cu dimensiunile neglijabile în raport cu distanţa
dintre ele) de masă M şi m aflate la distanţa r. Expresia
  M
este dată de legea atracţiei universale a lui Newton: m F F
M m
Fk 2 ,
r
unde k  6,67  10 11 Nm 2 kg 2 se numeşte constanta r

gravitaţională. Datorită acestei valori foarte mici, forţa gravitaţională este semnificativă numai dacă
cel puţin unul dintre corpuri are masa foarte mare.
Dacă M reprezintă masa unei planete (de exemplu Pământul), iar m este masa unui corp
oarecare, forţa gravitaţională devine greutatea corpului:
G  m g
M
unde g  k 2 este acceleraţia gravitaţională, iar r  R  h , R fiind raza planetei şi h altitudinea.
r
M
La nivelul solului, pentru h  0 , se obţine g  k 2 . Pentru Pământ, la nivelul solului,
R
2
g  9,81 m s , iar R  6370km (valori medii).
Se poate defini şi intensitatea câmpului gravitaţional al corpului ceresc de masă M:

 F M
  , cu mărimea   k 2 , unde SI  N kg .
m r

II. Reacţiunea normală

Este forţa cu care reacţionează o suprafaţă la apăsarea exercitată de un corp asupra ei. Se
notează cu N şi este orientată întotdeauna perpendicular pe suprafaţă.

4
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

Ea nu este egală întotdeauna cu greutatea, ci cu forţa de apăsare normală. Exemple:

 
 N N
N 
Fy F
α Gt
Fx
Gn

G  α
G 
G
a) b) c)

- în cazul a) N  G  mg ;
- în cazul b) N  G  Fy  mg  F sin  , unde Fx  F cos  şi Fy  F sin  sunt componentele

forţei F pe direcţiile orizontală şi verticală;
- în cazul c) N  Gn  mg cos  , unde Gt  mg sin  şi Gn  mg cos sunt, respectiv, greutatea
tangenţială şi greutatea normală, sau componentele greutăţii pe planul înclinat.

III. Tensiunea în fir


Este forţa care apare într-un fir inextensibil ca reacţiune la forţa de întindere ce T
acţionează asupra sa.
- În orice secţiune a firului apar două tensiuni egale şi de sens contrar; una 
acţionează asupra unui capăt al firului, iar a doua asupra celuilalt. T
- De-a lungul unui fir ideal, tensiunea are aceeaşi valoare în orice punct.
întindere
IV. Forţa de frecare
Este forţa care apare la contactul dintre două corpuri, opunându-se deplasării relative a
acestora.
Este de două tipuri:
- Forţă de frecare statică – apare cât timp corpurile nu alunecă; ea nu are valoare constantă ci
variază de la zero la o valoare maximă, fiind în permanenţă egală în modul cu forţa
rezultantă care tinde să deplaseze corpurile unul faţă de celălalt;
- Forţă de frecare la alunecare – apare din momentul în care corpurile încep să se mişte unul
faţă de celălalt.
Legile frecării
1. Forţa de frecare la alunecare nu depinde de aria suprafeţelor în contact.
2. Forţa de frecare la alunecare este direct proporţională cu forţa de apăsare exercitată de un
corp asupra celuilalt.
F f    N , unde μ este  Ff
coeficientul de frecare la alunecare. N
Această forţă de frecare la  
Ff N
alunecare reprezintă, teoretic, limita F
maximă a forţei de frecare statică:  F
G static alunecare

Unghiul de frecare  
Reprezintă unghiul planului înclinat pentru care un N Ff
corp alunecă uniform pe plan:
 N  Gn Gt
 şi
Gt  F f  m  a Gn

φ G

5
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

Gn  mg cos  F f  N
înlocuind ;
Gt  mg sin  a0
se obţine tg  
Randamentul planului înclinat
Se poate calcula ca raportul dintre:
- lucrul mecanic util – necesar pentru a ridica uniform un corp direct pe verticală până la o
înălţime oarecare;
- lucrul mecanic consumat – necesar pentru a ridica uniform acelaşi corp, până la aceeaşi
înălţime, pe planul înclinat cu frecare.
L sin 
 u  , unde α este unghiul planului, iar μ este coeficientul de frecare la
Lc sin    cos 
alunecare dintre corp şi plan.

V. Forţa elastică
Este forţa care apare într-un corp deformabil elastic şi se opune deformării.
Pentru un corp elastic liniar omogen, proprietăţile elastice sunt descrise de legea lui Hooke:
F l
E , unde
S l0
F = forţa deformatoare l0
l
S = secţiunea corpului
∆l = l - l0 = alungirea corpului
l0 = lungimea corpului în stare nedeformată 
E = modulul de elasticitate (modulul lui Young) care depinde de S F e

material, unde E SI  N m .2


Legea se mai poate scrie sub o formă concentrată: F
F l
  E   , unde   se numeşte efortul unitar, iar   este
S l0
alungirea relativă.
Cum forţa elastică este egală în modul cu forţa deformatoare, din legea lui Hooke rezultă
ES ES
F  l şi dacă presupunem că secţiunea este practic constantă, raportul k  reprezintă
l0 l0
constanta elastică a corpului. Atunci, Fe  k  l , iar vectorial, deoarece forţa elastică se opune
 
deformării, Fe   k  l .
Constanta elastică este o proprietate a fiecărui corp în parte. k SI  N m.

VI. Forţa centrifugă

Mişcarea circulară uniformă, ca orice mişcare curbilinie, este o
mişcare accelerată. În acest caz, acceleraţia are orientarea pe direcţia razei
(normal la traiectorie), spre centrul cercului. Ea se datorează variaţiei
vectorului viteză ca orientare, modulul rămânând constant. Această
acceleraţie se numeşte acceleraţie centripetă şi are expresia: 
T
v2 
acp   2  r  v
r G
Dinamica mişcării circulare uniforme poate fi tratată în două moduri: 
1. Inerţial Fcf
Aplicăm principiul fundamental al dinamicii şi spunem că rezultanta

6
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

tuturor forţelor care acţionează asupra corpului este egală cu masa înmulţită cu acceleraţia
 
centripetă R  m  acp .
2. Neinerţial
Ne plasăm, imaginar, în centrul traiectoriei, cu faţa spre corp şi presupunem că acesta este
tot timpul în echilibru. În acest caz, este necesar să introducem o forţă suplimentară, în sens invers
acceleraţiei centripete, pe care o numim forţă centrifugă:
mv 2
Fcf   m 2 r .
r
Exemplu:
Un om roteşte cu viteză constantă un corp de masă m, cu ajutorul unui fir, în plan vertical.
Care este tensiunea în fir în punctul inferior?
Metoda I (inerţial):
Asupra corpului acţionează greutatea şi tensiunea în fir. Din principiul fundamental,
  
G  T  m  acp şi dacă ţinem cont de orientare (acceleraţia centripetă este orientată vertical în sus),
 v2 
T  G  m  acp . Înlocuind expresiile greutăţii şi acceleraţiei centripete, obţinem T  m g   .
 r 
Metoda II (neinerţial):
La acelaşi rezultat se ajunge dacă introducem forţa centrifugă şi presupunem echilibrul
corpului:
   mv 2
G  T  Fcf  0 şi dacă ţinem cont de orientare, T  G  Fcf , deci T  mg  , sau
r
 v2 
T  m g   .
 r 
Observaţie: Denumirea de forţă centripetă este oarecum improprie. Ea nu este o forţă de
sine stătătoare aşa cum sunt greutatea, tensiunea în fir etc. Mai corect ar fi să spunem că rezultanta
forţelor care acţionează asupra corpului şi care face ca acesta să se mişte pe traiectoria circulară
este de tip centripet, adică este orientată spre interiorul traiectoriei.

1.2.3. ENERGIA MECANICĂ

I. LUCRUL MECANIC
Lucrul mecanic al unei forţe constante F al cărei punct de aplicaţie se deplasează pe
distanţa d şi care face unghiul cu θ cu deplasarea este:
L  F  d  cos  , unde L SI  J ( joule) .
- Dacă forţa este în sensul deplasării, cos   0 , deci L  0 şi forţa se numeşte forţă motoare;
- Dacă forţa este în sens invers deplasării, cos   0 , deci L  0 şi forţa se numeşte forţă
rezistentă;
- Dacă forţa este perpendiculară pe direcţia deplasării, F
cos   0 şi L  0 . L= aria
Lucrul mecanic este o mărime scalară care se poate scrie şi
ca produsul scalar dintre vectorul forţă şi vectorul deplasare:
 
F
L  F d
Pentru forţe care nu sunt x
k∆l L
constante, se poate calcula lucrul
mecanic geometric, ca fiind egal x1 x2
numeric cu aria cuprinsă sub graficul forţei în funcţie de deplasare:
Metoda se poate aplica, de exemplu, pentru forţa elastică.
∆l x Fe  k  l
7
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

Calculând aria de sub grafic, se obţine:

k  (l ) 2
LFe   unde semnul – se datorează faptului că forţa elastică este în sens invers
2
deformării, deci este o forţă rezistentă (   180 , cos   1 ).

II. PUTEREA MECANICĂ

Este mărimea care descrie capacitatea unui sistem de a face lucru mecanic L într-un timp t
cât mai scurt.
L
P  , unde P SI  W (watt ) . Pentru o forţă motoare constantă care acţionează asupra
t
F d
unui corp, se defineşte puterea instantanee P   F  v , unde v este viteza corpului.
t
III. ENERGIA MECANICĂ
Este mărimea care descrie capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic. Este de două
tipuri:
- energie cinetică
- energie potenţială
A. Energia cinetică
Este energia pe care o au corpurile în mişcare. Se poate defini plecând de la mişcarea
rectilinie uniform variată, folosind ecuaţia Galilei şi principiul fundamental al dinamicii.
 
Considerăm un corp de masă m care sub acţiunea forţei F se mişcă cu acceleraţia a şi îşi
 
modifică viteza de la v1 la v2 . Din ecuaţia Galilei,
m
v22  v12  2ad şi înmulţind cu şi ştiind că F  m  a , obţinem relaţia
2
mv22 mv12 mv22 mv12
  m  a  d , sau   F d .
2 2 2 2
mv 2
Termenul Ec  reprezintă energia cinetică a corpului, unde Ec SI  J . Ultima relaţie
2
se mai poate scrie: Ec2  Ec1  L , sau
Ec  L .
Această ultimă relaţie reprezintă teorema variaţiei energiei cinetice a punctului material:
variaţia energiei cinetice a unui punct material este egală cu lucrul mecanic total efectuat asupra sa.
B. Energia potenţială
Forţele care acţionează asupra unui punct material pot fi împărţite în două categorii:
- forţe conservative – pentru care lucrul mecanic nu depinde de drum;
- forţe neconservative.
În mecanică, singurele forţe conservative sunt forţa gravitaţională (greutatea) şi forţa
elastică. Pentru aceste forţe se defineşte energia potenţială prin relaţia:
E p   Lcons (variaţia energiei potenţiale este egală cu minus lucrul mecanic al forţelor
conservative). E 
p SI J.
a) Energia potenţială gravitaţională
Se defineşte prin relaţia E p   LG . Dacă un corp se mişcă în câmp gravitaţional sub
acţiunea greutăţii de la înălţimea h0 la înălţimea h , LG  mg (h  h0 ) şi deci E p  mgh  mgh0 . Se
poate scrie că energia potenţială a corpului la înălţimea h este E p  mgh  E p0 , unde termenul
E p0 este o constantă arbitrară.

8
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

De regulă, preferăm să scriem că E p  mgh şi socotim înălţimea h faţă de nivelul minim la

care poate să ajungă corpul în mişcarea sa.
b) Energia potenţială elastică
k  (l ) 2 k  ( l ) 2
Se defineşte din relaţia E p   LFe , unde LFe   . Atunci E pe  , unde
2 2
am presupus că energia potenţială elastică este nulă atunci când l  0 (corp nedeformat).
Legea conservării energiei mecanice
Definim energia mecanică totală a unui sistem ca fiind suma energiilor cinetică şi potenţiale
pe care le are acesta la un moment dat: E  Ec  E p . Din teorema variaţiei energiei cinetice,
Ec  L , unde lucrul mecanic se poate defalca pe forţe conservative şi neconservative:
Ec  Lcons  Lnecons , iar E p   Lcons . Prin înlocuire, se obţine că Ec  E p   Lnecons , sau
Etot  Lnecons . De aici rezultă legea conservării energiei:
Energia totală a unui sistem aflat în câmp conservativ de forţe se conservă.
Lnecons  0  Etot  0 şi deci Etot  const .

1.2.4. IMPULSUL MECANIC

I. IMPULSUL PUNCTULUI MATERIAL

Se defineşte plecând de la principiul fundamental al dinamicii:
    
  v v mv 
F  m  a , unde a  . Înlocuind, rezultă F  m  .
t t t
  m
Mărimea vectorială p  mv reprezintă impulsul punctului material, unde  p SI  kg .
s
Cu această definiţie, principiul fundamental se mai poate scrie sub forma:
 p
F , relaţie care reprezintă teorema variaţiei impulsului punctului material.
t
Din această teoremă, rezultă legea conservării impulsului punctului material: Impulsul unui
  
punct material izolat se conservă (dacă F  0 , atunci p  0 , adică p  const. ).
II. IMPULSUL UNUI SISTEM DE PUNCTE MATERIALE
Considerăm două puncte materiale care interacţionează. Apar două tipuri de forţe:
 
- forţe interne – sunt egale şi de sens contrar (F12  F21 )
 
- forţe externe F1 şi F2 .
Aplicând teorema variaţiei impulsului pentru fiecare punct
material, rezultă: m1 
 F
  p1 12 
 F1  F12  F21 m2
t
   , de unde, prin însumare, reducându-se 
F2  F21  p2 F1 
 t F2

  ( p  p )  P
forţele interne, obţinem: F1  F2  1 2
, sau Fext  tot ,
t t
relaţie care reprezintă teorema variaţiei impulsului pentru sistemul de puncte materiale: Variaţia
impusului total al sistemului în raport cu timpul este egală cu rezultanta forţelor externe (forţele
interne nu contribuie la modificarea impulsului total).
De aici se obţine legea conservării impulsului: Impulsul total al unui sistem izolat de puncte
 
materiale se conservă ( Fext  0 , rezultă Ptot  const. ).

9
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT PROF. MAN TIBERIU

3. CURENTUL CONTINUU
3.1. MĂRIMI SPECIFICE CURENTULUI ELECTRIC
I. Intensitatea curentului electric
Reprezintă cantitatea de sarcină ce străbate un conductor în unitatea de timp:
q C
I , unde I SI  A(amper ) 1A  1
t s
Pentru conductoare metalice, q  N  e , unde N este numărul de electroni care trec prin
conductor în timpul t , iar e  1,6  1019 C .
II. Tensiunea electrică
Reprezintă lucrul mecanic efectuat pentru a deplasa sarcina q printr-o porţiune de circuit:
L
U  , unde U SI  V (volt ) . Pentru un circuit simplu format dintr-o sursă şi un consumator, se
q
defineşte tensiunea electromotoare a sursei E  U  u , unde U este tensiunea pe circuitul exterior,
iar u este tensiunea pe rezistenţa internă a sursei.
III. Rezistenţa electrică
Reprezintă proprietatea unui corp de a se opune trecerii curentului electric. Se defineşte prin
U
I R
relaţia R  , unde R SI  (ohm) .
I
Pentru un conductor liniar, rezistenţa electrică este
l
U R   , unde l este lungimea conductorului, S este secţiunea
S
acestuia, iar ρ este rezistivitatea acestuia, mărime care depinde de material.  SI    m . Ea
depinde de temperatură, în general, după relaţia:    0 (1    t ) , unde ρ0 este rezistivitatea la 0°C,
α este coeficientul de temperatură al rezistivităţii, iar t este temperatura în grade Celsius.
Dacă se neglijează efectul dilatării, se poate scrie o relaţie asemănătoare şi pentru
rezistenţa electrică:
R  R0 (1    t )

3.2. LEGILE CIRCUITELOR ELECTRICE

3.2.1. CIRCUITUL SIMPLU. LEGEA LUI OHM

R - Pentru o porţiune de circuit: U  I  R

- Pentru circuitul simplu:
U  I  R
U I   E  I ( R  r)
u  I r 
- + Apar două situaţii extreme:
E, r - la mersul în gol, R→∞ şi deci I gol  0
E
- la scurtcircuit, R=0 şi deci I sc   max .
r
3.2.2. REŢEAUA ELECTRICĂ. LEGILE LUI KIRCHHOFF
Reţeaua electrică este formată din: - noduri
- ramuri
- ochiuri
18
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ PROF. MAN TIBERIU

Legea I: Suma intensităţilor curenţilor care intră într-un nod este egală cu suma intensităţilor
curenţilor care ies din acel nod. Sau:  I k  0 , unde se iau cu plus curenţii care intră şi cu minus
curenţii care ies.
Legea II: Suma algebrică a t.e.m. E de pe un ochi este egală cu suma algebrică produselor R  I de
pe acel ochi. Sau:  Ei   R j  I k , unde se alege un sens de parcurgere a ochiului, iar semnele lui
Ei şi respectiv R j  I k se stabilesc în funcţie de modul în care sunt polarităţile surselor şi sensurile
curenţilor faţă de sensul arbitrar ales.
Grupările rezistoarelor
a) În serie b) În paralel R1
R1 R2
R2

Rezistenţa echivalentă este dată de relaţiile:

1 1 1
Rs  R1  R2 , respectiv   ,
R p R1 R2
relaţii ce se pot deduce din legile lui Ohm şi Kirchhoff.
Pentru mai multe rezistoare, relaţiile se pot generaliza. Dacă sunt n rezistoare identice,
R
egale cu R, Rs  n  R respectiv Rp 
n
Grupările generatoarelor E1, r1
a) În serie b) În paralel

E1, r1 E2, r2
E2, r2
Se pot demonstra relaţiile:
E1 E2

r1 r2 1 1 1
Es  E1  E2 ; rs  r1  r2 Ep  ;  
1 1 r r1 r2
 p
r1 r2
La fel, pentru mai multe generatoare, relaţiile se pot generaliza. Iar dacă sunt n generatoare
E p  E
 Es  n  E 
identice,  , respectiv  r
rs  n  r rp  n


3.2.3. ENERGIA ELECTRICĂ. LEGEA LUI JOULE.

PUTEREA ELECTRICĂ

Pentru orice consumator, se defineşte:

Energia electrică - pentru orice consumator, se defineşte: W  U  I  t , cu W SI  J ,
unde U este tensiunea aplicată consumatorului, I este intensitatea curentului care trece prin acesta,
iar Δt este timpul de funcţionare.
Pentru un rezistor, din legea lui Ohm, U  I  R , se pot obţine şi alte formule ale energiei:
U2
W  R  I 2  t sau W   t .
R
Această energie, pentru un conductor, se transformă în căldură, iar expresia acesteia este cunoscută
sub numele de legea lui Joule: Q  R  I 2  t .
19
NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ PROF. MAN TIBERIU

Puterea electrică se defineşte ca energia degajată în unitatea de timp:

W
P  U  I , unde P SI  W (watt ) .
t
2 U2
Pentru un consumator rezistiv, se pot obţine formulele echivalente: P  R  I , sau P  .
R
Din relaţia W  P  t , dacă exprimăm puterea în kW şi timpul în ore, obţinem unitatea de
măsură folosită în practică pentru energie, kWh, unde 1kWh  3,6 10 6 J .
Puterea maximă absorbită de la sursă pentru un circuit simplu se poate calcula astfel:
Puterea pe rezistenţa exterioară este dependentă de valoarea acesteia:
E2
P R   R  I 2  R  . Derivând relaţia şi studiind monotonia acestei funcţii, se obţine că
R  r 2
E2
puterea maximă este Pmax  , pentru R  r .
4r
Pext
Randamentul circuitului simplu se defineşte astfel:   , unde Pext  R  I 2 , iar
Ptotal
R
Ptotal  R  r   I 2 . Se obţine   .
Rr

3.3. MĂSURĂRI ELECTRICE

I. Ampermetrul. Şuntul ampermetrului
Ampermetrul:
- măsoară intensitatea curentului electric;
- se montează în serie în circuit;
- are rezistenţa internă rA foarte mică.
I I0 rA Şuntul ampermetrului este o rezistenţă suplimentară care se
A montează în paralel cu ampermetrul pentru a extinde intervalul de
măsurare al acestuia.
Is
Dacă I0 este intensitatea maximă pe care o poate măsura
rs
ampermetrul şi I este intensitatea maximă (extinsă) pe care vrem să o
măsurăm, unde I  n  I 0 , atunci se poate deduce, cu ajutorul figurii
alăturate, că rezistenţa şuntului trebuie să aibă valoarea:
r
rs  A , unde n este extinderea intervalului de măsurare.
n 1
II. Voltmetrul. Rezistenţa adiţională a voltmetrului
Voltmetrul:
- măsoară tensiunea electrică;
- se montează în paralel cu porţiunea de circuit pe care măsurăm tensiunea;
- are rezistenţa internă rV foarte mare.
Rezistenţa adiţională a voltmetrului este o rezistenţă suplimentară care se montează în serie
cu voltmetrul pentru a extinde intervalul de măsurare al
acestuia.
Dacă U0 este tensiunea maximă pe care o poate
U
r ra măsura voltmetrul şi U este tensiunea maximă (extinsă) pe
V care vrem să o măsurăm, unde U  n  U 0 , atunci se poate
deduce, cu ajutorul figurii alăturate, că rezistenţa adiţională
U0 Ua
trebuie să aibă valoarea:
ra  rV  n  1 , unde n este extinderea intervalului de
măsurare.
20
Coordonatori:
Prof. Florina BĂRBULESCU
Prof. Liviu BLANARIU

Colectiv de elaborare:
Prof. Cornelia BĂDILĂ
Prof. Maria Laura CIOBANU
Prof. Nicolae DRAGOMIR
Prof. Ștefan MATEI

FIZICĂ

BREVIAR TEORETIC
 NOTIUNI GENERALE

1. NOȚIUNI GENERALE
1.1. MĂRIMI FIZICE. UNITĂȚI DE MĂSURĂ

MĂRIME FIZICĂ
Descrierea și explicarea fenomenelor trebuie să fie atât calitativă cât și cantitativă,
iar cantitatea se determină numai prin măsurare.
Experiența ne arată că unele proprietăți ale corpurilor sau fenomenelor sunt
măsurabile în timp ce altele nu. De exemplu: întinderea spațială a unui corp, durata
producerii unui fenomen, starea de încălzire a unui sistem, sunt proprietăți ce pot fi
măsurate. Proprietăți cum sunt mirosul sau gustul nu pot fi măsurate. Astfel de
proprietăți se pot deosebi, dar nu se pot compara.

DEFINIȚIE. Orice proprietate măsurabilă a unui corp sau fenomen determină o

mărime fizică.

MĂSURAREA MĂRIMILOR FIZICE

Măsurarea implică două operații:
- alegerea unității de măsură
- compararea unității de măsură cu mărimea ce se măsoară.
Exemplu. Lungimea unei mese poate fi măsurată cu un băț, observând de câte ori
lungimea bățului se cuprinde în lungimea mesei. Rezultatul măsurătorii este, să zicem,
L = 3,5 bețe. Acest rezultat nu reprezintă nimic pentru o persoană care nu a văzut bățul
respectiv.
Pentru ca rezultatul măsurătorii efectuate să aibă semnificație pentru toți cei
interesați, aceștia trebuie să hotărască în prealabil asupra lungimii bățului. Astfel,
lungimea bățului poate deveni unitate de măsură.

DEFINIȚIE. A măsura înseamnă a compara experimental mărimea fizică dată cu

o mărime fizică de același fel care a fost aleasă drept unitate de măsură.

Măsurarea diferitelor mărimi fizice se poate efectua: a) direct; b) indirect.

a) Măsurarea directă. În exemplul de mai sus, lungimea mesei s-a putut măsura
direct, prin compararea ei cu unitatea de lungime. Așadar, lungimile corpurilor sau
distanțele dintre corpuri pot fi măsurate direct prin compararea lor cu unitatea de
lungime. Şi alte mărimi fizice cum ar fi: durata unui eveniment, masa unui corp, pot fi
măsurate direct prin compararea lor cu unitățile de măsură corespunzătoare.
b) Măsurarea indirectă. Dacă dorim să măsurăm densitatea unui corp, nu
comparăm direct densitatea corpului cu unitatea de densitate 1 kg/m 3, ci comparăm mai
întâi masa corpului cu unitatea de masă, apoi volumul cu unitatea de volum și în final
determinăm densitatea prin calcul. De exemplu, dacă masa corpului este m  0,5 kg și
volumul acestuia este V  0,5 L , atunci densitatea lui va fi:   103 kg/m3 .
Majoritatea mărimilor fizice se măsoară indirect.
CONCLUZIE.Pentru măsurarea mărimilor fizice se definesc, prin convenție, unități
de măsură de aceeași natură cu mărimile de măsurat.
În afară de stabilirea unității de măsură, pentru măsurarea unei mărimi fizice
trebuie să se indice un instrument de măsurăși un procedeu de măsurare.
Pentru o mărime fizică oarecare A, care își modifică valoarea în timp, se definește
variația absolută a mărimii fizice respective ca fiind egală cu diferența dintre valoarea
finalăși valoarea inițială a acelei mărimi:
A  Af  Ai

4
 NOTIUNI GENERALE

Variația relativă a mărimii fizice este definită prin raportul dintre variația
A
absolutăși valoarea inițială a acelei mărimi:  A 
Ai
MĂRIMI FIZICE FUNDAMENTALE ŞI DERIVATE

DEFINIȚIE. Mărimile fizice ale căror unități de măsurăau definiții de sine

stătătoareși prin intermediul cărora se exprimă unitățile de măsură ale tuturor celorlalte
mărimi fizice se numesc mărimi fizice fundamentale.

Mărimile fizice ale căror unități de măsură se exprimă cu ajutorul unităților de

măsură ale mărimilor fizice fundamentale se numesc mărimi fizice derivate.
Unitățile de măsură ale mărimilor fizice fundamentale se numesc unități de
măsură fundamentale.
Unitățile de măsură ale mărimilor fizice derivate se numesc unități de măsură
derivate.

1.2. SISTEME DE UNITĂȚI DE MĂSURĂ

DEFINIȚIE. Mărimile fundamentale alese și unitățile lor de măsură

determinăsistemul de unități de măsură.

În anul 1960, la Paris, la Conferința Generală de Mărimi și Greutăți a fost adoptat

SistemulInternaționalde Unități(SI). În SI existășapte unități de măsură fundamentale:
1. Unitatea de lungime: metru (m)
2. Unitatea de timp: secundă(s).
3. Unitatea de masă:kilogram (kg).
4. Unitatea de temperatură termodinamică: Kelvin (K).
5. Unitatea de cantitate de substanță: mol (mol).
6. Unitatea de curent electric: amper (A).
7. Unitatea de intensitate luminoasă: candela (cd).

În tabelul de mai jos sunt specificate cele 7 mărimi fizice și unități de măsură
fundamentale SI cu simbolurile lor:

Simbolul Simbolul
Nr. Unitatea de
Mărimea fizică mărimii unității de
crt. măsurăîn SI
fizice măsură
1. Lungimea L, l metru m
2. Timpul t,  secundă s
3. Masa M, m kilogram kg
4. Temperatura T Kelvin K
Cantitatea de
5.  mol mol
substanță
Intensitatea
6. I, i amper A
curentului electric
Intensitatea
7. I candela cd
luminoasă

5
 NOTIUNI GENERALE

În tabelul următorse regăsesc câteva mărimi fizice derivate și unitățile lor de

măsură:

Simbolul
Nr. Unitatea de
Mărimea fizică mărimii
crt. măsură în SI
fizice
1. Aria S m2
2. Volumul V m3
3. Viteza v m/s
4. Accelerația a m/s2
5. Impulsul p kg∙m/s
6. Forța F N(newton)
7. Densitatea ρ kg/m3
8. Lucrul mecanic L J(joule)
9. Puterea P W(watt)
10. Energia E, W J(joule)
11. Sarcina electrică q C(coulomb)
12. Tensiunea electrică U V(volt)
13. Rezistența electrică R Ω(ohm)

OBSERVAȚII:
- Fiecărei mărimi fizice îi corespunde o singură unitate de măsură în SI.
- Aceeași unitate de măsură în SI poate corespunde mai multor mărimi fizice
diferite.
Având în vedere varietatea mărimilor fizice care trebuie măsurate, când se fac
măsurători se utilizează un sistem de multipli și submultipli. Pentru multiplii și
submultiplii diferitelor unități se folosesc următoarele prefixe:

Multipli Unități Submultipli Unități

deca da 10 deci d 10-1
hecto h 102 centi c 10-2
kilo k 103 mili m 10-3
mega M 106 micro μ 10-6
giga G 109 nano n 10-9
tera T 1012 pico p 10-12
peta P 1015 femto f 10-15
exa E 1018 atto a 10-18

Multiplii secundei:
- minutul (min) : 1 min = 60 s;
- ora (h): 1 h = 60 min = 3600 s;

Multiplii kilogramului:
- chintalul (q): 1 q = 100 kg = 102 kg;
- tona (t) : 1 t = 1000 kg = 103 kg.
În practică pentru kilogram se utilizează curent următorii submultipli:
- gramul (g): 1 g = 0,001 kg = 10-3 kg;
- miligramul (mg): 1 mg = 0,000001 kg = 10–6 kg.

6
 NOTIUNI GENERALE

1.3. MĂRIMI SCALARE. MĂRIMI VECTORIALE. VECTORI

Există două tipuri de mărimi fizice:

- mărimi scalare
- mărimi vectoriale

DEFINIȚIE. Mărimile scalaresunt acele mărimi fizice pe care le putem caracteriza

complet precizând numai valoarea lor (valoarea numerică însoțită de unitatea de
măsură).

Exemple de mărimi fizice scalare: masa, timpul, densitatea, energia, intensitatea

curentului electric etc.

DEFINIȚIE.Mărimile vectorialesunt acele mărimi fizice pe care le putem

caracteriza complet numai dacă, pe lângă valoare mai precizăm și orientarea lor
(direcția și sensul).

Exemple de mărimi vectoriale : viteza, accelerația, forța, impulsul etc.

Fiecărei mărimi fizice vectoriale i se asociază un vector.
Vectorul este un segment de dreaptă orientat caracterizat de
următoarele elemente (fig.1):
- originea vectorului sau punctul de aplicație al vectorului
punctul O
- direcția vectorului – reprezentată de orientarea în spațiu
a dreptei xx’
- sensul vectorului – precizat prin săgeata atașată la vârf.
- modulul vectorului – precizat de măsura segmentului OV
  
Vectorul din fig.1 se poate nota: OV sau mai simplu a ( b, c etc. ).
Modulul vectorului OV se poate nota: | OV | sau mai simplu OV.Modulul vectorului
 
a se poate nota | a | saua.
 
Poziția relativă a vectorilor. Vectorii a și b (fig.2) se pot afla în următoarele
poziții relative:

Fig. 2
 
Egalitatea vectorilor. Doi vectori a și b se numesc egali, ceea ce vom nota a

= b , dacă sunt paraleli (au aceeași direcție și același sens) și au modulele egale
 
| a | = | b |.

7
 NOTIUNI GENERALE

1.4. OPERAȚII CU VECTORI

Operațiile matematice cu vectori pe care le vom studia în cele ce urmează sunt:
- adunarea (compunerea) vectorilor
- scăderea vectorilor
- înmulțirea unui vector cu un scalar
- produsul scalara doi vectori

A. ADUNAREA (COMPUNEREA) VECTORILOR

DEFINIȚIE.Rezultatul adunării (compunerii) unui sistem format din doi sau mai
mulți vectori se numește vectorul sumă sau rezultantasistemului de vectori.

ADUNAREA (COMPUNEREA) A DOI VECTORI CONCURENȚI PRIN REGULA

PARALELOGRAMULUI.
Considerăm doi vectori concurenți coplanari a și b
ale căror direcții formează unghiul. Pentru a compune
cei doi vectori prin regula paralelogramului procedăm
astfel:
- deplasăm vectorii pe dreptele lor suport până când
vor avea originea comună;
- construim paralelogramul având ca laturi cei doi
vectori;
- diagonala paralelogramului care pleacă din originea
 
comună O va fi rezultanta celor doi vectori: R  a  b ;
- modulul rezultantei se determină, în acest caz, cu
ajutorul relației:
R  a 2  b 2  2 ab cos 

Fig. 3

Cazuri particulare. Analizăm situațiile în care vectorii a și b sunt coliniari:

a)   0  R  a  b . În acest caz rezultanta este orientată pe aceeași direcție cu
 
vectorii a și b .
b)   180  R  a  b . În acest caz rezultanta este orientată pe aceeași direcție
cu vectorii a și b , în sensul vectorului de modul mai mare.

Fig. 4

8
 NOTIUNI GENERALE

METODA ANALITICĂ DE COMPUNERE A VECTORILOR.

Pentru a compune doivectori coplanari
concurenți a și b , utilizând metoda analitică,
procedăm astfel:
- alegem un sistem ortogonal format din două
axe Oxși Oy cu originea în punctul de concurență al
sistemului de vectori;
- descompunem fiecare vector din sistem în
raport cu cele două axe și obținem astfel
componentele: ax , bx ; ay , by ;
- calculăm proiecțiile fiecărui vector din sistem Fig. 5
pe cele două axe: ax, ay,bx, by
- calculăm proiecțiile rezultantei pe cele două axe, cu ajutorul relației:
Rx = ax + bx Ry = ay + by
- determinăm modulul rezultantei, cu ajutorul relației:
R  R x2  R y2

B. SCĂDEREA VECTORILOR

DEFINIȚIE. Rezultatul scăderii a doi vectori se numește vectorul diferență.

Fig.6
 
Fiind dați vectorii concurenți coplanari a și b ale căror direcții formează unghiul 
(fig.6 a) pentru a determina vectorul diferență, procedăm astfel:
- deplasăm vectorii pe suporturile lor până când vor avea originea comună (fig. 6b);
- unim vârfurile celor doi vectori și orientăm segmentul astfel obținut către descăzut;
     
obținem astfel vectorul diferență D  a  b (fig. 6c) sau D '  b  a (fig. 6d);
9
 NOTIUNI GENERALE
 
- modulul vectorului diferență D sau D ' se determină cu ajutorul relației:
D  D'  a 2  b 2  2 ab cos 
 
Cazuri particulare. Analizăm situațiile în care vectorii a și b sunt coliniari:
a)   0  D  D  a  b . În acest caz rezultanta este orientată pe aceeași
 
direcție cu vectorii a și b , iar sensul este dat de sensul vectorului de modul mai mare.
b)   180  D  D  a  b . În acest caz rezultanta este orientată pe aceeași
direcție cu vectorii a și b .

Fig. 7

C. ÎNMULȚIREA UNUI VECTOR CU UN SCALAR


Fie vectorul a și scalarul s∈ℝ. Produsul dintre scalarul sși vectorul a este un vector

b . Vom nota:
b  s a
Vectorul b  s  a are următoarele caracteristici:
- modulul de |s| ori mai mare decât al vectorului a ;
- aceeași direcție ca și vectorul a ;
- este orientat în același sens cu vectorul a, dacăs > 0 și în sens opus dacăs< 0.

D. PRODUSUL SCALAR A DOI VECTORI

Considerăm doi vectori a și b coplanari ale căror direcții formează unghiul .
Produsul scalar al vectorilor a și b este un scalar s, notat:
s  a b
Valoarea produsului scalar s  a  b este egală cu produsul dintre modulele
vectorilor și cosinusul unghiului dintre ei, adică:
s  a  b  a  b  cos 

10
 MIȘCARE ȘI REPAUS

2. MIŞCARE ŞI REPAUS
2.1. MIŞCAREA ŞI REPAUSUL

DEFINIȚII. Un corp se găsește în mișcare când își schimbă poziția față de un alt
corp considerat „ fix”.
Un corp se găsește în repaus când nu-și schimbă poziția față de un alt corp
considerat „fix”.

RELATIVITATEA MIŞCĂRII ŞI A REPAUSULUI.

Observăm că starea de mișcare sau de repaus a unui corp se raportează la un alt

corp presupus fix. În realitateși acest corp se poate afla la rândul lui în mișcare față de
un alt corp. Astfel mișcarea și repausul sunt relative, adică depind de corpul la care ne
raportăm. Iată câteva exemple.
Exemplul 1. Să ne imaginăm că un elev care merge de acasă către școală se
oprește la un moment dat din mers. Este elevul în repaus sau în mișcare ? Nu putem
răspunde la această întrebare în sens absolut. Se poate răspunde în mai multe moduri,
ca de exemplu: elevul este în repaus față de Pământ și în mișcare față de Soare.
Exemplul 2. Să ne imaginăm acum că stăm pe o banchetă într-un tren aflat în
mers. Suntem în repaus sau în mișcare ? Un răspuns ar putea fi: suntem în repaus față
de pereții vagonului, dar în mișcare față de gară.

CONCLUZIE.Mișcarea mecanicăși repausul sunt relative, adică depind corpul sau

corpurile la care raportăm mișcarea corpului studiat. Același corp poate fi în același timp
și în repaus și în mișcare, dar față de corpuri diferite.

DEFINIȚIE. Sistemul de referinţă (S.R.) este ansamblul format din reper, riglă
pentru determinarea distanței şi ceasornic pentru determinarea timpului.

PUNCT MATERIAL. MOBIL

Corpurile au anumite dimensiuni și, în general, mișcările corpurilor sunt

complicate, adică diferite părți ale corpurilor pot executa mișcări diferite.
Există, însă, și situații în care toate particulele unui corp aflat în mișcare se mișcă
identic. O astfel de mișcare se numește mișcare de translație. În acest caz este
suficient să analizăm mișcarea unui singur punct ce aparține corpului respectiv, adică
putem reduce corpul la un punct material.

DEFINIȚIE.Numim punct material un punct geometric ce aparține unui corp, în

care considerăm concentrată toată substanța corpului și căruia îi atribuim masa
corpului.

În unele situații, când studiem mișcarea unui corp în raport cu un SR oarecare, nu

ne interesează nici masa corpului, nici dimensiunile acestuia. Atunci punctul material
devine un mobil, adică un punct geometric care se mișcă.
Obișnuim să reprezentăm mobilele sau punctele materiale prin mici dreptunghiuri
sau mici cercuri.

11
 MIȘCARE ȘI REPAUS

VECTOR DE POZIȚIE

DEFINIȚIE.Vectorul de poziție( r ) este vectorul care are originea în originea

sistemului de coordonate și vârful în punctul în care se găsește mobilul la un moment
dat. Acesta specifică poziția în spațiu a punctului material în orice moment de timp.

În timpul mișcării, vectorul de poziție își schimbă atât modulul cât și orientarea,
adică este o funcție de timp:  
r  r (t )
Proiecțiile vectorului de poziție pe cele două axe sunt tocmai coordonatele
mobilului: x (t ) și y (t ) .

DEPLASARE. VECTORUL DEPLASARE

Considerăm un mobil aflat într-o mișcare plană pe o traiectorie oarecare,  astfel

încât la momentul t1 mobilul se află în punctul M1 descrisă de vectorul r1 , iar la

momentul t 2  t1 mobilul se află în punctul M 2 descrisă de vectorul r 2 (fig.8).

DEFINIȚIE.Vectorul deplasare ( d ) este vectorul care

unește poziția inițială a punctului material cu poziția finală a
punctului material. Acesta caracterizează variația poziției
punctului material în intervalul de timp considerat.

Construim vectorul deplasare al mobilului în intervalul de

timp Δt,
Vectorul deplasare este egal cu variația vectorului de
poziție: d  r  r2  r1 Fig. 8
Proiecțiile vectorului deplasare pe axe sunt tocmai deplasările mobilului pe axele
de coordonate, care au avut loc în intervalul de timp Δt:
x  x 2 - x1

y  y 2 - y 1

TRAIECTORIE

În timpul mișcării unui mobil față de un SR acesta descrie un anumit drum în

spațiu; vom spune că mobilul se mișcă pe o anumitătraiectorie.

DEFINIȚIE.Linia descrisă de un mobil în timpul mișcării lui față de un SR se

numește traiectorie.

OBSERVAȚIE. Traiectoria nu este o mărime fizică. Forma traiectoriei depinde de

sistemul de referință față de care se mișcă mobilul.

În funcție de forma pe care o pot avea, traiectoriile se clasifică astfel (fig.9):

 traiectorii rectilinii (linii drepte – fig.9 a);
 traiectorii curbilinii (linii curbe – fig.9 b – în particular, circulare – fig.9 c).

12
 MIȘCARE ȘI REPAUS

Fig. 9

CAZUL MIŞCĂRII RECTILINII

Considerăm un mobil aflat într-o mișcare

rectilinie, care la momentul t1 mobilul se află în
punctul M1 de coordonată x1 , iar momentul t 2
mobilul se află în punctul M 2 de coordonată x 2 .
Fig. 10
DEFINIȚIE.Se numește deplasare a mobilului în intervalul de timp t  t 2  t1 ,
variația coordonatei sale: x  x 2  x1 .

OBSERVAȚIE. Deplasarea Δx este pozitivă (Δx > 0), dacă mobilul se mișcă în
sensul pozitiv al axei Ox și negativă (Δx< 0), dacă mobilul se mișcă în sensul negativ al
axei Ox.

2.2. VITEZA. VECTORUL VITEZĂ

Aceeași deplasare a unui mobil se poate realiza mai repede sau mai încet, adică
într-un interval mai mic sau mai mare de timp. În primul caz spunem că mobilul a avut o
viteză mai mare, iar în al doilea caz o viteză mai mică.

Vectorul viteză medie.

Considerăm un mobil aflat într-o mișcare plană pe o traiectorie oarecare,  astfel
încât la momentul t1 mobilul se află în punctul M1 descrisă de vectorul r1 , iar la

momentul t 2  t1 mobilul se află în punctul M 2 descrisă de vectorul r 2 (fig. 8).

DEFINIȚIE.Se numește vector viteză medie, v m , al mobilului în intervalul de timp

t , raportul dintre vectorul deplasare Δr și durata acestei deplasări t :
Δr r r
vm   2 2
Δt t 2  t1

OBSERVAȚIE. Orientarea vectorului viteză medie în intervalul de timp t

coincide cu orientarea vectorului deplasare în același interval de timp.

Modulul vectorului viteză medie va fi:

r
vm 
t
Vectorul viteză momentană (instantanee). Pentru a determina vectorul viteză
 la
momentul t când mobilul trece prin punctul M descris de vectorul de poziție r , este
necesar să determinăm vectorul viteză medie pe un interval  de timp foarte mic
( t  0 ), căreia îi corespunde o deplasare foarte mică Δ r → 0.
13
 MIȘCARE ȘI REPAUS

În acest caz vectorul deplasare devine tangent la traiectorie, deci și vectorul viteză
va fi tangent la traiectorie în punctul M. Prin urmare, vectorul viteză la momentul t se
determină astfel:

 r
v (t )  (când t  0 )
t
OBSERVAȚIE. Vectorul viteză este tangent la traiectorie în punctul considerat și
are același sens cu sensul în care se mișcă mobilul pe traiectorie.
Modulul vectorului viteză va fi:

 | r |
v  (când t  0 )
t

VITEZA ÎN MIŞCAREA RECTILINIE

DEFINIȚIE.Se numește viteza medie a mobilului, vm, în intervalul de timp

Δtraportul dintre deplasare x  x 2  x1 șidurata acestei deplasări t  t 2  t1 :
Δx x 2  x 1
vm  
Δt t 2  t1
Viteza momentană (instantanee). Pentru a determina viteza unui mobil aflat în
mișcare rectilinie de-a lungul axei Ox la momentul t, v(t), când trece prin punctul M de
coordonatăx, calculăm viteza medie pe un interval de timp foarte mic de timp (Δt → 0)
căreia îi corespunde o deplasare foarte mică a mobilului Δx → 0, adică:
x
v(t) = (când Δt → 0)
t

OBSERVAȚIE. Viteza este pozitivă (v >0), dacă mobilul se mișcă în sensul pozitiv
al axei Ox și negativă (v< 0), dacă mobilul se mișcă în sensul negativ al axei Ox.

Unitatea de măsură în SI pentru viteză se stabilește pe baza relației de definiție:

[d ]SI m  metru 
[v m ]SI    .
[t ]SI s  secunda 

2.3. ACCELERAȚIA. VECTORUL ACCELERAȚIE

În timpul mișcării unui mobil vectorul viteză variază atât ca modul, cât și ca
orientare. O aceeași variație a vectorului viteză se poate produce în intervale de timp
diferite. Pentru a compara neuniformitatea mișcărilor se introduce mărimea fizică
vectorială numită accelerație 
DEFINIȚIE.Se numește vector accelerațiemedie, a m , al mobilului în intervalul de

timp Δt, raportul dintre variația vectorului viteză v și durata acestei variații Δt:
  
 v v 2  v 1
am  
t t 2  t1

Pentru a determina vectorul accelerație

 la momentul t când mobilul trece printr-un
punctdescris de vectorul de poziție r , este necesar să determinăm vectorul accelerație
medie pe un interval de timp foarte mic (Δt→0), căruia îi corespunde o variație foarte

mică a vitezei v →0, între două puncte foarte apropiate pe traiectorie, adică:

 v
a(t )  (cândΔt → 0)
t
Modulul vectorului accelerație va fi:
14
 MIȘCARE ȘI REPAUS

 v
a  (cândΔt → 0)
t

A. CAZUL MIŞCĂRII RECTILINII

În cazul mișcării rectilinii direcția vectorului viteză nu variază. Din acest motiv
direcția vectorului accelerație este aceeași cu cea a vectorului viteză.
a) Accelerația medie. Considerăm un mobil
aflat într-o mișcare rectilinie, care la momentul t1
trece prin punctul M1 de coordonată x1 , având viteza
v 1 , iar la momentul t 2  t1 trece prin punctul M2 de
coordonată x 2 având viteza v 2 (fig.11).
v v 2  v 1 Fig. 11
am  
t t 2  t1
b) Accelerația momentană (instantanee). Accelerația medie caracterizează
numai global variația vitezei unui mobil într-un anumit interval de timp mai mare sau mai
mic. De multe ori însă este necesar să determinăm accelerația unui mobil la un moment
bine precizat.
Pentru a determina accelerația unui mobil aflat în mișcare rectilinie de-a lungul
axei Ox la momentul t,a(t), când trece prin punctul M de coordonatăx calculăm
accelerația medie pe un interval de timp foarte mic de timp (Δt→0) căreia îi corespunde
o variație a vitezei mobilului foarte mică Δv → 0, adică:
Δv
a(t )  (când Δt → 0)
Δt

OBSERVAȚIE. În funcție de semnul vitezei și de semnul accelerației pe traiectoria

rectilinie, mișcarea mobilului poate fi accelerată sau încetinită. Astfel, alegând sensul
pozitiv pe axa mișcării Ox în sensul vitezei, distingem următoarele situații:
 v> 0 și a> 0 - mobilul se mișcăaccelerat în sensul pozitiv al axei Ox;
 v> 0 și a< 0 – mobilul se mișcăîncetinit în sensul pozitiv al axei Ox;
 v< 0 și a> 0 – mobilul se mișcăîncetinit în sensul negativ al axei Ox;
 v< 0 și a< 0 – mobilul se mișcăaccelerat în sensul negativ al axei Ox.

Unitatea de măsură SI pentru accelerație:

m
[v ]SI s m
[a]SI   
[t ]SI s s2

15
 MIȘCARE ȘI REPAUS

Rezumat:
 Un corp este în mișcarecând își schimbă poziția față de un alt corp considerat
„fix”.
 Un corp este găsește în repaus când nu-și schimbă poziția față de un alt corp
considerat „fix”.
 Mișcarea mecanicăși repausul sunt relative, adică mișcarea corpului studiat
depinde de corpul sau corpurile la care o raportăm. Același corp poate fi în același timp
și în repaus și în mișcare, dar față de corpuri diferite.
 Ansamblul format din corpul de referință, sistemul de coordonate pentru
precizarea poziției și cronometru pentru precizarea momentului constituie un sistem de
referință (SR).
 Numim punct material, un punct geometric ce aparține unui corp, în care
considerăm concentrată toată substanța corpului și căruia îi atribuim masa corpului.
 Linia descrisă de un mobil în timpul mișcării lui față de un SR se numește
traiectorie.
 Se numește viteză medie a mobilului,vm, pe o porțiune de traiectorie, în
intervalul de timp Δt raportul dintre deplasarea curbilinie Δs = s2 – s1și durata acestei
Δs s 2  s 1
deplasări Δt = t2 – t1: v m   .
Δt t 2  t1
 Viteza instantanee (momentană) la momentul t, se obține calculând viteza
medie pe un interval de timp foarte mic (Δt → 0), căreia îi corespunde o deplasare
s
foarte mică Δs→0, adică: v (t )  (când Δt → 0);
t
 [v]SI = m/s.
 Se numește accelerația medie a mobilului, am, în mișcarea rectilinie, în
intervalul de timp Δt raportul dintre variația vitezei Δv = v2 – v1și durata acestei variații Δt
Δv
= t2 – t1: am  .
Δt
 Accelerația instantanee (momentană) la momentul t, în mișcarea rectilinie, se
obține calculând accelerația medie pe un interval de timp foarte mic (Δt→ 0), căreia îi
Δv
corespunde o variație foarte mică a vitezei Δv→ 0, adică: a(t )  (când Δt → 0);
Δt
 [a]SI = m/s2.

16
 MIȘCARE ȘI REPAUS

2.4. MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORMĂ

DEFINIȚIE.Spunem că un mobil are o mișcare rectilinie uniformă față de un SR

dat, dacă, prin definiție, traiectoria mobilului este o dreaptă, iar modulul vitezei mobilului,
față de SR considerat, rămâne constant în timp.

Vom considera mișcarea mobilului pe direcția axei Ox și vom alege sistemul de

referință chiar pe axa mișcării, în originea axei.

Mobilulaflat în mișcare rectilinie

uniformăcare la momentul inițial t 0 trece prin
punctul M0 de coordonată inițială x0 , cu viteza v.
La momentul t, mobilul trece prin punctul M de
coordonatăx (fig. 12). Fig. 12
Ne propunem să stabilim dependența de timp a coordonatei x, adicălegea
mișcării: x  x (t ) .
Deoarece viteza este constantă, viteza medie pentru orice interval de timp
coincide cu viteza momentană, adică v  v m .
x  x0 x  x0
vm  v   x  x0  v t  t 0  .
t  t0 t  t0
Legea mișcării rectilinii și uniforme:
x t   x0  v t  t 0 

2.5. MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORM VARIATĂ

DEFINIȚIE.Spunem că un mobil are o mișcare rectilinie uniform variată față de

un sistem de referință dat, dacă, traiectoria mobilului este o dreaptă, iar modulul
accelerației mobilului, față de sistemul de referință considerat, rămâne constant în timp.
Vom considera mișcarea mobilului în direcția axei Ox și vom alege sistemul de
referință chiar pe axa mișcării în originea axei.
Fie un mobil care la momentul inițial t 0
trece prin punctul M0 de coordonată inițială
x0 , cu vitezainițială v0și
accelerațiaconstantăa. La momentul t,
mobilul trece prin punctul M de coordonatăx
(fig. 13). Fig. 13

Deoarece accelerația este constantă, accelerația medie în orice interval de timp

coincide cu accelerația mobilului, a, la orice moment de timp, adică a  am .
Accelerația medie a mobilului în intervalul de timp t  t  t 0 va fi:
v  v0 v  v0
am  a .
t  t0 t  t0
Legea vitezei în mișcarea rectilinie uniform variată:
v t   v 0  a t  t 0 
Legea mișcării rectilinii uniform variate:
a (t  t 0 ) 2
x (t )  x 0  v 0 (t  t 0 ) 
2

17
 MIȘCARE ȘI REPAUS

Eliminând timpul t între ecuațiile care descriu dependența de timp a vitezeiși

respectiv dependența de timp a coordonatei, obținem relația dintrevitezăși coordonată,
cunoscutăși sub denumirea de formula lui Galilei.

v 2  v 02  2 a ( x  x 0 )

REZUMAT

Mișcarea rectilinie uniformă

 Spunem că un mobil are o mișcare rectilinie uniformă față de un SR dat, dacă,

prin definiție, traiectoria mobilului este o dreaptă, iar modulul vitezei mobilului, față de
SR considerat, rămâne constant în timp.
 Legea mișcării rectilinii și uniforme: x(t) = x0 + v (t – t0)

Mișcarea rectilinie uniform variată

 Spunem că un mobil are o mișcare rectilinie uniform variată față de un SR dat,

dacă, prin definiție, traiectoria mobilului este o dreaptă, iar modulul accelerației
mobilului, față de SR considerat, rămâne constant în timp.
 Mișcarea rectilinie uniform variată este descrisă de următoarele ecuații:
- legea vitezei: v(t) = v0 + a (t – t0);
a (t  t 0 )2
- legea mișcării: x(t )  x0  v 0 (t  t 0 )  ;
2
 formula lui Galilei v 2  v 02  2 a ( x  x0 )

18
 PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

3. PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

Mecanica clasică a fost elaborată de Isaac Newton și, de aceea, mai este
cunoscută sub denumirea de mecanica newtoniană. La baza mecanicii clasice stau trei
legi foarte generale, numite principii:
 principiul I (principiul inerției);
 principiul al II-lea (principiul fundamental al dinamicii);
 principiul al III-lea (principiul acțiunilor reciproce sau principiul acțiunii și reacțiunii).

3.1. PRINCIPIUL INERȚIEI

Observațiile experimentale l-au condus pe Newton (1686) la formularea primului

principiu al mecanicii.

PRINCIPIUL INERȚIEI.Orice corp își păstrează starea de repaus relativ sau de

mișcare rectilinie uniformă atâta timp cât asupra lui nu acționează alte corpuri.

OBSERVAȚII.
- Din practică se știe, de exemplu, că mișcarea rectilinie uniformă a unui vehicul
trebuie permanent întreținută prin acțiunea din exterior. Vehiculul trebuie tras, împins
sau trebuie acționat de un motor. Aceasta deoarece în realitate există totdeauna acțiuni
ce se opun mișcării, de obicei frecări, care trebuie compensate.
- Pentru a pune în mișcare un corp, pentru a-l opri sau pentru a-i curba traiectoria
trebuie să acționăm asupra sa. La orice acțiune exterioară, care caută să-i schimbe
starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă, corpul se opune.

DEFINIȚIE. Se numește inerțieproprietatea oricărui corp de a-și menține starea

de repaus relativ sau de mișcare rectilinie uniformă în absența acțiunilor exterioare.

Efectele inerției le simțim cu toții la pornirea sau oprirea bruscă a unui mijloc de
transport în care ne aflăm sau când acesta virează, schimbându-și direcția de mers.
Dacă ne aflăm într-un vagon de tramvai și acesta pornește din repaus avem
tendința de a cădea. Când tramvaiul se găsește în mișcare rectilinie uniformă, noi ne
mișcăm împreună cu el. Dacă își încetinește brusc mișcarea, suntem proiectați în față
deoarece, în virtutea inerției, vrem să ne continuăm mișcarea uniformă rectilinie în care
ne găsim.
Se constată că inerția corpurilor este cu atât mai pronunțată cu cât corpurile sunt
mai masive.

DEFINIȚIE.Se numește masă mărimea fizicăscalarăcare caracterizează cantitativ

inerția corpurilor.
Masa unui corp se notează de obicei cu litera m sau M. Unitatea de măsură SI
pentru masă: m SI  kg .

3.2. PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL DINAMICII

Forțaeste o mărime fizică vectorială care caracterizeazăinteracțiunea dintre

corpuri.
Efectele forțelor asupra corpurilor sunt:
- efectul dinamic care constă în modificarea stării de mișcare a corpurilor
- efectul static care constă în deformarea corpurilor.

19
 PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL DINAMICII.Accelerația imprimată unui corp de

o forță F are direcția și sensul forței, este direct proporțională cu forța și invers
proporțională cu masacorpului:
F
a
m
OBSERVAȚII:
F
 În ecuația a  , accelerația corpului este produsă de forța rezultantă ce
m
acționează asupra corpului. Altfel spus, dacă asupra unui corp acționează simultan mai
multe forțe, putem scrie:
F  F1  F2  F3      Fn  m  a
 Vectorul forțăși vectorul accelerație au aceeași direcție și același sens (m > 0).
 Unitatea de măsură SI a forței o putem stabili:
F SI  mSI  aSI  kg 
m
N
s2
Un newton este forța care, acționând asupra unui corp cu masa de un kilogram îi
imprimă acestuia o accelerație de un metru pe secundă la pătrat.
 Valoarea unei forțe se măsoară cu dinamometrul.
 Se observă din expresia Principiului II că pentru o forță constantă, efectul (adică
accelerația) este cu atât mai mic cu cât masa corpului este mai mare.

DEFINIȚIE. Impulsul este o mărime fizică vectorială ce caracterizează cantitatea

de mișcare pe care o posedă un corp
 
pmv
Rescriem principiul fundamental al dinamicii 
   v  p
F maF m F 
t t

3.3. PRINCIPIUL ACȚIUNILOR RECIPROCE

PRINCIPIUL ACȚIUNILOR RECIPROCE. Dacă un corp acționează asupra unui

alt corp cu o forță (numită acțiune), atunci și cel de-al doilea corp va acționa asupra
primului corp cu o forță egală în modul și de sens contrar (numită reacțiune).

OBSERVAȚII:
 Principiul acțiunilor reciproce mai este cunoscut și sub denumirea de principiul
acțiunii și reacțiunii.
 Forța care acționează asupra corpului se numește, de obicei, forță
de acțiune ( Fa ), iar forța cu care corpul reacționează se numește forță de
 
reacțiune Fr . Conform principiului acțiunilor reciproce, cele două forțe sunt egale în
 
modul și de sens opus: Fa  Fr .
 Deși forțele de acțiune și reacțiune sunt egale în modul și de sens opus efectele
lor nu se anulează, deoarece ele acționează asupra unor corpuri diferite.
 Principiul acțiunilor reciproce arată că forțele apar întotdeauna în perechi.

20
 PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

3.4. TIPURI DE FORȚE

A. GREUTATEA CORPURILOR

Interacțiunea dintre corpuri se realizează fie prin contactul lor nemijlocit, fie la
distanță prin intermediul unui câmp fizic. Un asemenea câmp este câmpul gravitațional.

DEFINIȚIE. Forța cu care un corp este atras de Pământ se numește greutate a

corpului.

Accelerația unui corp aflat în cădere liberă în vid, denumităaccelerație

gravitațională, se notează cu gși are aceeași valoare pentru toate corpurile, într-un loc
dat pe suprafața Pământului, indiferent de natura, dimensiunile și masa acestora,
g  9,8 m/s 2 .

 
G  mg
Vectorul greutate G este orientat întotdeauna pe verticală în jos,
iar punctul de aplicație este în centrul de greutate al corpului (fig.14).

Fig. 14
B. TENSIUNEA DIN FIR

Tensiunea din fir este forța care întinde firul. Ea apare în fir atunci când se
acționeazăcu o forță asupra lui sau se suspendă un corp de acesta.
Tensiunea se determină în mod diferit, ținând cont de toate forțele care acționează
în sistem.
Conform principiului acțiunilor reciproce, în orice secțiune a firului apare o pereche
de forțe egale în modul și de sens contrar (tensiunea din fir). Aceste forțe se manifestăși
la capetele firului.
Aplicație: Un corp cu masa m este suspendat cu ajutorul unui fir
inextensibil și de masă neglijabilă (fir ideal). Determinați tensiunea din
fir atunci când corpul este în repaus (fig. 15).
Aplicăm principiul fundamental al dinamicii:
R  m a T G
Prin proiecția vectorilor pe axa verticală vom obține:
m a  T G
Dar a=0 (corpul este în repaus)
0  T G Fig.15
T  G  mg

C. FORȚE CARE APAR LA CONTACTUL DINTRE CORPURI

La contactul a două corpuri apar de obicei două tipuri de forțe:

1) Forțe de reacțiune normalădin partea suprafețelor în contact, perpendiculare pe
suprafața de contact a corpurilor.
2) Forțe de frecare, în planul suprafeței de contact, atunci când există tendința de
mișcare relativă a celor două corpuri.
Forța de frecare apare datorită întrepătrunderii asperităților și neregularităților
microscopice ale celor două suprafețe în contact și sunt orientate în sens opus tendinței
de mișcare relativă a suprafețelor în contact.
21
 PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

FORȚA DE FRECARE
După tipul mișcării se disting două tipuri de frecare:
-Frecarea la alunecare apare când un corp alunecă peste un alt corp.
-Frecarea la rostogolire care se produce când un corp se rostogolește pe
suprafața altui corp.

Forța de frecare la alunecare.

DEFINIȚIE. Forța care apare în timpul alunecării unui corp pe
suprafața altui corp și care se opune mișcării relative se numește
forță de frecare la alunecare.
Fig. 16

Forța de frecare, Ff , acționează în lungul suprafeței de contact (tangențial la
suprafața de contact) și este îndreptată în sens contrar vitezei corpului (fig.16).
Legile frecării la alunecare:
1. Forța de frecare la alunecare nu depinde de aria suprafeței de contact dintre
corpuri, depinde doar de natura suprafețelor și de gradul lor de prelucrare (șlefuire).
2. Forța de frecare la alunecare este proporțională cu forța de apăsare normală
exercitată pe suprafața de contact.
Ff   N
Coeficientul de proporționalitate, notat cu litera greceascăμ (miu), se numește
coeficient de frecare. Coeficientul de frecare este adimensional (nu are unitate de
măsură) și depinde de natura suprafețelor și de gradul lor de prelucrare.

OBSERVAȚIE. În planul de contact (planul alunecării) apar de fapt două forțe de

frecare, acțiuneași reacțiunea, egale în modul și de sensuri contrare, una acționând
asupra corpului și cealaltă asupra planului.

Reguli ce trebuie respectate în aplicarea principiului II al mecanicii:

1. se alege sistemul de referință ( un sistem de axe xoy, axa ox fiind pe direcția și în
sensul mișcării corpului).
2. se figurează forțele ce acționează asupra fiecărui corp în parte;
3. se descompun forțele pe axele ox, respectiv pe oy
4. se aplică principul II pentru fiecare corp în parte pe fiecare axă

Aplicații
1. Un corp cu masa meste tras pe o suprafață
orizontală sub acțiunea unei forțeF ca în fig. 17.
Coeficientul de frecare la alunecare dintre corp și plan
esteµ. Determinați accelerația cu care se deplasează
corpul.
Aplicăm principiul fundamental al dinamicii:
m  a  F  G  Ff  N
Prin proiecția vectorilor pe axa Ox vom obține:
m  a  F  Ff Fig. 17
Prin proiecția vectorilor pe axa Oy vom obține:
0  N G  N  G  m  g
F  Ff F  μ  m  g
Dar Ff  μ  N  μ  m  g , astfel încât: a  
m m

22
 PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

2. Un corp cu masa malunecă liber pe un plan

înclinat cu unghiul α față de orizontală (fig. 18).
Coeficientul de frecare la alunecare dintre corp și
plan esteµ. Determinați accelerația corpului.

Asupra corpului acționează:


 greutatea G 
 reacțiunea normală din partea planului înclinat N 
 forța de frecare dintre corp și suprafața planului Ff
   
mac  G  N  Ff
Proiectând ecuația vectorială pe axele de
coordonate, obținem sistemul: Fig. 18
mac  Gt  Ff a  g sin    g cos 
  c
 0  N - Gn N  mg cos 

3. Un corp cu masa meste lansat în sus de-a

lungul unui plan înclinat cu unghiul α față de
orizontală (fig. 19). Coeficientul de frecare la
alunecare dintre corp și plan esteµ. Determinați
accelerația corpului.
Ecuația fundamentală a dinamicii se scrie:
   
mau  G  N  Ff

Proiectând ecuația vectorială pe axele de

coordonate, obținem sistemul:
m au  Gt  Ff a  g sin    g cos 
  u
 0  N - Gn N  mg cos  Fig. 19

4. Peste un scripete ideal este trecut un fir considerat

ideal. La capetele firului se află două corpuri cu masele m1 ,
respectiv m2  m1 .Determinați accelerația corpurilor și
valoarea tensiunii din fir (fig. 20).

Reprezentăm toate forțele care acționează asupra

fiecărui corp din sistem, și scriem principiul al II-lea al
dinamicii pentru fiecare corp în parte:
  
 pentru corpul de masă m1: T  G1  m1a
  
 pentru corpul de masăm2: T  G2  m2a .
Proiectând ecuațiile vectoriale de mai sus axa Ox,
obținem sistemul:
 m  m1
a 2 g
G1  T  m1 (- a)  m1  m2
 
G2  T  m2 a. T  2 m1 m2 g
 m1  m2 Fig. 20

23
 PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

D. FORȚA ELASTICĂ.

DEFINIȚIE. Schimbarea dimensiunilor sau formei unui corp sub acțiunea unor
forțe exterioare se numește deformare.

Deformarea unui corp poate fi:

 elastică, dacădupă încetarea acțiunii forțelor exterioare corpul revine la forma și
dimensiunile inițiale;
 plastică, dacă după încetarea acțiunii forțelor exterioare corpul rămâne deformat.
Exemple de deformări: întinderea, comprimarea, torsiunea, încovoierea, etc.

DEFINIȚIE. Forța elastică este forța care apare în interiorul corpurilor deformate
elastic, se opune deformării și este responsabilă cu readucerea corpului la forma
inițială.

Examinăm acum deformarea prin întindere a unei bare elastice,

de lungime inițialăl0și secțiune transversalăS,
 suspendată vertical la
un capăt și supusă unei  tensiuni F la capătul opus (fig. 21). În bară
apare o forță elastică Fe , egalăși de sens opus cu tensiunea F. Sub

acțiunea tensiunii F , bara se alungește cu      0 .
 alungirea absolută reprezintămărimea  .
 alungirea relativă reprezintă raportul dintre alungirea absolutăși

lungimea inițială,   (epsilon)
0
 efortul unitar reprezintăraportul dintre valoarea tensiunii Fși aria Fig. 21
F
secțiunii transversale S,   (sigma),
S
Experimental s-au stabilit următoarele relații de proporționalitate:
   0
  F
1
 
S
 depinde de natura materialului supus solicitării.

LEGEA LUI HOOKE. În domeniul deformărilor elastice ale corpurilor solide,

alungirea relativă (deformația relativă) este direct proporțională cu efortul unitar:
Δ 1 F 1
  sau ε   σ
0 E S E

Mărimea fizicăE care intervine în expresia legii lui Hooke este o constantă ce
depinde de natura materialului supus deformăriiși este cunoscută sub denumirea de
modul de elasticitate longitudinală sau modulul lui Young. Unitatea de măsurăîn SI este:
[E]SI = N/m2.
Forța elastică are expresia:
Fe  k  
Modulul forței elastice : Fe  k   , unde k este constanta elastică.
Fe N
k astfel încât  k SI 
 m

24
 PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

La echilibru, forța elasticăși forța de deformare sunt egale în modul și de sens

contrar: Fe  Fd
Notând   x  F  k x
adicămărimea forței elastice Fe este direct proporțională cu mărimea deformăriix. Forța
elastică este orientată în sens opus creșterii deformării(fig. 21).

Rezumat: Principiile mecanicii clasice

La baza mecanicii clasice stau trei legi foarte generale, numite principii :
 Principiul inerției: Orice corp își păstrează starea de repaus relativ sau de
mișcare rectilinie uniformă atâta timp cât asupra lui nu acționează alte corpuri.
 PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL DINAMICII: Accelerația imprimată unui corp
de o forțăF are direcția și sensul forței, este direct proporțională cu forța și invers
proporțională cu masa m a corpului:
F
a
m
 PRINCIPIUL ACȚIUNILOR RECIPROCE. Dacă un corp acționează asupra
unui alt corp cu o forță (numită acțiune), atunci și cel de-al doilea corp va acționa
asupra primului corp cu o forță egală în modul și de sens contrar (numită
reacțiune).

Tipuri de forțe
 Forța cu care un corp este atras de Pământ se numește greutatea corpului:
G  mg
 Forța care apare la suprafața de contact dintre două corpuriși se opune tendinței de
mișcarerelativăse numește forță de frecare.
 Forța de frecare la alunecare este direct proporțională cu forța de apăsare
normalăexercitată pe suprafața de contact și nu depinde de mărimea acestei
suprafețe: Ff   N
 Forțele care apar în interiorul corpurilor deformate elastic, se opun deformării și sunt
responsabile cu readucerea corpurilor la forma inițială se numesc forțe elastice.
 Mărimea forței elastice este direct proporțională cu mărimea deformării x și
orientată în sens opus acesteia: Fe  k  x

25
 TEOREME DE VARIAȚIE ȘI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

4 . T E O R E M E D E V AR I AȚ I E Ș I L E G I D E
C O N S E R V AR E Î N M E C AN I C Ă

4.1. LUCRUL MECANIC

DEFINIȚIE.Lucrul mecanic efectuat de o forțăconstantă𝐹 , care își deplasează

punctul de aplicație pe distanța 𝑑, este egal cu produsul scalar dintre vectorul forțăși
vectorul deplasare.
𝐿 = 𝐹⃗ ∙ 𝑑⃗ = 𝐹𝑑 cos 𝛼,
unde 𝛼 este unghiul dintre vectorul forțăși vectorul
deplasare. Lucrul mecanic este o mărime de proces.

Unitatea de măsură a lucrului mecanic în sistemul internațional este Joule-ul.

[𝐿]𝑆𝐼 = 𝑁 ∙ 𝑚 = 𝐽
a. Dacă0 < 𝛼 < 90°, cos 𝛼 > 0, atunci 𝐿 > 0, deci lucrul mecanic este motor, forța este
forță motoare și produce mișcarea;
b. Dacă90° < 𝛼 < 180°, cos 𝛼 < 0, atunci 𝐿 < 0, deci lucrul mecanic este rezistent,
forța este forță rezistivăși se opune mișcării;
c. Dacă𝛼 = 90°, cos 𝛼 = 0, atunci 𝐿 = 0, deci forța nu efectuează lucru mecanic (este
perpendiculară pe direcția de mișcare).

Interpretarea geometrică a lucrului mecanic:

Lucrul mecanic se poate calcula și printr-o metodă grafică, fiind numeric egal cu
aria de sub graficul forței în funcție de deplasare:

(a) (b)
Dacăforța nu este constantă, ci variază pe măsură ce corpul se deplasează, lucrul
mecanic al forței se calculează ca aria cuprinsă sub graficul forței în funcție de
deplasare:

Lucrul mecanic efectuat de diferite tipuri de forțe:

A. Lucrul mecanic efectuat de greutate

La deplasarea pe orizontală, greutatea corpului nu efectuează lucru mecanic.

(cos 𝛼 = 0 , 𝑑𝑒𝑐𝑖𝐿 = 0)
La deplasarea pe verticală:

26
 TEOREME DE VARIAȚIE ȘI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

𝐿𝐺 = ±𝑚𝑔ℎ, unde ℎ este diferența de nivel dintre cele două puncte între care se
deplasează corpul.
Astfel:
𝐿𝐺 = 𝑚𝑔ℎ, la coborârea corpului între două nivele (cos 0° = 1),
respectiv 𝐿𝐺 = −𝑚𝑔ℎ la urcarea corpului între două nivele ( cos 180° = −1).

OBSERVAȚIE. Lucrul mecanic efectuat de greutate NU depinde de traiectorie și

nici de legea de mișcare, ci doar de poziția inițialăși cea finală. Asta înseamnă că
greutatea este o forță de tip conservativ (dacă lucrul mecanic pe o traiectorie închisă
este nul, atunci forța care efectuează acest lucru mecanic este o forță de tip
conservativ).

DEFINIȚIE: Forța care acționează asupra unui corp și efectuează un lucru

mecanic dependent numai de poziția inițialăși cea finalăși independent de forma
traiectoriei se numește forță conservativă.
Exemple de forțe conservative: greutatea, forța elastică.

B. Lucrul mecanic efectuat de forța de frecare

𝐿𝐹𝑓 = −𝐹𝑓 𝑑 = −𝜇𝑁𝑑, (cos 180° = −1)

OBSERVAȚIE. Lucrul mecanic efectuat de forța de frecare depinde de forma

drumului parcurs, deci nu este forță conservativă.

C.Lucrul mecanic efectuat de forța elastică

Forța elastică nefiind o forță constantă (depinde de deformare),
lucrul mecanic al acesteia se calculează grafic.
Astfel, în situația în care resortul inițial nedeformat este alungit cu x,
𝑘𝑥 2
lucrul mecanic efectuat de forța elastică este 𝐿𝐹𝑒 = − 2 , unde xeste
deformarea.
Dacă resortul este inițial deformat cu x și revine în starea nedeformată, lucrul
𝑘𝑥 2
mecanic efectuat de forța elastică este 𝐿𝐹𝑒 = 2 .
Deoarece lucrul mecanic efectuat de forța elastică depinde doar de poziția
inițialăși cea finală, deci forța elastică este conservativă.

4.2. PUTEREA MECANICĂ.

DEFINIȚIE.Puterea mecanică medie este mărimea fizică scalară, definită ca lucrul

mecanic efectuat în unitatea de timp.
𝐿 𝐹⃗ ∙ 𝑑⃗
𝑃𝑚 = = = 𝐹⃗ ∙ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑣𝑚 = 𝐹𝑣𝑚 𝑐𝑜𝑠𝛼
∆𝑡 ∆𝑡
unde α este unghiul dintre vectorul forțăși vectorul deplasare (sau vectorul viteză
medie).
Dacă vorbim de putere instantanee (momentană), atunci intervalul de timp este
foarte mic, în consecințăși viteza este instantanee. Relația de mai sus își menține
valabilitatea.
Unitatea de măsură a puterii mecanice în sistemul internațional este watt-ul.
[𝑃]𝑆𝐼 = 𝐽/𝑠 = 𝑊
Un sistem dezvoltă o putere de un watt, dacă efectuează un lucru mecanic de un
joule într-o secundă.

27
 TEOREME DE VARIAȚIE ȘI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

OBSERVAȚIE. În tehnică se utilizează pentru putere unitatea de măsurăcalul

putere (CP).
1CP  736 W

4.3. RANDAMENTUL PLANULUI ÎNCLINAT

DEFINIȚIE.Se numește randament, raportuldintreputerea utilăși puterea

consumată :
Pu

Pc

OBSERVAȚIE. Din relația de definiție a puterii, obținem:

L
 u
Lc
adicărandamentul unui sistem se poate calcula dacă facem raportul dintre lucrul
mecanic util Luși lucrul mecanic consumat Lcîn același interval de timp.

Randamentul este mărime fizică adimensionalăși se exprimă în procente.

Randamentul planului înclinat se definește ca raport dintre lucrul mecanic util și
lucrul mecanic consumat pentru urcarea uniformă a unui corp pe un plan înclinat de
unghi α, până la o înălțime oarecare h. Lucrul mecanic util este cel mai mic lucru
mecanic necesar pentru efectuarea operației respective, iar lucrul mecanic consumat
este lucrul mecanic efectuat de o forță de tracțiune care acționează asupra corpului și îl
ridicăuniform cu frecare până la înălțimea dorită.
𝐿𝑢 𝑚𝑔ℎ sin 𝛼 1
𝜂= = = = <1
𝐿𝑐 𝑚𝑔𝑑(sin 𝛼 + 𝜇 cos 𝛼) sin 𝛼 + 𝜇 cos 𝛼 1 + 𝜇𝑐𝑡𝑔𝛼

4.4. ENERGIA MECANICĂ

DEFINIȚIE.Se numește energie mecanicămărimea fizică scalară, de stare, ce

caracterizează capacitatea unui sistem de a produce lucru mecanic.

Energia mecanică E poate fi:

 energia cineticăsau de mișcareEc (energia datorată mișcării corpului);
𝑚𝑣 2
Energia cineticăse calculează prin intermediul relației: 𝐸𝑐 = și depinde de
2
sistemul de referință ales (amintim că viteza este mărime relativă).

 energia potențialăsau de pozițieEp (energie datorată poziției corpului).

Energia potențialăpoate fi energie potențială gravitațională sau energie potențială
elastică.
a. energia potențială gravitațională se calculează prin intermediul relației:
𝐸𝑝𝑔 = 𝑚𝑔ℎ, unde h este înălțimea măsurată față de un nivel de referință pe care îl
alegem convenabil și căruia îi atribuim valoarea zero a energiei potențiale
gravitaționale;
𝑘𝑥 2
b. energia potențială elastică se calculează prin intermediul relației: 𝐸𝑝𝑒 = 2 , unde
x este deformarea resortului.

Energia mecanică a unui corp (sistem) este dată de suma: E = Ec + Ep

Unitatea de măsură a energiei în Sistemul Internațional este Joule-ul. [𝐸]𝑆𝐼 = 𝐽

28
 TEOREME DE VARIAȚIE ȘI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

4.5. TEOREMA VARIAȚIEI ENERGIEI CINETICE A PUNCTULUI MATERIAL

ENUNȚ.Variația energiei cinetice a unui corp este egală cu lucrul mecanic total (al
tuturor forțelor ce acționează asupra corpului sau lucrul mecanic al forței rezultante).
Ec  Ltotal
mv f2 mv i2
  Ltotal
2 2

Exemple de aplicare:

1. Miṣcarea pe plan orizontal cu frecare

Un corp se deplasează pe plan orizontal, pe distanṭa 𝑑, din punctul A în punctul B,

sub acṭiunea forṭei de tracṭiune 𝐹 ṣi a forṭei de frecare 𝐹𝑓 . Presupunem că în această
miṣcare viteza corpului creṣte de la 𝑣1 la 𝑣2 . Teorema de variaṭie a energiei cinetice se
scrie:
∆𝐸𝑐 = 𝐿𝑡
Întrucât cele două forṭe verticale nu efectuează lucru mecanic:
𝐸𝑐𝐵 − 𝐸𝑐𝐴 = 𝐿𝐹 − 𝐿𝐹𝑓𝑟𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒
𝑚𝑣22 𝑚𝑣12
− = 𝐹 ∙ 𝑑 − 𝐹𝑓 ∙ 𝑑
2 2
Cu această relaṭie se pot calcula mărimile cerute.

2. Lansarea unui corp în sus, pe plan înclinat

Un corp este lansat cu viteza iniṭială𝑣0 în sus pe un

plan înclinat cu unghiul 𝛼 faṭă de orizontală ṣi va parcurge
până la oprire o distanṭă𝑙. Conform figurii:
∆𝐸𝑐 = 𝐿𝑡
0 − 𝐸𝑐𝑖 = −𝐿𝐺 − 𝐿𝐹𝑓𝑟𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒
𝑚𝑣02
− = −𝑚𝑔𝑠𝑖𝑛𝛼 ∙ 𝑙 − µ𝑚𝑔𝑐𝑜𝑠𝛼 ∙ 𝑙
2

4.6. LEGEA CONSERVĂRII ENERGIEI MECANICE

ENUNȚ.Într-un câmp de forțe conservative (în absența forțelor de frecare și a

forțelor exterioare – de tracțiune), energia mecanică se conservă (rămâne constantă).
𝐸 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.
În orice punct al traiectoriei, energia totală a corpului este aceeaṣi, fie că este doar
energie cinetică, doar energie potenṭială sau se compune din ambele forme de energie.
Pentru două puncte oarecare A ṣi B de pe traiectorie vom putea scrie:
𝐸𝐴 = 𝐸𝐵

29
 TEOREME DE VARIAȚIE ȘI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

Exemple de aplicare:

1. Căderea liberă a corpurilor

Corpul este lăsat liber în punctul A, la înălṭimea 𝐻 iar frecările cu aerul se

neglijează, deci miṣcarea se execută doar sub acṭiunea greutăṭii.
Iniṭial corpul are doar energie potenṭială gravitaṭională.
𝐸𝐴 = 𝑚𝑔𝐻
La sol, în punctul C, corpul are doar energie cinetică,
𝑚𝑣 2
𝐸𝐶 =
2
Conform legii de conservare a energiei:
𝐸𝐴 = 𝐸𝐶 ,
rezultă viteza cu care ajunge la sol : 𝑣 = √2𝑔ℎ.
În poziṭia intermediară B, corpul are ṣi energie cinetică ṣi energie potenṭială,
𝑚𝑣 2
𝐸𝐵 = 𝑚𝑔(𝐻 − ℎ) +
2
egală ca valoare cu 𝐸𝐴 ṣ𝑖𝐸𝐶 , deci putem scrie: 𝐸𝐴 = 𝐸𝐵 = 𝐸𝐶 .

2. Aruncarea în sus pe verticală

Un corp este aruncat vertical în sus, de la sol, cu viteza

iniṭială𝑣0 ṣi ajunge la înălṭimea maximăℎ𝑚𝑎𝑥 , în punctul B. Conform
exemplului de mai sus, legea conservării energiei se scrie:
𝐸𝐴 = 𝐸𝐵
𝑚𝑣 2
0
adică: = 𝑚𝑔ℎ𝑚𝑎𝑥
2
Iar înălṭimea maximă la care urcă corpul este :
𝑣02
ℎ𝑚𝑎𝑥 =
2𝑔

30
 TEOREME DE VARIAȚIE ȘI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

Rezumat: Teoreme de variație și legi de conservare în mecanică

Lucrul mecanic efectuat de o forță constantă𝐹, care își deplasează punctul de

aplicație pe distanța 𝑑, este egal cu produsul scalar dintre vectorul forță și vectorul
deplasare.
𝐿 = 𝐹⃗ ∙ 𝑑⃗ = 𝐹𝑑 cos 𝛼

Unitatea de măsură a lucrului mecanic în sistemul internațional este Joule-ul.

[𝐿]𝑆𝐼 = 𝑁 ∙ 𝑚 = 𝐽

Puterea mecanicămedie dezvoltată de un sistem este mărimea fizică numeric

egală cu lucrul mecanic efectuat de acel sistem în unitatea de timp :
𝐿 𝐹⃗ ∙ 𝑑⃗
𝑃𝑚 = = = 𝐹⃗ ∙ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑣𝑚 = 𝐹𝑣𝑚 𝑐𝑜𝑠𝛼
∆𝑡 ∆𝑡

Randamentul planului înclinatesteraportuldintrelucrulmecanic util și lucrul

mecanic consumat :
𝐿𝑢 𝑚𝑔ℎ sin 𝛼 1
𝜂= = = = <1
𝐿𝑐 𝑚𝑔𝑑(sin 𝛼 + 𝜇 cos 𝛼) sin 𝛼 + 𝜇 cos 𝛼 1 + 𝜇𝑐𝑡𝑔𝛼

𝑚𝑣 2
Energia cinetică: 𝐸𝑐 = .
2

Energia potențială poate fi energie potențială gravitațională sau energie

potențială elastică.
- energia potențială gravitațională: 𝐸𝑝𝑔 = 𝑚𝑔ℎ .
𝑘𝑥 2
- energia potențială elastică: 𝐸𝑝𝑒 = .
2

Energia mecanică a unui corp (sistem) este dată de suma: E = Ec + Ep

Unitatea de măsură a energiei în Sistemul Internațional este Joule-ul. [𝐸]𝑆𝐼 = 𝐽

Teorema variației energiei cinetice a punctului material: Variația energiei

cinetice a unui corp este egală cu lucrul mecanic total (al tuturor forțelor ce
acționează asupra corpului sau lucrul mecanic al forței rezultante).

Ec  Ltotal

Legea conservării energiei mecanice :Într-un câmp de forțe conservative (în

absența forțelor de frecare și a forțelor exterioare – de tracțiune), energia mecanică
se conservă (rămâne constantă).

𝐸 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.

31
 PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

5. PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA
CURENTULUI CONTINUU
5.1. CURENTUL ELECTRIC ÎN CONDUCTORI METALICI. CIRCUITUL
ELECTRIC. INTENSITATEA CURENTULUI ELECTRIC

Toate substanţele se împart după comportarea lor electrică, în două mari

categorii: conductori şi izolatori.

DEFINIŢIE. Substanţele în interiorul cărora există particule cu sarcină

electrică,libere să se deplaseze, se numesc conductoare. Aceste particule se numesc
purtători liberi de sarcină.

În metale purtătorii de sarcină sunt electronii liberi.

DEFINIŢIE. Substanţele în interiorul cărora nu există purtători de sarcină liberi se

numesc izolatoare (dielectrice).

De exemplu sticla, ebonita, cauciucul, materialele plastice sunt dielectrice

DEFINIŢIE. Prin curent electric se înţelege deplasarea ordonată ṣi dirijată a

purtătorilor liberi de sarcină.

DEFINIŢIE. Prin circuit electric se înţelege un ansamblu

format din generatorul electric, conductorii de legătură şi unul
sau mai mulţi receptori (consumatori).
În fig. 1 este reprezentat un circuit simplu. Acesta conține
o sursă de tensiune, un rezistor, un întrerupător închis și fire
conductoare. Fig. 1
DEFINIŢIE. Intensitatea curentului electric este mărimea fizică fundamentală ce
caracterizează curentul electric și se definește ca sarcina electrică transportată în
unitatea de timp prin secțiunea transversală a unui conductor liniar:
q N e
I  ,
t t
Unitatea de măsură SI pentru intensitatea curentului electric se numeşte amper (A).
𝑞 C
[𝐼]𝑆𝐼 = [ ] = = A
∆𝑡 𝑆𝐼 s
unde: - N este numărul de electroni ce străbat secţiunea transversală a
conductorului în intervalul de timp Δt(orice sarcină electrică este multiplu întreg de
sarcini electrice elementare);
- 𝑒 este sarcina electrică elementară, atribuită electronului , |𝑒| = 1,6 ∙ 10−19 𝐶 .

OBSERVAŢIE. Sensul curentului electric este acelaşi cu sensul deplasării

ordonate a purtătorilor de sarcină pozitivi
Intensitatea curentului electric se măsoară cu ampermetrul, un instrument de
măsură care se montează în serie într-un circuit și care trebuie să aibă rezistența cât
mai mică (ampermetrul ideal are rezistența internă nulă: 𝑅𝐴 → 0).

32
 PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

5.2. TENSIUNEA ELECTROMOTOARE

DEFINIŢII. Tensiunea electromotoare este definită ca raportul dintre lucrul

mecanic efectuat de sursa de tensiune pentru a deplasa sarcina electrică prin întreg
circuitul și valoarea sarcinii electrice deplasate:
𝐿𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙
𝐸=
𝑞
Tensiunea electricăîntre două puncte A și Beste definită ca raportul dintre
lucrul mecanic efectuat de forțele de natură electrică pentru a deplasa sarcina electrică
între cele două puncte și valoarea sarcinii electrice deplasate:
𝐿𝐴𝐵
𝑈𝐴𝐵 =
𝑞
Unitatea de măsură pentru tensiunea electrică este voltul. [𝑈]𝑆𝐼 = 𝑉
- + I
Tensiunea electrică la bornele unui element de circuit A
se măsoară cu voltmetrul, un instrument de măsură care se
E, r
montează în paralel cu elementul de circuit. Voltmetrul
trebuie să aibă rezistența cât mai mare (voltmetrul ideal are R
rezistența internă infinit de mare 𝑅𝑉 → ∞).

În fig. 2 este reprezentat un ampermetru care V

măsoară intensitatea curentului electric prin sursa de
U
tensiune și un voltmetru care măsoară tensiunea electrică la
bornele rezistorului. Fig.2

5.3. REZISTENŢA ELECTRICĂ

Rezistența electrică este o mărime fizică scalară prin care se exprimă

proprietatea unui conductor electric de a se opune trecerii curentului electric.

DEFINIŢIE. Se numeşte rezistenţa electrică a unui conductor mărimea fizică

egală cu raportul dintre tensiunea aplicată la capetele conductorului şi intensitatea
curentului electric ce se stabileşte prin el:
U
R
I
Conform definiţiei, unitatea de măsură SI pentru rezistenţa electrică va fi:
R SI  U SI  V   ohm  .
I SI A
Rezistenţa electrică depinde de natura şi dimensiunile conductorului. Pentru un
conductor metalic, filiform, omogen şi cu secţiune constantă rezistenţa electrică se
determină cu ajutorul relaţiei:
R
S
unde este lungimea firului, S aria secţiunii transversale şi ρ rezistivitatea materialului
din care este confecţionat firul conductor.

Rezistivitatea electrică depinde de temperatură conform relației:

𝜌 = 𝜌0 (1 + 𝛼 ∙ ∆𝑡),
33
 PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

unde: 𝜌 este rezistivitatea electrică la temperatura 𝑡, 𝜌0 rezistivitatea electrică la 𝑡0 =

0℃, 𝛼 coeficientul termic al rezistivității, iar ∆𝑡 = 𝑡 − 𝑡0 .
Dacă se neglijează dilatarea dimensiunilor conductorului prin încălzire, atunci este
valabilă relația:
𝑅 = 𝑅0 (1 + 𝛼 ∙ ∆𝑡)
unde 𝑅0 este rezistența conductorului la 𝑡0 = 0℃.
[𝜌]𝑆𝐼 = Ω ∙ m; [𝛼]𝑆𝐼 = grad−1 = K −1

5.4. LEGEA LUI OHM

Experimental se demonstrează faptul că intensitatea curentului electric ce trece

prin rezistor verifică o relaţie de forma
U
I ,
R
unde U este tensiunea aplicată rezistorului.
Relaţia de mai sus exprimă legea lui Ohmpentru o porţiune de circuit.

ENUNȚ. Intensitatea curentului electric ce se stabileşte printr-o porţiune de circuit

este direct proporţională cu tensiunea aplicată şi invers proporţională cu rezistenţa
electrică a porţiunii respective.

În fig. 3 este reprezentată, pentru un rezistor dat,

dependența intensității curentului electric prin rezistor de
tensiunea la bornele acestuia.
Graficul I  f U  se numeşte caracteristica curent-
tensiune a rezistorului:

Fig. 3
Legea lui Ohm pentru un circuit electric simplu.

ENUNȚ. Intensitatea curentului electric ce se stabileşte printr-un circuit simplu

este direct proporţională cu tensiunea electromotoare din circuit şi invers proporţională
cu rezistenţa totală a circuitului.
E
I
Rr

Conform legii lui Ohm pentru o porţiune de circuit putem scrie:

 pentru circuitul exterior generatorului, tensiunea la bornele generatorului poate
fi scrisă:U = IR;
 pentru circuitul interior generatorului, căderea internă de tensiune poate fi scrisă
în forma:u = Ir.
Prin urmare, E  I  R  I  r , de unde rezultă bilanțul tensiunilor: E  U  u

În fig. 4 este reprezentată dependența tensiunii la

bornele unei surse electrice de intensitatea curentului
electric ce se stabilește prin sursă, dacă R este variabilă.
OBSERVAŢIE. Dacă R→0 (bornele sursei se leagă
printr-un fir ideal), sursa funcționează în scurtcircuit. Astfel,
E
intensitatea curentului prin aceasta este maximă: Isc 
r
34 Fig. 4
 PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

Dacă circuitul este deschis sau R   , sursa funcționează în gol: I  0 . Astfel, un

voltmetru conectat la bornele sursei indică valoarea tensiunii electromotoare.

5.5. LEGILE LUI KIRCHHOFF

Legile lui Kirchhoff se referă la circuite

ramificate sau reţele electrice. Elementele
caracteristice ale unei reţele sunt :
 nodurile, punctele din reţeaunde sunt
legate cel puţin trei conductoare;
 ramurile sau laturile, porţiunile din reţea
cuprinse între două noduri consecutive;
 ochiurile, poligoanele închise formate din
ramurile reṭelei;
De exemplu pentru reţeaua din fig. 5,
punctele A şi B sunt noduri, porţiunile AaB, AbB şi
AcB sunt ramuri, iar poligoanele închise AaBbA, Fig. 5
AbBcA, AaBcA sunt ochiuri.
Intensităţile curenţilor electrici ce străbat diferitele laturi ale unei reţele se
determină utilizând legile lui Kirchhoff.

LEGEA I (pentru un nod de reţea).

ENUNȚ. Suma intensităţilor curenţilor care intră într-un nod de reţea este egală cu
suma intensităţilor care ies din acel nod.
n m

 Ii ,int   I k ,ies
i 1 k 1

Spre exemplu, pentru nodul de reṭea din fig. 6, legea I a lui

Kirchhoff se scrie:
I1 + I 4 = I 2 + I 3
OBSERVAŢIE. Scriind legile lui Kirchhoff pentru toate
nodurile şi toate ochiurile unei reţele cu N noduri se obţine
un sistem de ecuaţii dintre care numai N – 1 ecuaţii sunt Fig. 6
independente.

LEGEA A II-A (pentru un ochi de reţea).

ENUNȚ. Suma algebrică a tensiunilor electromotoare ale generatoarelor aflate
într-un ochi de reţea este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune pe
consumatorii aflaţi pe laturile ochiului de reţea.

Sumele algebrice se vor scrie stabilind mai întâi

un sens de parcurgere al ochiului de reţea. După
stabilirea unui sens de parcurgere al ochiului scrierea
celor două sume algebrice din enunţul legii se
realizează ţinând cont de convenţiile de mai jos,
prezentate grafic în fig. 7:
- pentru fiecare ochi de reţea se alege un sens
pozitiv de parcurgere a laturilor ochiului;
- intensităţile curenţilor care au acelaşi sens ca
sensul de parcurgere ales, sunt considerate pozitive,
iar cele de sens contrar sunt considerate negative;
Fig. 7
35
 PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

- căderea de tensiune în lungul unei laturi este pozitivă dacă intensitatea

curentului care străbate acea latură este pozitivă şi este negativă dacă intensitatea
curentului e negativă;
- se consideră pozitive acele tensiuni electromotoare care, dacă ar fi singure în
circuit, ar produce curent în sensul ales ca pozitiv (dacă sunt parcurse de la borna
negativă la borna pozitivă în sensul pozitiv ales).

De exemplu pentru reţeaua din fig. 5:

legea I a lui Kirchhoff pentru nodul A se scrie
I1+ I3 = I2
legea a II-a a lui Kirchhoff pentru ochiul AaBbAse scrie
R1I1 + R2I2 + R3I2 = E1 – E2 + E3,
iar legea a II-a a lui Kirchhoff pentru ochiul AbBcA se scrie
- R2I2 – R3I2 – R4I3 = - E3 + E4 – E5.
Din cele trei ecuaţii putem determina intensităţile curenţilor prin fiecare ramură a
reţelei.
OBSERVAŢIE. Intensităţile curenţilor electrici ce străbat diferitele laturi ale unei
reţele se determină întotdeauna utilizând ambele legi ale lui Kirchhoff.
Dacă rezolvând sistemul de ecuaţii se obţin valori negative pentru unele dintre
intensităţi, curentul pentru care valoarea este negativă are sensul contrar celui atribuit
arbitrar.

5.6. GRUPAREA REZISTOARELOR

Elementele de circuit caracterizate complet prin rezistenţa lor electrică se numesc

rezistoare. Rezistoarele pot fi grupate în serie sau în paralel.
Se pune problema înlocuirii grupării de rezistoare cu un singur rezistor, numit
rezistor echivalent, care să aibă următoarea proprietate: la aplicarea aceleiaşi tensiuni
U la borne să fie parcurs de un curent electric de aceeaşi intensitate I ca şi gruparea pe
care o înlocuieşte.

GRUPAREA ÎN SERIE

Se consideră gruparea din fig. 8. Într-o grupare în

serie, intensitatea curentului care trece prin rezistoare
este aceeaşi.
U  U1  U2  ...  Un
U = IR1 + IR2 +…+ IRn
Prin urmare,
IRe = IR1 + IR2 +…+ IRndeci Fig. 8

Re = R1 + R2 +…+ Rn

OBSERVAŢIE. În cazul particular R  R1  R2  ...  Rn se obţine Re  n  R

GRUPAREA ÎN PARALEL

Se consideră gruparea din fig. 9. Într-o grupare în

paralel, tensiunea electrică este aceeași la bornele tuturor
rezistoarelor.
Aplicăm legea I a lui Kirchhoff:
I  I1  I2  ...  In

36

Fig. 9
 PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

Înlocuind intensităţile din legea lui Ohm

U U U U
    ... 
Rp R1 R2 Rn

n
1 1 1 1 1 1
   ...  sau 
Rp R1 R2 Rn Rp i 1 Ri
R
OBSERVAŢIE. În cazul particular R  R1  R2  ...  Rn se obţine : Rp 
n

5.7. GRUPAREA GENERATOARELOR ELECTRICE

Se consideră gruparea unor surse cu parametrii (E1,r1),... (En,rn). Se pune

problema înlocuirii grupării de surse cu o singură sursă, numită sursă echivalentă care
să aibă următoarea proprietate: la conectarea pe un consumator să asigure aceeaşi
intensitate a curentului I ca şi gruparea de surse pe care o înlocuieşte.

GRUPAREA ÎN SERIE

Se realizează legând borna pozitivă a unui

generator cu borna negativă a generatorului următor. E, r E, r
Pentru o grupare serie de n generatoare
identice (aceeaşi tensiune electromotoare E şi aceeași
rezistență internă r), conform legii a II-a a lui Kirchhoff
şi legii lui Ohm putem scrie: Fig. 10
Ee  nE
nE  nIr  IR
 re  nr
Eechiv  Irechiv  IR
nE
Is 
R  nr

b) Gruparea în paralel
Se realizează legând bornele pozitive ale acestora împreună,
respectiv cele negative împreună.
Pentru o grupare în paralel de n generatoare identice, conform
legilor lui Kirchhoff şi legii lui Ohm pentru circuitul echivalent putem
scrie:
Ee  E
I  nI ' r
E I R r
E  I ' r  IR n  re 
n
Eechiv  Irechiv  R E
Ip  Fig. 11
r
R
n

5.8. ENERGIA ŞI PUTEREA ELECTRICĂ

Considerăm un circuit simplu format dintr-un rezistor de rezistenţă electrică R,

conectat la o sursă de curent continuu cu t.e.m. E. Tensiunea la bornele sursei este U.

37
 PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

Conform definiţiei tensiunii electrice dintre două puncte, energia necesară transportului
unei cantităţi de sarcină electrică q între extremităţile rezistorului va fi
W  q U
Dacă prin conductor trece curentul electric cu intensitatea I în intervalul de timp
Δt , atunci, deoarece q  I  Δt , obţinem
W  U  I  Δt
relaţie care ţinând seama de legea lui Ohm, se mai scrie:
U2
W  Δt  R  I 2  Δt
R
Unitatea de măsură pentru energie: W SI  J (joule)
La trecerea curentului electric printr-un rezistor acesta se încălzeşte, ca urmare a
transformării energiei electrice în căldură. Fenomenul este cunoscut caefectul termic al
curentului electric sau efect Joule, iar căldura degajată este dată de relaţia
Q  R  I 2  Δt
care reprezintă expresia matematică a legii lui Joule:
În SI, căldura Qdegajată de rezistor se măsoară în J (joule).
Energia pierdută în interiorul generatorului (disipată pe rezistența internă) poate fi
calculată folosind una dintre relațiile:
u2
Wint  u  I  Δt  Δt  r  I 2  Δt
r
Energia totală furnizată de un generator este Wtot  Wext  Wint , astfel încât:
E2
Wtot  E  I  Δt  I ( R  r )Δt 
2
Δt
Rr

DEFINIȚIE.Puterea electrică este mărimea fizică scalară egală cu energia

electrică dezvoltată în unitatea de timp:
W
P
Δt
J
Unitatea de măsură pentru puterea electrică: P SI  =W (watt)
s
Ca urmare, puterea electrică disipată pe un rezistor poate fi calculată folosind una
dintre relațiile:
U2
P  U I  R I 2 
R
Puterea electrică disipată în circuitul interior generatorului poate fi calculată
folosind una dintre relațiile:
u2
Pint  u  I  r  I 2 
r
Puterea electrică furnizată de generatorul electric poate fi calculată folosind relația:
Ptot  E  I
Pe baza relațiilor de mai sus se poate scrie bilanțul puterilor: Ptot  Pext  Pint

DEFINIȚIE.Randamentul circuitului electric simplu se defineşte prin raportul

dintre puterea debitată pe circuitul exterior şi puterea pe întregul circuit:
P
η  ext
Ptot
Ținând cont de relațiile anterioare, obținem:

38
 PRODUCEREA ȘI UTILIZAREA CURENTULUI CONTINUU

R U
η sau η 
Rr E
Randamentul circuitului electric este adimensional și subunitar. De obicei, se
exprimă în procente.
OBSERVAȚIE. În practică, pentru energia electrică se utilizează unitatea de
măsură kilowatt-oră (kWh). Ţinând seama de relaţia P  W  Δt şi exprimând putereaP
în kilowatt (kW) şi timpul Δt în ore, ajungem la concluzia că 1kWh  3, 6  106 J .
REZUMAT

 Deplasarea ordonată ṣi dirijată a purtătorilor de sarcină se numeşte curent

electric.
 Prin circuit electric se înţelege un ansamblu format din generatorul electric,
conductorii de legătură şi unul sau mai mulţi receptori (consumatori).
 Sarcina electrică, q, transportată de purtătorii de sarcină prin secţiunea
transversală a conductorului în unitatea de timp se numeşte intensitatea curentului
q
electric: I  ; [I]SI = A (amper). Intensitatea curentului electric într-un circuit se
Δt
determină experimental cu ajutorul ampermetrului, care se conectează în serie în
circuit.
 E = U + u, unde E - tensiunea electromotoare (prescurtat t.e.m.), U - tensiunea la
bornele sursei, iar u - căderea internă de tensiune. Căderea de tensiune pe o porţiune
de circuit se determină experimental cu voltmetrul, care se conectează în paralel cu
porţiunea respectivă.
 Se numeşte rezistenţa electrică a unui conductor mărimea fizică egală cu
raportul dintre tensiunea aplicată la capetele conductorului şi intensitatea curentului
electric ce se stabileşte prin el: R  ; R SI 
U U SI  V   ohm  .
I I SI A
unde U este tensiunea aplicată rezistorului.
 Legile lui Ohm:
U
5.9. pentru o porţiune de circuit: I 
R
E
5.10. pentru un circuit simplu: I 
Rr
 Legile lui Kirchhoff:
LEGEA I (pentru un nod de reţea). Considerând, convenţional, pozitive
intensităţile curenţilor care pătrund într-un nod de reţea şi negative intensităţile
curenţilor care părăsesc nodul, în regim staţionar suma algebrică a intensităţilor
curenţilor din conductoarele legate la un nod al reţelei este nulă.
LEGEA A II-A (pentru un ochi de reţea). Suma algebrică a căderilor de tensiune
pe un ochi de reţea este egală cu suma algebrică a tensiunilor electromotoare pe acel
ochi de rețea.
 Rezistenţa echivalentă a rezistoarelor:
5.11. pentru n rezistoare conectate în serie: Re = R1 + R2 +∙∙∙+ Rn
1 1 1 1
5.12. pentru nrezistoare conectateîn paralel:    ... 
Re R1 R2 Rn
 Căldura disipată într-un rezistor prin efect Joule: Q = RI t; [Q] = J (joule).
2

 Puterea electrică disipată într-un rezistor cu rezistenţa electrică R:

2 U2
P = UI = RI = ; [P]SI = W (watt).
R
39
1 Multiplii și submultiplii unităților de măsură

Factorul Denumirea Simbolul Factorul Denumirea Simbolul

de multiplicare prefixului prefixului de multiplicare prefixului prefixului
exa deci

peta centi

tera mili

giga micro

mega nano

kilo pico

hecto femto

deca atto

2 Funcții trigonometrice

α 00 300 450 600 900 1800

sin 0 1 2 3 1 0
2 2 2
cos 1 3 2 1 0 -1
2 2 2
tg 0 3 1 3 ∞ 0
3
ctg - 3 1 3 0 -
3

𝐵𝐶 𝐴𝐶
sin 𝑠𝑖𝑛 𝐴 = 𝐴𝐶
= cos 𝑐𝑜𝑠 𝐶 cos 𝑐𝑜𝑠 𝐴 = 𝐴𝐶
= sin 𝑠𝑖𝑛 𝐶

sin𝑠𝑖𝑛 𝐴 𝐵𝐶 1 cos𝑐𝑜𝑠 𝐴 𝐴𝐵
tg A= cos𝑐𝑜𝑠 𝐴
= 𝐴𝐵
= 𝑐𝑡𝑔 𝐶 ctg A= 𝑡𝑔 𝐴
= sin𝑠𝑖𝑛 𝐴
= 𝐵𝐶
= 𝑡𝑔 𝐶

sin2 A+cos2A= 1 – formula fundamentală a trigonometriei

3
3 Mărimi fizice

Fizica studiază fenomenele fizice, fenomenele fizice sunt exprimate cantitativ cu ajutorul
mărimilor fizice.
A măsura o mărime fizică, înseamnă a o compara, cu o altă mărime de aceeaşi natură, considerată
ca unitate de măsură. Rezultatul măsurării unei mărimi fizice este exprimat matematic prin relaţia:
mărime fizică= valoare numerică* unitatea de măsură

În sistemul de unităţi numit Sistemul Internaţional (SI), se disting trei clase de mărimi fizice şi
unităţi de măsură corespunzătoare:
a) Mărimi fizice şi unităţi de măsură fundamentale;
b) Mărimi fizice şi unităţi de măsură suplimentare;
c) Mărimi fizice şi unităţi de măsură derivate.

a) Mărimi fizice şi unităţi de măsură fundamentale;

Mărime fizică Simbol Unitate de măsură Simbol
mărime unitate de
fizică măsură
1. Lungimea L metru
2. Masa M, m kilogram

3. Timpul t secunda
4. Temperatura termodinamică T Kelvin

5. Intensitatea curentului I amper

electric
6. Cantitatea de substanţă ν mol

7. Intensitatea luminoasă Ι candela

b)Mărimi fizice şi unităţi de măsură suplimentare;

Această clasă conţine două unităţi: unitatea SI de unghi plan, radianul şi unitatea SI de unghi solid,
steradianul.

c)Mărimi fizice şi unităţi de măsură derivate.

4
 Sunt definite pe baza celor şapte mărimi fizice fundamentele, prin intermediul unor relaţii
matematice existente între acestea.
Exemple: forța, densitatea, aria, viteza,…

O altă clasificare a mărimilor fizice este data de modul de exprimare:

a) Mărimi fizice scalare
b) Mărimi fizice vectoriale

a) Mărimile fizice scalare sunt mărimile caracterizate complet printr-un număr pozitiv sau negativ în
raport cu o unitate de măsură.
Exemplu: masa, densitatea, volumul, temperatura, căldura, ...

b)Mărimile fizice vectoriale sunt mărimile caracterizate complet de:- modul (valoare absolută)
- direcție
- sens.
Direcția și sensul dau orientarea vectorului.
Caracteristicile vectorului: - valoarea a,
- directia (indicată de dreapta suport)
- sensul de la O la A, sensul indicat de săgeată
O A

Exemplu: forța, viteza, accelerația, impulsul…

5
 1. PRINCIPII SI LEGI IN MECANICA CLASICA

1.1 Mișcare. Repaus

Mecanica studiază mișcarea corpurilor în spațiu și timp precum și echilibrul corpurilor. La rândul ei
se împarte în:
Cinematică-studiază mișcările mecanice fără a ține seama de cauzele care produc mișcarea;
Dinamică-studiază legile de mișcare sub acțiunea forțelor externe;
Statică-studiază legile de compunere a forțelor și condițiile de echilibru.

Sistemul de referință sau referențialul reprezintă ansamblul format din corp de referință, sistem de
axe de coordonate pentru determinarea poziției și ceas sau cronometru pentru determinarea timpului.
Punctul material reprezintă un model ce are proprietatea de a avea toată masa încorporată iar
dimensiunile sunt mici în raport cu alte dimensiuni ce intervin în problema studiată.
Se numește traiectorie mulțimea punctelor din spațiu prin care trece punctul material în timpul
deplasării, într-un sistem de referință dat.
Un punct material se află în mișcare dacă își schimbă poziția față de reperul ales.
Un punct material se află în repaus dacă nu își schimbă poziția față de reperul ales.
Mișcarea de translație liniară este atunci când o dreaptă care unește oricare două puncte de pe
corp rămâne paralelă cu ea însăși pe parcursul mișcării. Dacă nu rămâne paralelă corpul posedă și mișcare
de rotație.
Poziția unui punct material este detrminată de coordonata sa într-un sistem de coordonate bine
precizat și momentul de timp la care punctul material ocupă această poziție în raport cu momentul inițial.

Mișcarea punctului material poate fi:

- Mișcare rectilinie dacă traiectoria este o dreaptă;
- Mișcare circulară- dacă traiectoria este un cerc;
- Mișcare curbilinie dacă traiectoria este o curbă oarecare;

O altă descriere a mișcării punctului material este reprezentată de

- mișcarea unidimensională;
- mișcarea bidimensională;
- mișcarea tridimensională;
Mișcarea unidimensională este dată de reprezentarea mișcării pe o traiectorie rectilinie și descrisă
cu ajutorul unei coordonate, de obicei în lungul axei OX.

A(x0,t0) B(x,t)
6
 Unde: x0 reprezintă coordonata punctului material la momentul t0- considerat moment inițial;
x reprezintă coordonata punctului material la momentul t;
Δ reprezintă variație sau diferență între valoarea finală și valoarea inițială a unei mărimi fizice.
Δx=x-x0 reprezintă deplasarea punctului material în intervalul de timp Δt=t-t0

Mișcarea bidimensională sau mișcarea plană este descrisă cu ajutorul a două coodonate x și y
pentru a putea determina poziția punctului material în plan.
y
A(t0)

→ →
𝑟0 Δ𝑟

B(t)
→
𝑟

o x

→
notăm cu 𝑟 vectorul de poziție.
→ → →
Δ𝑟 = 𝑟 − 𝑟0 –vectorul deplasare.
→ →
În cazul bidimensional vectorul de poziție se exprimă cu ajutorul versorilor 𝑖 și 𝑗 astfel:
→ → →
𝑟 = 𝑥𝑖 + 𝑦 𝑗

În cazul tridimensional vectorul deplasare este descris cu ajutorul a trei versori după direcția a trei axe de
coordonate, x,y și z astfel:
→ → → →
𝑟 = 𝑥𝑖 + 𝑦𝑗 + 𝑧𝑘

7
Viteza punctului material:- este de două feluri- viteză medie și viteză momentană( sau instantanee);
- Este mărime fizică vectorială;
𝑚
- [𝑣]𝑆.𝐼 = 𝑠
;

Viteza medie este egală cu raportul dintre deplasarea punctului material în sistemul de referință dat și
intervalul de timp corespunzător.
Δ𝑥 𝑥−𝑥0
𝑣𝑚 = Δ𝑡
= 𝑡−𝑡0

Viteză momentană ( sau instantanee) este calculată pentru interval de timp foarte scurt în jurul momentului
de timp solicitat.
Δ𝑥
𝑣= Δ𝑡
|
Δ𝑡→0

Vectorul viteză are direcția și sensul mișcării în cazul mișcării rectilinii. În cazul mișcării curbilinii direcția
este tangent la traiectorie în punctul considerat iar sensul este dat de sensul mișcării la mometul respectiv.

8
Accelerația punctului material este de două feluri- accelerație medie și accelerație momentană( sau
instantanee);
- Este mărime fizică vectorială;
𝑚
- [𝑎]𝑆.𝐼. = 2
𝑠

Accelerația medie este dată de raportul între variația vitezei și intervalul de timp corespunzător:
Δ𝑣 𝑣2−𝑣1
𝑎𝑚 = Δ𝑡
= 𝑡2−𝑡1

Accelerația momentană este calculată la un moment de timp t, pentru interval de timp foarte mici, tinzând la
Δ𝑣
zero 𝑎 = Δ𝑡
| .
Δ𝑡→0

Astfel accelerația poate fi negativă sau pozitivă în funcție de semnul lui Δv. În cazul mișcării curbilinii
vectorul accelerație este orientat spre partea concavă a traiectoriei( spre centru) și are sensul vitezei dacă
mișcarea este accelerată și sens opus vitezei dacă mișcarea este încetinită.

Distingem următoarele tipuri de mișcări rectilinii:

a)Mișcarea rectilinie uniformă :
⮚ traiectoria este un segment de dreaptă;
⮚ punctul material descrie distanțe egale în interval de timp egale;
⮚ vectorul viteză este constant;
⮚ vectorul accelerație este zero.

O A B

Unde: O este originea care coincide cu poziția corpului de referință;

A este punctul inițial de coordonată 𝑥1la momentul 𝑡1când începem să studiem mișcarea;

B este punctul de coordonată 𝑥2 la momentul 𝑡2;

𝑥2−𝑥1
𝑣 = 𝑣𝑚 =
Δ𝑥
Δ𝑡
= 𝑡2−𝑡1 ( )
=> 𝑥2 − 𝑥1 = 𝑣 𝑡2 − 𝑡1 =>

9
 ( )
𝑥2 = 𝑥1 + 𝑣 𝑡2 − 𝑡1 - legea(ecuația)mișcării rectilinii uniforme

În mișcarea rectilinie uniformă deducem o dependență liniară între coodronata puctului material și timp.
Dacă 𝑡1 = 0 => 𝑥 = 𝑥1 + 𝑣𝑡2.

Reprezentarea grafică pentru 𝑣 > 0

a(m/s2) v(m/s) x(m)

t(s) t(s) t(s)

Reprezentarea grafică pentru 𝑣 < 0

a(m/s2) v(m/s) x(m)

t(s) t(s) t(s)

b) Mișcarea rectilinie uniform variată:

⮚ Traiectoria este o dreaptă;
⮚ Accelerația are valoare constantă;
⮚ Viteza crește sau scade uniform;
⮚ Este descisă de legea vitezei și ecuația mișcării rectilinii uniforme.

10
 𝑣2−𝑣1
𝑎=
Δ𝑣
Δ𝑡
= 𝑡2−𝑡1 (
=> 𝑣2 = 𝑣1 − 𝑎 𝑡2 − 𝑡1 ) reprezintă legea vitezei în mișcarea rectilinie

uniform variată, unde 𝑣1 este viteza la momentul 𝑡1, considerat momentul initial;

𝑣2 este viteza la momentul 𝑡2;

a este accelerația;

Dacă 𝑡1 = 0 => 𝑣2 = 𝑣1 + 𝑎𝑡2- funcție liniară de timp unde se disting două cazuri:

- Dacă accelerația este pozitivă viteza crește 𝑣2 = 𝑣1 + 𝑎𝑡2

- Dacă accelerația este negativă viteza scade 𝑣2 = 𝑣1 − |𝑎|𝑡2

(
Ecuația mișcării rectilinii uniform variate are forma:𝑥2 = 𝑥1 + 𝑣1 𝑡2 − 𝑡1 + ) 1
2 ( )2
𝑎 𝑡2 − 𝑡1

Dacă alegem momentul inițial de timp 𝑡1 = 0 => 𝑥2 = 𝑥1 + 𝑣1𝑡2 +

1
2 ( )2
𝑎 𝑡2

2 2
Formula lui Galilei 𝑣 = 𝑣0 + 2𝑎Δ𝑥 unde am notat cu v viteza la mometul de timp t, 𝑣0 viteza la

momentul initial de timp, Δx distanța parcursă. Așa cum am precizat, mișcarea poate fi încetinită, astfel
putem vorbi de:
2
𝑣0
- timpul până la oprire 𝑡 = |𝑎|
2
𝑣0
-distanța până la oprire Δ𝑥 = 2|𝑎|

11
1.2 Principiul I al mecanicii( principiul inerției)

Enunț: Un corp își păstrează starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniform atâta timp cât asupra sa nu
acționează alte corpuri care să îi modifice această stare.

Se numește sistem de referință inerțial (sau galileean) un sistem de referință în care este valabil
principiul inerției și are proprietatea că se află în mișcare rectilinie uniform sau în repaus față de alte
sisteme.

Inerția reprezintă proprietatea generală a corpurilor de a se opune oricărei acțiuni exterioare care
încearcă să îi modifice starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă.
O măsură a inerției coprurilor este masa, inerția este cu atât mai mare cu cât masa corpului este mai
mare.
Masa este mărime fizică fundamentală, unitatea de măsură în S.I este kilogramul.
Obs: Sistemele de referință în care nu este valabil principiul inerției se numesc sisteme de referință
neinerțiale.

12
1.3 Principiul al II lea al mecanicii( principiul fundamental)

Enunț: Accelerația imprimată unui corp este direct proporțională cu rezultanta forțelor ce acționează asupra
corpului și invers proporțională cu masa corpului.
→
→ 𝐹 → →
𝑎= 𝑚
=> 𝐹 = 𝑚𝑎

Se disting următoarele cazuri:

→ →
Dacă 𝐹 = 0 => 𝑎 = 0 corpul este în repaus sau în mișcare rectilinie cu viteză constantă.
Dacă asupra corpului acționează mai multe forțe, principiul II al mecanicii are forma:
→ → → → →
𝐹1 + 𝐹2 + … = 𝑚𝑎 => 𝑅 = 𝑚𝑎; fiecare forță va imprima corpului o accelerație, conform

principiului al II-lea, independent de prezența celorlalte, accelerația rezultantă fiind suma vectorială a
accelerațiilor individuale:

Forța este o mărime fizică vectorilă ce se determină cu dinamometrul.

Unitatea de măsură pentru forță în S.I. este newtonul: un newton reprezintă modulul unei
forțe care aplicată unui corp cu masa de 1 kg îi determină o accelerație pe aceeași direcție și același sens, de
modul 1m/s2.

Interacțiunea este acțiunea reciprocă dintre două corpuri. Forța este mare dacă interacțiunea
dintre corpuri este mare și invers.

→ →
Relația 𝐹 = 𝑚𝑎 este o relație vectorială și în consecință ea este echivalentă cu una, două sau trei relații
scalare, în funcție de cum se desfășoară mișcarea, unidirecțional, în plan sau în spațiu:

→ →
𝐹 = 𝑚𝑎 => {𝐹𝑥 = 𝑚 𝑎𝑥 𝐹𝑦 = 𝑚𝑎𝑦 𝐹𝑧 = 𝑚 𝑎𝑧
13
Forța care acționează asupra unui corp poate produce două tipuri de efecte asupra acestuia:
1. Efect dinamic. Forța care acționează asupra corpului îi schimbă starea de mișcare. Sub acțiunea forței
corpul accelerează sau frânează.
2. Efect static. Sub acțiunea forței, corpul suferă o deformare. Deformarea poate fi:
a) deformare plastică, atunci când acțiunea forței încetează deformația corpului se păstrează;
b) deformare elastică, atunci când acțiunea forței încetează corpul revine la forma inițială.

OBS În fizică se disting trei direcții de deplasare:

a) Pe orizontală

b) Pe verticală

c) Oblic sau plan înclinat care are ca secțiune un triunghi dreptunghic.

Tipuri de forțe: a) forța de greutate

b)forța de apăsare normală sau normala la suprafața de contact
c) forța de frecare
d) forța elastică
e) forța de tensiune
f) forța de tracțiune

14
 1.4 Principiul III al mecanicii (principiul acțiunii și reacțiunii)

Enunț: Dacă un corp acționează asupra altui corp cu o forță numită acțiune, atunci corpul al doilea va
acționa asupra primului cu o forță de același modul, aceeași direcție, dar de sens contrar, numită reacțiune.

→ →
𝐹21 𝐹12

m1 m2

Tipuri de forțe

a) Forța de greutate:
- reprezintă forța cu care corpul este atras de Pământ;
- Este mărime fizică vectorială caracterizată de :
- modul G=mg unde m este masa corpului iar g este accelerația gravitațională, g=9.98m/s2≅ 10 m/s2.
- direcție pe verticală(data de raza Pământului)
- sensul este spre centrul Pământului.

→
𝐺
15
 → →
𝐺 𝐺

b) Forța de apăsare normală( sau normala la suprafață) este forța exercitată asupra unui corp aflat
în contact cu o suprafață, de către suprafața respectivă.
-este perpendiculară pe suprafață.
- se notează N

→ →
𝑁 𝑁

→
𝑁

c) Forța de frecare: - este forța ce apare la suprafața de contact dintre două corpuri și se opune
înaintării unui corp față de celălalt.
-are aceeași diecție cu direcția de deplasare a corpului;
- sensul este opus sensului de deplasare a corpului;
- se notează cu 𝐹𝑓:

Legile frecării:
1. Forța de frecare nu depinde de aria suprafețelor de contact dintre corpuri:
2. Forța de frecare este direct proporțională cu forța de apăsare normală.
→ →
𝐹𝑓 = μ𝑁 unde:- μ este coeficientul de frecare la alunecare, este totdeauna adimensional și

subunitar( mai mic decât unu).

-N forța de apăsare normală.

16
Obs: pentru a putea reprezenta sensul forței de frecare trebuie stablit sensul de deplasare al corpului prin
reprezentarea sistemului de coordonate XOY, cu axa OX indicând direcția de deplasare.

Frecarea, în natură, este: a) frecare de alunecare

b)frecare de rostogolire.

De asemenea, forța de frecare este:

a) forță de frecare statică – se manifestă asupra corpurilor aflate în repaus, de ex. când stăm pe scaun, sau
când ținem un creion în mână ...
b) forța de frecare dinamică – se manifestă asupra corpurilor aflate în mișcare, de ex. când mergem pe stradă
sau când alunecăm pe gheață.
Exemplu: Y
a) Pe plan orizontal

→
𝑁
O X

→
𝐹𝑓

→
𝐺

X
b) Pe plan verticală:
→
La urcarea corpului pe plan: 𝑁

O
→
Y 𝐹𝑓
→
𝐺
c) Pe plan înclinat: la urcarea corpului pe plan
y
17
 →
X 𝑁

→ → →
𝐺𝑠𝑖𝑛α 𝐹𝑓 𝐺 cos 𝑐𝑜𝑠 α
→
α 𝐺

Unghiul de frecare, notat cu φ este unghiul acelui plan înclinat pe care corpul alunecă liber.
sin𝑠𝑖𝑛 φ
μ = 𝑡𝑔φ = cos𝑐𝑜𝑠 φ
unde distingem următoarele cazuri:

- Corpul în repaus:α < φ

- Mișcare rectilinie uniform α = φ
- Mișcare rectilinie uniform α > φ

d) Forța elastică: -este forța care apare atunci când asupra unui corp acționează o forță deformatoare,
în material iau naștere forțe interne, a căror rezultantă este egală și de sens contrar cu forța
deformatoare.
-Se notează cu 𝐹𝑒

- direcția este dată de direcția forței deformatoare( forța care produce

deformarea);
- sensul este opus forței deformatoare.
→ →
- Formulă: 𝐹𝑒 =− 𝐾Δ𝑙 forma vectorială

𝐹𝑒 = 𝐾 Δ𝑙 forma scalar unde K este constanta elastică iar Δl

variația de lungime numită alungirea absolută.

Din punct de vedere microscopic, forțele elastice se datorează faptului că prin deformare, în
material, distanțele dintre atomi se modifică, cresc sau scad, după cum corpul suferă o alungire sau o
comprimare sub acțiunea forței deformatoare.

𝑙0
→ →
𝑙 La echilibru 𝐹 = 𝐹𝑒 => 𝐹 = 𝐹𝑒

18
 →
𝐹𝑒

Δl Alungirea unei bare cu aria secțiunii 𝑆0, sub acțiunea forței

→ →
𝐹 deformatoare 𝐹.
Δ𝑙 = 𝑙 − 𝑙0 unde 𝑙0reprezintă lungimea inițială a barei iar 𝑙

lungimea barei după acțiunea forței deformatoare.

Alungirea sau deformarea depinde de materialul din care este confecționată bara:
1 𝐹 𝑙0 𝐹 𝐸 Δ𝑙
Δ𝑙 = 𝐸
• 𝑆0
=> 𝑆0
= 𝑙0
unde E un coeficient de proporționalitate, numit modul Young, sau modul de

elasticitate longitudinal.
𝑁
[𝐸]𝑆.𝐼 = 2
𝑚

Δ𝑙
Notăm: ɛ= 𝑙0
alungirea(deformarea) relativă, mărime fizică adimensională, exprimată în

procente.
𝐹 𝑁
σ= 𝑙0
efort unitar [σ]𝑆.𝐼 = 2
𝑚

σ = ɛ 𝐸 legea lui Hooke: Alungirea absolută este direct proporțională cu forța deformatoare și
lungimea inițială a materialului și invers proporțională cu secțiunea materialului sau Efortul unitar este direct
proporțional cu alungirea relativă.
Legea lui Hooke este o lege empirică, obținută experimental, pentru valorile caracteristice ale
fiecărui material. Pentru acest motiv se mai numește și lege de material

1 𝐹 𝑙0 𝐸𝑆0
Δ𝑙 = 𝐸
• 𝑆0
=> 𝐾 = 𝑙0
constanta elastică a barei.

𝐹 = 𝐹𝑒
𝑁
[𝐾]𝑆.𝐼 = 𝑚

e) Forța de tensiune: -apare în firele inextensibile, fără proprietăți elastice;

-Are direcția dată de direcția firului în care acționează forța de acțiune;
- Un fir ideal, cu masa neglijabilă are aceeași tensiune în orice secțiune a sa.

OBS Scripetele ideal este scripetele lipsit de frecări și cu masa neglijabilă, ce are aceeași tensiune
de o parte și de cealaltă.

19
 → →
𝑇 𝑇

f) Forța de tracțiune: -este forța care produce mișcarea punctului material sau se opune mișcării;
-poate fi paralelă sau sub un unghi α cu direcția de deplasare;

2. TEOREME DE VARIATIE SI LEGI DE CONSERVARE IN MECANICA

2.1. Lucrul mecanic. Puterea mecanica

Atunci când, în urma unei activități, corpul suferă o deplasare, sub acțiunea unei forțe, spunem că
s-a efectuat lucru mecanic.
Lucrul mecanic al unei forțe constante, care acționează asupra unui corp este egal cu produsul
scalar dintre vectorul forță și vectorul deplasare.
→ →
𝐿 = 𝐹 • 𝑑 = 𝐹∙𝑑 𝑐𝑜𝑠(𝐹 𝑑) unde d este distanța pe care s-a deplasat corpul sub acțiunea
forței F.
Relația de definiție suportă o serie de discuții, în funcție de valorile pe care le poate lua α, astfel:
a) dacă 𝛼 ∈ [0, 𝜋 /2 ), cos 𝛼 > 0, 𝑖𝑎𝑟 𝐿 > 0. În acest caz lucrul mecanic L se numește lucru mecanic motor,
iar forța care produce acest lucru mecanic se numește forță motoare;
b) dacă 𝛼 = 𝜋 /2 , cos 𝛼 = 0, 𝑖𝑎𝑟 𝐿 = 0. Nu se produce lucru mecanic pe o direcție perpendiculară pe direcția
deplasării;
c) dacă 𝛼 ∈ ( 𝜋/ 2 , 𝜋], cos 𝛼 < 0, 𝑖𝑎𝑟 𝐿 < 0. În acest caz lucrul mecanic L se numește lucru mecanic
rezistent, iar forța care produce acest lucru mecanic se numește forță rezistentă.

[𝐿]𝑆.𝐼 = 𝐽

20
 Un Joule este lucrul mecanic efectuat de o forță de un newton al cărui punct de aplicație se
deplasează pe distanță de un metru, pe direcția și în sensul forței.
Lucrul mecanic este mărime fizică de proces(depinde de fenomenul mecanic desfășurat/analizat)
Interpretarea geometrică a lucrului mecanică:
a) Pentru o forță F constantă.

(m) L= A ( aria dreptunghiului)

(
𝐿 = 𝐹 𝑥2 − 𝑥1 )

b) Forță variabilă- de forma 𝐹 = 𝑎𝑥 + 𝑏 ecuație de gradul I în x.

𝐹
F2

F1

x L= aria trapezului
X1 X2
(𝐹1+𝐹2)∙𝑑
𝐿= 2

Lucrul mecanic al tipurilor de forțe

Forțele conservative sunt forțele care au lucrul mecanic independent de drumul parcurs sau de
legea de mișcare. Exemplu: Forța de greutate, forța elastică
Forțele neconservative, exemplu forța de frecare, În acest caz energia mecanică se transformă în
căldură.
21
 a) Lucrul mecanic al forței de greutatea
A C E
h1
→ →
𝐺 d 𝐺 h2
→ →
𝐺𝑛 𝐺𝑡 h3
→
𝐺 h4

B D
F
0
𝐿𝐺 = 𝐺 ℎ cos 𝑐𝑜𝑠 0 = 𝑚 𝑔 ℎ lucrul mecanic pe AB
0
𝐿𝐺 = 𝐿𝐺 + 𝐿𝐺 = 𝐺𝑡𝑑 cos 𝑐𝑜𝑠 0 + 0 = 𝑚 𝑔 𝑑 𝑠𝑖𝑛α = 𝑚𝑔ℎ lucrul mecanic pe direcția CD
𝑡 𝑛

𝐿𝐺 = 𝑚𝑔ℎ1 + 𝑚𝑔ℎ2 + 𝑚𝑔ℎ3 + 𝑚𝑔ℎ4 = 𝑚𝑔ℎ lucrul mecanic pe direcția EF

Lucrul mecanic al forței de greutate este același pe oricare din drumurile prezentate, depinde doar de
diferența de nivel notată cu h sau de distanța între strarea inițială și starea finală.

b) Lucrul mecanic al forța elastice

2
𝑘 Δ𝑙
𝐿𝐹 =− 2
Lucrul mecanic al forței elastic depinde de deformarea resortului(barei)
𝑒

c) Lucrul mecanic al forței de frecare la alunecare

0
𝐿𝐹 = 𝐹𝑓 𝑑 cos 𝑐𝑜𝑠 180 =− μ𝑚𝑔𝑑
𝑓

Lucrul mecanic depinde de drum, și este negativ.

2.1. Puterea mecanica

Prin definiție, puterea medie este data de raportul dintre lucrul mecanic efectuat și timpul necesar
producerii acestui lucru mecanic.
𝐿
𝑃= Δ𝑡
22
Puterea mecanică :-este mărime fizică scalară;
-se notează cu P;

𝐿 𝐹𝑑 𝑑
OBS: 𝑃 = Δ𝑡
= Δ𝑡
= 𝐹 Δ𝑡
=> 𝑃 = 𝐹 𝑣𝑚 dacă punctul material se deplasează cu viteză medie.

- [𝑃]𝑆.𝐼 = 𝑊

- o unitate des întâlnită : 1KWh= 3,6 106J

1CP = 736W

Randamentul mecanic: -se notează cu η

-este adimensional;
-este subunitar;
- este exprimat procentual;
- este egal cu raportul dintre puterea utilă și puterea consumată.

𝑃𝑢 𝐿𝑢
η= 𝑃𝑐
=> η = 𝐿𝑐

sin𝑠𝑖𝑛 α 1
Randamentul planului înclinat η= sin𝑠𝑖𝑛 α+μcos𝑐𝑜𝑠 α
= 1+μ 𝑐𝑡𝑔 α

2.2. Teorema variației energiei cinetice a punctului material

Energia unui sistem este o mărime fizică scalară, de stare, a cărei variație este egală cu lucrul
mecanic efectuat de sistem în timpul acestei variații a energiei.

Energia cinetică
→
Energia cinetică a unui corp de masa m, care se află în mișcare de translație cu viteza 𝑣 , în
raport cu un sistem de referință inerțial, este egală cu semiprodusul dintre masa corpului și pătratul vitezei
acestuia.
2
𝑚𝑣
𝐸𝑐 = 2

Variația energiei cinetice a unui punct material, care se deplasează în raport cu un sistem de
referință inerțial, este egală cu lucrul mecanic efectuat de forța rezultanță care acționează asupra punctului
material în acest timp.

23
 2 2
𝑣 = 𝑣0 + 2𝑎𝑑 unde am notat: 𝑣0 viteza inițială

a accelerația
d distanța pe care s-a deplasat corpul în timpul t

2
2 2 𝑚𝑣
2 𝑚𝑣0
𝑣 − 𝑣0 = 2𝑎𝑑 => 2
− 2
= 𝐹𝑑 => Δ𝐸𝑐 = 𝐿𝑡𝑜𝑡

Lucrul mecanic efectuat sub acţiunea unei forţe, este L = F · d. Conform legii a doua a lui Newton F = m a,
iar din formula lui Galilei, distanţa parcursă: d = (v22-v12)/2a. Înlocuind, rezultă:
L = m a [(v 22-v12)/2a], deci L = m v22/2 – m v12/2 =  Ec2 – Ec1 = ΔEc.
Acest rezultat exprimă teorema variaţiei energie cinetice:
Variaţia energiei cinetice a unui punct material care se deplasează în raport cu un sistem de referinţă
inerţial este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă care acţionează asupra punctului material în
timpul acestei variaţii:
ΔEc = L.

Energia potențială
Energia potențială a unui sistem fizic caracterizează capacitatea acestuia de a efctua lucru mecanic
prin schimbarea poziției părților componente aflate în interacțiune.
Energia potențială:-a) gravitațională dată de sistemul corp-Pământ.
- b)elastică apare în resorturile/firele elastice.

a) gravitațională dată de sistemul corp-Pământ.

Δh=h-h0
→ →
h 𝐺 h0 𝐺

(
𝐿 = 𝑚 𝑔 ℎ − ℎ0 )
∆𝐸𝑝 = 𝐸𝑝𝑓 − 𝐸𝑝𝑖 => Δ𝐸𝑝 = 𝑚𝑔ℎ0 − 𝑚𝑔ℎ
24
 ∆𝐸𝑝 =− 𝐿𝐺

Prin convenție ℎ = 0 => 𝐸𝑝 = 0 nivelul de energie potențială nulă.

𝐸𝑝 = 𝑚𝑔ℎ reprezintă energia potențială gravitațională a punctului material situat la înălțimea h față

de nivelul în care energia potențială este nulă.

Lucrul mecanic în câmp de forţe conservativ este egal şi de semn opus cu variaţia energiei potenţiale:
L = – ΔE p.

b)Variația Energiei potențiale elastice:

∆𝐸𝑝 = − 𝐿𝐹 => 𝐸𝑝 − 𝐸𝑝𝑖 =− 𝐿𝐹
𝑒 𝑓 𝑒

2
𝐾𝑥
𝐸𝑝 = 2
reprezintă energia potențială elastică a unui resort/fir

elastic deformat cu x față de starea aleasă de energie potențială nulă.

2.3. Legea conservarii energiei mecanice

Prin definiție, energia mecanică a unui sistem fizic, în sistemul de referință terestru este dat de
suma energiilor cinetice și potențiale.
𝐸𝑚 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝

Pentru un punct material de masă dată, în mișcare cu viteza v situat la înălțimea h față de poziția
2
𝑚𝑣
de energie potențială nulă, energia mecanică are forma: 𝐸𝑚 = 2
+ 𝑚𝑔ℎ

Conservarea energiei pentru: a) sistem izolat;

b)sistem neizolat.

a) Conservarea energiei mecanice pentru un sistem fizic izolat.

Energia mecanică a unui sistem izolat, într-un câmp de forţe conservativ este constantă, deci energia
mecanică se conservă.
Ec + Ep = const.
(
∆𝐸𝑚 = 𝐸𝑚2 − 𝐸𝑚1 => 𝐸𝑐2 + 𝐸𝑝2 − 𝐸𝑐1 + 𝐸𝑝1 => ) ( )
25
 𝐸𝑐2 − 𝐸𝑐1 =− 𝐸𝑝2 + 𝐸𝑝1 => Δ𝐸𝑐 =− Δ𝐸𝑝

Variația energiei cinetice este egală și de semn opus cu variația energie potențiale.

b) Conservarea energiei mecanice pentru un sistem fizic neizolat.

Variația energiei mecanice a unui sistem fizic neizolat, este egală cu lucrul mecanic efectuat de rezultanta
forțelor exterioare neconservative, care acționează asupra sistemului în timpul acestei variații:
Δ𝐸 = 𝐸𝑚2 − 𝐸𝑚1 = 𝐿𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙

Impulsul punctului material

Impulsul punctului material este mărimea fizică vectorială egală cu produsul dintre masă și vectorul
viteză.
→ →
𝑝 = 𝑚∙𝑣
𝑚
[𝑝]𝑆.𝐼 = 1𝐾𝑔 2 = 1𝑁 𝑠
𝑠

𝑣2 = 𝑣1 + 𝑎 ∆𝑡 înmulțim ecuația cu m => 𝑚𝑣2 = 𝑚𝑣1 +ma∆𝑡

→ →
𝐹 = 𝑚𝑎
⇨ 𝑚𝑣2 − 𝑚𝑣1 = 𝐹∆𝑡 => 𝑝2 − 𝑝1 = 𝐹 ∆𝑡 => ∆𝑝 = 𝐹∆𝑡
→ →
⇨ ∆𝑝 = 𝐹 ∙∆𝑡 teorema de variație a impulsului punctului material.
→ →
Notăm 𝐻 = 𝐹∙∆𝑡 impulsul forței
→
Prin definiție , mărimea fizică impulsul forței 𝐻, este egală cu produsul dintre forșă și intervalul
de timp.
Variația impulsului punctului material este egală cu impulsul forței rezultante care acționează
asupra punctului material.
→
→ ∆𝑝
𝐹= ∆𝑡
Viteza de variație în timp a impulsului punctului material este egală cu rezultanta forțelor

care acționeaza asupra punctului material.

Legea conservării impulsului punctului material: Impulsul punctului material izolat ( forță
rezultantă nulă) rămâne constant( se conservă).

26
 → →
Pentru un sistem de puncte materiale: ∆𝑝 = 𝐹𝑒𝑥𝑡∙∆𝑡

Variația impulsului total al unui sistem de puncte materiale este egal cu impulsul forțelor externe care
acționează asupra punctului material din sistem.
→ → → →
𝑝 = 𝑝1 + 𝑝2 + … + 𝑝𝑛 impulsul total al sistemului de n puncte materiale.
→ →
Dacă 𝐹𝑒𝑥𝑡 = 0 => ∆ 𝑝= 0 => 𝑝𝑓 − 𝑝𝑖 = 0 => 𝑝𝑖 = 𝑝𝑓 => 𝑝 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡.

Dacă rezultanta forțelor exterioare care acționează asupra unui sistem de puncte materiale este
permanent nulă, atunci impulsul total rămâne constant( se conservă).

27
 1.Principiul I al mecanicii (principiul inerţiei)

Enunţ: Un corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă
atât timp cât asupra sa nu există acţiuni exterioare care să îi modifice starea mecanică.

Exemple:

-un corp aflat în mişcare rectilinie cu viteza v pe o masă cu pernă de aer îşi
menţine viteza constantă, adică îşi menţine starea de mişcare rectilinie uniformă,
întrucât nu există acţiuni (forţe) care să îi modifice starea.

-un corp aflat pe un suport care este tras brusc, imprimându-i-se o acceleraţie
foarte mare, tinde din inerţie să rămână în aceeaşi poziţie, adică să îşi menţină starea de
repaus.

-un om aflat într-un autobuz care porneşte accelerat tinde din inerţie să îşi
menţină starea de repaus, deşi autobuzul începe să se deplaseze. Din acest motiv, omul
„rămâne în urmă” faţă de autobuz, adică este deplasat în spate faţă de autobuz.

-un om aflat într-un autobuz care frânează tinde să îşi menţină starea de mişcare
rectilinie uniformă, deşi autobuzul începe să încetinească. Din acest motiv, faţă de
autobuz omul se deplasează în faţă.

Sisteme de referinţă

Un sistem de referinţă (referenţial) este format dintr-un corp de referinţă, riglă şi

ceas. Sistemele de referinţă pot fi sisteme de referinţă inerţiale sau neinerţiale.

1
  Sisteme de referinţă inerţiale

Sistemele de referinţă inerţiale (SRI) sunt sistemele de referinţă în care este

valabil principiul inerţiei. Toate sistemele de referinţă care se află în repaus sau în
mişcare rectilinie uniformă faţă de Pământ sunt sisteme de referinţă inerţiale. De cele
mai multe ori, se alege Pământul ca sistem de referinţă inerţial.

 Sisteme de referinţă neinerţiale

Sistemele de referinţă neinerţiale (SRN) sunt sistemele de referinţă în care

NUeste valabil principiul inerţiei. Toate sistemele care se află în mişcare variată
(accelerată/ încetinită) faţă de sistemele de referinţă inerţiale sunt sisteme de referinţă
neinerţiale.

2.Principiul al II-lea al mecanicii (principiul fundamental)

Enunţ: Vectorul forţă care acţionează asupra unui corpeste egal cu produsul
dintre masa corpului şi vectorul acceleraţiei imprimate: F  ma .
Notă: Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, pentru a afla acceleraţia
rezultantă a corpului aplicând principiul II, trebuie determinată forţa rezultantă care
acţionează asupra corpului:

În cazul de mai sus, principiul II se scrie: F rez  ma , unde

F rez  F1  F 2  F f  G  N .

Forţa de inerţie

Forţa de inerţie se poate deduce folosind cele două principii enunţate anterior,
principiul inerţiei şi principiul fundamental. Pornind de la exemplul omului aflat într-
un autobuz care porneşte accelerat, se pot afirma următoarele: datorită inerţiei, omul
tinde să îşi menţină starea de repaus, adică faţă de un sistem de referinţă inerţial aflat în
repaus (ex. Pământul) acceleraţia omului este nulă ( a om-Pământ  0 ), în timp ce
acceleraţia autobuzului faţă de Pământ este a .

2
 Faţă de autobuz, care constituie un sistem de referinţă neinerţial acceleraţia
omului se poate afla, folosind regula de compunere a acceleraţiilor:
a om-autobuz  a om-Pământ  a autobuz-Pământ , adică aom-autobuz  a .

Deoarece în sistemul de referinţă neinerţial legat de autobuz omul are o

acceleraţie, se poate deduce conform principiului II că în acest sistem de referinţă
există o forţă care îi imprimă omului acceleraţia. Această forţă poartă denumirea de
forţă de inerţie şi se notează în general cu F i . Modulul acestei forţe este conform
principiului II: F i  ma , unde m - masa omului.

Concluzii-forţa de inerţie:

 Forţa de inerţie este folosită numai când mişcarea se judecă în sistem de

referinţă neinerţial, motiv pentru care este considerată o „pseudoforţă” sau
„forţă fictivă”.
 Orientarea forţei de inerţie este întotdeauna în sens opus sensului acceleraţiei
sistemului de referinţă neinerţial faţă de care se judecă mişcarea.
 Expresia forţei de inerţie care acţionează asupra unui corp de masă m este:
F i  ma SRN

Problemele care implică mişcarea accelerată se pot studia atât în sistem de

referinţă inerţial, cât şi în sistem de referinţă neinerţial.
Exemple:

-un om de masă m aflat într-un ascensor care urcă uniform accelerat, cu

acceleraţia a:

3
 SRI: În sistem de referinţă inerţial, omul urcă accelerat, cu acceleraţia
ascensorului. Astfel, principiul II se scrie: N  G  ma  N  G  ma  N  G  ma ,
unde G este greutatea omului, iar N este forţa de reacţiune pe care o resimte omul din
partea podelei ascensorului.
SRN: În sistem de referinţă neinerţial legat de ascensor, omul nu are nicio
acceleraţie, este în echilibru faţă de ascensor. Astfel, în acest sistem de referinţă
rezultanta forţelor care acţionează asupra omului trebuie să fie nulă: N  G  F i  0
 N  G  ma  0  N  G  ma

Se observă că în acest caz reacţiunea podelei resimţită de om este mai mare

decât în cazul în care ascensorul ar fi fost în repaus  pt a  0  N  G  .

-un om de masă m aflat într-un ascensor care coboară uniform accelerat, cu

acceleraţia a:

SRI: În sistem de referinţă inerţial, omul coboară accelerat, cu acceleraţia

ascensorului. Astfel, principiul II se scrie: N  G  ma  G  N  ma  N  G  ma ,
unde G este greutatea omului, iar N este forţa de reacţiune pe care o resimte omul din
partea podelei ascensorului.
SRN: În sistem de referinţă neinerţial legat de ascensor, omul nu are nicio
acceleraţie, este în echilibru faţă de ascensor. Astfel, în acest sistem de referinţă
rezultanta forţelor careacţionează asupra omului trebuie să fie nulă: N  G  F i  0
 G  N  ma  0  N  G  ma.

Se observă că în acest caz reacţiunea podelei resimţită de om este mai mică

decât în cazul în care ascensorul ar fi fost în repaus  pt a  0  N  G  .

-un corp de masă m aflat pe o scândură de masă M, care este trasă orizontal

4
 În figură, F reprezintă forţa cu care este trasă scândura, F f reprezintă forţa de
frecare dintre scândură şi suprafaţa pe care se află, F f0 reprezintă forţa de frecare dintre
corp şi scândură.
SRI: În sistem de referinţă inerţial, acceleraţia scândurii este a , iar acceleraţia
corpului de pe scândură este a0 . Astfel, principiul II se scrie:
-pentru scândură: F  F f  F f0  M a  F  Ff  Ff0  Ma
-pentru corp: F f0  mao  Ff0  ma0

SRN: În sistem de referinţă neinerţial legat de scândură, asupra corpului de pe

ea acţionează forţa de inerţie în sensul indicat în figură. Valoarea forţei de inerţie este:
Fi  ma .

Discuţie:

 Dacă valoarea acceleraţiei scândurii este mică, astfel încât forţa de inerţie care
acţionează asupra corpului de pe scândură să fie egală cu forţa de frecare dintre
corp şi scândură, F f0 , atunci corpul va fi în echilibru faţă de scândură. În acest
caz, în sistem de referinţă inerţial corpul şi scândura se vor deplasa „împreună”,
cu aceeaşi acceleraţie (a = a0 ).
 Dacă acceleraţia scândurii este mare, astfel încât forţa de inerţie care acţionează
asupra corpului de pe scândură să fie mai mare decât forţa de frecare dintre
corp şi scândură, F f0 , atunci corpul va avea o acceleraţie faţă de scândură,
orientată în sensul forţei de inerţie. În acest caz, în sistem de referinţă inerţial
corpul şi scândura se vor deplasa cu acceleraţii diferite, acceleraţia scândurii
fiind mai mare decât cea a corpului. (a  a0 ).

5
 -o minge de masă m legată de tavanul unui automobil care se deplasează
accelerat, cu acceleraţia a

Firul care susţine mingea este deviat faţă de verticală cu unghiul  .

SRI: În sistem de referinţă inerţial, mingea este în echilibru pe axa Oy, iar pe
axa Ox are acceleraţia a:
-Oy: G  T y  0  G  Ty  G  Ty  mg  T cos 
-Ox: T x  ma  Tx  ma  ma  T sin 

SRN: În sistem de referinţă inerţial legat de automobil, mingea este în

echilibru atât pe axa Oy, cât şi pe axa Ox:
-Oy: G  T y  0  G  Ty  G  Ty  mg  T cos 
-Ox: T x  F i  0  Tx  Fi  0  ma  T sin 

Din cele două ecuaţii, se poate deduce că tangenta unghiului de deviaţie a

a
firului de care este legată mingea este : tg  .
g

-un corp de masă m care coboară accelerat pe un plan înclinat liber, de masă
M şi unghi 

SRI: În sistem de referinţă inerţial, forţele care acţionează asupra planului şi

corpului şi care le imprimă acestora acceleraţiile a0 şi respectiv aSRI sunt reprezentate
în figura 1.

6
 Acceleraţia planului înclinat este orizontală (componentele verticale ale
normalei la suprafaţa dintre corp şi plan, N 1 şi a forţei de frecare dintre corp şi plan
F f sunt anulate de reacţiunea suportului pe care se află planul, motiv pentru care pe
verticală rezultanta forţelor ce acţionează asupra planului este nulă, deci planul nu are
acceleraţie verticală). Pentru plan, principiul II se scrie:
N1x  F fx  M a  N1x  Ffx  Ma .
Acceleraţia corpului are orientarea indicată în figura 1. Principiul II se scrie
pentru corp: N 1  F f  G  ma SRI . Acceleraţia corpului are o componentă atât pe axa
Ox, cât şi pe axa Oy.

SRN: În sistem de referinţă neinerţial legat de planul înclinat, forţele care

acţionează asupra planului şi corpului şi care le imprimă acestora acceleraţiile a0 şi
respectiv aSRN sunt reprezentate în figura 2.

Faţă de planul înclinat, corpul este în echilibru pe axa Oy, iar pe axa Ox are
acceleraţia aSRN :
-Oy: N 1  F i,n  Gn  0  N1  Fi,n  Gn
7
 -Ox: Gt  F i,t  F f  ma SRN  Gt  Fi,t  Ff  maSRN

Acceleraţia corpului în sistem de referinţă inerţial se compune din suma

acceleraţiei corpului faţă de plan şi acceleraţia planului: a SRI  a SRN  a0

Forţa centrifugă de inerţie

Se consideră o platformă care descrie o mişcare circulară uniformă, cu viteza

unghiulară  . Pe platformă se află un observator O2 şi o bilă, care poate aluneca fără frecare
pe aceasta,legată de axa de rotaţie a platformei prin intermediul unui fir. Observatorul şi bila se
află în echilibru faţă de platformă (se mişcă solidar cu ea). Într-un sistem de referinţă inerţial,
aproape de platformă se află un alt observator, O1 , după cum este indicat în figură.

8
 Faţă de observatorul O1 aflat în sistem de referinţă inerţial, bila are acceleraţia
normală orientată ca în figură. Astfel, principiul II se scrie: T  man  T  man , unde m
este masa bilei, iar T este tensiunea din firul de care este legată bila.

Faţă de observatorul O2 aflat în sistem de referinţă neinerţial legat de platformă,

bila se află în echilibru. De aceea, în acest sistem de referinţă, trebuie să existe o forţă care să
egaleze tensiunea din fir. Această forţă este forţa centrifugă de inerţie.

9
 MIŞCĂRI ÎN CÂMP GRAVITAŢIONAL

A. Aruncarea pe verticală, de jos în sus

Aruncarea pe verticală în sus reprezintă un caz particular de

mişcare rectilinie uniform variată. Mişcarea se realizează pe o
singură axă Oy. Pentru simplificarea calculelor, s-a ales originea
axei în dreptul poziţiei iniţiale a corpului. În aceasta poziţie
corpului i se imprimă viteza iniţială vi . Acceleraţia caracteristică
acestei mişcări este acceleraţia gravitaţională, g. Mai întâi, corpul
urcă încetinit până la o înălţime maximă, moment în care viteza lui
este 0, după care coboară accelerat.

at 2
Legea spaţiului se scrie în general: y f  yi  vi t 
2
În cazul acesta, yi =0 (corpul este în dreptul originii axei Oy la
momentul iniţial), iar acceleraţia este –g(mişcare încetinită).
gt 2
Atunci, legea spaţiului devine: y  t   vi t 
2
Legea vitezei se scrie în acest caz: v t   vi  gt
Legea lui Galilei se scrie în acest caz: v  t   vi 2  2 gy  t 
2

Analizând cele trei legi de mai sus, se pot deduce nişte mărimi foarte importante, care
caracterizează aruncarea pe verticală:

 Timpul de urcare (tu)

Corpul urcă până când viteza acestuia devine nulă. Așadar, condiția care trebuie
pusă pentru a determina timpul de urcare este: v(tu)=0
v
v(tu )  0  vi  gtu  0  tu  i
g

 Înălțimea maximă atinsă de corp (hmax)

Înălțimea maximă este atinsă după intervalul de timp cât corpul urcă (timpul de
urcare, tu), în momentul în care viteza corpului este nulă. Pentru a determina
expresia înălţimii maxime, se pot folosi atât legea lui Galilei, cât şi legea
spaţiului.

1
 1. Legea lui Galilei
Se pune condiţia ca viteza pe care o are corpul în momentul atingerii înălţimii
maxime să fie nulă:
v2
0  vi 2  2 ghmax  hmax  i
2g
2. Legea spaţiului
Înălţimea maximă este atinsă la momentul tu . Aşadar, înălţimea maximă este
y(tu).
v g vi 2 vi 2
hmax  y  tu   vi i  
g 2 g 2 2g

 Timpul de coborâre până în poziţia iniţială (tc)

Timpul de coborâre până în poziţia iniţială reprezintă diferenţa dintre
momentul de timp în care corpul a revenit în poziţia iniţială (t0) şi momentul de
timp în care corpul era la înălţimea maximă. Momentul de timp în care corpul
ajunge din nou în poziţia iniţială se poate afla punând condiţia y(t0)=0.
gt0 2 2v
y (t0 )  0  vi t0   0  t0  i
2 g
Atunci, timpul de coborâre este:
v
tc  t0  tu  i
g
Se observă un aspect important și anume că timpul de urcare este egal cu
timpul de coborâre

 Viteza corpului în momentul revenirii în poziţia iniţială(vrev)

Pentru a afla această viteză se pot utiliza atât legea lui Galilei, cât şi legea
vitezei:
1. Legea lui Galilei
Se pune condiţia ca y=0:
vrev 2  vi 2  vrev  vi
Deoarece viteza de revenire este orientată în sens opus axei
OY (şi în sens opus sensului vitezei iniţiale, vi) se va alege
semnul minus.
vrev  vi
2. Legea vitezei
Se calculează viteza înlocuind expresia timpului revenirii în
poziţia iniţială (t0) în legea vitezei:

2
 2vi
vrev  vi  g  vrev  vi
g
Deoarece timpul de urcare este egal cu timpul de coborâre, iar viteza pe care o
are corpul în momentul revenirii în poziţia iniţială are acceaşi valoare cu
valoarea vitezei iniţiale, se poate afirma că mişcarea pe porţiunea AC este
simetrică.

Aruncarea pe verticală se poate studia şi analizând graficele coordonatei y şi a

vitezei în funcţie de timp. Din legile mişcării şi vitezei se observă că poziţia
corpului (coordonata y) depinde de pătratul timpului, deci graficul funcţiei
y=f(t) este o parabolă şi se observă de asemenea că viteza scade liniar în timp,
deci graficul este o linie dreaptă.

B. Aruncarea pe oblică

Mărimile caracteristice mişcării

pe oblică sunt: viteza iniţială, v0, unghiul
sub care se face aruncarea, α (reprezintă
unghiul format de viteza iniţială cu axa
orizontală Ox). Se alege sistemul
cartezian xOy, cu originea în poziţia
iniţială a corpului. Mişcarea se poate
descompune pe cele două axe: pe axa Oy
mişcarea este uniform variată, datorită acţiunii acceleraţiei gravitaţionale, g
(mişcarea pe Oy este echivalentă cu o aruncare în sus, cu viteza iniţială v0y), iar
pe axa Ox mişcarea este rectilinie uniformă, cu viteza constantă v0x, deoarece
pe această axă nu există nicio acceleraţie. Legile de mişcare pe cele două axe se
scriu:

3
 Ox: x(t )  v0x t  v0 cos  t
gt 2 gt 2
Oy: y  t  =v0 y t   v0 sin  t 
2 2

Folosind aceste două legi, se poate deduce ecuaţia traiectoriei (y=f(x))

x
x(t )  v0 cos  t  t 
v0 cos 
gt 2
y  t  =v0 sin  t 
2
x g x2
 y =v0 sin   
v0 cos  2 v0 2 cos 2 
g x2
 y  x tg 
2 v0 2 cos 2 

Se observă că funcţia y = f(x) este o

funcţie de gradul II, de unde se deduce că
traiectoria are formă de parabolă:

Viteza la un anumit moment de timp se

compune din viteza pe orizontală, care la
orice moment de timp este v0x şi viteza
pe verticală, care variază după legea
v y (t )  voy  gt.
Vectorul viteză într-un punct de pe
traiectorie este tangent la traiectorie în
acel punct.

v  vox 2  v y 2  vox 2  (v0 y  gt )2

4
Se observă că mişcarea se poate
împărţi în două părţi: prima parte
reprezintă partea ascendentă a
mişcării, adică porţiunea în care
corpul urcă din poziţia iniţială până la
înălţimea maximă, hmax şi a doua
parte reprezintă partea descendentă a
mişcării, adică porţiunea când corpul
începe să coboare, după ce a atins
înălţimea maximă.

Deoarece mişcarea pe Oy este echivalentă unei aruncări în sus, cu viteza inițială v0y,
se pot determina câteva mărimi caracteristice aruncării pe oblică, înlocuind în
expresiile mărimilor caracteristice aruncării în sus viteza iniţială, vi cu viteza iniţială
verticală a aruncării pe oblică, adică voy  v0 sin  .

 Timpul de urcare( tu )
Timpul de urcare reprezintă timpul cât durează să ajungă corpul din O în A.
v sin 
tu  0
g
 Înălţimea maximă( hmax )
v0 2 sin 2 
hmax 
2g
 Timpul de coborâre până la nivelul iniţial( t c )
Timpul de coborâre până la nivelul iniţial reprezintă timpul cât durează să
ajungă corpul din A în B.
v sin 
tc  0
g
După cum am dedus la aruncarea pe verticală în sus, viteza de revenire la nivelul iniţial
are aceeaşi valoare cu viteza iniţială. Astfel, în cazul aruncării pe oblică, viteza
verticală în punctul B, are aceeaşi valoare, dar sens opus cu viteza verticală iniţială. Pe
axa Ox viteza este constantă, deci viteza rezultantă în punctul B are aceeaşi valoare cu
viteza iniţială( v rev  v o ). Folosind această informaţie şi faptul că timpul de urcare
este egal cu timpul de coborâre până la nivelul iniţial, se poate afirma că mişcarea pe
porţiunea OAB este simetrică.

5
 Bătaia orizontală
Pentru porţiunea OAB, distanţa OB se numeşte bătaie orizontală şi se notează
în general cu b. Această distanţă reprezintă o alta mărime semnificativă pentru
aruncarea pe oblică şi se poate determina uşor folosind legea mişcării pe axa
Ox:
2v sin 
b  v0 x (tu  tc )  v0 cos  0
g
v0 2 sin 2
b
g
Notă: Deoarece termenul sin2α poate lua valori
doar în intervalul [-1,1], se observă că valoarea
maximă a bătăii se obţine pentru sin2α=1, adică
v0 2
α = 45°: max b  . De asemenea, se observă
g
că pentru două unghiuri complementare
valoarea termenului sin 2 şi implicit a bătăii
este aceeaşi.

6
 Exemple de situaţii în care se întâlneşte aruncarea pe oblică

Aruncarea pe oblică este întâlnită frecvent, mai ales în sporturi. Câteva

exemple sunt:

 Baschet
Pentru a nimeri coşul, jucătorul trebuie
sa îi imprime mingii o traiectorie astfel
încât punctul prin care mingea trebuie
să treacă prin coş să aparţină
traiectoriei.
Notă: Există două traiectorii posibile:
când punctul prin care trebuie să treacă
mingea prin coş se află pe partea
ascendentă a mişcării şi când se află pe
partea descendentă a mişcării, însă a
doua situaţie este mai favorabilă.

 Fotbal
Pentru a pasa mingea la un
coechipier, jucătorul trebuie să îi
imprime mingii o traiectorie
astfel încât bătaia orizontală să
fie egală cu distanţa dintre cei
doi.

 Golf
Pentru a nimeri lovitura, jucătorul
trebuie să ii imprime bilei o
traiectorie astfel încât distanţa de
la bilă la gaură să fie egală cu
bătăia orizontală.

 Catapulta
Pentru a nimeri punctul care trebuie
atacat, acest punct trebuie să aparţină
traiectoriei obiectului catapultat.

7
Până acum, am studiat cazul în care mişcarea se descompune pe două direcţii, pe o
direcţie mişcarea este uniform variată şi pe cealaltă este rectilinie uniformă. Există însă
cazuri în care este mai convenabil ca mişcarea pe oblică să se compună din două
mişcări uniform variate.

Exemplu: un corp aruncat oblic de pe un plan

înclinat.
În cazul acesta, pe axa Ox mişcarea este
uniform accelerată, acceleraţia fiind
g t ( gt  g sin  ) , iar pe axa Oy acceleraţia este
g n  gn  g cos   . Legile de mişcare pe cele
două axe sunt:
g sin  2 g sin  2
Ox : x  voxt  t  vo cos  t  t
2 2
g cos  2 g cos  2
Oy : x  voy t  t  vo sin  t  t
2 2
Se observă că în acest caz traiectoria nu are formă de parabolă simetrică. Acest
lucru se datorează acceleraţiei de pe axa Ox: mişcarea pe axa Oy este
echivalentă unei aruncări în sus, cu viteza v oy într-un câmp gravitaţional descris
de acceleraţia gravitaţională g n  gn  g cos   . Astfel, se poate deduce faptul
că timpul de urcare este egal cu cel de coborâre. Mişcarea pe Ox fiind
accelerată, distanţa de la poziţia iniţială până la poziţia de pe Ox
corespunzătoare înălţimii maxime este mai mică decât distanţa de la poziţia
corespunzătoare înălţimii maxime până la poziţia unde corpul ciocneşte planul
înclinat.

8
 IV. LUCRUL MECANIC. RANDAMENTUL.
PUTEREA. ENERGIA MECANICĂ.

LUCRUL MECANIC.
Orice activitate desfășurată de om, animal sau mașină se numește lucru.
Atunci când, în urma unei activități, corpul suferă o deplasare, sub acțiunea unei forțe, spunem că s-a
efectuat lucru mecanic.
1. Lucrul mecanic al unei forțe constante, paralelă cu direcția deplasării.
- Un corp ale cărui deplasări în spațiu sunt limitate de alte corpuri, de care este legat, sau cu care este
în contact, se numește corp supus la legături.
- Un corp care nu este legat de alte corpuri și care se poate mișca în orice direcție în spațiu se numește
corp liber.
Să considerăm un corp liber, asimilat unui punct
material, care se poate deplasa, între punctele A și B, pe
distanța d, sub acțiunea forței constante F, paralelă cu
direcția deplasării, Fig. 1.
Lucrul mecanic al unei forțe constante F, paralelă cu direcția deplasării, este egal cu produsul dintre
modulul forței și valoarea deplasării:
𝑳=𝑭∙𝒅 (1)
Unitatea de măsură pentru lucrul mecanic este:
[𝑳]𝑺𝑰 = 𝟏𝑵 ∙ 𝟏𝒎 = 𝟏𝐉 (2)
numită Joule.
1 Joule este lucrul mecanic efectuat de o forță cu intensitatea
de 1 Newton al cărei punct de aplicație se deplasează pe
distanța de 1 metru.
Interpretarea geometrică a noțiunii de lucru mecanic.
Conform definiției (1), lucrul mecanic se poate determina și
grafic. Pe axa Ox reprezentăm distanța, iar pe axa Oy
reprezentăm forța, Fig. 2.
Din punct de vedere geometric, lucrul mecanic reprezintă aria
suprafeței de sub dependența forței, aria suprafeței AA’B’B.
2. Lucrul mecanic al unei forțe constante, al cărei direcții face un unghi α cu direcția deplasării.
Conform definiției, lucrul mecanic este egal cu produsul
dintre forța paralelă cu direcția deplasării și deplasare.
Atunci când asupra unui corp acționează o forță, pe o
direcție alta decât direcția deplasării, forța se va
descompune după două direcții, o direcție paralelă cu
direcția deplasării și o direcție perpendiculară pe plan.
𝑭 = 𝑭 ∙ 𝐜𝐨𝐬 𝜶
În cazul nostru, Fig. 3: { 𝒕 (3)
𝑭𝒏 = 𝑭 ∙ 𝐬𝐢𝐧 𝜶
Forța care va produce lucrul mecanic este componenta paralelă cu direcția deplasării, Ft.
Astfel, valoarea lucrului mecanic, conform definiției (1), este dată de relația:
𝑳 = 𝑭𝒕 ∙ 𝒅 (4)
sau: 𝑳 = 𝑭 ∙ 𝒅 ∙ 𝐜𝐨𝐬 𝜶 (5)
Dacă avem în vedere că atât forța F, cât și deplasarea d sunt mărimi vectoriale și comparăm rel. (5)
cu relația de definiție a produsului scalar a doi vectori, vezi Noțiuni de calcul vectorial, rel. (6), pag.2,
constatăm că lucrul mecanic L este rezultatul unui produsului scalar al vectorilor 𝐹⃗ ș𝑖 𝑑⃗.
Sau: 𝑳=𝑭 ⃗⃗ = 𝑭 ∙ 𝒅 ∙ 𝐜𝐨𝐬 𝜶
⃗⃗ ∙ 𝒅 (6)
Rel. (5) comportă o serie de discuții, în funcție de valorile pe care le poate lua α, astfel:

1
 𝜋
a) dacă 𝛼 ∈ [0, 2 ), cos 𝛼 > 0, 𝑖𝑎𝑟 𝐿 > 0. În acest caz lucrul mecanic L se numește lucru mecanic
motor, iar forța care produce acest lucru mecanic se numește forță motoare;
𝜋
b) dacă 𝛼 = 2 , cos 𝛼 = 0, 𝑖𝑎𝑟 𝐿 = 0. Nu se produce lucru mecanic pe o direcție perpendiculară
pe direcția deplasării;
𝜋
c) dacă 𝛼 ∈ ( 2 , 𝜋] , cos 𝛼 < 0, 𝑖𝑎𝑟 𝐿 < 0. În acest caz lucrul mecanic L se numește lucru mecanic
rezistent, iar forța care produce acest lucru mecanic se numește forță rezistentă.
Dacă asupra corpului acționează mai multe forțe, rezultanta lor va fi: 𝐹⃗ = 𝐹⃗1 + 𝐹⃗2 + 𝐹⃗3 + ⋯ + 𝐹⃗𝑛 , iar
valoarea lucrului mecanic, conform rel. (6) va fi:
⃗⃗𝟏 + ⃗𝑭⃗𝟐 + ⃗𝑭⃗𝟑 + ⋯ + ⃗𝑭⃗𝒏 ) ∙ ⃗𝒅⃗
𝑳 = (𝑭 (7)
Sau, ținând cont de proprietatea de distributivitate față de adunare a produsului scalar:
𝑳 = 𝑳𝟏 + 𝑳𝟐 + 𝑳𝟑 + ⋯ +𝑳𝒏 (8)
Adică, lucrul mecanic are proprietatea de aditivitate, sau lucrul mecanic total este suma lucrurilor
mecanice efectuate de totalitatea forțelor care acționează asupra corpului.
Randamentul
Dacă asupra corpului acționează în același timp și forțe motoare (sau active) și forțe rezistente (sau
pasive), lucrul mecanic total, transmis corpului, va fi diferența dintre lucrul mecanic motor și lucrul
mecanic rezistent.
Lucru mecanic util, Lu, reprezintă diferența dintre lucrul mecanic motor și lucrul mecanic rezistent.
Lucrul mecanic consumat, Lc, este lucrul mecanic motor.
Raportul dintre lucrul mecanic util și lucrul mecanic consumat se numește randament, notat η:
L Ft  F f Ff
η u   1 1 (9)
Lc Ft Ft
Lucrul mecanic al unor tipuri de forțe.
1. Lucrul mecanic al forței de greutate.
Considerăm o regiune în imediata apropiere a Pământului, astfel încât să considerăm câmpul
gravitațional constant, Fig. 4. Având în vedere că raza
medie a Pământului este R 𝑃 ≅ 6400km, orice regiune
până la o înălțime ℎ ≪ 𝑅𝑃 poate fi aproximată cu o regiune
cu câmp gravitațional constant.
Lăsăm să cadă liber un corp de masă m, de la înălțimea h,
în două situații diferite.
În primul caz, corpul cade liber pe direcția AB. Conform
definiției (1), lucrul mecanic în câmpul gravitațional va fi:
L1 = G  h = mgh (10)
În al doilea caz, corpul cade liber, pe direcția CD, de-a
lungul unui plan înclinat fără frecare. Conform aceleiași
definiții (1), lucrul mecanic în câmpul gravitațional va fi:
𝑳𝟐 = 𝑮𝒕 ∙ 𝒍 (11)
Unde 𝐺𝑡 = 𝑚𝑔 sin 𝛼, iar l  CD  h , din considerente pur geometrice, Fig. 4. Cu aceste
sin 
h
notații L2 devine: L2  mg  sin α   mgh (12)
sinα Q.E.D. Quod erat demonstrandum
Se observă că 𝑳𝟏 = 𝑳𝟐 = 𝒎𝒈𝒉! Ceea ce trebuia demonstrat!

Concluzie: În câmpul gravitațional, lucrul mecanic al greutății este independent de drumul parcurs de
corp din poziția inițială până în poziția finală și depinde doar de greutatea G a corpului și de diferența
de înălțime h dintre cele două poziții.
Forța conservativă este forța al cărei lucru mecanic nu depinde de drum.
Câmpul conservativ este câmpul în care acționează forțe conservative.
Câmpul gravitațional este un câmp conservativ, iar forța de greutate este o forță conservativă.
2
2. Lucrul mecanic al forței elastice.
Forța elastică a fost definită prin relația: 𝑭𝒆 = −𝒌 ∙ 𝒙, vezi MECANICA. Dinamica, pag. 6, rel. (19).
Observăm că, in acest caz, nu mai putem folosi rel. (1) pentru a calcula
lucrul mecanic, deoarece forța elastică nu este constantă. Valoarea ei se
modifică odată cu distanța. În acest caz, pentru a determina valoarea
lucrului mecanic efectuat de forța elastică vom aplica interpretarea
geometrică a noțiunii de lucru mecanic.
Într-un sistem de coordonate (x,F) vom reprezenta forța Fe = f(x), Fig. 5.
Conform interpretării geometrice a noțiunii de lucru mecanic, lucrul mecanic al forței elastice va fi
aria suprafeței de sub dependența forței de distanță, între punctele x1 și x2. Aria obținută este un trapez
k  (x 22  x 12 )
dreptunghic și are valoarea: L (13).
2
k  x2
Sau, dacă considerăm că la momentul inițial 𝑥1 = 0 și 𝑥2 = 𝑥, L   (14).
2
Observăm că și valoarea lucrului mecanic al forței elastice depinde doar de poziția inițială și finală a
sistemului. Deci și forța elastică este o forță conservativă.
3. Lucrul mecanic al forței de frecare.
Conform legii a doua a frecării 𝐹𝑓 = 𝜇 ∙ 𝑁, vezi MECANICA. Dinamica, pag. 5, rel. (12).
Lucrul mecanic al forței de frecare va fi exprimat prin relația:
𝑳𝒇 = 𝑭𝒇 ∙ 𝒅 ∙ 𝐜𝐨𝐬 𝜶 (15)
Deoarece forța de frecare acționează în sens invers mișcării, 𝛼 = 180°
respectiv cos 𝛼 = −1. Ținând cont și de definiția forței de frecare.
𝑳𝒇 = −µ𝑵 ∙ 𝒅 (16)
În continuare, pentru a calcula lucrul mecanic al forței de frecare va trebui să
calculăm reacțiunea din plan, N, de fiecare dată. De exemplu, pentru forța de frecare din Fig. 6.
𝑳𝒇 = −µ𝒎𝒈 ∙ 𝒅 (16’)
Observați că lucrul mecanic al forței de frecare depinde de drum prin valoarea lui µ, coeficientul de
frecare.
În concluzie: forța de frecare nu este forță conservativă și de asemenea, câmpul forțelor de
frecare nu este un câmp conservativ.

PUTEREA.
Am văzut că orice sistem, om, animal sau mașină, poate efectua lucru mecanic. În anumite situații
este necesar să stabilim care sistem, mașină sau instalație, este mai eficientă.
Pentru aceasta introducem o nouă mărime fizică, puterea, notată P, și definită ca raportul dintre
variația lucrului mecanic efectuat în unitatea de timp:
ΔL
P (17)
Δt
Dacă lucrul mecanic efectuat este constant în timp, atunci rel.(14) se poate scrie:
L L
P sau P  (17’)
Δt t
Unitatea de măsură pentru putere este wattul, notat W:
1J
1W  (18)
1s
Din rel. (17’), dacă lucrul mecanic este constant, formula puterii se mai poate scrie:
F  d  cosα
P  F  v m  cosα (19)
Δt
sau: 𝑷=𝑭 ⃗⃗ ∙ 𝐯⃗⃗𝒎 (20)
Se poate spune că puterea este rezultatul unui produs scalar dintre vectorul forță 𝐹⃗ și vectorul viteză
medie v⃗⃗𝑚 .

3
 Pentru cazul când forța este paralelă cu deplasarea, puterea se poate exprima simplu:
𝑷 = 𝑭 ∙ 𝐯𝒎 (21)

ENERGIA MECANICĂ.
Energia este mărimea fizică ce caracterizează capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic.
Această afirmație ne sugerează două idei:
1. Într-o anumită stare staționară sistemul (corpul) are o anumită energie, a cărei valoare nu se
modifică dacă nu se intervine din mediul exterior asupra sistemului.
2. Când sistemul trece dintr-o stare staționară într-o altă stare staționară energia acestuia se modifică pe
seama lucrului mecanic și anume:
a) dacă energia sistemului a crescut, asupra sistemului s-a efectuat lucru mecanic din exteriorul
sistemului, sistemul a primit lucru mecanic;
b) dacă energia sistemului a scăzut, sistemul a efectuat lucru mecanic asupra mediului exterior,
sistemul a cedat lucru mecanic mediului exterior.
Energia este o mărime de stare, deoarece caracterizează sistemul într-o anumită stare.
Lucrul mecanic este o mărime de transformare (sau de proces), deoarece caracterizează trecerea
sistemului dintr-o stare în altă stare.
Deoarece variația energiei se face pe seama lucrului mecanic, înseamnă că energia are aceeași unitate
de măsură ca și lucrul mecanic, joule, J.
Energia mecanică este de două feluri: energie cinetică și energie potențială.
1. Energia cinetică, Ec. Este energia pe care o au corpurile aflate în
mișcare. Din această cauză se mai numește și energie de mișcare.
Să considerăm că un corp se deplasează pe distanța d, între punctele
A și B, sub acțiunea unei forțe F, Fig. 7. Viteza corpului va crește de
la valoarea v1 la valoarea v2.
Pentru sistemul din Fig. 7, scriem ecuația Galilei: v22 − v12 = 2𝑎𝑑, unde cu a am notat accelerația
m
corpului. Înmulțim această relație cu și vom obține:
2
mv 22 mv 12
  F d (22)
2 2
mv 2
În continuare facem notația: Ec  (23)
2
numită energia cinetică a punctului material și definită ca semiprodusul dintre masă și pătratul
vitezei de translație.
Rel. (22) se mai poate scrie: 𝑬𝒄𝟐 − 𝑬𝒄𝟏 = 𝑳 sau 𝜟𝑬𝒄 = 𝑳 (24)
Rel. (24) reprezintă expresia matematică a teoremei de variație a energiei cinetice.
TEOREMA DE VARIAȚIE A ENERGIEI CINETICE.
Variația energiei cinetice a unui sistem, într-un interval de timp, este egală cu lucrul mecanic
al forțelor exterioare ce acționează asupra sistemului, în intervalul de timp considerat.
2. Energia potențială, Ep. Este energia pe care o au corpurile datorită poziției lor față de Pământ, sau
datorită poziției pe care o au corpurile unele față de celelalte.
Am stabilit că lucrul mecanic efectuat de forțele conservative, sau împotriva forțelor conservative, nu
depinde de forma drumului, parcurs de sistem între starea inițială (A) și starea finală (B).
Am arătat, de asemenea, că energia este o mărime ce caracterizează starea de configurație, sau de
poziție a sistemului, la un moment dat.
Aceste constatări ne conduc la ideea că lucrul mecanic efectuat de forțele conservative reprezintă
diferența dintre valoarea inițială (A) și valoarea finală (B) a mărimii fizice de stare numită energie
potențială, Ep, Fig. 4: 𝑳𝑨→𝑩 = 𝑬𝒑𝑨 − 𝑬𝒑𝑩 = −𝜟𝑬𝒑 (25)
Sau altfel spus: lucrul mecanic efectuat de forțele conservative este egal și de semn opus variației
energiei potențiale a sistemului: 𝑳 = −𝜟𝑬𝒑. (25’)

4
 Ca o concluzie, putem afirma că: se poate vorbi de energie potențială doar în cazul câmpurilor
conservative de forțe.
2.1. Energia potențială în câmpul gravitațional, sau energia potențială gravitațională.
Să considerăm configurația corp – Pământ din Fig. 4. Pentru această configurație și în conformitate cu
rel. (25’), putem scrie:
𝒎𝒈𝒉 = −(𝑬𝒑𝑩 − 𝑬𝒑𝑨 ) (26)
Din această relație rezultă valoarea energiei potențiale gravitaționale în punctul A, 𝐸𝑝𝐴 :
𝑬𝒑𝑨 = 𝑬𝒑𝑩 + 𝒎𝒈𝒉 (27)
Rel. (27) demonstrează că energia potențială gravitațională nu poate fi total determinată, ci până la o
constantă arbitrară, aditivă: 𝐸𝑝𝐵 .
Configurația corp – Pământ pentru care 𝐸𝑝𝐵 = 0 se numește configurație de zero, starea zero.
Prin convenție, valoarea energiei potențiale gravitaționale la suprafața Pământului este considerată
zero, 𝐸𝑝0 = 0.
Alegerea configurației zero pentru calculul energiei potențiale este arbitrară. În practică, această
configurație este aleasă configurația în care energia potențială a sistemului este minimă.
În aceste condiții, valoarea energiei potențiale gravitaționale într-un punct oarecare, aflat la înălțimea
ℎ ≪ 𝑅𝑃 de la suprafața Pământului este dată de relația:
𝑬𝒑 = 𝒎𝒈𝒉 (28)
Echilibrul corpurilor în câmp gravitațional.
A. Echilibrul corpurilor și energia potențială.
Să considerăm un corp, de ex. o cărămidă, Fig. 8, așezat pe podea. Unde cu C am notat centrul de
greutate al corpului.
Atât în poziția (1), cât și în poziția (2) corpul se află în echilibru, în
câmpul gravitațional.
Observați, de asemenea, că pentru a stabili poziția de echilibru a
corpului am ținut cont de poziția centrului de greutate în câmpul
gravitațional.
Dar, deși ambele stări sun stări de echilibru, cele două stări de se
deosebesc prin faptul că 𝐸𝑝1 > 𝐸𝑝2.
Pentru a trece din poziția (1) în poziția (2) corpul trebuie să cedeze diferența de energie, sub formă de
lucru mecanic. Pentru a trece din starea (2) în starea (1) corpul trebuie să primească aceeași diferență
de energie, evident, tot sub formă de lucru mecanic.
Acest lucru înseamnă că cele două stări de echilibru nu sunt la fel de stabile și anume, cu cât energia
potențială gravitațională a corpului este mai mică, cu atât stabilitatea corpului este mai mare.
Observăm că o măsură a stabilității, unei stări de echilibru, este valoarea lucrului mecanic efectuat.
CONCLUZIE:
a) Echilibrul se numește stabil dacă lucrul mecanic efectuat în câmp gravitațional, pentru a schimba
poziția de echilibru a corpului, este mare.
b) Echilibrul se numește instabil dacă lucrul mecanic efectuat în câmp gravitațional, pentru a
schimba poziția de echilibru a corpului, este mic.
c) Echilibrul se numește indiferent dacă nu se efectuează lucrul mecanic în câmp gravitațional,
pentru a schimba poziția de echilibru a corpului, energia potențială gravitațională a corpului are
aceeași valoare indiferent de poziția corpului.
B. Echilibrul corpurilor suspendate.
În cazul corpurilor suspendate, din aceleași considerente, echilibrul poate fi:
a) Echilibrul stabil, dacă corpul este suspendat într-un punct situat deasupra
centrului de greutate.
b) Echilibrul instabil, dacă corpul este suspendat într-un punct situat sub centrului
de greutate.
a) Echilibrul indiferent, dacă corpul este suspendat chiar în centrului de greutate.
C. Echilibrul corpurilor care au o bază de sprijin.
În cazul corpurilor care au o bază de sprijin, echilibrul se realizează atunci când
5
verticala coborâtă din centrul de greutate cade în interiorul bazei de sprijin, Fig. 9.
Observați, de asemenea, că stabilitatea corpului este cu atât mai mare cu cât centrul de greutate al
corpului este mai aproape de baza corpului.
Din această cauză paharele au fundul mai gros și deci mai greu, iar casele au o fundație din piatră,
îngropată în pământ.

2.2. Energia potențială în câmpul forțelor elastice.

Dacă avem în vedere rel. (25’) și relația de definiție a lucrului mecanic al forței elastice rezultă:
k  (x 22  x 12 )
E p2  E p1  (29)
2
Sau, dacă considerăm o configurație zero pentru care 𝑥1 = 0 și 𝑥2 = 𝑥:
k  x2
Ep  (29’)
2
ACTIVITĂŢI DE FIXARE A CUNOŞTINŢELOR ŞI EVALUARE.
Probleme rezolvate și comentate:
1. Un om deplasează un corp cu masa 𝑚 = 50 𝑘𝑔, pe o suprafață orizontală, cu viteza constantă
𝑣 = 0,8 𝑚/𝑠. Coeficientul de frecare dintre corp și suprafața orizontală este µ = 0,1, Fig. 6.
(Se cunoaște 𝑔 = 10 𝑚/𝑠 2 ). Să se calculeze: a) forța de tracțiune exercitată de om asupra corpului; b)
puterea medie dezvoltată de om.
Rezolvare: a) Din Fig. 6, conform rel. (7), lucrul mecanic total efectuat asupra corpului este:
𝑳 = (𝑭 ⃗⃗ + ⃗𝑭⃗𝒇 + ⃗⃗⃗
𝑮 + ⃗𝑵 ⃗⃗) ∙ ⃗𝒅⃗ = (𝑭 − 𝑭𝒇 ) ∙ 𝒅 = 𝟎,
De unde rezultă: 𝑭 = 𝑭𝒇 = µ𝒎𝒈 = 𝟓𝟎 𝑵
b) Conform rel. (21): 𝑷 = 𝑭 ∙ 𝐯𝒎 = 𝑭 ∙ 𝐯 = 𝟒𝟎 𝐖. Deoarece corpul se mișcă cu viteză constantă,
viteza lui medie este chiar viteza v, v𝑚 = v.
2. Un corp, cu masa 𝑚 = 20𝑘𝑔, se deplasează cu viteză constantă pe distanța 𝑑 = 60𝑚, pe o suprafață
orizontală, Fig. 10. Coeficientul de frecare dintre corp și suprafața orizontală
este µ = 0,45. Forța aplicată corpului face un unghi 𝛼 = 30° cu orizontala.
Să se calculeze: a) forța aplicată corpului; b) lucrul mecanic motor.
( Se consideră 𝑔 = 10𝑚/𝑠 2 ).
Rezolvare: a) Am realizat desenul din Fig. 10, unde am avut în vedere
descompunerea forțelor (în cazul de față doar forța 𝐹⃗ ) după cele două direcții:
 Ft  F  cos
paralelă cu planul și perpendiculară pe plan:  .
 Fn  F  sin
Valoarea forței F se poate determina:
A) Fie aplicând principiul al II-lea al dinamicii, principiul suprapunerii forțelor:
 Ft  F f  0  F  cos  F f    N
 , sau:  respectiv 𝑭 ∙ 𝒄𝒐𝒔𝜶 = µ(𝒎𝒈 − 𝑭 ∙ 𝒔𝒊𝒏𝜶)
 N  Fn  G  0  N  G  Fn  mg  F  sin
  mg
De unde rezultă: F   82,49 N
cos    sin
B) Fie calculând valoarea lucrului mecanic total: 𝑳 = (𝑭𝒕 − 𝑭𝒇 ) ∙ 𝒅 = 𝟎
Lucrul mecanic total trebuie să fie zero, 𝑳 = 𝟎, deoarece corpul se mișcă cu viteză constantă. De aici
rezultă: 𝑭𝒕 − 𝑭𝒇 = 𝟎, iar în continuare vom face aceleași considerații ca și în cazul A) și vom obține
pentru F aceeași valoare.
b) Lucrul mecanic motor este lucrul mecanic al forței motoare, forța de tracțiune, componenta
tangențială a forței 𝐹⃗ , Ft:
𝑳 = 𝑭 ∙ 𝒅 ∙ 𝒄𝒐𝒔𝜶 = 𝟒𝟐𝟖𝟕 𝑱
3. Un automobil cu puterea de 𝑃 = 30𝑘𝑊se deplasează uniform accelerat pe un drum orizontal. Să se
calculeze spațiul parcurs între două momente de timp, în care viteza lui a crescut de la valoarea
v1 = 5𝑚/𝑠 la valoarea v2 = 20𝑚/𝑠, știind că a efectuat lucrul mecanic 𝐿 = 0,3𝑀𝐽.
6
Rezolvare: Corpul se mișcă uniform accelerat, deci accelerația lui este constantă. Dacă accelerația este
constantă, înseamnă că și forța care acționează asupra corpului este constantă.
(Observație: La nivelul nostru, de învățare al fizicii, vom considera, de regulă, situațiile în care corpul
se mișcă cel mult uniform accelerat și deci, cazuri în care forța care acționează asupra corpului este
constantă. Vom excepta mișcarea oscilatorie, pe care o vom studia separat.)
Dacă forța este constantă și lucrul mecanic efectuat este constant.
Trebuie să găsim o formulă în care să apară necunoscuta, distanța d și măcar o parte din datele
cunoscute. Din datele pe care le avem, cea mai convenabilă ecuație din care am putea să exprimăm
v 2  v 12
distanța d ar fi ecuația lui Galilei, v 22  v 12  2ad : d  2 .
2a
v v 2  v 1
Accelerația o vom exprima din relația de definiție: a   și, în continuare, distanța va
t t
( v  v 1 )( v 2  v 1 )t ( v 2  v 1 )t
avea expresia: d  2  . Observați că am descompus diferența
2v 2  v 1  2
pătratelor vitezelor în produs de sumă și diferență și am făcut simplificările.
L L
Pe 𝜟𝒕 îl exprimăm din rel. (17’), expresia puterii, P  , iar t  .
Δt P
( v 2  v 1 )L
Cu acestea distanța d va avea expresia finală: d   125m .
2P
4. Se trage un proiectil, în direcție verticală, de la suprafața Pământului. Să se calculeze înălțimea
maximă, hm, la care urcă proiectilul, dacă viteza lui este v0 = 10 𝑘𝑚/𝑠, iar raza Pământului este
𝑅𝑃 = 6400 𝑘𝑚. Se neglijează frecările și rotația Pământului.
Rezolvare: Aplicăm teorema de variație a energiei cinetice: 𝜟𝑬𝒄 = 𝑳.
Deoarece hm este comparabil, ca ordin de mărime cu RP, ℎ𝑚 ~𝑅𝑃 , pentru calcularea lucrului mecanic
în câmp gravitațional, forța de interacțiune gravitațională nu se va mai aproxima cu valoarea 𝐺 = 𝑚𝑔,
ci vom avea în vedere forța de interacțiune gravitațională:
mM
FK .
(R P  h) 2
Observați că această forță este proporțională cu distanța. Conform definiției (1) lucrul mecanic va fi:
𝑳 = 𝑭𝒎 ∙ 𝒉. Vom considera, în continuare o forță medie, media geometrică între valoarea forței de
interacțiune gravitațională la suprafața Pământului, 𝒉 = 𝟎 și valoarea forței de interacțiune
gravitațională la înălțimea 𝒉 = 𝒉𝒎 :
mM mM mM
Fm  K K K
RP 2
(R P  h m ) 2
R P (R P  h m )
Aplicăm teorema de variație a energiei cinetice, dar ținem cont că energia cinetică la înălțimea hm
este zero, iar proiectilul va face un lucru mecanic împotriva câmpului gravitațional:
mv 02 mM
K  hm .
2 R P (R P  h m )
Dacă avem în vedere că accelerația gravitațională la suprafața Pământului este:
M
g 0  K 2  9,81m / s 2 , relația anterioară devine:
RP
mv 02 RP
 mg 0 h m
2 R P  hm
Rezolvăm această ecuație unde necunoscuta este hm și vom obține valoarea:
v 02 R P
hm   2,5  104 km
2g 0 R P  v 02

7
5. Să se calculeze randamentul unui plan înclinat de unghi α.
Considerăm desenul din Fig. 11. Pentru a ridica un corp la înălțimea h avem două posibilități:
A. Ridicăm direct corpul, eventual cu ajutorul unui
scripete, Fig. 11 A. În acest caz, efortul pe care
trebuie să-l facem va fi mare, dar distanța pe care
trebuie să deplasăm corpul este mică. Forța pe care
trebuie să o aplicăm este chiar greutatea corpului.
Lucrul mecanic efectuat, în acest caz va fi: L1  T1  h ,
unde, T1 = G = m∙g. Rezultă că: L1  mgh
B. Ridicăm corpul de-a lungul unui plan înclinat de
unghi α, Fig. 11 B. În acest caz, efortul pe care trebuie să-l facem va fi mai mic, dar distanța pe
care trebuie să deplasam corpul este mai mare. Practic, forța pe care trebuie să o aplicăm este doar
o parte din greutatea corpului. Lucrul mecanic efectuat în acest caz va fi: L 2  T2  l , unde l este
h
lungimea planului, iar T2  G t  Ff  mg(sinα  μcosα) . Din considerente strict geometrice l  .
sin
Cu acestea putem calcula valoarea lucrului mecanic: L 2  mgl(sinα  μcosα)  mgh(1  μctgα) .
În ambele cazuri deplasarea corpului s-a făcut cu viteză constantă, pentru ca efortul depus să fie cât
mai mic în fiecare caz.
Problema pe care ne-am putea pune-o este: Ce este mai convenabil?
A. Să parcurgem o distanță mai mică, dar să facem un efort mai mare?
B. Să facem un efort mai mic, dar să parcurgem o distanță mai mare?
În viața de toate zilele, această alegere, de multe ori, este o simplă opțiune.
Există situații în care nu putem să alegem decât varianta B!
Forța noastră fizică este limitată ca valoare și atunci, pentru a efectua, totuși lucrul mecanic suntem
obligați să compensăm limitarea forței noastre proprii prin parcurgerea unei distanțe mai mari.
Evident, acest lucru ne va costa timp, dar…ne-am făcut treaba!
În mod obișnuit L1 = Lu se numește lucrul mecanic util, iar L2 = Lc se numește lucrul mecanic
consumat…Cred că denumirile sunt evidente!
Conform rel. (9) rezultă randamentul planului înclinat:
1

1    ctg
Observație: Randamentul planului înclinat depinde doar de coeficientul de frecare dintre corp și plan,
µ și de înclinarea planului, α.
OBSERVAȚIE. Dacă ați urmărit aceste prezentări ați observat că pentru a rezolva o problemă de
fizică este necesar să cunoașteți multe formule de fizică și să stăpâniți aparatul matematic elementar.
Acest lucru ar părea frustrant, la prima vedere!
Dar se poate rezolva dacă aveți la îndemână, pentru început, atunci când rezolvați o problemă de fizică,
o foaie cu formulele care urmează a fi utilizate. O astfel de foaie v-am pus-o eu la dispoziție la adresa:
http://www.manualdefizica.ro/wp-content/uploads/2013/04/SINTEZE-DE-BAC.pdf.
Bineînțeles că foaia se mai poate completa și cu alte formule…
Am zis: pentru început, pentru că în timp, o să vedeți, aceste formule se vor fixa în memorie, dacă vă
faceți deprinderea de a lucra constant, iar foaia cu formule va deveni o amintire…drăguță.
În ce privește aparatul matematic, acesta trebuie exersat mereu, mereu și iar mereu…
Răspundeți următorilor itemi:
1. Când spunem că se efectuează un lucru? Exemplu.
2. Lucrul mecanic. Definiție, formulă, unitate de măsură.
3. Cum interpretăm lucrul mecanic, din punct de vedere geometric?
4. Discutați valoarea lucrului mecanic în funcție de valoarea unghiului α, pe care îl face forța cu
direcția deplasării.
5. Lucrul mecanic al forței de greutate.
8
6. Lucrul mecanic al forței elastice.
7. Ce este o forță conservativă?
8. Dați exemple de cel puțin două forțe conservative.
9. Ce este un câmp conservativ de forțe?
10. Dați exemple de cel puțin două câmpuri conservative.
11. Lucrul mecanic al forței elastice.
12. Lucrul mecanic al forței de frecare.
13. De ce forța de frecare nu este forță conservativă?
14. Puterea. Definiție, formulă, unitate de măsură.
15. Energia mecanică. Definiție.
16. Energia cinetică. Definiție, formulă, unitate de măsură
17. Energia potențială. Definiție, exemple.
18. Energia, mărime de stare.
19. Lucrul mecanic, mărime de proces.
20. Echilibrul corpurilor și energia potențială gravitațională.
Rezolvați următoarele probleme:
1. Asupra unui corp acționează o forță 𝐹 = 24 𝑁, care face unghiul 𝛼 = 37° cu orizontala. Să se
calculeze lucrul mecanic al forței F pe distanța 𝑑 = 20 𝑚. Frecările sun neglijabile. (cos 37° = 0,8).
R: 𝐿 = 384 𝐽
2. O macara ridică un corp cu masa 𝑚 = 300 𝑘𝑔 la înălțimea ℎ = 5 𝑚. Să se calculeze lucrul mecanic
efectuat de corp: a) dacă este ridicat cu viteză constantă; b) dacă este ridicat cu accelerația constantă
𝑎 = 2 𝑚/𝑠 2 . Se va considera 𝑔 = 10 𝑚/𝑠 2 .
R: a) 𝐿 = 15 ∙ 103 𝐽; b) 𝐿 = 18 ∙ 103 𝐽
3. Un automobil cu masa 𝑚 = 1,0 𝑡 coboară o pantă, 𝑝 = 5%, cu viteza constantă v = 54 km/h,
având motorul decuplat. Ce putere trebuie să dezvolte automobilul pentru a urca aceeași pantă cu
aceeași viteză? (𝑝 = 𝑡𝑔𝛼)
R: 𝑃 ≅ 2v𝑚𝑔𝑝 = 14,7 𝑘𝑊
4. La comprimarea resortului unui pistol de jucărie cu 𝑥 = 3 𝑐𝑚 s-a acționat cu o forță maximă
𝐹 = 20 𝑁. Calculați energia potențială a resortului comprimat.
R: 𝐸𝑝 = 0,3 𝐽
5. Un vagon de cale ferată, cu masa 𝑚 = 20 𝑡, ciocnește un obstacol cu viteza v = 0,2 𝑚/𝑠.
Resorturile tampoanelor s-au comprimat cu 𝑥 = 4 𝑐𝑚. Să se determine forța maximă ce acționează
asupra resorturilor.
R: 𝐹 = 10 𝑘𝑁
6. Pentru a întinde un resort cu Δl1 = 4 mm trebuie efectuat un lucru mecanic L1 = 0,002 J. Ce lucru
mecanic trebuie efectuat pentru a întinde resortul cu Δl2 = 4 cm?
R: L2 = 2 J.
7. În Fig. 12 a), b), c) sunt reprezentate dependențele forței F de distanța x, care acționează asupra unui
corp. Să se calculeze lucrul mecanic al forței în fiecare caz.

R: a) L = 150 J; b) L = 120 J; c) L = 6 J.
8. Asupra unui corp acționează o forță care variază cu distanța dup legea: 𝐹 = 50 − 0,5𝑥, unde x este
exprimat în metri, iar forța în newtoni. Să se calculeze lucrul mecanic al forței, dacă punctul său de
aplicație se deplasează între punctele x0 = 0 m și x = 20 m.
R: L = 900 J.

9
9. Pentru ce putere a motorului unui automobil de masă m = 1,0 t, care merge cu viteza v = 54 km/h,
va începe patinarea roților? Coeficientul de frecare la alunecare este µ = 0,2, iar randamentul motorului
este η = 40 %.
μmgv
R: P   75kW.
η
10. Un ciocan cu masa m = 1 kg lovește cu viteza v = 5 m/s un cui, care pătrunde într-un lemn pe
distanța x = 1 cm. Să se calculeze forța de rezistență a lemnului. (Se va neglija greutatea ciocanului, în
raport cu alte forțe, iar g = 10 m/s2.)
R: Fr = 1250 N.

BIBLIOGRAFIE:
A. Hristev, V. Fălie, D. Manda – FIZICA, Editura Didactică și Pedagogică, București – 1984
O. Rusu, M. Chiriță – FIZICĂ, manual pentru clasa a IX-a, Editura NICULESCU, 2004
A. Hristev și colectiv – Probleme de FIZICĂ pentru clasele IX-X, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983.
T. Crețu – FIZICĂ. Teorie și probleme, EDITURA TEHNICĂ, București 1991.
I. M. Popescu, coordonator – Teste de fizică, Editura POLITEHNICA PRESS, București, 2003
http://phet.colorado.edu/ro/simulations
https://www.facebook.com/PhETSims/
http://www.manualdefizica.ro/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

10
V. LEGI DE CONSERVARE. APLICAȚII.
Introducere.
Sistemul fizic este un corp macroscopic sau un ansamblu de corpuri macroscopice. Corpurile care
alcătuiesc sistemul se numesc elemente ale sistemului.
Tot ceea ce nu aparține sistemului se numește mediu exterior.
Corpurile, care alcătuiesc sistemul, interacționează atât între ele cât și cu cele din mediul exterior.
Aceste interacțiuni au ca efect modificarea stării sistemului, sau altfel spus: în sistem apar o serie de
procese.
Forțele care se manifestă între elementele sistemului se numesc forțe interne.
Forțele care se manifestă între corpurile din sistem și cele din mediul exterior se numesc forțe
externe, sau forțe exterioare sistemului.
Un sistem este izolat (sau închis) dacă asupra lui nu acționează forțe externe.
Un sistem este neizolat (sau deschis) dacă asupra lui acționează forțe externe.
Dacă forțele externe ce acționează asupra sistemului sunt foarte mici, neglijabile, în comparație cu
forțele interne, sistemul poate fi considerat izolat. Exemplu de sisteme izolate: sistemul corp-resort,
sau sistemul corp-Pământ, pentru care forța de frecare este considerată neglijabilă.
În orice sistem, în care se desfășoară procese fizice, se produce variația mărimilor fizice
caracteristice. Aceste variații nu sunt independente, deoarece mărimile fizice ce caracterizează
sistemul sunt legate prin legi fizice.
Legile de conservare sunt legi fizice potrivit cărora, valorile unor mărimi fizice, caracteristice
sistemelor izolate, rămân neschimbate pe parcursul desfășurării oricărui proces.
Stabilirea legilor de conservare are o importanță fundamentală pentru fizică, deoarece permit
evaluarea sistemelor izolate, în condițiile în care utilizarea metodelor cinematice sau dinamice este
foarte complicată sau chiar imposibilă.
1. Conservarea energiei mecanice.
Am arătat că, în procesele mecanice: ∆𝐸𝑐 = 𝐿 și ∆𝐸𝑝 = −𝐿, vezi MECANICA. Lucrul mecanic.
randamentul. puterea. energia mecanică., pag. 4, rel. (24) și (25’).
Dacă adunăm cele două relații membru cu membru, obținem:
∆𝑬𝒄 + 𝜟𝑬𝒑 = 𝟎 sau: 𝑬 = 𝑬𝒄 + 𝑬𝒑 = 𝑬𝒄𝟎 + 𝑬𝒑𝟎 = 𝑬𝒄𝒎𝒂𝒙. = 𝑬𝒑𝒎𝒂𝒙. = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. (1)
Această relație exprimă legea conservării și transformării energiei mecanice:
În procesele mecanice, energia cinetică se transformă în energie potențială și invers, suma lor la
orice moment de timp fiind constantă.

2. Impulsul mecanic. Conservarea impulsului mecanic.

a) Cazul punctului material izolat.
Conform principiului al II-lea al dinamicii 𝐹⃗ = 𝑚 ∙ 𝑎⃗. Această relație, pentru un sistem de forțe
oarecare, se mai poate scrie:
𝜟𝐯⃗⃗ 𝜟(𝒎 ∙ 𝐯⃗⃗) 𝜟𝒑⃗⃗
⃗𝑭⃗𝒎 = 𝒎 ∙ 𝒂
⃗⃗ = 𝒎 ∙ = = (2)
∆𝒕 𝜟𝒕 𝜟𝒕
Unde cu 𝐅⃗𝐦 am notat forța medie care acționează asupra sistemului, iar produsul 𝒑 ⃗⃗ = 𝒎 ∙ 𝐯⃗⃗ se
numește impulsul punctului material.
Facem notația: ⃗𝑯
⃗⃗⃗ = ⃗𝑭⃗𝒎 ∙ ∆𝒕 = ∆𝒑
⃗⃗ (3)
⃗𝑯
⃗⃗ se numește impulsul forței, iar rel. (3) exprimă teorema de variație a impulsului punctului
material:
Variația impulsului punctului material, într-un interval de timp, este egală cu impulsul forței
exterioare aplicate punctului material, în intervalul de timp considerat.

Din rel. (3) observăm și unitatea de măsură pentru impuls: [𝒑]𝑺𝑰 = 𝟏𝑵 ∙ 𝒔

1
 Dacă punctul material este izolat, conform rel.(3): ∆𝒑 ⃗⃗ = 𝟎; 𝑠𝑎𝑢 𝒑 ⃗⃗ = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕., adică punctul material
izolat se mișcă rectiliniu și uniform, sau se află în repaus, 𝐯⃗⃗ = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕., valabil în sistemele de referință
inerțiale. Sau altfel spus: impulsul punctului material izolat se conservă. Acest rezultat reprezintă o
altă formă de exprimare a principiului I al dinamicii.
În procesele de interacțiune dintre corpuri, prin intermediul forțelor, se realizează un transfer de
mișcare de la un corp la altul, măsurat prin transferul de impuls și energie cinetică, exprimate prin cele
două teoreme de variație: a) teorema de variație a energiei cinetice și
b) teorema de variație a impulsului punctului material.
Din cele afirmate până acum, constatăm că impulsul este o măsură a mișcării mecanice, fapt pentru
care se mai numește și cantitate de mișcare.
b) Cazul unui sistem de două puncte materiale, Fig. 1.
⃗𝑭
⃗⃗𝟏𝟐 ș𝒊 ⃗𝑭
⃗⃗ 𝟐𝟏 sunt forțe interne, iar ⃗𝑭⃗𝟏 ș𝒊 ⃗𝑭
⃗⃗ 𝟐 sunt forțe externe. Pentru sistemul din Fig. 1 vom scrie
principiul al II-lea al dinamicii:
⃗⃗𝟏 = (𝑭
∆𝒑 ⃗⃗𝟏 + ⃗𝑭⃗𝟏𝟐 ) ∙ ∆𝒕 și ∆𝒑 ⃗⃗𝟐 + ⃗𝑭
⃗⃗𝟐 = (𝑭 ⃗⃗𝟐𝟏 ) ∙ ∆𝒕 (4)
Adunăm cele două rel. (4) și ținem cont că suma forțelor
interne este totdeauna egală cu zero, conform principiului
al III-lea al dinamicii: 𝐹⃗12 + 𝐹⃗21 = 0.
Facem, de asemenea, notațiile: 𝑃⃗⃗ = 𝑝⃗1 + 𝑝⃗2 , numit impulsul total și 𝐹⃗ = 𝐹⃗1 + 𝐹⃗2, numită rezultanta
forțelor exterioare. Astfel spus, putem scrie: ∆𝑷⃗⃗⃗ = ⃗𝑭⃗ ∙ ∆𝒕 (5)
Adică: variația impulsului total este egală cu impulsul rezultantei forțelor externe, care
acționează asupra sistemului. Dacă rezultanta forțelor externe este egală cu zero: 𝐹⃗ = 0, impulsul
total se conservă: ⃗⃗⃗ = 𝟎 sau ⃗𝑷
∆𝑷 ⃗⃗ = ⃗𝒑⃗𝟏 + ⃗𝒑⃗𝟐 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. (6)
Acest lucru se mai poate scrie: ⃗⃗𝟏 + 𝒑
𝒑 ⃗⃗𝟐 = 𝒑 ⃗⃗′𝟏 + 𝒑 ⃗⃗′𝟐 (6’)
3. Momentul cinetic. Conservarea momentului cinetic.
3.1 Momentul cinetic. Mărimile fizice care caracterizează mișcarea de translație sunt forța și
impulsul. În mișcarea circulară mărimile fizice caracteristice sunt
momentul forței și momentul impulsului, numit și momentul cinetic.
Momentul cinetic, notat 𝐿⃗⃗, este definit ca produsul vectorial dintre vectorul
𝑟⃗ și vectorul 𝑝⃗, impulsul punctului material:
⃗⃗ = 𝒓
𝑳 ⃗⃗ × 𝒑 ⃗⃗ (7)
Momentul cinetic este un vector perpendicular pe planul traiectoriei, în
centrul de curbură, Fig. 2. Sensul vectorului se află cu regula burghiului,
vezi Noțiuni de calcul vectorial, pag. 2.
Unitatea de măsură pentru momentul cinetic este: [𝐋]𝐒𝐈 = 𝟏𝐉 ∙ 𝐬.
3.2. Conservarea momentului cinetic. Vom calcula variația momentului cinetic în raport cu timpul:
∆𝑳⃗⃗ ∆(⃗𝒓⃗ × ⃗𝒑⃗⃗) ∆𝒓 ⃗⃗ ∆𝒑⃗⃗
= = ⃗⃗ + 𝒓
×𝒑 ⃗⃗ × (8)
∆𝒕 ∆𝒕 ∆𝒕 ∆𝒕
Am ținut cont de proprietatea de distributivitatea a produsului vectorial față de adunare și de faptul că
produsul vectorial este anticomutativ. ⃗⃗
∆𝒓 ⃗⃗
∆𝒑
În continuare, conform definițiilor stabilite în capitolele anterioare: 𝐯⃗⃗ = ⃗⃗⃗ =
,𝑭 ⃗⃗⃗⃗ = 𝒓
ș𝒊 𝑴 ⃗⃗
⃗⃗ × 𝑭
Rezultă: ∆𝒕 ∆𝒕
⃗⃗
∆𝒓 ⃗⃗
∆𝑳
⃗⃗ = 𝟎
×𝒑 (9) și = ⃗𝑴
⃗⃗⃗ (9’)
∆𝒕 ∆𝒕

Pentru rel. (9) am ținut cont de faptul că produsul vectorial dintre un vector și el însuși este totdeauna
egal cu zero.
Teorema de variație a momentului cinetic:
Variația, în timp, a momentului cinetic al unui punct material, în raport cu un pol, este egală cu
momentul rezultantei forțelor exterioare ce acționează asupra punctului material, în raport cu
același pol, în același interval de timp, rel. (9’).

2
 ∆𝑳 ⃗⃗
Dacă rezultanta forțelor exterioare este zero, 𝑭 ⃗⃗ = 𝟎, = 𝟎. Rezultă ∆𝑳⃗⃗ = 𝟎 sau 𝑳 ⃗⃗ = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.,
adică, momentul cinetic se conservă. ∆𝒕
Conservarea momentului cinetic are drept consecință conservarea planului în care se mișcă
punctul material.
Această afirmație este deosebit de importantă în studiul mișcării corpurilor cerești. De exemplu: În
cazul rotației Pământului în jurul Soarelui, momentul forței de interacțiune gravitațională (forța de
greutate) este zero, ceea ce înseamnă că traiectoria Pământului este într-un plan. Evident, la fel și în
cazul celorlalte planete!
La fel și în cazul electronului, care se mișcă pe o traiectorie circulară, plană, în jurul nucleului,
deoarece momentul forței de interacțiune electrostatică dintre nucleu și electron este zero.
4. *Centrul de masă (CM) al unui sistem de două particule. (Temă facultativă.)
Centrul de masă, al unui sistem de două particule, este un punct situat pe dreapta ce unește centrele
celor două particule, între cele două particule, mai aproape de
particula cu masa mai mare și are o serie de proprietăți remarcabile,
Fig. 3. Între masele celor două particule și distanța până la CM
există relația: 𝒎𝟏 ∙ 𝒅𝟏 = 𝒎𝟐 ∙ 𝒅𝟐 (10)
a) Coordonatele centrului de masă.
Din Fig. 3, din considerente vectoriale și identificând egalitățile
respective, observăm că: 𝒅 = 𝒅𝟏 + 𝒅𝟐 (11)
Din rel. (10) și (11) rezultă:
𝒎𝟐
𝒅𝟏 = 𝒅 (12)
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
În Fig. 3 identificăm: ⃗𝒅⃗ = 𝒓
⃗⃗𝟐 − 𝒓⃗⃗𝟏 și 𝒓
⃗⃗𝑪𝑴 = 𝒓 ⃗⃗𝟏 + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝒅𝟏 (13)
Dacă înlocuim rel. (13) în rel. (12) obținem:
𝒎𝟏 𝒓⃗⃗𝟏 + 𝒎𝟐 𝒓 ⃗⃗𝟐 (14)
⃗⃗𝑪𝑴 =
𝒓
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
Sau, pe componente:
𝒎𝟏 𝒙⃗⃗𝟏 + 𝒎𝟐 𝒙 ⃗⃗𝟐
⃗⃗𝑪𝑴 =
𝒙
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 (14’)
𝒎𝟏 𝒚 ⃗⃗𝟏 + 𝒎𝟐 𝒚 ⃗⃗𝟐
⃗⃗𝑪𝑴 =
𝒚
{ 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
b) Impulsul centrului de masă.
Pentru rel.(14), vom considera o variație a timpului ∆𝒕 și avem în vedere că 𝒎 = 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 este
masa sistemului:
𝒎𝟏 𝐯⃗⃗𝟏 + 𝒎𝟐 𝐯⃗⃗𝟐
𝐯⃗⃗𝑪𝑴 = (15)
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐

sau: 𝒎 ∙ 𝐯⃗⃗𝑪𝑴 = 𝒎𝟏 𝐯⃗⃗𝟏 + 𝒎𝟐 𝐯⃗⃗𝟐 = 𝒑 ⃗⃗𝟐 = ⃗𝑷

⃗⃗𝟏 + 𝒑 ⃗⃗ (15’)
Adică:
Impulsul total al sistemului este egal cu masa sistemului înmulțită cu viteza centrului de masă.

c) Accelerația centrului de masă.

Pentru rel.(15), vom considera, în continuare, o variație ∆𝑡.
𝒎𝟏 𝐚⃗⃗𝟏 + 𝒎𝟐 𝐚⃗⃗𝟐 (16)
𝐚⃗⃗𝑪𝑴 =
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
sau: 𝒎 ∙ 𝐚⃗⃗𝑪𝑴 = 𝒎𝟏 𝐚⃗⃗𝟏 + 𝒎𝟐 𝐚⃗⃗𝟐 = ⃗𝑭⃗𝟏 + ⃗𝑭⃗𝟐 = ⃗𝑭⃗ (16’)
Adică:
Rezultanta forțelor externe, care acționează asupra sistemului, este egală cu produsul dintre
masa sistemului și accelerația centrului de masă.

3
 Determinarea CM și a coordonatelor CM simplifică studiul sistemelor fizice. În loc să studiem tot
sistemul, componentă cu componentă, vom studia doar comportarea CM, considerând că tot
sistemul are masa concentrată într-un singur punct, CM, care înglobează în el toate caracteristicile
sistemului.
Dacă sistemul este izolat, sau rezultanta forțelor externe este nulă, centrul de masă va fi în repaus
sau în mișcare rectilinie uniformă.
Evident că toate aceste considerații, făcute până acum, se pot generaliza pentru un sistem de n puncte
materiale.
APLICAȚII.
5. Ciocniri.
Ciocnirile sunt procese de interacțiune dintre două corpuri, care durează un timp foarte scurt. Aceste
procese sunt succedate de procese de deformare și de încălzire a corpurilor, cu condiția respectării
legilor de conservare.
Foarte multe procese din natură sunt explicate ca procese de ciocnire. De exemplu ionizarea
atomului, studiul mișcării corpurilor cu masă variabilă (rachetele), explozia unui proiectil, studiul
gazelor, încărcarea și descărcarea unui camion de marfă, și așa mai departe…
5.1 Ciocnirea plastică (sau total neelastică).
Particulele de mase m1 și m2 se deplasează cu vitezele 𝐯⃗⃗𝟏 ș𝑖 𝐯⃗⃗𝟐 , se vor ciocni. În Fig. 4 a) și b) am
schițat etapele ciocnirii plastice. În continuare, pentru
simplificarea calculelor matematice, voi face considerațiile
pentru o mișcare unidirecțională. Ca urmare a interacțiunii,
corpurile se deformează, se unesc, formând un corp de
masă 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 , iar sistemul va rămâne deformat. Energia
cinetică a celor două corpuri s-a transformat în energie
potențială de deformare. În etapa imediat următoare, energia potențială de deformare se retransformă
în energie cinetică, dar nu integral! O parte din energia potențială de deformare se va transforma în
căldură și se va disipa…De exemplu: baterea unui cui într-o scândură este un proces de ciocnire
plastică. Dacă, după ce ați terminat operațiunea, puneți mâna pe ciocan, veți observa că aceste s-a
încălzit. Tot acest proces se desfășoară cu respectarea legilor de conservare: legea conservării energiei
și legea conservării impulsului. Am obținut, astfel, un sistem de două ecuații cu două necunoscute:
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏𝟐 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐𝟐 (𝒎𝟏 + 𝒎𝟐) ∙ 𝐯 ′𝟐
{ 𝟐 + 𝟐 =
𝟐
+𝑸 (17)
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏 + 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐 = (𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 ) ∙ 𝐯 ′
necunoscutele sunt v’ și 𝑸 = −∆𝑬𝒄 , pierderea de energie cinetică sub formă de căldură.
Din a doua ecuație, legea conservării impulsului, rezultă viteza v’ după ciocnire:
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏 + 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐
𝐯′ = (18)
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
Dacă introducem valoarea lui v’ în a doua ecuație, legea conservării energiei și facem calculele
matematice, obținem valoarea pierderii de energie cinetică sub formă de căldură:
𝟏 𝒎𝟏 ∙ 𝒎𝟐
𝐐 = −∆𝑬𝒄 = ∙ ∙ (𝐯𝟏 − 𝐯𝟐 )𝟐 (19)
𝟐 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
În continuare vom face două notații:
𝒎𝟏 ∙ 𝒎𝟐
𝒎𝒓 = (20)
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
numită masă redusă și:
𝐯𝒓 = 𝐯𝟏 − 𝐯𝟐 (21)
numită viteză relativă.
Cu aceste notații, rel. (19) se poate scrie: 𝟏
𝐐 = −∆𝑬𝒄 = ∙ 𝒎𝒓 ∙ 𝐯𝒓 𝟐 (22)
𝟐
4
Rel. (22) exprimă faptul că, în urma ciocnirii plastice și a cuplării particulelor, energia cinetică
relativă a unei particule față de cealaltă se pierde, transformându-se în altă formă de energie, de
exemplu în căldură.
5.2 Ciocnirea perfect elastică.
Particulele de mase m1 și m2 se deplasează cu vitezele 𝐯⃗⃗𝟏 ș𝑖 𝐯⃗⃗𝟐 , se vor ciocni. În Fig. 4 a), b) și c) am
schițat etapele ciocnirii perfect elastice. În continuare, pentru simplificarea calculelor matematice, voi
face considerațiile, ca și în cazul
ciocnirii plastica, pentru o mișcare
unidirecțională. Ca urmare a
interacțiunii, corpurile se deformează,
se unesc, formând un corp de masă
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 , dar sistemul nu va rămâne
deformat. Deformațiile corpurilor
dispar după ciocnire, iar energia cinetică relativă, transformată în energie potențială de deformare
elastică, se restituie integral sistemului, celor două particule, după ciocnire.
Pentru acest sistem, voi scrie legile de conservare, a energiei și impulsului. Obținem un sistem de
două ecuații, cu două necunoscute, 𝐯′𝟏 și 𝐯′𝟐 .
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏𝟐 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐𝟐 𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏′𝟐 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐′𝟐
{ 𝟐 + 𝟐 =
𝟐
+
𝟐
(23)
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏 + 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐 = 𝒎𝟏 ∙ 𝐯′𝟏 + 𝒎𝟐 ∙ 𝐯′𝟐
Prima ecuație a rel. (23) o înmulțim cu 2 și apoi, în ambele ecuații, facem separarea termenilor în
funcție de indice, după cum urmează:
𝒎 ∙ 𝐯 𝟐 − 𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏′𝟐 = 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐′𝟐 − 𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟐𝟐 (23’)
{ 𝟏 𝟏
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏 − 𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏′ = 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐′ − 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐
sau, folosind formulele de calcul prescurtat din matematică, se mai poate scrie:
𝒎 ∙ (𝐯𝟏 − 𝐯𝟏′ )(𝐯𝟏 + 𝐯𝟏′ ) = 𝒎𝟐 ∙ (𝐯𝟐 − 𝐯𝟐′ )(𝐯𝟐 + 𝐯𝟐′ ) (23’’)
{ 𝟏
𝒎𝟏 ∙ (𝐯𝟏 − 𝐯𝟏′ ) = 𝒎𝟏 ∙ (𝐯 ′ 𝟐 − 𝐯𝟐 )
Dacă, în rel. (23’’), împărțim prima ecuație la cea de-a doua obținem: 𝐯𝟏 + 𝐯𝟏′ = 𝐯 ′ 𝟐 + 𝐯𝟐
sau 𝐯𝟏 − 𝐯𝟐 = −(𝐯𝟏′ − 𝐯𝟐′ ) (24)
Observăm că: 𝐯𝒓 = 𝐯𝟏 − 𝐯𝟐 este viteaza relativă a particulei 1 față de particula 2 înainte de ciocnire,
iar 𝐯𝒓′ = 𝐯𝟏′ − 𝐯𝟐′ este viteaza relativă a particulei 1 față de particula 2 după de ciocnire.
Cu aceste observații, rel. (24) se poate scrie:
𝐯𝒓 = −𝐯𝒓′ (24’)
Adică, viteaza relativă a particulei 1 față de particula 2 înainte de ciocnire este egală și de sens
contrar cu viteaza relativă a particulei 1 față de particula 2 după ciocnire.
Pentru a afla vitezele 𝐯𝟏′ și 𝐯𝟐′ revenim la rel.(23’’), după împărțirea celor două ecuații:
𝐯𝟏 + 𝐯𝟏′ = 𝐯𝟐 + 𝐯𝟐′ (23’’’)
{
𝒎𝟏 ∙ (𝐯𝟏 − 𝐯𝟏′ ) = 𝒎𝟏 ∙ (𝐯 ′ 𝟐 − 𝐯𝟐 )
Observați că sistemul de ecuații s-a simplificat considerabil. Rezolvând sistemul de ecuații, obținem
expresiile celor două viteze:
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏 + 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐
𝐯1′ = 𝟐 ∙ − 𝐯𝟏
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
(25)
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏 + 𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐
𝐯2′ = 𝟐 ∙ − 𝐯𝟐
{ 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
Observați că formulele sunt foarte ușor de reținut. Viteza după ciocnire este de două ori viteza unei
ciocniri plastice minus viteza inițială a corpului!
DISCUȚIE:
a) Dacă masele celor două particule sunt egale, 𝒎𝟏 = 𝒎𝟐 = 𝒎, efectuând calculele, obținem pentru
vitezele v1′ și v2′ valorile:
5
 𝐯1′ = 𝐯𝟐
{ (25’)
𝐯2′ = 𝐯𝟏
spunem că particulele fac schimb de viteze.
b) Dacă unul din corpuri este în repaus, de exemplu particula 2, 𝐯𝟐′ = 𝟎, efectuând calculele, obținem
pentru vitezele v1′ și v2′ valorile: 𝒎𝟏 − 𝒎𝟐
𝐯1′ = ∙𝐯
𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 𝟏
(25’’)
𝟐 ∙ 𝒎𝟏
𝐯2′ = ∙ 𝐯𝟏
{ 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
Observăm că, în acest caz, sensul lui 𝐯1′ depinde de semnul diferenței 𝒎𝟏 − 𝒎𝟐.
c) Ciocnirea cu un perete. Dacă unul dintre corpuri are masa foarte mare, mult mai mare decât a
celuilalt, de exemplu: 𝒎𝟐 ≫ 𝒎𝟏 . În acest caz corpul de masă 𝒎𝟐 poate fi asemănat cu un perete.
Acest caz particular de ciocnire se numește ciocnire cu un perete. Această situație se produce atunci
când lovim cu mingea un perete, când mingea lovește suprafața unui teren, cazul unei molecule care
lovește peretele vasului, sau pistonul cilindrului în care se află, și așa mai departe…
În rel. (25), dăm factor comun forțat 𝒎𝟐 și ținem cont că dacă 𝒎𝟐 ≫ 𝒎𝟏 , atunci: .
𝒎𝟏 𝒎𝟏
𝒎𝟐 (𝒎 ∙ 𝐯𝟏 + 𝐯𝟐 ) → 𝟎.
′ 𝟐 𝒎𝟐
𝐯1 = 𝟐 ∙ 𝒎 − 𝐯𝟏
𝒎𝟐 (𝒎𝟏 + 𝟏) (26)
𝟐
𝒎𝟏
𝒎𝟐 (𝒎 ∙ 𝐯𝟏 + 𝐯𝟐 )
𝟐
𝐯2′ = 𝟐 ∙ 𝒎𝟏 − 𝐯𝟐
{ 𝒎 𝟐 ( 𝒎𝟐 + 𝟏)
Efectuând calculele obținem:
𝐯 ′ = 𝟐 ∙ 𝐯𝟐 − 𝐯𝟏 (26’)
{ 𝟏
𝐯𝟐′ = 𝐯𝟐
Observați că, în urma ciocnirii dintre corp și perete, peretele nu-și modifică viteza. Dacă peretele
este în repaus, 𝐯𝟐 = 𝟎:
𝐯 ′ = −𝐯𝟏
{ 𝟏′ (26’’)
𝐯𝟐 = 𝟎
ACTIVITĂŢI DE FIXARE A CUNOŞTINŢELOR ŞI EVALUARE.
Probleme rezolvate și comentate:
1. Se dă drumul unui corp să lunece pe un jgheab înclinat, continuat cu o buclă verticală de rază R, din
punctul A, de la înălțimea minimă de la care corpul nu părăsește
suprafața buclei, Fig. 6. Să se determine înălțimea hmin de la care
este lăsat să lunece corpul, pentru a parcurge continuu bucla. (Se
neglijează frecările.)
Rezolvare: 𝐹𝑓 = 0, și deci putem aplica legea conservării
energiei.
Conform legii conservării energiei: energia totală din punctul A
trebuie să fie egală cu energia totală din punctul C. În punctul A
corpul are numai energie potențială gravitațională, iar în punctul
C corpul are și energie cinetică și energie potențială.
De asemenea, când ajunge în punctul C, corpul trebuie să aibă o asemenea viteză astfel încât forța
centrifugă Fc, să fie cel puțin egală cu forța de greutate G, 𝐹𝑐 = 𝐺. Această condiție, numită condiția de
echilibru, este impusă de cerința problemei, ca ℎ = ℎ𝑚𝑖𝑛. . Pentru ℎ > ℎ𝑚𝑖𝑛. , evident 𝐹𝑐 > 𝐺.
Rezolvarea matematică a problemei. Vom scrie cele două ecuații:
𝒎𝐯 𝟐
𝒎𝒈𝒉𝒎𝒊𝒏. = + 𝒎𝒈 ∙ 𝟐𝑹
𝟐 (27)
𝒎𝐯 𝟐
{ = 𝒎𝒈
𝑹

6
 Din condiția de echilibru rezultă 𝐯 𝟐 = 𝑹𝒈, care introdus în legea conservării energiei și efectuând
calculele matematice rezultă:
𝟓
𝒉𝒎𝒊𝒏. = ∙ 𝑹 (28)
𝟐
2. De pe vârful unei sfere fixe, netede (fără frecări), de rază R = 3,00 m, alunecă liber, în jos, un corp
mic, Fig. 7. Să se determine la ce înălțime minimă de vârful sferei se
va desprinde.
Rezolvare: Identificăm, întâi, datele cunoscute ascunse:
1. Corpul se mișcă fără frecări, deci în sistem nu acționează forțe
conservative și, în consecință, vom putea aplica legea conservării
energiei. În acest sens, vom alege nivelul de energie potențială
gravitațională zero nivelul punctului B, punct în care presupunem că
se deprinde corpul de sferă. Altfel spus, energia potențială
gravitațională a corpului, în punctul B, este zero. Această condiție ne
va simplifica foarte mult rezolvare problemei!
2. Corpul se va desprinde de sferă, într-un punct B, atunci când forța de apăsare normală este cel puțin
⃗⃗ = 0, numită și condiția de echilibru.
egală cu zero, 𝑁
În Fig. 7 am reprezentat toate forțele care acționează asupra sistemului. Vom scrie cele două ecuații:
𝑬 = 𝑬𝑩
{ 𝑨 (29)
𝑭𝒄 = 𝑮 𝒏
Sau, observând desenul, Fig. 7: 𝒎𝐯 𝟐
𝒎𝒈𝒉 =
𝟐 (29’)
𝒎𝐯 𝟐
{ 𝑹 = 𝒎𝒈 ∙ 𝒄𝒐𝒔𝜶
Din Fig. 7 observăm că: 𝑹−𝒉
𝒄𝒐𝒔𝜶 = (30)
𝑹
Din condiția de echilibru rezultă 𝐯 𝟐 = 𝑹𝒈 ∙ 𝒄𝒐𝒔𝜶, care introdusă în legea conservării energiei și
efectuând calculele matematice rezultă:
𝟏 (31)
𝒉 = ∙ 𝑹 = 𝟏𝒎
𝟑
3. Într-o barcă, de masă M = 70kg, aflată în repaus, stau la extremități doi pescari de mase m 1 = 60kg,
respectiv m2 = 70kg, la distanța d = 6,0m, unul de altul.
Pescarii își schimbă locurile, Fig. 8. Cu cât se va deplasa
barca?
Rezolvare: Deoarece pe direcția de mișcare nu avem
forțe, mișcările pescarilor și a bărcii vor mi mișcări
uniforme.
Când încep să se deplaseze, pescarii creează mișcare,
deci impuls, care va fi cedat bărcii cu pescarii în ea. În
mod arbitrar, am ales sensul de mișcare al bărcii de la
stânga la dreapta, ca în desen. Nu putem să spunem de
la început în ce sens se va mișca barca, de la stânga la dreapta, sau de la dreapta le stânga. Acest lucru
vom putea să-l confirmăm numai după ce vom fi rezolvat problema. Dacă obținem pentru x o valoare
pozitivă înseamnă că am ales bine sensul de mișcare. Dacă obținem pentru x o valoare negativă
înseamnă că am ales invers sensul de mișcare.
Deoarece mișcarea este unidirecțională, vom scrie legea conservării impulsului pe direcția de
mișcare, conform desenului. Deci:
𝒎𝟏 𝐯𝟏 − 𝒎𝟐 𝐯𝟐 = (𝑴 + 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 )𝐯 (32)
Dar: 𝒅 𝒙 (33)
𝐯𝟏 = 𝐯𝟐 = ș𝒊 𝐯 =
𝒕 𝒕

7
 Dacă introducem valorile literale ale lui v1, v2 și v în ecuația (33) vom obține:
𝒎𝟏 − 𝒎𝟐
𝒙= ∙𝒅 (34)
𝑴 + 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐
Introducând datele numerice, vom obține pentru x valoarea 𝒙 = −𝟎, 𝟑𝟎𝒎.
Interpretarea rezultatului. Valoarea negativă a lui x ne confirmă faptul că am ales invers sensul de
mișcare al bărcii. Deci, în condițiile numerice date, barca se mișcă de la dreapta la stânga.
OBSERVAȚIE: Dacă facem corect interpretarea rezultatului, rezultatul obținut este corect și nu mai
trebuie făcută nici o altă corecție!
4. Un obuz de masă M = 70kg zboară cu viteza v = 300m/s. La un moment dat explodează în două
fragmente, Fig. 9. Unul dintre ele, de masă m1 = 30kgcontinuăsă se
miște înainte cu viteza v1 = 500m/s. Să se determine: a) viteza v2 a celui
de-al doilea fragment; b) Câtă energie cinetică , 𝑄 = +∆𝐸𝑐 , se creează?
Rezolvare: Fenomenul îl vom aborda ca un fenomen de ciocnire
plastică! Derulați filmul invers și veți vedea cum două bucăți de obuz se ciocnesc, se unesc și formează
un obuz…Vom scrie legea de conservare a energiei și a impulsului, dar pentru fenomenul direct:
𝑴 ∙ 𝐯 𝟐 𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏𝟐 (𝑴 − 𝒎𝟏 ) ∙ 𝐯𝟐𝟐
{ 𝟐 = 𝟐
+
𝟐
−𝑸
(35)
𝑴 ∙ 𝐯 = 𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏 + (𝑴 − 𝒎𝟏 ) ∙ 𝐯𝟐
Semnul minus din fața lui Q este în conformitate cu o convenție pe care am făcut-o în legătură cu
căldura: Q>0 dacă este căldură primită de sistem și Q<0 dacă este cedată de sistem. În cazul nostru,
prin explozie, obuzul va degaja foarte multă căldură.
Din legea conservării impulsului rezultă viteza v2:
𝑴 ∙ 𝐯 − 𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏
𝐯𝟐 = = 𝟏𝟓𝟎𝒎/𝒔 (36)
𝑴 + 𝒎𝟏
Pentru a exprima valoarea lui −𝑸 = +∆𝑬𝒄, avem în vedere rel. (19) și (22):
𝟏 𝟏 𝒎𝟏 (𝑴 − 𝒎𝟏) (37)
−𝑸 = ∆𝑬𝒄 = 𝒎𝒓 ∙ 𝐯𝒓𝟐 = ∙ ∙ (𝐯𝟏 − 𝐯𝟐 )𝟐 = 𝟏, 𝟎𝟓𝑴𝑱
𝟐 𝟐 𝑴
5. Pe o masă netedă, fără frecări, o bilă de masă m1 lovește o altă bilă de masă m2, aflată în repaus,
Fig.10. Pentru ce raport al maselor, după ciocnirea perfect elastică,
unidimensională, a bilelor, acestea se vor depărta cu viteze egale în modul și
opuse ca semn?
Rezolvare: Vom scrie legile de conservare, a energiei și impulsului, cu date le
problemei: 𝒎𝟐
𝐯𝟏 = 𝐯, 𝐯𝟐 = 𝟎 ș𝐢 𝐯𝟏, = −𝐯𝟐, = 𝐯 , , de asemenea vom construi raportul
𝒎𝟏
𝒎𝟏 ∙ 𝐯 𝟐 𝒎𝟏 ∙ 𝐯 ′𝟐 𝒎𝟐 ∙ 𝐯 ′𝟐
{ 𝟐 = + (38)
𝟐 𝟐
𝒎𝟏 ∙ 𝐯 = −𝒎𝟏 ∙ 𝐯′ + 𝒎𝟐 ∙ 𝐯′
Rel. (38) se mai poate scrie: 𝒎𝟐
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟐 = 𝒎𝟏 ∙ 𝐯′𝟐 ( + 𝟏)
𝒎𝟏 (38’)
{ 𝒎𝟐
𝒎𝟏 ∙ 𝐯 = 𝒎𝟏 ∙ 𝐯′( − 𝟏)
𝒎𝟏
Facem simplificarea lui m1, substituim valoarea lui v din ecuația care exprimă legea conservării
impulsului în ecuația care exprimă legea conservării energiei, facem simplificările și calculele
matematice, vom obține: 𝒎𝟐
=𝟑 (39)
𝒎𝟏

8
6. Două bile de mase m1 = 0,173 kg și m2 = 0,200 kg se mișcă pe direcții perpendiculare cu vitezele
v1 = 10 m/s, respectiv v2 = 5 m/s. După ciocnire bila m2 se oprește. Care va fi viteza primei bile după
ciocnire?
Rezolvare: Am ales și această problemă deoarece vreau să vă atrag atenție asupra faptului că impulsul
este o mărime vectorială și deci ecuația legii conservării impulsului
trebuie să fie o relație vectorială. Până acum această relație am scris-o
scalar, deoarece mișcările pe care le-am considerat erau considerate
unidirecționale. În cazul de față, mișcarea este în plan și trebuie să
avem în vedere scrierea legii de conservare a impulsului pe
componente.
Vectorial, legea conservării impulsului se scrie:
𝒎𝟏 ∙ 𝐯⃗⃗𝟏 + 𝒎𝟐 ∙ 𝐯⃗⃗𝟐 = 𝒎𝟏 ∙ ⃗⃗⃗⃗
𝐯′𝟏 + 𝒎𝟐 ∙ ⃗⃗⃗⃗
𝐯′𝟐 (40)
Această relație se va scrie, pe componente, Fig. 11:
𝒎𝟏 ∙ 𝐯𝟏 = 𝒎𝟏 ∙ 𝐯′𝟏𝒙 (41)
{
𝒎𝟐 ∙ 𝐯𝟐 = 𝒎𝟏 ∙ 𝐯′𝟏𝒚

Din Fig. 11 se observă că 𝐯′𝟏 = √𝐯′𝟐 ′𝟐

𝟏𝒙 + 𝐯𝟏𝒚 . Exprimând 𝐯′𝟏𝒙 și 𝐯′𝟏𝒚 din rel. (41) rezultă:

√𝒎𝟐𝟏 ∙ 𝐯𝟐𝟏 + 𝒎𝟐𝟐 ∙ 𝐯𝟐𝟐

𝐯′𝟏 = = 𝟏𝟏, 𝟓𝒎/𝒔 (42)
𝒎𝟏
Răspundeți următorilor itemi:
1. Ce este un sistem fizic?
2. Ce înțelegeți prin mediul exterior?
3. Ce sunt forțele interne?
4. Ce sunt forțele externe?
5. Prin ce se caracterizează un sistem izolat (sau închis)?
6. Prin ce se caracterizează un sistem neizolat (sau deschis)?
7. Enunțați teorema de variație a energiei cinetice.
8. Ce sunt legile de conservare? Dați exemple.
9. Legea conservării energiei.
10. Impulsul punctului material. Definiție, formulă, simbol, unitate de măsură.
11. Teorema de variație a impulsului punctului material.
12. Legea conservării impulsului punctului material.
13. Momentul cinetic. Definiție, formulă, simbol, unitate de măsură.
14. Teorema de variație a momentului cinetic.
15. Legea conservării momentului cinetic.
16. Justificați că traiectoria Pământului în jurul Soarelui, sau a electronului în jurul nucleului, este
într-un plan.
17. Centrul de masă.
18. Proprietățile centrului de masă.
19. Ciocniri. Definiție. Clasificare.
20. Dați exemple din natură care se pot fi explicate ca procese de ciocnire.

Rezolvați următoarele probleme:

1. Un corp de masă m = 1kg alunecă, pornind din repaus, pe un plan înclinat fix care formează unghiul
α = 30º cu orizontala, după care își continuă mișcarea pe un plan orizontal. Trecerea pe porțiunea
orizontală se face lin, fără modificarea modulului vitezei. Pe planul înclinat mișcarea se face fără
frecare, iar pe planul orizontal cu frecare, coeficientul de frecare la alunecare fiind µ = 0,25 . Viteza
corpului la baza planului înclinat este v = 25 m/s. Calculați: a) energia cinetică a corpului la baza
planului înclinat; b) înălțimea de la care coboară corpul, măsurată față de planul orizontal;
c) valoarea maximă a energiei potențiale gravitaționale, considerând că energia potențială este nulă la
baza planului orizontal; d) distanța parcursă de corp pe planul orizontal.
9
R: a) Ec = 312,5 J; b) h = 31,25 m; c) Ep = 312,5 J; d) x = 125 m
2. Un corp de masă m = 1kg, aflat inițial în repaus, alunecă fără frecare din vârful unui plan înclinat de
unghi α = 30º și lungime l = 10 m, Fig. 12. Mișcarea se
continuă cu frecare pe un plan orizontal, coeficientul de
frecare fiind μ = 0,25. Trecerea pe porțiunea orizontală se
face lin, fără modificarea modulului vitezei. După ce corpul
parcurge distanța d = 10 m lovește un resort de constantă
de constantă elastică k = 100 N/m, pe care îl comprimă și se
oprește. Determinați: a) energia mecanică totală a corpului atunci când se afla în vârful planului
înclinat (se consideră energia potențială gravitațională nulă la baza planului înclinat); b) energia
cinetică a corpului la baza planului înclinat; c) viteza corpului imediat înainte ca acesta să atingă
resortul; d) comprimarea maximă a resortului, neglijând frecarea pe timpul comprimării.
R: a) E = 50 J; b) Ec = 50 J; c) v = 5√2𝑚/𝑠 = 7,07 m/s ; d) x= 0,71 m.
3. Un corp de masă m = 0,5 kg este lansat de la nivelul solului, vertical în sus, cu viteza inițială
v = 8 m/s. Frecarea cu aerul se consideră neglijabilă. Energia potențială gravitațională este considerată
nulă la nivelul solului. Determinați: a) înălțimea maximă atinsă de corp; b) viteza corpului în
momentul în care energia sa cinetică este de trei ori mai mică decât cea potențială.
R: a) hmax. = 3,2 m; b) v1 = 4 m/s
4. Asupra unui corp, aflat inițial în repaus pe un plan orizontal pe care se poate mișca fără frecare,
acționează pe direcție orizontală o forță constantă de valoare F = 4 N. După un timp ∆t = 2s energia
cinetică a corpului are valoarea Ec = 8 J. Calculați: a) distanta parcursă de corp în intervalul de timp Δt.
b) viteza corpului la momentul t = 2 s. c) masa corpului. d) La momentul t = 2 s asupra corpului
începe să acționeze o forță orizontală suplimentară, F1. Din momentul aplicării forței și până la oprire
corpul parcurge distanta D = 0,5 m. Determinați valoarea forței suplimentare.
R: a) d = 2 m; b) v = 2 m/s; c) m = 4 kg; d) F1 = 20 N.
5. Un corp este lansat de la nivelul solului, vertical în sus. În graficul din Fig. 13 este redată
dependența energiei cinetice a corpului de înălțimea la care se află. Se neglijează
pierderile energetice datorate frecării cu aerul. Energia potențială gravitațională
la nivelul solului este considerată nulă. Determinați: a) viteza cu care a fost
lansat corpul de la suprafața pământului; b) masa corpului; c) lucrul mecanic
efectuat de greutate de la momentul lansării până la momentul în care corpul
atinge înălțimea maximă; d) înălțimea la care se află corpul în momentul în care
valoarea vitezei acestuia este egală cu jumătate din valoarea vitezei cu care a fost
lansat.
R: a) v0 = 12 m/s; b) m = 0,5 kg; c) L = -36 J; d) h = 5,4 m.
6. De la înălțimea h = 30 m față de sol este lansat, vertical în sus, cu viteza v0 = 50 m/s. Se neglijează
frecările cu aerul. Determinați: a) energia mecanică totală la momentul inițial, considerând că energia
potențială gravitațională este nulă la nivelul solului; b) înălțimea maximă H la care ajunge corpul,
măsurată față de sol; c) viteza corpului imediat înainte de a atinge solul; d) lucrul mecanic efectuat de
forța de greutate asupra corpului pe toată durata mișcării acestuia.
R: a) E = 7750 J; b) H = 155 m; c) v = 10√31m/s = 55,67 m/s; LG = 1500 J.
7. Un corp cu masa cu mas m =2 kg este aruncat vertical în sus, de la înălțimea h = 30 cm față de sol,
în câmpul gravitațional terestru. Frecările cu aerul se consideră neglijabile. Considerați nivelul solului
ca nivel de referință pentru calculul energiei potențiale. Calculați:
a) energia potențială gravitațională a sistemului corp-Pământ atunci
când corpul se află la înălțimea h; b) viteza cu care a fost aruncat
corpul, dacă acesta urcă până la o înălțime maximă H = 12,3 m față de
sol; c) lucrul mecanic efectuat de greutatea corpului din momentul
aruncării sale și până la atingerea solului; d) înălțimea, față de sol, la
care energia cinetică a corpului este egală cu energia sa potențială.
R: a) Ep = 6 J; b) v0 = 15,5 m/s; c) LG = 6 J; h1 = 6,15 m.
8. Un corp de masă m = 1 kg, aflat inițial în repaus la înălțimea

10
H = 5 m, este lăsat liber să alunece fără frecare pe o suprafață curbă AB, ca în Fig. 14. Începând din
punctul B el își continuă mișcarea cu frecare pe planul orizontal, coeficientul de frecare fiind μ = 0,2.
Energia potențială gravitațională se consideră nulă în punctul B. Determinați: a) viteza corpului în
punctul B; b) lucrul mecanic efectuat de greutate la deplasarea corpului între punctele A și B; c)
distanța parcursă de corp pe suprafața orizontală până când energia mecanică totală a acestuia devine
egală cu un sfert din energia mecanică totală inițială; d. distanța parcursă de corp pe suprafața
orizontală până la oprire.
R: a) v = 10 m/s; b) LG = 50 J; c) d = 18,75 m; d) D = 25m.
9. De la înălțimea H = 10 m cade liber un corp de masă m = 2 kg, Fig. 15. La înălțimea h = 2 m față
de sol corpul ciocnește un plan înclinat de lungime l = 4 m, de-a lungul
căruia alunecă, fără să se desprindă de acesta. În urma ciocnirii, corpul
pierde 75% din energia cinetică pe care o avea înainte de ciocnire. Forța
de frecare cu aerul se neglijează, iar forța de frecare la alunecarea pe
planul înclinat este F = 4 N. Energia potențială gravitațională se
consideră nulă la baza planului înclinat. Determinați: a) energia
mecanică totală a corpului aflat la înălțimea H ; b) energia cinetică a
corpului imediat înainte de ciocnirea cu planul înclinat; c) energia
mecanică totală a corpului la înălțimea h, imediat după ciocnirea acestuia
cu planul înclinat; d) viteza corpului în punctul B.
R: a) EA = 200 J; b) ECB = 160 J; c) EB = 8 J; d) v = 8 m/s.
10. Trei bărci merg una după alta cu viteza v fiecare. În fiecare barcă se află câte un om, astfel încât
masa bărcii și a omului este M, iar în barca din mijloc mai există doi saci de masă m fiecare. Din barca
din mijloc sun aruncați cei doi saci, unul spre barca din față, considerată barca 1, celălalt spre barca din
spate, cu aceeași viteză relativă u față de barcă, înainte de aruncare. Care vor fi vitezele finale ale celor
trei bărci, dacă sacii sunt aruncați: a) simultan; b) succesiv?
m m
R: a) v1  v   u ; v2  v ; v3  v  u
Mm Mm
b1) Dacă este aruncat întâi sacul în barca din față:
m m2 m ( M  2m )
v1  v   u ; v2  v   u ; v3  v  u
Mm M ( M  m) (M  m) 2
b2) Dacă este aruncat întâi sacul în barca din spate:
m ( M  2m ) m2 m
v1  v   u ; v  v   u ; v3  v  u
(M  m) M ( M  m) Mm
2 2

11. Un om aflat într-o barcă trage cu ajutorul unei sfori o a doua barcă cu o forță constantă F = 100 N.
Masa primei bărci împreună cu omul este M = 100 kg, iar masa celei de-a doua bărci este m = 50 kg.
Neglijând rezistența apei, să se afle vitezele bărcilor după timpul Δt = 2 s.
Ft Ft
R: v1   2,0m / s ; v 2   4,0m / s . Vitezele vor fi de sens contrar!
M m
12. O particulă de masă m1 lovește o altă particulă de masă m2, aflată în repaus. Să se afle ce fracțiune
din energia cinetică inițială a particulei m1 este transferată particulei m2, dacă ciocnirea este
unidimensională: a) perfect elastică; b) plastică; c) ce fracțiune din energia cinetică inițială a particulei
m1 se transformă în căldură? (Fracțiunea este raportul dintre valoarea finală și inițială a unei mărimi).
4m1m 2 m1 m 2 m2
R: a) ; b) ; c)
( m1  m 2 ) 2
( m1  m 2 ) 2
m1  m 2
13. O moleculă de masă m = 5,0∙10 kg, aflată într-un cilindru cu piston se mișcă cu viteza
-26

v1 = 500 m/s și ajunge din urmă pistonul care se mișcă cu viteza v2 = 1 m/s, de care se ciocnește frontal
și perfect elastic. Să se afle: a) variația energiei cinetice și b) a impulsului moleculei în urma ciocnirii.
R: Indicație. Este vorba de o ciocnire cu un perete.
a) ∆𝐸𝑐 = −2𝑚v2 (v1 − v2 ) = −5,0 ∙ 10−23 𝐽; b) ∆𝑝 = −2𝑚(v1 − v2 ) = −5,0 ∙ 10−23 𝑁 ∙ 𝑠

11
14. O bilă de masă m = 10 g, cade liber, lovește podeaua și urcă la înălțimea h = 80 cm. Variația de
impuls la ciocnire este Δp = 0,17 N∙s. La ce înălțime va urca bila, după următoarea ciocnire cu
podeaua, dacă pierderea procentuală de energie la ciocnire este aceeași?
2m 2 gh 2
R: h '   7,5cm
(p  m 2gh )
15. Două bile, de mase m1 și m2, sunt suspendate de fire paralele, astfel încât bilele să se atingă. Prima
bilă este deviată până la înălțimea h1 și lăsată liberă. La ce înălțime se ridică bilele dacă ciocnirea
suferită este a) perfect elastică; b) plastică; c) câtă căldură se degajă în cazul ciocnirii plastice?
2 2 2
 m  m2   2m1   m1   mm 
R: a) h  h1  1
'
 ; h2'  h1   ; b) h '  h1   ; c) Q   1 2  gh1
 m1  m2   m1  m2  m1  m2   m1  m2
1
 

BIBLIOGRAFIE:
A. Hristev, V. Fălie, D. Manda – FIZICA, Editura Didactică și Pedagogică, București – 1984
O. Rusu, M. Chiriță – FIZICĂ, manual pentru clasa a IX-a, Editura NICULESCU, 2004
A. Hristev și colectiv – Probleme de FIZICĂ pentru clasele IX-X, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983.
A. Hristev – PROBLEME DE FIZICĂ DATE LA EXAMENE, EDITURA TEHNICĂ,
București, 1984
T. Crețu – FIZICĂ. Teorie și probleme, EDITURA TEHNICĂ, București 1991.
http://www.manualdefizica.ro/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

12
 III. Statica

III. Statica. Echilibrul mecanic al corpurilor.

1. Sistem de forțe concurente.
Sistemul de forțe reprezintă totalitatea forțelor care acționează simultan asupra unui corp, Fig. 1. În
Fig. 1a) am reprezentat un sistem de forțe oarecare.
Dacă forțele au același punct de aplicație, sistemul de forțe se
numește sistem de forțe concurente, Fig. 1b).
Două sisteme de forțe oarecare se numesc sisteme de forțe
echivalente dacă produc același efect asupra corpului.
Teoreme: 1. Două sisteme de forțe, echivalente cu un al
treilea, sunt echivalente între ele.
2. Dacă un sistem de forțe este echivalent cu o singură forță, atunci această forță este
rezultanta sistemului de forțe. Rezultanta sistemului de forțe se obține prin operația de compunere a
vectorilor, vezi Noțiuni de calcul vectorial.

2. Mișcările simple ale solidului rigid. Condiții de echilibru.

Corpul solid rigid este un corp ale cărui dimensiuni nu se neglijează, iar distanțele reciproce dintre
punctele sale materiale rămân neschimbate.
Mișcarea de translație a unui corp solid rigid este mișcarea pentru care orice
dreaptă care unește oricare două puncte își păstrează orientarea (rămâne
paralelă cu ea însăși) pe toată durata mișcării, Fig. 2. Acest lucru presupune că,
în mișcare de translație, toate punctele care alcătuiesc solidul au traiectorii,
viteze și accelerații identice. Din această cauză, pentru a determina mișcarea de
translație a unui solid rigid este suficient să determinăm mișcarea de translație a unui punct material ce
aparține corpului.
Echilibrul corpurilor în raport cu mișcarea de translație.
Corpurile sunt în echilibru în raport cu mișcarea de translație dacă se află în repaus relativ sau se află
în mișcare rectilinie și uniformă față de sisteme de referințe inerțiale.
Se obișnuiește să se spună că echilibrul static dacă corpul este în repaus și echilibru dinamic dacă
corpul efectuează mișcare rectilinie și uniformă.
Deoarece toate sistemele de referință inerțiale sunt echivalente, rezultă, în mod logic, că dacă alegem
convenabil sistemul de referință echilibrul dinamic poate fi convertit în echilibru static.
În conformitate cu principiul fundamental al dinamicii, un corp este în echilibru,
în raport cu mișcarea de translație, dacă rezultanta sistemului de forțe care
acționează asupra lui este zero.
⃗𝑹
⃗ = ⃗𝑭𝟏 + ⃗𝑭𝟐 + ⃗𝑭𝟑 + ⋯ + ⃗𝑭𝒏 = 𝟎 (1)
În urma proiectării pe cele două axe de coordonate Ox și Oy se obține:
𝑹 = 𝑭 + 𝑭 + 𝑭 … +𝑭 = 𝟎
{𝑹 𝒙 = 𝑭𝟏𝒙 + 𝑭𝟐𝒙 + 𝑭𝟑𝒙 … +𝑭𝒏𝒙 = 𝟎 (1’)
𝒚 𝟏𝒚 𝟐𝒚 𝟑𝒚 𝒏𝒚
Mișcarea de rotație a unui corp solid rigid este mișcarea în care toate punctele
sale descriu cercuri ale căror centre sunt situate pe o dreaptă perpendiculară pe
planurile cercurilor descrise. Această dreaptă se numește axă de rotație, Fig. 3.
Echilibrul corpurilor în raport cu mișcarea de rotație.
Corpul rigid este în echilibru față de mișcarea de rotație dacă se află în repaus
relativ, sau se rotește uniform în jurul axei de rotație.

3. Momentul forței. Momentul forței în raport cu un punct.

Să presupunem că un corp este constrâns să se miște în jurul unui punct fix, numit și pol, Fig. 4. De
exemplu, anumite articulații ale unor mașini, sau articulațiile noastre.
Momentul forței în raport cu un pol se definește ca produsul vectorial dintre vectorul de poziție al
1
 punctului de aplicație al forței față de pol și vectorul forță:
⃗⃗⃗ = 𝒓
𝑴 ⃗ × ⃗𝑭 (2)
⃗⃗⃗
Vectorul 𝑴 este perpendicular pe planul vectorilor 𝒓 ⃗ și ⃗𝑭, Fig. 4.
Modulul vectorului 𝑴 ⃗⃗⃗ este:
⃗⃗⃗ | = 𝑴 = 𝒓 ∙ 𝑭 ∙ 𝐬𝐢𝐧 𝜶 = 𝒃 ∙ 𝑭
|𝑴 (3)
Unde am notat cu 𝒃 = 𝒓 ∙ 𝐬𝐢𝐧 𝜶 brațul forței.
Se observă că efectul produs de un moment al forței (sau pe scurt
moment) este un efect de rotație. Corpul va suferi o mișcare de rotație în
jurul polului. Efectul produs de moment este rotația corpului în jurul
polului.
Efectul produs de forță este același (deci momentul forței are aceeași valoare) indiferent de poziția
punctului de aplicație al forței pe suport.
Unitatea de măsură pentru momentul forței este:
[𝑴]𝑺𝑰 = [𝒓]𝑺𝑰 ∙ [𝑭]𝑺𝑰 = 𝟏𝑵 ∙ 𝒎 (4)
ATENȚIUNE! În acest caz 𝟏𝐍 ∙ 𝐦 nu se transformă în Jouli.
Teorema lui P. Varignon.
Dacă asupra corpului solid acționează un sistem de forțe concurente, ⃗⃗𝑭 = ⃗𝑭𝟏 + ⃗𝑭𝟐 + ⃗⃗𝑭𝟑 +∙∙∙ +𝑭 ⃗⃗ 𝒏 ,
atunci:
⃗⃗⃗ = 𝒓
𝑴 ⃗ × ⃗⃗𝑭 = 𝒓
⃗ × (𝑭⃗⃗ 𝟏 + ⃗𝑭𝟐 + ⃗⃗𝑭𝟑 +∙∙∙ +𝑭 ⃗ 𝒏) = 𝒓 ⃗ × ⃗𝑭𝟏 + 𝒓
⃗ × ⃗𝑭𝟐 + ⋯ + 𝒓⃗ × ⃗𝑭𝒏 (5)
sau,
⃗⃗⃗ = 𝑴
𝑴 ⃗⃗⃗ 𝟏 + 𝑴 ⃗⃗⃗ 𝟐 + ⋯ 𝑴 ⃗⃗⃗ 𝒏 (6)
Momentul rezultantei unui sistem de forțe concurente, în raport cu un pol, este egal suma
vectorială a momentelor forțelor concurente, în raport cu același pol, rel. (6).
OBSERVAȚIE: În cazul unui solid rigid, condiția de echilibru, în raport cu mișcarea de rotație, cere
ca suma vectorială a momentelor forțelor aplicate solidului să fie zero:
⃗⃗⃗ = 𝑴
𝑴 ⃗⃗⃗ 𝟏 + 𝑴
⃗⃗⃗ 𝟐 + ⋯ 𝑴 ⃗⃗⃗ 𝒏 = 𝟎 (6’)
Evident, dacă corpul execută și mișcare de translație și mișcare de rotație, condiția de echilibru impune
ca rel. (1) și (6’) să fie îndeplinite concomitent:
⃗⃗𝑹 = ∑𝒏𝒊=𝟏 ⃗⃗𝑭𝟏 = 𝟎
{ (6”)
⃗⃗⃗ = ∑𝒏𝒊=𝟏 𝑴
𝑴 ⃗⃗⃗ 𝒊 = 𝟎

4. Compunerea forțelor.
4.1 Metoda analitică de compunere a forțelor.
Considerăm un sistem de două forțe concurente, Fig. 5.
Pentru simplitate, considerăm că una dintre forțe acționează de-
a lungul unei axe, de ex. F1 de-a lungul axei Ox.
Observați că rezultanta R, forțelor F1 și F2, am obținut-o grafic,
în conformitate cu regula de paralelogramului, de compunere a
⃗⃗ = 𝑭
vectorilor, 𝑹 ⃗ 𝟏 +𝑭
⃗ 𝟐 , Fig. 5.
În continuare procedăm la descompunerea celor două forțe în
sistemul de axe perpendiculare xOy.
𝑭𝟏𝒙 = 𝑭𝟏 𝑭𝟐𝒙 = 𝑭𝟐 ∙ 𝒄𝒐𝒔 𝜶
{𝑭 =𝟎 și {𝑭 = 𝑭 ∙ 𝒔𝒊𝒏 𝜶 (7)
𝟏𝒚 𝟐𝒚 𝟐
Am stabilit deja, în capitolul Noțiuni de calcul vectorial, că proiecția unei sume de vectori este egală
cu suma proiecțiilor vectorilor. În consecință:
𝑹𝒙 = 𝑭𝟏𝒙 + 𝑭𝟐𝒙 = 𝑭𝟏 + 𝑭𝟐 ∙ 𝐜𝐨𝐬 𝜶
{ 𝑹 = 𝑭 + 𝑭 = 𝑭 ∙ 𝐬𝐢𝐧 𝜶 (8)
𝒚 𝟏𝒚 𝟐𝒚 𝟐
Sistemul inițial de forțe concurente F1 și F2 a fost înlocuit cu rezultanta acestora. Din Fig. 5
observăm că, dacă efectuăm calculele algebrice:

2
 𝑹𝟐 = 𝑹𝟐𝒙 + 𝑹𝟐𝒚 = 𝑭𝟐𝟏 + 𝑭𝟐𝟐 + 𝟐𝑭𝟏 𝑭𝟐 ∙ 𝐜𝐨𝐬 𝜶 (9)
Unghiul φ pe care-l face rezultanta R cu axa Ox este dat de relația:
𝑹𝒚
𝒕𝒈 𝝋 = (10)
𝑹𝒙

Rel.(8) se poate generaliza pentru un sistem de n forțe concurente. În acest caz:

𝑹 = 𝑭 +𝑭 +⋯+ 𝑭
{𝑹𝒙 = 𝑭𝟏𝒙 + 𝑭𝟐𝒙 + ⋯ + 𝑭𝒏𝒙 (11)
𝒚 𝟏𝒚 𝟐𝒚 𝒏𝒚
Tot ce ne rămâne de făcut este să determinăm componentele fiecărui vector pe fiecare axă.
4.2 Compunerea forțelor paralele.
a) Compunerea forțelor paralele de același sens.
Considerăm un solid rigid, asupra căruia acționează un sistem de două forțe paralele, de același sens,
Fig. 6a). În acest caz, modulul rezultantei are
valoarea:
𝑹 = 𝑭𝟏 + 𝑭 𝟐 (12)
Rezultanta are direcția forțelor, iar punctul de
aplicație se află pe dreapta ce unește punctele de
aplicație ale celor două forțe, între cele două
forțe, mai aproape de forța mai mare, cu condiția:
momentul rezultant al celor două forțe să fie
zero: 𝑴⃗⃗⃗ 𝟏 = −𝑴
⃗⃗⃗ 𝟐. Acest lucru este echivalent cu relația:
𝒃𝟏 ∙ 𝑭𝟏 = 𝒃𝟐 ∙ 𝑭𝟐 (13)
b) Compunerea forțelor paralele de sens contrar.
Considerăm un solid rigid, asupra căruia acționează un sistem de două forțe paralele, de sens contrar,
Fig. 6b). În acest caz, modulul rezultantei are valoarea:
𝑹 = 𝑭𝟏 − 𝑭 𝟐 (14)
Rezultanta are direcția forței mai mari, iar punctul de aplicație se află pe dreapta ce unește punctele
de aplicație ale celor două forțe, în afara forțelor, de partea forței mai mari, cu aceeași condiție (13).
Această relație este, de asemenea, echivalentă cu condiția (6’), momentul rezultant al celor două forțe
să fie zero.

5. Cuplul de forțe.
Ansamblul de două forțe paralele, de module egale, de sens contrar și de suporturi diferite formează
un cuplu de forțe, 𝐹1 = −𝐹2 = 𝐹 , Fig.7.
Planul definit de cele două forțe se numește planul cuplului.
Distanța dintre suporturile celor două forțe se numește brațul cuplului, r.
Deoarece cele două forțe sunt egale și de sens contrar rezultanta lor este
nulă, 𝑅⃗ = 𝐹1 + 𝐹2 = 0 și nu există mișcare de translație, totuși efectul
cuplului este un efect de rotație, rotația efectuându-se în jurul unei axe
perpendiculare pe planul cuplului.
TEOREMĂ. Momentul cuplului în raport cu orice punct din spațiu este
constant. Conform teoremei lui Varignon:
𝑴⃗⃗⃗ = 𝒓
⃗𝟏×𝑭⃗⃗ 𝟏 + 𝒓
⃗𝟐×𝑭 ⃗ 𝟐 = (𝒓
⃗𝟏−𝒓 ⃗ =𝒓
⃗ 𝟐) × 𝑭 ⃗ ×𝑭 ⃗ (15)
Unde 𝑟 = 𝑟 este brațul cuplului, care este constant.
| |
OBSERVAȚII:
1. Sensul momentului cuplului coincide cu sensul de înaintare al unui șurub drept, a cărui axă
coincide cu suportul momentului, pe care îl rotim în sensul în care cuplul tinde să rotească
corpul. (Regula șurubului.)
2. Punctul de aplicație al momentului cuplului poate fi în orice punct din spațiu.
3. Două sau mai multe cupluri sunt echivalente dacă, aplicate aceluiași corp, produc același efect.
4. Toate cuplurile echivalente au același efect.

3
5. În cazul solidului rigid cuplul poate fi rotit, deplasat în propriul său plan, sau într-un plan paralel
fără ca efectul produs de cuplu să se modifice.
6. Centrul de greutate.
Orice corp poate fi considerat ca fiind alcătuit dintr-un număr foarte mare de particule mici, de mase:
m1, m2, m3,…mn, Fig. 8. Asupra fiecărei particule acționează câte o forță de
greutate 𝐺𝑘 = 𝑚𝑘 ∙ 𝑔. Considerând corpul suficient de mic, toate aceste forțe
sun paralele și de același sens.
Rezultanta tuturor acestor forțe este forța de greutate a corpului, sau greutatea
corpului, iar punctul ei de aplicație este centrul de greutate.
Centrul de greutate, al unui corp, este un punct fix în raport cu celelalte
puncte ale corpului, prin care trece linia de acțiune a greutății corpului,
indiferent de orientarea și locul în care se află corpul.
Dacă corpul este omogen, centrul de greutate coincide cu centrul de masă al corpului.
Centrul de masă este o noțiune mai generală decât centrul de greutate, deoarece se poate determina
independent de acțiunea forțelor gravitaționale. Acest fapt este deosebit de practic în spațiul cosmic, de
exemplu, unde forțele gravitaționale pot fi neglijabile.
OBSERVAȚII:
1. Dacă corpul are un punct de simetrie, centrul de greutate se va afla în acel punct.
2. Dacă corpul are o axă de simetrie, centrul de greutate se va afla pe acea axă.
3. Dacă corpul are mai multe axe de simetrie, centrul de greutate se va afla la intersecția acestor axe.
4. Dacă corpul are un plan de simetrie, centrul de greutate se va afla în acel plan.
5. Centrul de greutate nu trebuie să fie neapărat în interiorul corpului, el poate fi și în afara corpului, ca
în cazul unui inel.
Determinarea centrului de greutate al unui sistem de două puncte materiale.
Ne propunem să determinăm coordonatele centrului de greutate al unui corp, solid rigid. Pentru aceasta
vom împărți corpul în două puncte materiale, de mase m1 și m2, de
coordonate x1 și y1, respectiv y1 și y2 raportate le un sistem arbitrar de
axe perpendiculare xOy. Obținem astfel, un sistem de două forțe
paralele și de același sens: 𝐺1 = 𝑚1 ∙ 𝑔 și 𝐺2 = 𝑚2 ∙ 𝑔, Fig. 9.
Pentru un sistem de două forțe paralele și de același sens trebuie să se
respecte rel. 13, scrisă: 𝒃𝟏 ∙ 𝑮𝟏 = 𝒃𝟐 ∙ 𝑮𝟐 (16)
𝒃𝟏 𝑮𝟐
sau = (16’)
𝒃𝟐 𝑮𝟏
În Fig. 9, observăm că, din construcția geometrică, sau format mai multe triunghiuri asemenea. Din
asemănarea triunghiurilor ADC și CFB putem scrie:
𝒙𝑪 − 𝒙𝟏 𝒃𝟏 𝒚𝑪 − 𝒚𝟏 𝒃𝟏
= ș𝒊 = (17)
𝒙𝟐 − 𝒙𝑪 𝒃𝟐 𝒚𝟐 − 𝒚𝑪 𝒃𝟐
sau, ținând cont de rel. (16’)
𝒙𝑪 − 𝒙𝟏 𝑮 𝟐 𝒚𝑪 − 𝒚𝟏 𝑮 𝟐
= ș𝒊 = (17’)
𝒙𝟐 − 𝒙𝑪 𝑮 𝟏 𝒚𝟐 − 𝒚𝑪 𝑮 𝟏
Din rel. (17’) determinăm 𝑥𝐶 și 𝑦𝐶 :
𝒙 𝟏 ∙ 𝑮𝟏 + 𝒙 𝟐 ∙ 𝑮 𝟐 𝒚 𝟏 ∙ 𝑮𝟏 + 𝒚 𝟐 ∙ 𝑮𝟐
𝒙𝑪 = ș𝒊 𝒚𝑪 = (18)
𝑮𝟏 + 𝑮𝟐 𝑮𝟏 + 𝑮𝟐
ACTIVITĂŢI DE FIXARE A CUNOŞTINŢELOR ŞI EVALUARE.
Probleme rezolvate și comentate:
1. De mijlocul unui fir este legat un inel ușor O, considerat un punct material, a cărui greutate este
neglijabilă, în raport cu forțele cer acționează asupra lui, Fig. 10. Capetele firului, care susțin două
corpuri cu greutățile G1 = 6N și G2 = 8N, sunt trecute peste doi scripeți mici. De inel se leagă un al
4
doilea fir, care susține un corp de greutate G3 = 10N. Să se determine unghiurile α și β pentru poziția
de echilibru a punctului O.
REZOLVARE:
În Fig. 10 am reprezentat toate forțele care acționează asupra sistemului și am efectuat descompunerea
lor în sistemul de axe perpendiculare.
Punctul material O este liber, astfel încât poziția lui de echilibru în
spațiu va fi determinată numai de forțele care acționează asupra lui.
Condiția de echilibru, rel. (1) se va scrie:
⃗1 + 𝑇
𝑇 ⃗2 + 𝑇
⃗3 = 0 (19)
Această condiție o vom rescrie scalar, proiectată pe cele două
direcții, Ox și Oy. Semnul proiecțiilor îl vom alege conform
sistemului cartezian de axe perpendiculare: + spre dreapta și în sus
și – la stânga și în jos.
𝑇1𝑥 + 𝑇2𝑥 + 𝑇3𝑥 = 0
{𝑇 + 𝑇 + 𝑇 = 0 (19’)
1𝑦 2𝑦 2𝑦
Observăm, din figură că, în modul, T1=G1, T2=G2, T3=G3.
Identificăm forțele care acționează asupra punctului O. Ținând
cont de egalitățile de mai sus, proiectăm forțele pe direcțiile Ox și Oy:
𝑇1𝑥 = −𝐺1 sin 𝛼 𝑇2𝑥 = 𝐺2 sin 𝛽 𝑇3𝑥 = 0
{ 𝑇 = 𝐺 cos 𝛼 {𝑇 = 𝐺 cos 𝛽 {𝑇 = −𝐺 (20)
1𝑦 1 2𝑦 2 3𝑦 3
Și acum înlocuim rel. (17) în rel. (16’):
−𝐺1 sin 𝛼 + 𝐺2 sin 𝛽 = 0
{ (21)
𝐺1 cos 𝛼 + 𝐺2 cos 𝛽−𝐺3 = 0
𝐺2 sin 𝛽 = 𝐺1 sin 𝛼
sau: { (21’)
𝐺2 cos 𝛽 = 𝐺3 − 𝐺1 cos 𝛼
Ridicăm la pătrat rel. (21’), adunăm membru cu membru cele două ecuații și ținem cont că, totdeauna
sin2 𝛼 + cos 2 𝛼 = 1, indiferent de valoarea lui α, obținem:
𝐺32 + 𝐺12 − 𝐺22
cos 𝛼 = = 0,6 sau 𝛼 ≅ 53° (22)
2𝐺1 𝐺2
În mod asemănător:
𝐺32 + 𝐺22 − 𝐺12
cos 𝛽 = = 0,8 sau 𝛽 ≅ 37° (22’)
2𝐺1 𝐺2

2. Pentru a menține în repaus un corp pe un plan înclinat de unghi 𝛼 = 30° trebuie aplicată o forță
minimă în sus, de-a lungul planului
F1=3,5N, iar pentru a-l trage uniform în sus
de-a lungul planului trebuie aplicată o forță
în sus de-a lungul planului F2 = 6,5N,
Fig. 11. Să se afle coeficientul de frecare la
alunecare, µ.
REZOLVARE:
În Fig. 10 am reprezentat toate forțele care
acționează asupra sistemului și am efectuat
descompunerea lor într-un sistem de axe perpendiculare, pentru fiecare caz în parte.
Sesizați, de asemenea, că în fiecare caz avem câte o situație de echilibru. În cazul 1, Fig. 11a) este
vorba de echilibrul static, iar în cazul 2, Fig. 11b) echilibru dinamic. Acest fapt este esențial de sesizat,
pentru că de aici deducem sensul forței de frecare!
În cazul 1, corpul este menținut în repaus cu ajutorul forței F1, altfel corpul ar aluneca în jos. Deci F1
este un supliment la forța de frecare și va avea același sens cu F f.
În cazul 2, lucrurile sunt clare. Corpul alunecă în sus cu viteză constantă. Forța de frecare este
orientată în sens invers mișcării, deci în jos.

5
 Sensul proiecțiilor îl alegem cu +, pe axa Ox în sensul de mișcare, sau sens invers forței de frecare,
iar pe axa Oy vertical în sus pe planul de mișcare. Celelalte proiecții vor avea semnul −.
Am stabilit că în fiecare caz avem câte un tip de echilibru, vom scrie condiția de echilibru la
translație, condiția (1).
Pentru cazul 1: 𝐹1 + 𝐹𝑓 + 𝐺 + 𝑁 ⃗ =0 (22)
𝐺 − 𝐹1 − 𝐹𝑓 = 0
sau, pe componente: { 𝑡 (22’)
𝑁 − 𝐺𝑛 = 0
Pentru cazul 2: 𝐹2 + 𝐹𝑓 + 𝐺 + 𝑁 ⃗ =0 (23)
𝐹2 −𝐺𝑡 − 𝐹𝑓 = 0
Respectiv, pe componente: { (23’)
𝑁 − 𝐺𝑛 = 0
𝐺 = 𝑚𝑔 ∙ sin 𝛼
Unde { 𝑡 iar 𝐹𝑓 = 𝜇 ∙ 𝑁 = 𝜇 ∙ 𝐺𝑛 = 𝜇𝑚𝑔 ∙ cos 𝛼 (24)
𝐺𝑛 = 𝑚𝑔 ∙ cos 𝛼
𝑚𝑔 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 − 𝐹1 − µ ∙ 𝑚𝑔 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝛼 = 0
Cu acestea putem scrie: { (25)
𝐹2 − 𝑚𝑔 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 − µ ∙ 𝑚𝑔 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝛼 = 0
𝐹 = 𝑚𝑔 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 − µ ∙ 𝑚𝑔 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝛼
Sistemul de ecuații se mai poate scrie: { 1 (25’)
𝐹2 = 𝑚𝑔 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 + µ ∙ 𝑚𝑔 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝛼
Am obținut un sistem de două ecuații cu necunoscutele m și µ.
Dăm factor comun pe mg, în fiecare ecuație și raportăm cele două ecuații membru la membru, pentru a
scăpa de m, necunoscuta care nu ne interesează. Rezolvând sistemul obținem:
𝐹2 − 𝐹1
µ = tg 𝛼 ∙ = 0,17. (26)
𝐹2 + 𝐹1
Răspundeți următorilor itemi:
1. Ce este un sistem de forțe?
2. Ce sunt de forțele concurente?
3. Ce este un solid rigid?
4. Definiți mișcarea de translație. Condiția de echilibru în raport cu mișcarea de translație.
5. Definiți mișcarea de rotație. Condiția de echilibru în raport cu mișcarea de rotație.
6. Enunțați condiția de echilibru în raport cu mișcarea de translație și rotație.
7. Momentul forței. Definiție, formulă, simbol, unitate de măsură.
8. Enunțați regula șurubului.
9. Enunțați teorema lui Varignon.
10. Cuplul de forțe. Definiție.
11. Momentul cuplului în raport cu un punct oarecare din spațiu.
12. Ce este centrul de greutate?
13. Care sunt proprietățile centrului de greutate?
Rezolvați următoarele probleme:
1. De un fir, fixat într-un punct A, se suspendă un corp cu masa m=2kg. Un al doilea fir este legat de
primul în punctul B, Fig. 11. În punctul B se exercită o forță orizontală F. Care
trebuie să fie valoare forței F, pentru ca unghiul α dintre firul AB și verticală să
fie 45°. (g=10 m/s2)
R: F = G · tgα = 20N.
2. Trei forțe paralele F1 = 1N, F2 = 4N și F3 = 7N sunt aplicate în trei puncte A, B
și C, așezate în linie dreaptă, astfel ca AB=BC=10cm. A treia forță este de sens
contrar celorlalte două. a) Să se deseneze sistemul de forțe. b) Să se determine
intensitatea și punctul de aplicație D, al rezultantei celor trei forțe.
R: R = 2N, AD=50cm.
3. Un corp poate fi menținut în echilibru pe un plan înclinat cu forța F1 = 3N, paralelă cu planul, sau
cu forța F2 = 5N orizontală (paralelă cu baza planului. Neglijând frecările, să se determine:
a) greutatea corpului;
b) unghiul planului;
c) reacțiunea normală în cele două cazuri.
R: a) G = 3,75N; α = arcsin 0,8 ≈ 53°; c) N1 = 2,25N și N2 = 6,25N.

6
4. Pârghia unei balanțe are brațele inegale. Dacă se așează un obiect pe platanul din stânga el
cântărește 36N, iar dacă îl așezăm pe platanul din dreapta el cântărește 49N. Care este greutatea reală a
obiectului?
R: 𝐺 = √𝐹1∙ 𝐹2 = 42𝑁
5. Care este poziția centrului de greutate al plăcii omogene din Fig. 13, dacă greutățile porțiunilor de
placă sunt proporționale cu suprafețele lor?
R: 𝑥𝑐 = 9,58 𝑐𝑚 ; sau, față de fiecare centru 𝑥1 = 1,58 𝑐𝑚; 𝑥2 = 8,42 𝑐𝑚
6. Dintr-o tablă în formă de triunghi isoscel ABC, cu baza AC = 20cm și
înălțimea AD = 30cm, se taie o bucată în formă de
triunghi isoscel având aceeași bază AC, Fig. 14.
Cât de mare trebuie să fie înălțimea triunghiului AOC astfel încât centrul de
greutate al porțiunii rămase ABCO să se găsească în vârful O al triunghiului
tăiat.
Indicație: Notăm cu x înălțimea ΔAOC. Vom considera că greutățile
triunghiurilor de tablă sunt proporționale cu suprafețele lor, iar triunghiul tăiat,
bucata lipsă) reprezintă o greutate negativă. În final se aplică teorema Varignon
față de punctul O.
R: 𝑥 = 15 𝑐𝑚

BIBLIOGRAFIE:
A. Hristev, V. Fălie, D. Manda – FIZICA, Editura Didactică și Pedagogică, București – 1984
O. Rusu, M. Chiriță – FIZICĂ, manual pentru clasa a IX-a, Editura NICULESCU, 2004
A. Hristev și colectiv – Probleme de FIZICĂ pentru clasele IX-X, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983.
T. Crețu – FIZICĂ. Teorie și probleme, EDITURA TEHNICĂ, București 1991.

http://www.manualdefizica.ro/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

7
 Exerciții rezolvate

Cerință:
Un corp cu masa 𝑚 = 4 𝑘𝑔 este menținut în repaus pe un plan înclinat la un unghi α = 30° cu
ajutorul unui fir. Asupra corpului acționează o forță orizontală 𝐹 = 10 3 𝑁 ca în figură.
Neglijând frecarea dintre corp şi plan, să se afle:
a. tensiunea din fir
b. accelerația cu care coboară corpul pe planul înclinat dacă se taie firul
c. forta maximă F pentru care corpul mai rămâne în contact cu suprafața planului înclinat

Menținut în repaus => 𝑎 = 0 =>

→ → → →
𝑇+𝑁+𝐺+𝐹= 0
Ecuație vectorială cu urmatoarea descompunere:
OX: 𝑇 = 𝐺 𝑠𝑖𝑛α + 𝐹 𝑐𝑜𝑠α
OY: 𝑁 + 𝐹 𝑠𝑖𝑛α = 𝐺 𝑐𝑜𝑠α
𝐹𝑓 = 0

a) 𝑚 = 4Kg 𝑇 = 𝑚∙𝑔∙𝑠𝑖𝑛 30 + 𝐹 𝑐𝑜𝑠 30

1 3
α = 30° => 𝑇 = 4 ∙ 10 ∙ 2
+ 10 3 ∙ 2
= 20 + 15 = 35𝑁
 𝐹 = 10 3

b) Firul se taie => {𝑇 = 0 𝑎≠0 c) 𝐹1 =? astfel încât 𝑁≠0

OX: 𝑚∙𝑎 = 𝐹 𝑐𝑜𝑠α + 𝐺 𝑠𝑖𝑛α
OY: 𝑁 + 𝐹 𝑠𝑖𝑛α = 𝐺 𝑐𝑜𝑠α
𝐹𝑓 = 0
𝑁 + 𝐹1 𝑠𝑖𝑛α = 𝐺 𝑐𝑜𝑠α
𝑁 = 𝐺 𝑐𝑜𝑠α − 𝐹1 𝑠𝑖𝑛α
𝐺 𝑐𝑜𝑠α − 𝐹1 𝑠𝑖𝑛α≠0

𝐺 𝑐𝑜𝑠α
𝑚 = 4Kg 𝐹1 = 𝑠𝑖𝑛α
3 1
4∙𝑎 = 10 3 • 2
+ 10∙4∙ 2 𝐺 𝑐𝑜𝑠α
Deoarece 𝑁 > 0 => 𝐹1 < 𝑠𝑖𝑛α
α = 30° => 4∙𝑎 = 35
(𝑁 > 0 => 𝐺 𝑐𝑜𝑠α − 𝐹1 𝑠𝑖𝑛α > 0
35 𝑚
𝐹 = 10 3 𝑎= 4 2
𝑠 𝐺 𝑐𝑜𝑠α
𝐺 𝑐𝑜𝑠α > 𝐹1 𝑠𝑖𝑛α => 𝐹1 < 𝑠𝑖𝑛α
)

3
4∙10∙ 2
𝐹1 < 1 = 40 3𝑁
2
Electricitate – formule

Curentul electric – reprezintă o mișcare dirijată de sarcini electrice.

Purtătorii de sarcină electrică în conductoarele metalice sunt electronii.

I. Noţiuni de bază
1) Intensitatea curentului electric ( I ) – reprezintă sarcina electrică ce trece prin secțiunea transversală
a unui conductor, într-o secundă.

; I= mărime fundamentală; ; = sarcina electrică.

(Coulomb) ; sarcina electrică elementară ( ); N= numărul de
electroni.

2) Tensiunea electrică: ; ;

3) Rezistența electrică: ;

a) ; Rezistența unui conductor omogen, de lungime și secțiune transversală constantă,

de arie . ; diametrul conductorului.

rezistivitatea electrică a rezistorului.

b) ; ; Dependența rezistenței și a rezistivității metalelor de

temperatura t, exprimată în . Pentru metale ia valori in domeniul .

coeficient de temperatură al rezistivității. = .

II. Legile lui Ohm:

1) ; ( legea lui Ohm pentru o porțiune de circuit, adică pentru un rezistor).

2) (căderea de tensiune pe un rezistor sau tensiunea la bornele unui rezistor)

3) ; ( legea lui Ohm pentru un circuit electric simplu (care are o singură sursă))
 tensiunea electromotoare a sursei (t.e.m) ;
rezistența internă a sursei.
rezistența (echivalentă) a circuitului exterior.

4) ; = intensitatea de scurtcircuit ( prin sursă, când )

O sursă electrică este în scurtcircuit atunci când bornele ei sunt conectate printr-un fir de
rezistență neglijabilă.

5) Tensiunea la bornele unei surse electrice ( ) - reprezintă tensiunea intre bornele + și –

ale unei surse de tensiune electrică.

; (numai pt. circ. simplu)

(pentru orice sursă, aflată într-o rețea electrică)
6) Căderea de tensiune în interiorul sursei (pe rezistenţa internă a sursei):

7) Aparate de măsură:
-ampermetrul
- măsoară intensități ale curentului electric
- se conectează în serie, pe ramura pe care dorim să măsurăm intensitatea curentului electric.
- ampermetrul ideal are rezistența internă RA=0 ; Ampermetrul real are (mică).
-voltmetrul
- măsoară tensiuni electrice;
- se conectează în paralel, între 2 puncte ale unui circuit electric.
- voltmetrul ideal are rezistența internă ; Voltmetrul real are finită (mare).

III. Legile lui Kirchhoff

Legea I: Suma intensităților curenților electrici care intră într-un nod de rețea este egală cu suma celor ce ies
din același nod de rețea.
SAU: Suma algebrică a intensităților curenților electrici care se întâlnesc într-un nod de rețea este nulă.
Legea a II-a: De-a lungul unui ochi de rețea, suma algebrică a t.e. m. este egală cu suma algebrică a
căderilor de tensiune de pe laturile acelui ochi de rețea ( a produselor ).

intensitatea prin latura ; rezistența totală a laturii (inclusiv rezistențele interne de pe ea).

Gruparea rezistoarelor:
-serie: când prin rezistori trece aceiași intensitate ( I )

Dacă
rezistența echivalentă a grupării serie.
-paralel: când la bornele rezistorilor este aplicată aceeași tensiune ( U )

Dacă
rezistența echivalentă a grupării paralel.
mai mică decât cel mai mic rezistor al grupării paralel.
Gruparea generatoarelor:
-serie: când sursele sunt parcurse de aceeași intensitate ( I )

; ; (dacă sursele nu sunt identice).

; (dacă sursele sunt identice)

tensiunea electromotoare echivalentă a grupării serie.
rezistența internă echivalentă a grupării serie.

-paralel: când la bornele surselor este aplicată aceeași tensiune ( U )

; (dacă sursele nu
sunt identice).

; ; (dacă sursele sunt identice)

tensiunea electromotoare echivalentă a grupării paralel.
rezistența internă echivalentă a grupării paralel.

IV Energia şi puterea electrică:

 a) Energia şi puterea electrică consumate de un rezistor.

(energia consumată de un rezistor in timpul )

(căldura degajată sau disipată prin efect termic sau efect Joule,
in timpul ).

(puterea consumată de un consumator (rezistor))

Puterea electrică = energia electrică consumată într-o secundă.
b) Energia şi puterea electrică consumate în întregul circuit electric simplu.

( energia consumată în întregul circuit in timpul .

( puterea consumată în întregul circuit simplu).

Puterea debitată de sursă, circuitului simplu:

c) Randamentul unui circ electric simplu:

d) Puterea transferată de sursă circuitului exterior:

Puterea maximă debitată de sursă în circ. exterior: , (se realizează pentru

.

Atunci când
Când în circuitul exterior se consumă aceeaşi putere, fie dacă rezistenţa circuitului exterior este , fie

, este valabilă relaţia: .

 FORMULE – ELECTROCINETICA
Energia disipată în
Intensitatea curentului 𝑄 𝑈2 2
𝐼= , 𝑄 =𝑁∙𝑒 circuitul exterior 𝑊𝑒𝑥𝑡 = 𝑈𝐼𝑡 = 𝑅𝐼 𝑡 = 𝑡
electric ∆𝑡 𝑅
generatorului (pe R)
𝐿𝑒𝑥𝑡 𝑊𝑒𝑥𝑡 Energia disipată în
𝑢2
Tensiunea la borne 𝑈= = circuitul interior 𝑊𝑖𝑛𝑡 = 𝑢𝐼𝑡 = 𝑟𝐼2 𝑡 = 𝑡
𝑄 𝑄 𝑟
generatorului (pe r)
𝐿𝑖𝑛𝑡 𝑊𝑖𝑛𝑡 𝑊𝑡𝑜𝑡 = 𝐸𝐼𝑡 = (𝑅 + 𝑟)𝐼2 𝑡
Energia totală
Tensiunea internă 𝑢= = 𝐸2
𝑄 𝑄 furnizată de generator = 𝑡
𝑅+𝑟
U2
Puterea disipată în Pext  UI  RI 2 
Tensiunea 𝐿𝑡𝑜𝑡 𝑊𝑡𝑜𝑡 R
𝐸= = circuitul exterior
electromotoare 𝑄 𝑄 E2R
generatorului (pe R) Pext 
R  r
2

Puterea disipată în
u2
Relația între tensiuni 𝐸 = 𝑈+𝑢 circuitul interior Pint  uI  rI 2 
generatorului (pe r) r
𝑈 Puterea totală E2
Rezistența electrică 𝑅= Ptot  EI  ( R  r ) I 2 
𝐼 furnizată de generator Rr
Rezistența firului 𝑙 Relații între energii / Wtot  Wext  Wint
𝑅=𝜌
conductor 𝑆 puteri Ptot  Pext  Pint
Wutilă P P
  utilă  ext
𝜌 = 𝜌0 (1 + 𝛼𝑡) Randamentul Wconsumată Pconsumată Ptot
Rezistivitatea
  0 1    t  t0  circuitului simplu U R
 
E Rr
Legea lui Ohm 𝑈 E2
(porțiune pe circuit) 𝐼= Puterea maximă Pmax  când R  r
𝑅 4r
Legea lui Ohm (circuit 𝐸 R1, R2 – aceeași
𝐼= R1R2  r
simplu) 𝑅+𝑟 putere
𝑛
Caracteristicile E E2
Th. I – Kirchhoff (nod) ∑ 𝐼𝑖 = 0
generatorului electric
E, r , I sc  , Pmax 
𝑖=1 r 4r
𝑛 𝑚

Th. II – Kirchhoff (ochi) ∑ 𝐸𝑖 = ∑ 𝐼𝑗 ∙ 𝑅𝑗

Tensiunea între două
U AB   IR  E  AB
puncte
𝑖=1 𝑗=1
Gruparea rezistoarelor
Rezistoare grupate în serie Rezistoare grupate în paralel
𝑛 1
Rezistența echivalentă Rezistența echivalentă 𝑅𝑝 =
𝑅𝑠 = ∑ 𝑅𝑖 1
serie paralel ∑𝑛𝑖=1
𝑖=1 𝑅𝑖
Rezistența echivalentă Rezistența echivalentă
𝑅
serie 𝑅𝑠 = 𝑛 ∙ 𝑅 paralel 𝑅𝑝 =
(n rezistoare identice) (n rezistoare identice) 𝑛
Gruparea generatoarelor
Generatoare grupate în serie Generatoare grupate în paralel
Intensitatea curentului 𝑛 Intensitatea curentului 𝐸
∑𝑖=1 𝐸𝑖 (∑𝑛𝑖=1 𝑖 ) 𝑟𝑝
electric prin 𝐼= electric prin 𝑟𝑖
𝑅 + ∑𝑛𝑖=1 𝑟𝑖 𝐼=
consumator consumator 𝑅 + 𝑟𝑝
𝑛 𝑛
𝐸𝑖
T.e.m. echivalentă 𝐸𝑠 = ∑ 𝐸𝑖 T.e.m. echivalentă 𝐸𝑝 = (∑ )𝑟
𝑟𝑖 𝑝
𝑖=1 𝑖=1
𝑛 1
Rezistența internă Rezistența internă 𝑟𝑝 =
𝑟𝑠 = ∑ 𝑟𝑖 1
echivalentă echivalentă ∑𝑛𝑖=1
𝑖=1 𝑟𝑖
 n generatoare identice grupate în serie n generatoare identice grupate în paralel
Intensitatea curentului Intensitatea curentului 𝐸
𝑛𝐸 𝐼=
electric prin 𝐼= electric prin 𝑟
𝑅 + 𝑛𝑟 𝑅+𝑛
consumator consumator
T.e.m. echivalentă 𝐸𝑠 = 𝑛𝐸 T.e.m. echivalentă 𝐸𝑝 = 𝐸
Rezistența internă Rezistența internă 𝑟
𝑟𝑠 = 𝑛𝑟 𝑟𝑝 =
echivalentă echivalentă 𝑛

REPREZENTĂRI GRAFICE
Intensitatea curentului electric în funcție de timp:
I  f (t )

Caracteristica I-U a unui rezistor: U  f  I  – Caracteristica I-U a unui generator: U  f  I  –

tensiunea aplicată rezistorului în funcție de tensiunea la bornele generatorului în funcție de
intensitatea curentului electric prin rezistor. intensitatea curentului electric prin generator.

Puterea transmisă consumatorului, în circuitul simplu: Randamentul circuitului simplu:

2 R
E R  , r  const.
Pext  , E , r  const.
R  r
2 Rr
 Noțiuni introductive – Curentul electric

Sarcina electrică (𝑞, 𝑄) este mărimea care caracterizează starea de electrizare a

corpurilor. Orice sarcină electrică Q produce în jurul său câmp electric. Acesta acționează
asupra altor sarcini electrice cu o anumită forță.
[𝑞]𝑆.𝐼. = 1 𝐶 (𝐶𝑜𝑢𝑙𝑜𝑚𝑏) 𝑒 − 𝑠𝑎𝑟𝑐𝑖𝑛𝑎 𝑒𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑟ă ( 𝑒 = 1,6 ∙ 10−19 𝐶)

𝑞𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛 = −𝑒 = −1,6 ∙ 10−19 𝐶 𝑞𝑝𝑟𝑜𝑡𝑜𝑛 = +𝑒 = 1,6 ∙ 10−19 𝐶

𝑄𝑎𝑡𝑜𝑚 = 𝑞𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛 + 𝑞𝑝𝑟𝑜𝑡𝑜𝑛 = 0

Curentul electric este mișcarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică.

în metale: electroni
soluții/topituri: ioni pozitivi / negativi
Cauza curentului printr-un conductor este existența unei tensiuni între capetele sale.
Tensiunea electrică dintre 2 puncte ale unui conductor având potențialele electrice V 1
și V2 (𝑉1 > 𝑉2 ) este: 𝑈 = 𝑉1 − 𝑉2 .

Conductorul metalic este conectat între două

sfere metalice, încărcate la potențiale electrice
diferite (𝑉𝐴 > 𝑉𝐵 ). Sub acțiunea câmpului electric,
peste mișcarea dezordonată a sarcinilor electrice
libere din conductor (electroni), se suprapune o
mișcare ordonată, pe direcția câmpului. Electronii se
deplasează de la potențialul electric mai scăzut la
potențialul mai ridicat.
 Sensul de curgere al curentului este considerat totdeauna invers sensului de
deplasare a electronilor prin fir sub acțiunea câmpului existent, datorat diferențelor de
potențial dintre cele două părți ale sistemului.
conductoarele de primă speță: metalele, grafitul, semiconductoarele etc.

conductoarele de speță a doua: soluțiile electrolitice

În timpul mișcării, electronii se ciocnesc cu ionii din nodurile rețelei cristaline, aceste
interacțiuni fiind echivalente unor forțe rezistente pentru componenta ordonată a mișcării.
Aplicarea câmpului electric determină creșterea vitezei componentei ordonate a
mișcării electronilor, provocând creșterea forțelor de rezistență. În cazul în care câmpul
electric este constant, se evoluează rapid spre o stare în care rezultanta forțelor care
acționează asupra electronilor este nulă, iar viteza componentei ordonate a mișcării este
constantă.
Prin deplasarea electronilor între cele două sfere, diferența de potențial dintre acestea
scade, micșorându-se totodată și numărul de electroni transportați în intervale de timp egale.
Când diferența de potențial dintre cele două sfere se anulează, curentul electric dispare.

Efectele curentului electric:

a) efectul termic (se produce întotdeauna) – datorită frecărilor care au loc la mișcarea
purtătorilor de sarcină
b) efectul magnetic (se produce întotdeauna)
c) efectul chimic (producerea acestui efect depinde de natura conductorului)
Un efect mai intens (pe aceeași porțiune de circuit, în aceleași condiții) este produs de
un curent cu intensitate mai mare.

Intensitatea curentului electric

Dacă diferența de potențial dintre capetele unui conductor este constantă în timp,
numărul N de electroni transportați în intervale de timp egale, printr-o secțiune transversală
a conductorului, este aceeași.
La conductoarele omogene, curentul electric poate fi caracterizat prin mărimea fizică
scalară numită intensitatea curentului electric, notată cu I. Prin definiție, intensitatea I a
curentului electric continuu printr-un conductor reprezintă raportul dintre sarcina
electrică Δq a purtătorilor de sarcină care traversează suprafața unei secțiuni transversale a
conductorului și intervalul de timp Δt corespunzător: ∆𝑞
𝐼=
∆𝑡
 Unitatea de măsură pentru intensitatea curentului este Amperul (A).
Indiferent de tipul purtătorilor mobili de sarcină, curentul electric are sensul
intensității câmpului electric, adică sensul scăderii potențialului.

Curentul electric care transportă prin fiecare secțiune a conductorului sarcini Δq egale
în intervale de timp Δt egale se numește curent electric staționar sau curent electric continuu
constant. Pe scurt, spunem curent continuu pentru că valoarea intensității acestuia rareori
fluctuează.

〈∆𝑞〉 = 〈𝐼〉 ∙ 〈𝑡〉 = 𝐴 ∙ 𝑠 = 𝐶 (𝑐𝑜𝑢𝑙𝑜𝑚𝑏)

1 Coulomb este sarcina electrică transportată printr-o secțiune transversală a unui
conductor, în timp de o secundă, de un curent electric constant, a cărui intensitate este de 1 A.

Demonstrația expresiei intensității curentului prin conductor:

Se va considera o porțiune de conductor metalic cilindric și filiform a cărui secțiune

transversală are aria S0. Notăm n – concentrația volumică a ionilor liberi. Numărul
electronilor care trece prin secțiunea S0, în intervalul de timp Δt este:

∆𝑁 = 𝑛 ∙ 𝑉
unde V reprezintă volumul cilindrului cu secțiunea S0 și grosimea 𝑣 ∙ ∆𝑡, unde v este viteza
medie a mișcării electronului sub acțiunea câmpului electric
 Expresia pentru intensitatea curentului (pentru fluxul electronilor liberi) este:

∆𝑞 𝑒 ∙ 𝑛 ∙ 𝑉 𝑒 ∙ 𝑛 ∙ 𝑣 ∙ ∆𝑡 ∙ 𝑆0
𝐼= = = = 𝑛 ∙ 𝑒 ∙ 𝑣 ∙ 𝑆0
∆𝑡 ∆𝑡 ∆𝑡

În cazul unui conductor rectiliniu, omogen, cilindric, cu aria secțiunii transversale S 0

străbătut de un curent continuu de intensitate I, se poate introduce o mărime fizică vectorială
𝐼
j, definită prin raportul dintre intensitatea I și secțiunea S0: 𝑗 = , numită densitate de
𝑆0
𝐴
curent, cu unitatea de măsură .
𝑚2

INFORMAȚII UTILE:
1. Viteza de deplasare 𝑣 a electronilor liberi în conductor este mică. Este de obicei de
𝑚𝑚 𝑚
ordinul milimetrilor 10−1 = 10−4 .
𝑠 𝑠
2. Lucrul mecanic efectuat de către câmpul electric asupra purtătorilor de sarcină care se
deplasează printr-un conductor are următoarea formulă: 𝐿 = ∆𝑞 ∙ (𝑉1 − 𝑉2 ), unde 𝑉1
și 𝑉2 sunt potențialele electrice în stare inițială și în starea finală. ∆𝑞 = −𝑒 ∙ 𝑁, unde
N reprezintă numărul de electroni, iar e reprezintă sarcina elementară.
 Elementele unui circuit electric

Circuitele electrice închise sunt parcurse de curent electric. Generatorul, becul,

conductorii de legătură sunt elemente de circuit. Aceste elemente au două borne, fiind
denumite elemente dipolare sau dipoli. În general, orice porțiune de circuit, conectată la
restul circuitului prin două borne, se numește dipol. Dacă porțiunea respectivă de circuit
conține generatoare electrice, se numește dipol activ, în caz contrar, dipol pasiv.

REZISTOARELE:
Rezistoarele sunt acele elemente de circuit construite pentru a avea o anumită
rezistență (fixă) sau o rezistență variabilă. Ele sunt folosite: pentru reglarea intensității
curentului, ca divizoare de tensiune sau ca legătură între diferitele elemente ale unui circuit
electric.
1. Rezistoarele fixe
a) Rezistoarele chimice sunt făcute din materiale ceramice având pulbere metalică
uniform distribuită sau din ceramică acoperită cu peliculă de carbon. Ele
acoperă un domeniu rezistiv larg 1 𝛺 𝑙𝑎 107 𝛺.
b) Rezistoarele cu vid (1011 − 1020 𝛺)
c) Rezistoarele cu straturi subțiri
2. Rezistoarele cu geometrie variabilă sunt construite astfel încât să se introducă în
circuit conductoare diferite ca lungime sau secțiune. La această categorie vom vorbi
despre reostatul cu cursor.
 Valoarea rezistenței se marchează
direct pe rezistor sau se folosește un cod
de culori.

În sens mai larg, prin rezistoare se pot înțelege și elemente de circuit care servesc
pentru încălzirea în diferite aparate electrocasnice (mașini de spălat, ciocane de lipit, fierul
de călcat).
Unitatea de măsură a rezistenței este Ohm-ul: 〈𝑅〉 = 𝛺 (𝑂ℎ𝑚).

AMPERMETRUL.VOLTMETRUL:

Ampermetru Voltmetru

Ampermetrul și voltmetrul sunt instrumente electrice cu care se măsoară intensitatea

curentului și, respectiv, tensiunea electrică. Introducerea acestor instrumente de măsură în
circuitele electrice nu trebuie să modifice valorile intensităților curenților și valorile
tensiunilor. Pentru aceasta, ampermetrele au rezistența internă practic nulă, iar voltmetrele –
rezistența infinită (în cazul unui ampermetrul ideal și al unui voltmetrul ideal). În realitate,
aceste rezistențe au valori de care trebuie să ținem seama.
Ampermetrul se conectează în serie cu porțiunea de circuit a cărei intensitate dorim
să o aflăm.
 Voltmetrul se conectează în paralel cu dipolul electric (rezistorul, generatorul etc.),
pentru a se măsura tensiunea de la bornele lui.

Cu ajutorul unui Ohmmetru se măsoară rezistența

electrică a unui rezistor sau a unui conductor.

GENERATORUL (sursă de tensiune electromotoare sau sursa electrică):

Generatorul electric (ex: bateria) are rolul de a produce și a menține curent electric
într-un circuit. Acesta pune în mișcare purtătorii de sarcină. În cadrul unui generator care
funcționează în gol, tensiunea electromotoare este tensiunea electrică măsurată la borne cu
ajutorul unui voltmetrul.
În cadrul unui circuit, în generator curentul electric se deplasează de la borna – la
borna +, iar în restul circuitului se deplasează de la + la – .
 Probleme Curent electric

1. Prin secțiunea transversală a unui fir metalic trece un curent electric cu intensitatea
𝐼 = 2 𝐴 într-un interval de timp ∆𝑡 = 4 𝑠. Cunoscând valoarea sarcinii elementare 𝑒 =
1,6 ∙ 10−19 𝐶, să se afle numărul de electroni care traversează secțiunea firului.

Rezolvare:
Scriem expresia intensității curentului electric pe care am amintit-o anterior în cadrul
teoriei:
∆𝑞
𝐼= unde Δq – sarcina electrică a purtătorilor de sarcină care traversează
∆𝑡
suprafața unei secțiuni transversale a conductorului
Δt – intervalul de timp corespunzător

Dar, sarcina electrică a purtătorilor de sarcină este egală cu produsul dintre numărul
purtătorilor de sarcină ( în cazul nostru, electroni ) și sarcina elementară.
∆𝑞 = 𝑁 ∙ 𝑒
𝑁∙𝑒 𝐼 ∙ ∆𝑡 2𝐴∙4𝑠
𝐼= 𝑁= = −19
= 5 ∙ 1019 𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛𝑖
∆𝑡 𝑒 1,6 ∙ 10 𝐶

2. În figura alăturată este reprezentată grafic

dependența intensității curentului electric
de timp:
a) sarcina electrică care traversează
secțiunea transversală a unui fir metalic în
intervalul de timp considerat ∆𝑡 = 5 𝑠
b) intensitatea medie a curentului în ∆𝑡 = 5 𝑠
c) intensitatea curentului la momentul 𝑡2 =
4𝑠

Rezolvare:
∆𝑞
a) Scriem expresia intensității curentului electric: 𝐼 = ∆𝑞 = 𝐼 ∙ ∆𝑡
∆𝑡
Dacă analizăm graficul vom observa că aria de sub grafic reprezintă sarcina electrică care
traversează secțiunea transversală a unui fir metalic în intervalul ales de ∆𝑡 = 5 𝑠. Figurile
geometrice de sub grafic sunt un dreptunghi și un triunghi, a căror arii le vom calcula.
 Pentru aria dreptunghiului: ∆𝑞1 = 𝐼1 ∙ ∆𝑡1
∆𝑞1 = 10 𝑠 ∙ 1 𝑠 = 10 𝐶
Pentru aria triunghiului: ∆𝑞2 = 𝐼2 ∙ ∆𝑡2
10 𝐴 ∙ 4 𝑠
∆𝑞2 = = 20 𝐶
2
Sarcina electrică totală va fi egală cu:
∆𝑞 = ∆𝑞1 + ∆𝑞2 ∆𝑞 = 30 𝐶
b) Având în vedere faptul că intensitatea curentului electric variază: Intensitatea medie a
curentului în intervalul de timp ∆𝑡 reprezintă câtul dintre sarcina electrică totală care
traversează secțiunea transversală a unui fir metalic și intervalul total de timp în care
purtătorii de sarcină se plimbă prin conductor.
∆𝑞 30 𝐶
𝐼𝑚𝑒𝑑𝑖𝑒 = = =6𝐴
∆𝑡 5𝑠

c) ∆𝐴𝐵𝐸 este triunghi asemenea cu ∆𝐶𝐷𝐸

𝐶𝐷 𝐷𝐸
=
𝐴𝐵 𝐵𝐸 𝐴𝐵 ∙ 𝐷𝐸 10 𝐴 ∙ 1 𝑠
𝐷𝐸 = 1 𝑠 𝐶𝐷 = =
𝐵𝐸 4𝑠
𝐵𝐸 = 4 𝑠
{𝐴𝐵 = 10 𝐴 𝐶𝐷 = 𝐼𝑙𝑎 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑡2 = 2,5 𝐴

3. Să se afle valoarea vitezei medii de transport a electronilor printr-un conductor de

secțiune 𝑆1 = 1 𝑚𝑚2 străbătut de un curent cu intensitatea 𝐼 = 160 𝑚𝐴, dacă
𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛𝑖
concentrația volumică a electronilor este 𝑛 = 1028 .
𝑚3

Rezolvare:
Se va considera o porțiune de conductor metalic cilindric și filiform a cărui secțiune
transversală are aria 𝑆1 . Notăm n – concentrația volumică a ionilor liberi. Numărul electronilor
care trece prin secțiunea 𝑆1 , în intervalul de timp Δt este:

∆𝑁 = 𝑛 ∙ 𝑉
unde V reprezintă volumul cilindrului cu secțiunea 𝑆1 și grosimea v∙∆t, unde v este viteza
medie a mișcării electronului sub acțiunea câmpului electric
 Expresia pentru intensitatea curentului (pentru fluxul electronilor liberi) este:
∆𝑞 𝑒 ∙ 𝑛 ∙ 𝑉 𝑒 ∙ 𝑛 ∙ 𝑣 ∙ ∆𝑡 ∙ 𝑆1
𝐼= = = = 𝑛 ∙ 𝑒 ∙ 𝑣 ∙ 𝑆1
∆𝑡 ∆𝑡 ∆𝑡
𝐼 160 ∙ 10−3 𝐴
𝑣= =
𝑛 ∙ 𝑒 ∙ 𝑆1 1028 𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛𝑖 ∙ 1,6 ∙ 10−19 𝐶 ∙ 1 𝑚𝑚2
𝑚3
După ce transformăm toate unitățile de măsură ale mărimilor fizice în Sistem Internațional,
vom ajunge la următorul rezultat pentru viteza medie de transport a electronilor:
𝑚
𝑣 = 10−4
𝑠
 Legea lui Ohm pentru o porțiune de circuit pasivă

 Mărimea fizică pozitivă, caracteristică esențială a conductorilor metalici sau a

rezistorilor, se numește rezistență electrică și are expresia:
𝑈
𝑅= >0
𝐼
𝑈
 Expresia de mai sus, pusă sub forma: 𝐼 = reprezintă legea lui Ohm pentru o porțiune
𝑅
de circuit pasivă (care nu conține surse). Relația se mai poate scrie și ca: 𝑈 = 𝑅 ∙ 𝐼.
 DEFINIȚIE: Intensitatea curentului printr-o porțiune de circuit pasivă este egală cu
câtul dintre tensiunea aplicată la capetele acestei porțiuni pasive și rezistența porțiunii
de circuit pasive.
 În memoria celui care a descoperit legea (Georg Ohm), unitatea de măsură a rezistenței
se numește ohm ( Ω – omega).
1𝑉
1𝛺 =
1𝐴
În desenul alăturat putem observa
dependența liniară a tensiunii electrice de
intensitatea curentului electric. Tangenta
unghiului α reprezintă rezistența rezistorului sau
a conductorului metalic:

𝑈
𝑡𝑔 𝛼 = =𝑅
α 𝐼
 Rezistența unui conductor

Experimental se constată că valoarea rezistenței unui conductor omogen, liniar, la

temperatură constantă, depinde de dimensiunile geometrice și de metalul din care acesta este
construit.
 Rezistența unui conductor filiform variază direct proporțional cu lungimea
conductorului (dacă secțiunea și temperatura conductorului rămân constante)
𝑅~𝑙
 Rezistența unui conductor filiform variază invers proporțional cu secțiunea
transversală a conductorului
1
𝑅~
𝑆
 Mărimea fizică ce stabilește dependența dintre natura conductorului și rezistența
electrică se notează cu ρ și este denumită rezistivitatea electrică.
𝑙
Formula finală a rezistenței unui conductor este: 𝑅=𝜌
𝑆
Unitatea de măsură pentru rezistivitate este 𝛺 ∙ 𝑚. Mărimea inversă a rezistivității se
1
numește conductivitate 𝜎 = și are unitatea de măsură (𝛺 ∙ 𝑚)−1.
𝜌

Variația rezistivității cu temperatura

Rezistivitatea ρ a unui conductor variază cu natura metalului din care este confecționat
conductorul. Dar, pentru același corp conductor, ea poate varia și în funcție de alți factori,
variația temperaturii fiind cea mai importantă.
Rezistivitatea metalelor crește cu temperatura, deoarece, datorită agitației termice,
crește amplitudinea de vibrație a ionilor din care este formată rețeaua cristalină și, ca urmare,
crește și numărul de ciocniri în unitatea de timp dintre electronii liberi și ionii pozitivi din
nodurile rețelei cristaline. În intervalul de temperatură de ordinul a câteva sute de grade,
rezistivitatea metalelor crește liniar cu temperatura după relația empirică:
𝜌𝑓 = 𝜌𝑖 ∙ [1 + 𝛼(𝑡𝑓 − 𝑡𝑖 )]
unde α – coeficientul de temperatură al rezistivității
Formula rezistenței unui conductor devine: 𝑅𝑓 = 𝑅𝑖 ∙ [1 + 𝛼(𝑡𝑓 − 𝑡𝑖 )]
 Rezistivitatea metalelor crește liniar
cu temperatura, rezultă faptul că și
rezistența conductoarelor crește liniar cu
temperatura, conform relației scrise
anterior.

Bilanțul energiilor pentru un circuit electric simplu

În interiorul sursei dintr-un circuit electric au loc procese care duc la separarea
purtătorilor de sarcină de semne contrare din sursă, astfel încât să mențină permanent
încărcate cu sarcini de semne opuse bornelor + și – ale sursei.

Energia 𝑊𝑔𝑒𝑛 furnizată de generator (sursă) se distribuie pe circuit corespunzător

sumei din relația numită bilanț energetic:
𝑊𝑔𝑒𝑛 = 𝑊𝑒𝑥𝑡 + 𝑊𝑖𝑛𝑡
unde 𝑊𝑒𝑥𝑡 − energia necesară transportului purtătorilor de sarcină prin circuitul
exterior al sursei
𝑊𝑖𝑛𝑡 − energia necesară transportului de sarcină prin sursă

Dar 𝑊 = 𝐿 = 𝑞𝑈, unde L reprezintă lucrul mecanic efectuat de câmpul electric

asupra purtătorilor de sarcină, iar diferența de potențial dintre cele două puncte fiind
tensiunea electrică U, se va obține: 𝑞𝜀 = 𝑞𝑈 + 𝑞𝑢 .
 Prin simplificarea sarcinii electrice q, se obține bilanțul tensiunilor:
𝜀 =𝑈+𝑢 𝐸 =𝑈+𝑢
𝑊𝑔𝑒𝑛
unde 𝜀 = 𝐸 = este tensiunea electromotoare (t.e.m) a sursei, numeric egală cu
𝑞
câtul dintre energia 𝑊𝑔𝑒𝑛 furnizată de generator întregului circuit într-un interval de timp
oarecare și sarcina q care trece prin circuit în acel interval de timp
𝑊𝑒𝑥𝑡
unde 𝑈 = este tensiunea la bornele generatorului, egală cu câtul dintre energia
𝑞
𝑊𝑒𝑥𝑡 furnizată de generator circuitului exterior, într-un interval de timp oarecare și sarcina q
care trece prin circuit în același interval de timp
𝑊𝑖𝑛𝑡
unde 𝑢 = este tensiunea interioară (internă), egală cu câtul dintre energia
𝑞
𝑊𝑖𝑛𝑡 furnizată de generator circuitului interior, într-un interval de timp oarecare și sarcina q
care trece prin circuit în același interval de timp

Atât energia furnizată de generator W, cât și lucrul mecanic L efectuat de câmpul

electric asupra purtătorilor de sarcină au unitatea de măsură J (Joule).
〈𝑊𝑒𝑥𝑡 〉 𝐽
〈𝑈〉 = 𝑉=
〈𝑞〉 𝐶

Legea lui Ohm pentru un circuit simplu

Tensiunea electromotoare (t.e.m) a generatorului determină curentul purtătorilor de

sarcină liberi atât prin circuitul exterior, de rezistență R, cât și prin cel interior, de rezistență
r. Acest curent determină căderile de tensiune U și u.
𝑈
Conform relației 𝐼 = (legea lui Ohm pentru o porțiune pasivă de circuit), aceste
𝑅
căderi de tensiune pot fi scrise și sub forma 𝑈 = 𝐼𝑅 (circuitul exterior) și 𝑢 = 𝐼𝑟.
Înlocuind aceste expresii în bilanțul tensiunilor, vom obține:
𝐸 = 𝐼𝑅 + 𝐼𝑟 = 𝐼 ∙ (𝑅 + 𝑟)
Intensitatea curentului electric într-un circuit electric simplu, închis, este egală cu
raportul dintre t.e.m a sursei din circuit și suma rezistenței interne a sursei cu rezistența
elementului conductor exterior legat la bornele sursei.
𝐸
𝐼=
𝑅+𝑟
 Legea lui Ohm pentru un circuit simplu, închis, străbătut de curent continuu, se scrie și
sub forma: 𝐸 = 𝑈 + 𝐼𝑟 , în care mărimea U este numită tensiune la borne (circuit interior),
iar produsul I𝑟 este cunoscut și sub denumirea de cădere de tensiune internă a sursei.
Avem 2 cazuri de analizat:
 Sursa nu debitează curent (funcționează în gol), deci circuitul este deschis, iar tensiunea
la bornele sursei este egală cu t.e.m 𝑈 = 𝐸 și intensitatea curentului electric este nulă
𝐼 = 0.
 Rezistența pe circuitul exterior este nulă 𝑅 = 0. În acest caz, sursa debitează curent în
𝐸
scurtcircuit (intensitatea curentului de scurtcircuit este maximă) 𝐼𝑠𝑐 = , iar tensiunea
𝑟
la borne este nulă 𝑈 = 0. Sursa se deteriorează.
 Probleme rezolvate Legea lui Ohm

1. Dacă la bornele unei surse se conectează un rezistor cu rezistența 𝑅1 = 2 𝛺,

intensitatea curentului prin circuitul principal devine 𝐼1 = 4 𝐴. Conectând în locul
rezistorului 𝑅1, rezistorul 𝑅2 = 11 𝛺, intensitatea curentului prin circuitul principal
devine 𝐼2 = 1 𝐴. Să se afle:
a) rezistența internă a sursei
b) tensiunea electromotoare a sursei
c) intensitatea curentului prin circuitul principal dacă rezistența circuitului exterior
este 𝑅3 = 3 𝛺

Rezolvare:
 𝑅1 = 2 𝛺
 𝐼1 = 4 𝐴
 𝑅2 = 11 𝛺
 𝐼2 = 1 𝐴
 𝑅3 = 3 𝛺

a) Scriem legea lui Ohm pentru un circuit întreg pentru ambele figuri de mai sus:

𝐸
𝐼1 = 𝐸 = 𝐼1 ∙ (𝑅1 + 𝑟)
𝑅1 + 𝑟
𝐸 𝐸 = 𝐼2 ∙ (𝑅2 + 𝑟)
𝐼2 =
𝑅2 + 𝑟

𝐼1 ∙ (𝑅1 + 𝑟) = 𝐼2 ∙ (𝑅2 + 𝑟) 𝐼1 ∙ 𝑅1 + 𝐼1 ∙ 𝑟 = 𝐼2 ∙ 𝑅2 + 𝐼2 ∙ 𝑟
𝐼2 ∙ 𝑅2 − 𝐼1 ∙ 𝑅1
𝑟 ∙ (𝐼1 − 𝐼2 ) = 𝐼2 ∙ 𝑅2 − 𝐼1 ∙ 𝑅1 𝑟= =1𝛺
𝐼1 − 𝐼2

b) 𝐸 = 𝐼1 ∙ (𝑅1 + 𝑟) = 4 𝐴 ∙ ( 2 𝛺 + 1 𝛺 ) = 12 𝑉
( tensiunea electromotoare a sursei )

c) Circuitul principal se referă la porțiunea de circuit care trece prin sursă ( la acest
subpunct ne cer intensitatea curentului electric care trece prin sursă ).
 Scriem legea lui Ohm pentru un circuit întreg:
𝐸 12 𝑉
𝐼3 = = =3𝐴
𝑅3 + 𝑟 3 𝛺 + 1 𝛺
Intensitatea curentului electric prin
circuitul principal este de 3 A ( amperi ).

2. La bornele unei surse de tensiune se conectează un consumator și se măsoară

tensiunea la bornele sursei în funcție de intensitatea curentului electric prin circuit,
obținându-se graficul din figura alăturată. Să se afle:
a) tensiunea electromotoare a sursei
b) rezistența internă a bateriei
c) valoarea rezistenței circuitului exterior când 𝑈 = 4 𝑉

Rezolvare:
a) Analizând graficul putem observa
faptul că atunci când 𝐼1 = 0 𝐴,
avem 𝑈1 = 16 𝑉 și când 𝑈2 = 0 𝑉,
avem 𝐼2 = 40 𝐴. Când 𝐼1 = 0 𝐴 și
𝑈1 = 16 𝑉, sursa nu debitează
curent ( funcționează în gol ), deci
circuitul la care este conectată sursa
este deschis. În acest caz, tensiunea
la bornele sursei este egală cu
tensiunea electromotoare.
𝐸 = 𝑈1 = 16 𝑉
b) Când 𝐼2 = 40 𝐴 și 𝑈2 = 0 𝑉, sursa debitează curent în scurtcircuit ( sursa se
scurtcircuitează ) și rezistența pe circuitul exterior este 𝑅 = 0. În acest caz,
intensitatea curentului este intensitatea de scurtcircuit.
𝐸 𝐸 16 𝑉
𝐼𝑠𝑐 = = 𝐼2 𝑟= = = 0,4 𝛺
𝑟 𝐼2 40 𝐴

c) 𝐸 = 𝐼3 ∙ (𝑅 + 𝑟) 𝐸 𝑈 𝑈∙𝑟
= 𝑅= = 0,133 𝛺
𝑈 = 𝐼3 ∙ 𝑅 𝑅+𝑟 𝑅 𝐸−𝑈
 Teoremele lui Kirchhoff

G H

A B C

F E
D
 Noduri: - puncte de ramificație în care sunt interconectate cel puțin 3 conductoare
Exemplu de noduri: A, B, C, D (circuitul din imagine are 4 noduri)
 Latură: - porțiune neramificată mărginite de două noduri succesive
- nu cuprinde niciun nod în interior
- este parcursă de același curent
Exemplu de laturi: AB, BC, BD
 Ochi (buclă): - succesiune de laturi care formează o linie închisă
Exemple de ochiuri: ABDF, BCED
Laturile care conțin surse electrice se numesc laturi active, iar cele care nu au surse se
numesc laturi pasive.

Prima teoremă a lui Kirchhoff (Legea I a lui Kirchhoff)

𝑛
Prima teoremă a lui Kirchhoff se scrie sub forma ∑ 𝐼𝑘 = 0 și are următorul enunț:
𝑘=1

Suma algebrică a intensităților curenților laturilor care se întâlnesc într-un nod este
nulă, când se consideră cu un semn intensitatea curenților care ies din nod și cu semn
contrar intensitatea curenților care intră în nod.
 Analizând figura alăturată, vom observa
că prima lege a lui Kirchhoff mai poate fi
enunțată astfel: suma intensităților ce
“intră” în nod va fi egală cu suma
intensităților ce “ies” din nod.
𝐼1 + 𝐼2 + 𝐼3 = 𝐼4 + 𝐼5 + 𝐼6
Putem scrie cu semnul + intensitățile ce
“intră” în nod și cu semnul – intensitățile ce
“ies” din nod.
𝐼1 + 𝐼2 + 𝐼3 − 𝐼4 − 𝐼5 − 𝐼6 = 0

În figura alăturată putem observa:

 Nodurile A și B
 Ochiurile 1, 2 și 3
 Ramura AB
 Intensitățile I1, I2 și I3
Vom scrie prima lege a lui
Kirchhoff pentru cele două noduri:
A: 𝐼1 + 𝐼2 = 𝐼3
B: 𝐼3 = 𝐼1 + 𝐼2
Prima teoremă a lui Kirchhoff, aplicată nodurilor unei rețele complete cu două noduri,
dă o singură ecuație distinctă. Pentru o rețea cu N noduri rezultă, din prima lege a lui
Kirchhoff, (N – 1) ecuații independente. Adică, dacă avem un circuit electric cu 2 noduri,
este necesar să scriem legea lui Kirchhoff doar pentru unul dintre cele 2 noduri.

A doua teoremă a lui Kirchhoff ( Legea a II-a a lui Kirchhoff)

Această teoremă se referă la ochiurile de rețea, stabilind legăturile dintre tensiunile din
ochi. În cadrul rețelei din figură, vom consideră sensul curenților ales arbitrar, iar sensul
pozitiv de parcurgere al ochiurilor AE2BE3A și AE1BE2A îl vom alege noi, indicând cu
ajutorul unei săgeți curbate.

C D
 În cazul în care, din calcul, intensitatea curentului ne dă negativă (știm că aceasta trebuie
să fie mereu pozitivă), sensul de parcurgere al ochiurilor trebuie ales invers față de sensul
inițial. 𝑛 𝑚

A doua teoremă a lui Kirchhoff se scrie sub forma ∑ 𝑅𝑘 𝐼𝑘 = ∑ 𝐸𝑗 .

𝑘=1 𝑗=1
Suma algebrică a căderilor de tensiune din laturile unui ochi este egală cu suma
algebrică a tensiunilor electromotoare ale surselor din laturile ochiului.
Astfel, pentru ochiul AE2BE3A, legea a 2-a a lui Kirchhoff se va scrie:
−𝐼2 𝑅2 − 𝐼2 𝑟2 + 𝐼3 𝑅3 + 𝐼3 𝑟3 = +𝐸2 − 𝐸3
𝐼3 ∙ (𝑅3 + 𝑟3 ) − 𝐼2 ∙ (𝑅2 + 𝑟2 ) = 𝐸2 − 𝐸3
Pentru scrierea relației, a trebuit să ținem cont de următoarele aspecte:
 Dacă sursa de tensiune electromotoare 𝐸𝑗 este traversată de sensul de parcurgere al
ochiului de la borna – la borna +, vom utiliza semnul + la scrierea tensiunii
electromotoare în legea a 2-a
 Dacă sursa de tensiune electromotoare 𝐸𝑗 este traversată de sensul de parcurgere al
ochiului în sens invers ( de la borna + la borna – ), vom utiliza semnul – la scrierea
tensiunii electromotoare în legea a 2-a
 Dacă sensul curentului electric este îndreptat în sensul de parcurgere al ochiului, dat
de săgeata curbată, vom scrie semnul + în fața produsului 𝐼𝑘 𝑅𝑘
 Dacă sensul curentului electric este îndreptat în sens contrar sensului de parcurgere
al ochiului, dat de săgeata curbată, vom scrie semnul – în fața produsului 𝐼𝑘 𝑅𝑘
Teorema a doua a lui Kirchhoff se mai poate scrie cu ajutorul legii generalizate a lui
Ohm pentru porțiuni active de circuit (care conțin o sursă electrică), unde 𝑈𝑘 = 𝐼𝑘 𝑅𝑘 −
𝐸𝑘 sunt tensiunile la bornele laturilor, adică tensiunea în lungul firului se poate înlocui cu
tensiunea la borne. 𝐸𝑘 fiind tensiunea electromotoare a sursei de pe acea latură a circuitului,
iar 𝑅𝑘 făcând referire la rezistențele de pe acea latura.
Lucrul mecanic efectuat de câmpul electric al rețelei asupra purtătorilor de sarcină
𝐿 = 𝑞𝑈 este nul pe orice drum închis. Astfel, pentru oricare dintre ochiurile rețelei avem
𝐿 = 𝑞 ∑𝑛𝑘=1 𝑈𝑘 = 0, de unde: 𝑛

∑ 𝑈𝑘 = 0
𝑘=1

Suma algebrică a tensiunilor la bornele laturilor unui ochi de rețea este zero.
Pentru figura anterioară putem scrie: 𝑈𝐴𝐶 + 𝑈𝐶𝐷 + 𝑈𝐷𝐵 + 𝑈𝐵𝐴 = 0. Înlocuind
tensiunile la bornele cu relația legii generalizate a lui Ohm pentru o porțiune activă de
circuit vom ajunge la legea a 2-a a lui Kirchhoff scrisă precedent.
 Probleme rezolvate Legile lui Kirchhoff

1. În figura alăturată este reprezentată schema unui circuit electric. Ampermetrul ideal
indică 𝐼𝐴 = 0,36 mA, iar indicația voltmetrului, de rezistență electrică 𝑅𝑉 =
120 𝑘𝛺, este 𝑈𝑉 = 14,4 𝑉. Se cunoaște rezistența electrică 𝑅2 = 20 𝑘𝛺, iar
rezistența interioară a bateriei se consideră neglijabilă. Să se afle:
a) rezistența electrică 𝑅1
b) intensitatea curentului electric ce străbate bateria
c) tensiunea electromotoare a bateriei

C D

Rezolvare:
 𝐼𝐴 = 𝐼1 = 0,36 𝑚𝐴 (intensitatea măsurată de ampermetru)
 Ampermetrul este ideal 𝑅𝐴 = 0 𝛺
 𝑅𝑉 = 120 𝑘𝛺 (rezistența voltmetrului)
 𝑈𝑉 = 14,4 𝑉 (tensiunea măsurată de voltmetru)
 𝑅2 = 20 𝑘𝛺
 Rezistența internă a bateriei este neglijabilă 𝑟 =0𝛺

a) Pentru ochiul AR1BA, alegem sensul de parcurgere cel indicat de linia curbată.
Scriem Legea a 2-a a lui Kirchhoff pentru ochiul respectiv:
𝐼1 𝑅1 − 𝐼2 𝑅𝑉 = 0 𝐼1 𝑅1 = 𝐼2 𝑅𝑉 𝐼2 𝑅𝑉
𝑅1 =
𝐼1
Observăm că nu cunoaștem intensitatea curentului care trece prin voltmetru I2. O
vom afla cu ajutorul legii lui Ohm pentru o porțiune de circuit pasivă:
𝑈𝑉 14,4 𝑉
𝑈𝑉 = 𝐼2 𝑅𝑉 𝐼2 = = = 0,12 𝑚𝐴
𝑅𝑉 120 𝑘𝛺
 𝐼2 𝑅𝑉 0,12 𝑚𝐴 ∙ 120 𝑘𝛺
𝑅1 = = = 40 𝑘𝛺
𝐼1 0,36 𝑚𝐴

b) Observăm ca circuitul din figură are 2 noduri ( A și B ). Este necesar să scriem

legea I a lui Kirchhoff doar pentru unul dintre cele 2 noduri.
nodul A: 𝐼 = 𝐼1 + 𝐼2 𝐼 = 0,12 𝑚𝐴 + 0,36 𝑚𝐴 = 0,48 𝑚𝐴
Intensitatea curentului ce străbate bateria este de 0,48 mA.
c) Pentru a calcula tensiunea electromotoare a bateriei vom analiza ochiul
CAR1BDC, scriind Legea a 2-a a lui Kirchhoff. Vom alege arbitrar sensul de
parcurgere al acestui ochi în așa fel încât tensiunea electromotoare să fie scrisă cu
semnul + în față.
𝐼𝑅2 + 𝐼1 𝑅1 = 𝐸 𝐸 = 0,48 𝑚𝐴 ∙ 20 𝑘𝛺 + 0,36 𝑚𝐴 ∙ 40 𝑘𝛺
𝐸 = 24 𝑉 ( 𝑡𝑒𝑛𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑚𝑜𝑡𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑏𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑒𝑖)

2. În circuitul din figura alăturată se cunosc 𝐸 = 60 𝑉, 𝑟 = 2 𝛺, 𝐼 = 5 𝐴, 𝑅3 =

10 𝛺. Știind că tensiunea pe rezistența 𝑅1 este 𝑈1 = 20 𝑉, să se afle:
a) valoarea rezistenței 𝑅1
b) valoarea rezistenței 𝑅2
c) tensiunea la bornele bateriei
d) sarcina electrică transportată prin rezistorul 𝑅2 în intervalul de timp ∆𝑡 = 5 𝑠

Rezolvare:
 𝐸 = 60 𝑉
 𝑟 =2𝛺
 𝐼 = 5𝐴
 𝑅3 = 10 𝛺
 𝑈1 = 20 𝑉

a) Scriem formula căderii de tensiune

(tensiunii 𝑈1 la bornele rezistorului 𝑅1)
utilizând legea lui Ohm pentru o porțiune de circuit pasivă:
𝑈1 20 𝑉
𝑈1 = 𝐼 ∙ 𝑅1 𝑅1 = = =4𝛺
𝐼 5𝐴
b) Scriem legea a II-a a lui Kirchhoff pentru ochiul ABCA, alegând sensul de
parcurgere al ochiului convenabil pentru scrierea teoremei.
𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)
𝐼 ∙ 𝑅1 + 𝐼1 ∙ 𝑅2 + 𝐼 ∙ 𝑟 = 𝐸 𝑅2 = (1)
𝐼1
 Dar observăm faptul că nu cunoaștem intensitatea 𝐼1. Pentru a o afla vom utiliza
ochiul ACDC și alegem sensul de parcurgere al ochiului cel reprezentat pe desen.
𝐼1 ∙ 𝑅2 − 𝐼2 ∙ 𝑅3 = 0 𝐼1 ∙ 𝑅2 = 𝐼2 ∙ 𝑅3
Scriem legea I a lui Kirchhoff pentru nodul D: 𝐼 = 𝐼1 + 𝐼2
𝐼2 = 𝐼 − 𝐼1
𝐼 ∙ 𝑅3
𝐼1 ∙ 𝑅2 = 𝐼 ∙ 𝑅3 − 𝐼1 ∙ 𝑅3 𝐼1 ∙ (𝑅2 + 𝑅3 ) = 𝐼 ∙ 𝑅3 𝐼1 = (2)
𝑅2 + 𝑅3
𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)
Înlocuim ecuația (2) în (1): 𝑅2 = ∙ (𝑅2 + 𝑅3 )
𝐼 ∙ 𝑅3
𝑅2 ∙ 𝐼 ∙ 𝑅3 = [𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)] ∙ 𝑅2 + [𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)] ∙ 𝑅3
𝑅2 ∙ 𝐼 ∙ 𝑅3 − [𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)] ∙ 𝑅2 = [𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)] ∙ 𝑅3
𝑅2 ∙ [𝐼 ∙ 𝑅3 − 𝐸 + 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)] = [𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)] ∙ 𝑅3
𝑅2 ∙ [𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟 + 𝑅3 ) − 𝐸 ] = [𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)] ∙ 𝑅3
[𝐸 − 𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟)] ∙ 𝑅3
𝑅2 = = 15 𝛺
𝐼 ∙ (𝑅1 + 𝑟 + 𝑅3 ) − 𝐸

c) Tensiunea la bornele bateriei se calculează cu ajutorul legii lui Ohm pentru întreg
circuitul: 𝑈 = 𝐸 − 𝐼𝑟 = 60 𝑉 − 5 𝐴 ∙ 2 𝛺 = 50 𝑉

∆𝑞
d) Scriem formula intensității curentului electric: 𝐼1 = , unde ∆𝑞 este sarcina
∆𝑡
totală ce trece prin rezistorul având rezistența 𝑅2 în ∆𝑡:
𝐼 ∙ 𝑅3 5 𝐴 ∙ 10 𝛺
∆𝑞 = 𝐼1 ∙ ∆𝑡 = ∙ ∆𝑡 = ∙ 5 𝑠 = 10 𝐶
𝑅2 + 𝑅3 10 𝛺 + 15 𝛺

∆𝑞 = 10 𝐶 (𝑐𝑜𝑢𝑙𝑜𝑚𝑏𝑖)
 Gruparea generatoarelor de curent continuu

1. Gruparea în serie a generatoarelor de curent continuu:

n – numărul de generatoare legate în serie

s – serie sau es - echivalent serie

𝐸𝑠 = 𝐸1 + 𝐸2 + ⋯ + 𝐸𝑛
𝐸1 + 𝐸2 + ⋯ + 𝐸𝑛 𝐸𝑠
𝑟𝑠 = 𝑟1 + 𝑟2 + ⋯ + 𝑟𝑛 𝐼= SAU 𝐼=
𝑅 + (𝑟1 + 𝑟2 + ⋯ + 𝑟𝑛 ) 𝑅 + 𝑟𝑠
𝑢𝑠 = 𝑢1 + 𝑢2 + ⋯ + 𝑢𝑛

Reprezintă legea lui Ohm pentru acest circuit electric:

𝐸1 = 𝐸2 = ⋯ = 𝐸𝑛 => 𝐸𝑠 = n ∙ 𝐸1
𝑛∙𝐸
DACA 𝐼 = 𝑅+𝑛 ∙1𝑟
1

𝑟1 = 𝑟2 = ⋯ = 𝑟𝑛
=> 𝑟𝑠 = n ∙ 𝑟1

GRUPAREA GENERATOARELOR DE CURENT CONTINUU | Petcu Iris Ștefania

2. Gruparea în paralel a generatoarelor de curent continuu:

m – numărul de generatoare legate în paralel

p – paralel sau ep - echivalent paralel

La legarea generatoarelor de curent continuu, trebuie să avem egalitatea tensiunii

electro-motoare (t.e.m.), adică:
𝐸1 = 𝐸2 = ⋯ = 𝐸𝑚

Dacă o baterie de curent continuu are tensiunea electro-motoare mai mică decât a
celorlalte baterii, ea devine consumator de curent continuu și rezistorul din circuit, adică
fură curent electric de la celelalte baterii.
𝑟1 = 𝑟2 = ⋯ = 𝑟𝑚
𝑢1 = 𝑢2 = ⋯ = 𝑢𝑚

=> 𝐸𝑝 = 𝐸1
𝑟 𝐸𝑝 𝐸1
𝑟𝑝 = 𝑚1 => 𝐼 = 𝑅+𝑟
𝑝
=> 𝐼= 𝑟
𝑅+ 1
𝑚

𝑢𝑝 = 𝑢1

GRUPAREA GENERATOARELOR DE CURENT CONTINUU | Petcu Iris Ștefania

3. Gruparea mixtă a generatoarelor de curent continuu:

𝑬𝒙𝒚 – tensiunea electro-motoare a bateriei de curent continuu

𝒓𝒙𝒚 – rezistența internă a bateriei

𝒖𝒙𝒚 – căderea de tensiune din baterie

xy – indice pentru fiecare baterie

x – ne arată pe ce rând se află bateria în gruparea în paralel
y – ne arată a câta baterie este de pe acel rând, din șirul celor legate în serie

𝐸15 = 𝐸11 + 𝐸12 + ⋯ + 𝐸1𝑛

𝑟15 = 𝑟11 + 𝑟12 + ⋯ + 𝑟1𝑛
𝑢15 = 𝑢11 + 𝑢12 + ⋯ + 𝑢1𝑛

𝐸11 = 𝐸12 = ⋯ = 𝐸1𝑛 => 𝐸15 = n ∙ 𝐸1

DACĂ 𝑟11 = 𝑟12 = ⋯ = 𝑟1𝑛 => 𝑟15 = n ∙ 𝑟1
𝑢11 = 𝑢12 = ⋯ = 𝑢1𝑛 => 𝑢15 = n ∙ 𝑢1

GRUPAREA GENERATOARELOR DE CURENT CONTINUU | Petcu Iris Ștefania

La al 2-lea circuit electric trebuie OBLIGATORIU ca:
𝐸15 = 𝐸25 = ⋯ = 𝐸𝑚𝑠
𝑟15 = 𝑟25 = ⋯ = 𝑟𝑚𝑠
𝑢15 = 𝑢25 = ⋯ = 𝑢𝑚𝑠

=> 𝐸𝑒𝑚 = tensiunea electro-motoare echivalentă mixtă

𝑟𝑒𝑚 = rezistența echivalentă mixtă
𝑢𝑒𝑚 = căderea de tensiune echivalentă mixtă

=> 𝐸𝑒𝑚 = 𝐸15 SAU 𝐸𝑒𝑚 = 𝑛 ∙ 𝐸1

𝑟15 𝑛 ∙ 𝑟1
𝑟𝑒𝑚 = SAU 𝑟𝑒𝑚 =
𝑚 𝑚
𝑢𝑒𝑚 = 𝑢15 SAU 𝑢𝑒𝑚 = 𝑛 ∙ 𝑢1

Legea lui Ohm pentru un circuit electric unde avem legare mixtă a generatatoarelor de
curent continuu:
𝐸 𝑒𝑚 𝑛∙𝐸1 𝐸1𝑠
𝐼 = 𝑅+𝑟 SAU 𝐼= 𝑛∙𝑟 SAU 𝐼= 𝑟
𝑒𝑚 𝑅+ 1 𝑅+ 1𝑠
𝑚 𝑚

GRUPAREA GENERATOARELOR DE CURENT CONTINUU | Petcu Iris Ștefania

 Energia electrică

• Simbol: W
• Orice corp care poate efectua un lucru mecanic posedă energie, fie mecanică, elctrică,
magnetică, electro-magnetică, nucleară.
• Unitatea de măsură în S.I.: < W >S.I. = j = v ∙ A ∙ s = w ∙ s

W = L (în funcție de randament)

L=U ∙ Q
W=U ∙ Q
Q=I ∙ t
W=U ∙ I ∙ t
E=U+u

𝐸2
𝑊𝑡 = E ∙ I ∙ t = 𝐼 2 ∙ (R + r) ∙ 𝑡 = 𝑅 ∙ 𝑟 ∙ 𝑡 (energia electrică pentru întreg circuitul)

𝑈2
𝑊𝑒 = U ∙ I ∙ t = 𝐼 2 ∙ R ∙ 𝑡 = ∙ 𝑡 (energia electrică pentru circuitul exterior)
𝑅

𝑢2
𝑊𝑖 = u ∙ I ∙ t = 𝐼 2 ∙ r ∙ 𝑡 = ∙ 𝑡 (energia electrică pentru circuitul interior)
𝑟

𝑊𝑡 = 𝑊𝑒 + 𝑊𝑖
 Puterea electrică

• Simbol: P
• Reprezintă energia electrică disipată în unitatea de timp.
• Măsoară energia, nu puterea.
j
• Unitatea de măsură în S.I.: < P >S.I. = S = w (watt)
• Exemplu: 1kw ∙ h = 1000w ∙ 3600s = 3,6 ∙ 106 w ∙ s = 3,6 ∙ 106 j = 3,6 Mj

𝐸2
𝑃𝑡 = E ∙ 𝐼 = 𝐼 2 ∙ (R + r) = (puterea electrică pentru tot circuitul)
𝑅∙𝑟

𝑈2
𝑃𝑒 = U ∙ 𝐼 = 𝐼 2 ∙ R = (puterea electrică pentru circuitul exterior)
𝑅

𝑢2
𝑃𝑖 = u ∙ 𝐼 = 𝐼 2 ∙ r = (puterea electrică pentru circuitul interior)
𝑟

𝑃𝑡 = 𝑃𝑒 + 𝑃𝑖
A. CURENTUL ELECTRIC STAȚIONAR
1. Intensitatea curentului electric
Curentul electric reprezintă o mișcare ordonată a purtătorilor de sarcină electrică liberi, sub acțiunea
unui câmp electric.
Purtătorii de sarcină electrică liberi sunt:
1. electronii, în cazul conductorilor metalici;
2. electronii și golurile, în cazul semiconductorilor;
3. ionii pozitivi și negativi în cazul electroliților.
Mișcarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică liberi, într-un conductor, sub acțiunea unui câmp
electric nu este o simplă mișcare rectilinie, pe direcția câmpului. Această mișcare este mult mai
complexă deoarece purtătorii de sarcină liberi sunt antrenați de agitația termică, a cărei intensitate
depinde de temperatură. De asemenea purtătorii de sarcină vor suferii ciocniri elastice, absolut
întâmplătoare, atât între ei, cât și cu purtătorii imobili de sarcină, ionii rețelei cristaline, suferind
accelerări, frânări și devieri de la traiectoria imprimată de câmpul electric.
Numărul electronilor liberi este foarte mare, iar prin comportarea lor, în absența unui câmp electric,
se aseamănă cu moleculele unui gaz. Din acest motiv ansamblul de electroni reprezintă, din punct de
vedere matematic, un ansamblu statistic și este numit gaz electronic.
Așa cum știm, mărimile fizice care caracterizează ansamblurile statistice sunt mărimi statistice și
sunt guvernate de legi statistice. Din acest motiv nu vom mai putea vorbi despre viteza unui anumit
electron, ci despre viteza medie a mișcării ordonate a tuturor purtătorilor de sarcină din conductor.
Această viteză medie se numește viteză de drift, sau viteză de antrenare, notată v d.
Viteza de drift are o valoare foarte mică. De exemplu: pentru un curent I = 10A, printr-un conductor
de cupru cu secțiunea S = 10mm2 viteza de drift este vd = 0,06mm/s. Totuși, curentul electric se
transmite cu viteză foarte mare, viteza luminii, deoarece prin conductor se propagă câmpul electric.
Din acest motiv, conductorii se mai numesc și ghiduri de câmp electric.
Mișcarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică liberi, sub acțiunea unui câmp electric este
caracterizată de o mărime fizică scalară numită intensitatea curentului electric, notată I:
Q
I (1)
t
Prin definiție, intensitatea curentului I este numeric egală cu raportul dintre sarcina electrică ΔQ care
străbate secțiunea transversală a unui conductor și intervalul de timp Δt.
În cazul curentului continuu (sau staționar):
Q Q
I sau I  (1’)
t t
Unitatea de măsură pentru intensitatea curentului este: [𝑰]𝑺.𝑰 = 𝟏𝑨, amperul.
Atențiune: din rel. (1) nu se deduce definiția amperului!
Amperul este uitate de măsură fundamentală în Sistemul Internațional.
OBSERVAȚIE. Deplasarea sarcinii electrice între două puncte ale unui conductor se face numai dacă
între cele două puncte ale conductorului există o diferență de
potențial și anume între punctul cu potențial mai mare și punctul
cu potențial mai mic, Fig. 1. (Tot așa cum moleculele de apă curg
între o regiune în care energia lor potențială este mare către o
regiune în care energia lor potențială este mică, sau curentul de
aer se deplasează între o zonă în care presiunea este mare spre o zonă în care presiunea este mică.)
2. Efectele curentului electric.
Când curentul electric, când trece printr-un conductor, produce un efect.
Efectele curentului electric sunt:
1. Efectul termic – constă în încălzirea conductorului atunci când acesta este străbătut de curent.
2. Efectul chimic – constă în depunerea la catod a unei cantități de substanță.
3. Efectul magnetic – constă în apariția unui câmp magnetic în jurul unui conductor străbătut de curent.

1
 Dar curgerea de sarcină electrică se produce până când potențialele celor două puncte, A și B se
egalează, VA=VB. Din acest moment prin conductor nu mai trece curent și nici efecte nu se mai
produc.
3. Circuit electric.
Circuitul electric este un ansamblu format din unul sau mai mulți consumatori, surse de energie
electrică și conductori electrici de legătură, Fig. 2.
Circuitul electric este alcătuit din două părți:
1. Circuitul exterior, de la borna + la borna – prin consumatorul R.
2. Circuitul interior, sau circuitul prin baterie, de la borna – a bateriei,
la borna +.
Din aceste afirmații deducem sensul convențional al curentului:
- de la borna + la borna – prin circuitul exterior și
- de la borna – la borna + prin baterie.
Elementele circuitului sunt prezentate în Fig. 3: a) un consumator oarecare, un aparat care
pentru a funcționa folosește energie
electrică.
b) diferite surse de energie electrică.
Observați că sensul săgeții indică sensul
curentului prin sursă, de la + la – .
c) un întrerupător.
Conductorii electrici sunt reprezentați prin linii, de obicei linii drepte.
4. Surse de energie electrică.
Sursele de energie electrică sunt sisteme de corpuri proiectate și construite pentru a converti anumite
forme de energie în energie electrică. Această conversie energetică se produce ca urmare a unor
procese fizico-chimice care au loc în interiorul sursei și în conformitate cu principiul al II-lea al
termodinamicii. Adică transformarea unei forme de energie în alta se face cu anumite pierderi, deci cu
un anumit randament, 𝜂 < 1.
După felul energiei transformată în energie electrică sursele de energie electrică pot fi:
• elemente galvanice – transformă energia chimică în energie electrică;
• dinamurile – transformă energia mecanică în energie electrică;
• termoelementele – transformă energia termică în energie electrică;
• fotoelementele – transformă energia luminoasă în energie electrică;
Rolul unei surse de energie electrică, într-un circuit electric, este de a menține o diferență de potențial
la capetele A și B ale consumatorului, astfel încât prin consumator să treacă, în mod continuu, un
curent electric.
5. Legile circuitului electric.
5.1. Tensiunea electrică. Tensiunea electromotoare, t.e.m.
Pentru a menține permanent o diferență de potențial la capetele A și B ale consumatorului, adică
pentru a menține permanent un curent prin consumator, sursa efectuează un lucru mecanic asupra
sarcinii transportate prin circuit, Fig. 2.
Fie L1 lucrul mecanic necesar transportului sarcinii prin circuitul exterior.
Fie L2 lucrul mecanic necesar transportului sarcinii prin baterie.
Și L lucrul mecanic total, necesar transportului sarcinii prin întreg circuitul.
Dar lucrul mecanic are proprietatea de aditivitate și deci:
L  L1  L 2 (2)
L L1 L 2
Împărțim această relație la Q:   (3)
Q Q1 Q 2
L
În continuare vom face notațiile: U  1 - căderea de tensiune pe circuitul exterior sau, tensiunea
Q
L L
electrică, u  2 - căderea de tensiune pe baterie, iar E  - tensiunea electromotoare.
Q Q

2
cu aceste notații, rel. (3) se va scrie: E=U+u (4)
Unitatea de măsură în S.I. pentru tensiunea electrică sau căderea
de tensiune și tensiunea electromotoare este voltul: [𝑬, 𝑼, 𝒖]𝑺.𝑰. =
𝟏𝑽 .
Tensiunea electrică sau căderea de tensiune și tensiunea
electromotoare se măsoară cu aparatul numit voltmetru.
Intensitatea curentului se măsoară cu aparatul numit ampermetru.
Voltmetrul se montează, totdeauna în paralel cu
consumatorul, iar ampermetrul se montează în serie cu
consumatorul, Fig. 4.
Tensiunea electrică sau căderea de tensiune, tensiunea electromotoare și intensitatea curentului
electric sunt mărimi scalare.
5.2. Legile lui Ohm.
Să considerăm circuitul din Fig. 4. Măsurând căderea de tensiune pe consumator și intensitatea
curentului prin circuit, pentru valori diferite ale tensiunii electromotoare, G. S. Ohm a descoperit că
între căderea de tensiune pe consumator, U și intensitatea curentului, I, care-l străbate există o relație
de proporționalitate. Constanta de proporționalitate a fost notată cu R și a fost numită rezistență
electrică. Relația: U = I∙R (5)
reprezintă legea lui Ohm pentru o porțiune de circuit, circuitul exterior:
Tensiunea electrică pe un consumator este egală cu produsul dintre intensitatea curentului care
străbate consumatorul și rezistența electrică a consumatorului.
O relație asemănătoare se poate scrie și pentru a doua porțiune de circuit, circuitul interior:
u=I∙r (5’)
Dacă înlocuim rel. (5) și (5’) în rel. (4) obținem legea lui Ohm pentru întreg circuitul:
𝐸 = 𝐼 ∙ (𝑅 + 𝑟) (6)
Tensiunea electromotoare aplicată unui circuit de curent continuu este egală cu produsul dintre
intensitatea curentului care străbate circuitul și rezistența electrică totală a circuitului.
Rezistența electrică. Rezistivitatea.
Din rel. (5) putem deduce unitatea de măsură pentru rezistența electrică:
R S.I.  1V  1Ω , (ohm) (7)
1A
Pentru conductorii metalici, rezistența electrică depinde de geometria consumatorului conform
l
relației: R ρ (8)
S
Unde l este lungimea conductorului, S este secțiunea lui, iar ρ se numește rezistivitate electrică și este
o constantă de material. Rezistivitatea electrică depinde de temperatură conform relației:
𝜌 = 𝜌0 (1 + 𝛼 ∙ 𝑡) (9)
Unde 𝝆𝟎 reprezintă rezistivitatea conductorului la t0 = 00C, iar α se numește coeficientul termic al
rezistivității și este o constantă de material. Unitatea de măsură pentru ρ este: [𝝆]𝑺.𝑰. = 𝟏𝜴 ∙ 𝒎
Inversul rezistivității se notează cu σ și se numește conductivitate:
1
σ (9’)
ρ
evident: [𝜎]𝑆.𝐼. = 1𝛺−1 ∙ 𝑚−1
5.2.1. Regimuri de funcționare.
Să considerăm circuitul electric din Fig. 2, unde tensiunea electromotoare a sursei este E, iar
rezistența internă r, iar rezistența circuitului exterior, 𝑅 ∈ [0, ∞).
a) Funcționare în sarcină, 𝑹 ≠ 𝟎.
E
Conform legii lui Ohm: I (10)
Rr
E
iar căderea de tensiune, pe consumatorul R, este U = I∙R, sau U  R (11)
Rr

3
 E 
Pentru 𝑹 ∈ [𝟎, ∞), 𝑼 ∈ [𝟎, 𝑬), iar I   ,0  (12)
r 
În cazul circuitului electric din Fig. 2, tensiunea electrică între punctele A și B, UAB se numește
tensiune la borne.
De asemenea, modificarea valorii rezistenței R determină modificări ale valorilor atât ale curentului cât
și ale tensiunii.
b) Funcționarea în scurtcircuit.
Dacă rezistența circuitului exterior devine nulă, R = 0, intensitatea curentului prin circuit devine
E
maximă: I sc.  I max.  (13)
r
Practic, scurtcircuitul se realizează unind bornele generatorului cu un conductor electric a cărui
rezistență este neglijabilă, comparativ cu rezistența internă a generatorului.
c) Funcționarea în gol.
Dacă circuitul se întrerupe (circuit deschis), rezistența se consideră infinită: 𝑅 → ∞, iar intensitatea
curentului devine zero, I = 0. Din legea lui Ohm pentru întreg circuitul, rel. (6):
U =E−I∙r (14)
și rezultă UAB = U = E.
5. 3. Legile lui Kirchhoff.
În cele mai multe cazuri, circuitele electrice conțin un număr mare de elemente, ceea ce implică un
număr mare de ramificații.
Un circuit cu cel puțin două ramificații se numește rețea electrică, Fig. 5. În Tabelul 1, am prezentat
elementele caracteristice unei rețele electrice. Tabelul 1.
Element Definiție Exemple
Nod Locul unde se întâlnesc cel puțin A, B, C, D
trei curenți. Se notează cu litere
mari.
Latură, Porțiunea cuprinsă între două AB, BC,
sau noduri. Se notează cu un grup de BD
ramură litere mari.
Este parcursă de același curent.
Ochi, Conturul poligonal închis, I, II, III
sau mărginit de laturile rețelei.
buclă Într-un ochi, fiecare latură este
parcursă o singură dată.
Se notează cu cifre romane.
OBSERVAȚIE. Dacă între două noduri nu sunt conectate elemente de circuit, cele două noduri pot fi
considerate unul singur. De exemplu, nodurile B și C se vor considera un singur nod, pentru ochiul III.
Înainte de a scrie legile lui Kirchhoff trebuie să stabilim:
1. Polaritatea surselor de tensiune electromotoare.
2. Sensul curenților prin fiecare latură, având în vedere și sensul convențional al curentului.
3. Un sens de parcurgere a circuitului. Acest sens este ales arbitrar și în consecință îl vom alege astfel
încât să coincidă cu sensul cât mai multor curenți din laturile ochiului, Fig. 5.
Legea I a lui Kirchhoff, se referă la un nod de rețea:
Suma algebrică a intensității curenților electrici care se întâlnesc într-un nod de rețea este egală cu zero.
i 1 Ii  0
n
(15)
CONVENȚIE PENTRU NODUL DE REȚEA: Curenții care intră în nodul de rețea sunt pozitivi,
iar cei care ies din nodul de rețea sunt negativi.
De exemplu, pentru nodul B și având în vedere această convenția pentru nodul de rețea, legea I a lui
Kirchhoff, se scrie: I1 – I3 – I4 = 0 , ceea ce, din punct de vedere matematic se mai poate scrie și:
I1 = I3 + I4, Fig. 5.
4
Observați că legea I a lui Kirchhoff se mai poate enunța și: suma curenților care intră într-un nod de
rețea trebuie să fie egală cu suma curenților care ies din nod.
OBSERVAȚIE:
1. Legea I a lui Kirchhoff exprimă legea mai generală a naturii: legea conservării sarcinii.
2. Dacă rețeaua are n noduri, legea I a lui Kirchhoff se poate scrie de n – 1 ori.
Legea a II-a a lui Kirchhoff, se referă la un ochi de rețea:
Suma algebrică a tensiunilor electromotoare dintr-un ochi de rețea este egală cu suma algebrică
căderilor de tensiune pe laturile ochiului:
i 1 Ei   j1 I jR j
n m
(16)

CONVENȚII PENTRU OCHIUL DE REȚEA:

1. Valoarea intensității curentului printr-o latură este pozitivă, dacă sensul curentului prin acea
latură coincide cu sensul arbitrar ales. În caz contrar valoarea intensității curentului este negativă.
2. Valoarea tensiunii electromotoare a unei surse este pozitivă dacă sensul ei direct de parcurgere a
curentului coincide cu sensul arbitrar ales. În caz contrar valoarea tensiunii electromotoare este
negativă.
De exemplu, pentru ochiul I și având în vedere convențiile pentru ochiul de rețea, legea a II-a a lui
Kirchhoff se scrie: E1 = I∙r + I1∙R1 + I3∙R3, sau, pentru ochiul III, 0 = – I3∙R3 + I4∙R4, Fig. 5.
OBSERVAȚIE:
1. Legea a II-a a lui Kirchhoff exprimă legea mai generală a naturii: legea conservării energiei.
2. Numărul surselor de tensiune electromotoare nu trebuie să fie egal cu numărul consumatorilor.
Intru-un ochi de rețea, sursele de tensiune electromotoare pot lipsi…în acest caz, evident, suma lor va
fi egală cu zero.
3. Cu ajutorul legii a II-a a lui Kirchhoff se pot obține ecuații independente numai pentru ochiurile
independente – contururi poligonale formate din laturi în care cel puțin una nu aparține și altor
ochiuri.
4. Dacă rețeaua are n ochiuri, legea a II-a a lui Kirchhoff se poate scrie de n ori, pentru fiecare ochi.

6. Aplicații ale legilor lui Kirchhoff.

6.1. Gruparea rezistorilor.
6.1.a) Gruparea serie, Fig. 6. Un circuit serie nu conține nici o ramificație, iar intensitatea curentului
care străbate fiecare rezistor are aceeași valoare, I.
Tensiunea U debitată de sursă se distribuie pe cei trei
rezistori, corespunzător valorii fiecărui rezistor, U 1, U2,
U3, în conformitate cu legea a II-a a lui Kirchhoff:
UAD = U = U1+U2+U3. (17)
Dar, în conformitate cu legea lui Ohm pentru o
porțiune de circuit:
U=I∙RS, U1=I∙R1, U2=I∙R2 și U3=I∙R3. (18)
unde am notat cu RS rezistența echivalentă grupării serie. Dacă înlocuim
rel. (18) în rel. (17) și efectuăm calculele matematice, obținem:
RS=R1+R2+R3 sau R S = ∑ni=1 R i (19)
unde i reprezintă numărul rezistorilor din grupare. În cazul nostru i = 3.
6.1.b) Gruparea paralel, Fig. 7. Circuitul are mai multe ramificații. În
acest caz căderea de tensiune pe fiecare ramură este aceeași: UAD = U.
Pentru nodul A, legea I a lui Kirchhoff se scrie:
I = I1+I2+I3 (20)
Dar, în conformitate cu legea lui Ohm pentru o porțiune de circuit:
U U U U
I , I1  , I2  , I3  (21)
Rp R1 R2 R3
unde am notat cu Rp rezistența echivalentă a grupării paralel.
Dacă înlocuim rel. (21) în rel. (20) și efectuăm calculele matematice, obținem:
5
 1 1 1 1 1 n 1
   sau   i 1 (22)
R p R1 R 2 R 3 Rp Ri
unde i reprezintă numărul rezistorilor din grupare. În cazul nostru i = 3.
OBSERVAȚIE:
1. O grupare serie de rezistori reprezintă un divizor de tensiune.
2. O grupare serie de rezistori reprezintă un divizor de curent.
6.2. Gruparea surselor de tensiune electromotoare.
În practică se folosesc grupări de surse, numite baterii. Aceste grupări sunt folosite pentru a obține în
diferite circuite valori mai mari ale t.e.m. sau ale curentului.
6.2.a) Gruparea serie, Fig. 8, este folosită pentru a obține valori mari ale t.e.m.
Conform legii a II-a a lui Kirchhoff avem:
US=U1+U2+U3 (23)
Scriind legea lui Ohm pentru fiecare sursă în
U1  E1  I  r1
U  E  I  r
 2 2 2
parte, Fig. 8, avem:  (24)
 U 3  E 3  I  r3
U s  E s  I  rs

E s  I  rs  i 1 E i  Ii 1 ri
n n
Înlocuind rel. (24) în rel. (23) obținem: (25)
unde i reprezintă numărul surselor din grupare. În cazul nostru i = 3.
Identificând termenii din membrul stâng cu termenii din membrul drept obținem:
E s  i 1 E i și rs  i 1 ri
n n
(26)
De exemplu, dacă în Fig. 2 sursa de alimentare este o baterie formată din n surse de t.e.m., grupate în
serie, intensitatea curentului prin circuit, conform legii lui Ohm, este dată de relația:
i 1 E i
n
Es
I  (27)
R  rs R  n r
i 1 i
nE
Dacă sursele sunt identice rel. (27) devine: I (27’)
R  nr
6.2.b) Gruparea paralel, Fig. 9, este folosită pentru a obține valori mari ale curentului.
Conform legii I a lui Kirchhoff avem: IP = I1+I2+I3 (28)
Scriind legea lui Ohm pentru fiecare ramură în parte avem:
 E1  U
I1  r
 1
 E2  U
I 2  r
 2
 E3  U
(29)
I 3 
 r3

I  E p  U
 p rp

E p  U E1  U E 2  U E 3  U
Înlocuind rel. (29) în rel. (28) obținem:    (30)
rp r1 r2 r3
Ep U E1 E 2 E 3 1 1 1
sau:      U      (30’)
rp rp r1 r2 r3  r1 r2 r3 

6
Pentru o grupare paralel de n surse, rel. (30’) se scrie:
Ep U n E n 1
   i 1 i  U   i 1 (30”)
rp rp ri ri
Identificând membrul stâng cu membrul drept în rel. (30”) găsim:
n E 1 n 1
E p  rp   i 1 i și, evident  i 1 (31)
ri rp ri
De asemenea, de exemplu, dacă în Fig. 2 sursa de alimentare este o baterie formată din n surse de
t.e.m., grupate în paralel, intensitatea curentului prin circuit, conform legii lui Ohm, este dată de
n E
rp   i 1 i
Ep ri
relația: I  (32)
R  rp n 1
R   i 1
ri
E
Dacă sursele sunt identice rel. (27) devine: I (33)
r
R
n
6.3. Aparate de măsură.
Ampermetrele și voltmetrele sunt aparate electrice de măsură, care funcționează în baza unor
fenomene fizice.
Aparatele electrice de măsură se împart în două categorii: a) analogice și b) digitale.
a) Principiul de funcționare a unui aparat de măsură analogic constă în devierea într-un câmp magnetic
a unei piese mobile (numită și echipaj mobil) legată solidar de un ac indicator, care se poate mișca în
fața unei scale gradate.
b) Principiul de funcționare al unui aparat de măsurară digital constă în transformarea mărimii de
măsurat a cărei variație este continuă în timp, în semnale digitale, prelucrarea specifică a acestora și afișarea
sub o formă numerică.
Construcția ampermetrelor și a voltmetrelor este aproape identică, deosebirea constând în valoarea
proprie a rezistenței interne.
Introducerea unui aparat de măsură în circuit perturbă funcționarea circuitului prin rezistența sa internă.
6.3.a)Ampermetrul.
Se conectează în serie cu consumatorul, Fig. 10.
În absența aparatului de măsură intensitatea curentului prin circuit este I 0:
E
I0  (34)
Rr
Prin conectarea ampermetrului în circuit introducem și rezistența
internă a acestuia, RA. Intensitatea curentului prin circuit devine I:
E
I0  (34’)
RA  R  r
În concluzie, I ≈ I0 doar dacă RA << R + r. Ampermetrele trebuie să aibă rezistență internă cât mai
mică, pentru a nu compromite valoarea curentului prin circuit. Un
ampermetru este considerat ideal dacă are rezistența internă zero, RA = 0.
6.3.b) Voltmetrul.
Se conectează în paralel cu consumatorul, Fig. 11.
În absența aparatului de măsură tensiune electrică pe rezistorul R este U0:
ER
U 0  I0  R  (35)
Rr
Prin conectarea voltmetrului, se introduce în circuit, în paralel cu
rezistorul R și rezistența internă a voltmetrului RV. În acest caz intensitatea curentului prin circuit
devine:

7
 E
I (36)
R RV
r
RR
V
Iar căderea de tensiune pe rezistorul R va fi U:
R E RE
U IR   (37)
R RV R
r r
R  RV R
1
RV
Observați că la numitorul rel. (37) am simplificat forțat primul termen cu R V.
R
Analizând rel. (35) și (37) se observă că U ≈ U0 doar dacă  0 condiție care se realizează doar
RV
dacă RV este mult mai mare decât R, RV >> R. Un voltmetru este considerat ideal dacă are
rezistența internă infinită, R V → ∞.
6.4. Adaptarea aparatelor de măsură.
6.4.a) Șuntul ampermetrelor.
Domeniul de măsurare al acestor aparate este limitat de valoarea rezistenței lor interne, care poate
suporta un anumit curent.
Pentru extinderea domeniului de măsură a unui ampermetru se
conectează în paralel cu rezistența sa internă un rezistor suplimentar,
numit rezistor șunt, sau șunt, engleză: shunt = derivație, Fig. 10.
Curentul de măsurat, I, este de n ori mai mare decât curentul
suportat de aparat, IA: I  n  IA (38)
Aplicând legea I a lui Kirchhoff pentru nodul A obținem:
I  I A  Is (39)
și legea a II-a a lui Kirchhoff, pentru ochiul de circuit:
I A  R A  Is  R s (40)
Din rel. (38) și (39) rezultă: (n  1)  I A  I s (41)
Înlocuind rel. (41) în rel. (40) obținem valoarea rezistenței șuntului:
R
Rs  A (42)
n 1
6.4.b) Rezistența adițională.
Pentru extinderea domeniului de măsură a unui voltmetru se conectează în serie cu rezistența sa internă
un rezistor suplimentar, Fig. 11. Valoarea acestei
rezistențe se numește rezistență adițională.
Tensiunea, U, pe care dorim să o măsurăm este de n ori
mai mare decât tensiunea suportată de aparat, UV:
U  n  UV (43)
Din legea a II-a a lui Kirchhoff: U  Ua  UV (44)
De asemenea, conform legii lui Ohm: U V  I  R V și U a  I  R a (45)
Înlocuind rel. (43) și (45) în rel. (44) rezultă valoare rezistenței adiționale:
R a  (n  1)  R V (46)
7. Energia și puterea curentului electric.
7.1. Energia curentului electric. Efectele curentului au aceeași cauză: câmpul electric care, prin
intermediul ghidajelor de câmp, transmite energia generatoarelor către consumatori.
Ajunsă la consumatori, energia electrică se transformă în :
a) lucru mecanic – în cazul motoarelor electrice;
b) energie termică – în cazul radiatoarelor;
c) energie chimică – încărcarea bateriilor.
8
Să reconsiderăm montajul din Fig. 2. Lucrul mecanic necesar deplasării sarcinii q prin consumatorul R
este: L  q  U AB (47)
unde UAB = U este căderea de tensiune pe consumatorul R.
Variația energiei se măsoară prin lucrul mecanic consumat. Deci energia consumată de consumator în
intervalul de timp Δt = t este: W1  U AB  q  U  I  t (48)
Ținând cont de legile lui Ohm, rel. 5:
U2
W1  I 2  R  t  t (49)
R
Dacă notăm cu W2 energia consumată în baterie în același interval de timp t:
u2
W2  u  I  t (50) sau, W2  I 2  r  t  t (51)
r
Energia consumată în întreg circuitul este: W = W1 + W2 (52)
Dacă în rel. (51) introducem rel. (48) și (50), și ținem cont de rel. 4, obținem:
W = (U + u)∙I∙t = E∙I∙t (53)
Aplicând în continuare legile lui Ohm pentru întreg circuitul obținem:
2 E2
W  I  (R  r )  t  t (54)
Rr
7.2. Puterea curentului electric. Prin definiție puterea reprezintă raportul dintre energie și timp:
W
P (55)
t
Deci, pentru o porțile respective de circuit:
U2
P1  U  I  I 2  R  (56)
R
u2
și P2  u  I  I 2  r  (57)
r
E2
Iar, pentru întreg circuitul: P  P1  P2  E  I  I 2  (R  r )  (58)
Rr
Din cele discutate mai sus se poate defini randamentul circuitului electric, conform definiției
randamentului, raportul dintre energia utilă și energia consumată:
W R
 1  (59)
W Rr
Din rel. 59 observăm că randamentul unui circuit crește dacă:
1. crește rezistența R a consumatorului;
2. scade rezistența internă r a sursei.
OBSERVAȚIE: Unitatea de măsură pentru energie, deci și pentru energia electrică este joule, J.
Din rel. 55se observă că 1J = 1 W∙s, unitate de măsură care este acceptată (tolerată) pentru energia
electrică. Astfel: 1 kW∙h = 3,6∙106 J.
Atențiune! Când vă citiți facturile de gaze sau de lumină aveți grijă cum faceți conversia
din kW∙h în J și invers.
8. Efectul termic al curentului. Legea lui Joule.
La trecerea curentului electric printr-un conductor acesta se încălzește.
Legea lui Joule: Cantitatea de căldură degajată este proporțională cu pătratul intensității curentului
care străbate conductorul, cu rezistența conductorului și timpul cât curentul străbate conductorul:
Q = I2 ∙ R ∙ t (60)

9. Teorema transferului optim de putere.

Puterea transmisă de sursă consumatorului (circuitului exterior) este:

9
 E2  R
P1  I 2  R  (61)
R  r 2
sau, dacă facem calculele matematice:
P1  R 2  2  P1  r  E 2  R  P1  r 2  0 (62)
Se observă că am obținut o ecuație de gradul doi în R. Soluțiile ecuației sunt:

R 1, 2 
E 2

 2  P1  r  E  E 2  4  P1  r
(63)
2  P1
Dar R nu poate avea decât valori reale și pozitive. Această condiție impune ca:
E 2 − 4 ∙ P1 ∙ r ≥ 0 (64)
2
E
sau: P1  (65)
4r
De unde rezultă teorema transferului maxim de putere:
E2
Pmax .  (66)
4r
Dacă admitem că P1 = Pmax., rel. (61) și (66), atunci:
E2  R E2
 (67)
R  r 2 4  r
Din rezolvarea ecuației (66) rezultă că transferul maxim de putere se realizează atunci când:
R=r (68)
Dacă avem în vedere formula randamentului unui circuit electric, rel. (59), observăm că randamentul
circuitului electric este maxim atunci când se realizează transferul optim de putere, R = r:
ηmax. = 0,5 (69)
Atențiune! Puterea debitată de sursă este:
E2
P  EI  (70)
2r
10. Efectul chimic al curentului. Electroliți. Disocierea electrolitică. Electroliza.
10.1 Electroliții sunt substanțe care conțin ioni pozitivi și negativi liberi, mobili. Aceștia există sub
două forme: a) în soluții sau în stare lichidă (topituri);
b) în stare solidă, de exemplu sarea de bucătărie.
Electroliții au ca principală și definitorie caracteristică, proprietatea că la aplicarea unei tensiuni
electrice asupra sa, ca urmare a câmpului electric ce acționează, în electroliți iau naștere curenți
electrici între punctele (electrozi) de aplicare a tensiunii.
Proprietatea soluțiilor de electrolit de a conduce curentul electric poate fi caracterizata și evaluata
cantitativ prin conductivitatea lor electrică.
Soluțiile de electrolit sunt conductori ionici (de ordin II) și la fel ca în cazul conductorilor metalici
(de ordin I) li se aplica legea lui Ohm : E = I∙R
unde, E - tensiunea exprimată în volți, R - rezistenta electrică exprimată în ohmi, iar I - intensitatea
curentului exprimată în amperi.
Rezistența conductorilor de ordin I (conductorii metalici sau electronici) este data de rel. (8).
În cazul conductorilor de ordinul II, mărimile caracteristice sunt inversul rezistivității ρ,
conductivitatea σ, rel. (9’) și inversul rezistenței R, conductanța, G:
1 1
G sau  (71)
R 
Evident: [G]S.I. = 1Ω−1 , respectiv [σ]S.I. = 1Ω−1 ∙ m−1 ,
Conductivitatea soluțiilor de electroliți variază cu concentrația c, σ = σ(c), crescând odată cu creșterea
concentrației, atingând un maxim și apoi scăzând cu creșterea în continuare a concentrației.
Maximul conductivității depinde de natura electrolitului și de temperatură. Variația este mai mare
pentru electroliții tari (mai concentrați) decât pentru cei slabi (mai diluați). În general, în soluții
diluate, σ crește cu concentrația, deoarece crește numarul unităților conductoare (numărul purtătorilor
10
de sarcină liberi: ionii + și –), iar în soluții concentrate, σ scade cu concentrația, deoarece intervine
procesul de asociere a ionilor de sarcini opuse în compuși neconductori.
10. 2 Disociația electrolitică este fenomenul de separare a unei substanțe ionice în ioni pozitivi și
negativi. Efectul disociației constă în obținerea unui amestec de ioni pozitivi și negativi , care se mișcă
haotic în absența unui câmp electric.
În stare de echilibru dinamic electroliții sunt sediul unor disocieri și recombinări simultane,
concentrația ionică rămânând constantă.
Deoarece purtătorii de sarcină sunt fragmente de molecule, conductibilitatea electrolitică este legată și
de un transport de substanță.
10. 3 Electroliza este fenomenul de dirijare a celor două tipuri de ioni către cei doi electrozi și
transformarea lor în atomi, sau radicali, prin neutralizare.
Reacția chimică produsă în electroliți la trecerea curentului electric se
numește electroliză.
În orice electrolit, sub acțiunea câmpului electric dintre electrozi, ionii
pozitivi se deplasează în sensul curentului electric, în sensul câmpului
electric, iar ionii negativi în sens invers.
Vasul în care se realizează fenomenul de electroliză a fost numit de M.
Faraday voltametru, în amintirea fizicianului italian A. Volta, Fig. 12.
Cei doi electrozi care se introduc în vasul (sau cuva) de electroliză se
numesc anod – electrodul de intrare a curentului, electrodul pozitiv și catod – electrodul de ieșire a
curentului, electrodul negativ.
Ionii negativi, care se deplasează la anod se numesc anioni, iar ionii pozitivi, care se deplasează la
catod se numesc cationi. Ajunși la cei doi electrozi, dacă acesta este confecționat din materiale care nu
interacționează cu soluția electrolitică, anionii și cationii suferă reacții chimice și devin neutri din
punct de vedere electric.
• La catod, cationii suferă o reacție chimică de reducere, de primire de electroni de la catod devin
neutri din punct de vedere electric și se depun pe catod.
• La anod, anionii suferă o reacție chimică de oxidare, de cedare de electroni către anod, devenind,
de asemenea neutri din punct de vedere electric.
10. 4 Legile electrolizei.
Legea I. Cantitatea de substanță depusă la catod, într-un interval de timp, este direct proporțională cu
sarcina electrică care trece prin cuva de electroliză în intervalul de timp considerat:
m = K∙Q = K∙I∙t (72)
unde K este o constantă numită echivalent electrochimic.
Legea a II-a. Echivalentul electrochimic este direct proporțional cu numărul de masă al substanței, A și
invers proporțional cu valența substanței, n:
1 A
K  (73)
F n
F este o constantă de proporționalitate, numită numărul lui Faraday, F = 96 500 C/echivalent-gram.
10. 5 Aplicațiile electrolizei
Electrochimia. Aplicarea electrochimiei permite obținerea pe o cale relativ simplă și ieftină a unor
cantități mari de produse importante, cum sunt hidrogenul, oxigenul, clorul, hidroxizii alcalini,
peroxizii, oxiclorurile etc.
Prin electroliza substanțelor topite se obțin: sodiu, calciu, magneziu, aluminiu și alte metale.
Datorită metodelor electrochimice s-a reușit obținerea pe scară industrială a unor metale ca: bariu,
cesiu, litiu etc.
Electrometalurgia, metalele din grupele I, a II-a și a III-a principală se obțin industrial prin
electroliza topiturilor. Cu toate că prin aceste procese electrochimice se consumă mari cantități de
energie electrică, ele sunt utilizate pe scară largă întrucât permit obținerea metalelor pure necesare în
tehnică. Procedeele electrochimice sunt singurele care fac posibilă obținerea metalelor cu potențial de
oxidare mare.
Electrorafinarea este o aplicație a electrolizei cu anozi activi, electrozi care se consumă în decursul
electrolizei. Această metodă este utilizată în procesul de obținere a cuprului de mare puritate a
11
aluminiului precum și pentru recuperarea metalelor prețioase. De fapt, rafinarea electrolitică reprezintă
ultima etapă în procesul de electrometalurgie.
Electroplacarea, sau galvanostegia, constă în aplicarea unui strat fin, ornamental și protector al unui
metal pe altul. Este o tehnică comună utilizată pentru a îmbunătăți aparența și durabilitatea unor
obiecte metalice. De exemplu aurul și platina sunt aplicate pe bijuterii fabricate din materiale ieftine.
Grosimea acestor straturi variază între 0.03 și 0.05 mm.

11. Probleme rezolvate și comentate:

1. Un număr N = 10 generatoare identice, având fiecare tensiunea electromotoare E = 2,4 V și r = 0,4
Ω, se leagă în serie la bornele
circuitului din Fig. 1Ra).
Rezistorul care are rezistența
R 0  6  este confecționat dintr-
un fir metalic cu lungimea l = 50
cm și aria secțiunii transversale S
= 0,1 mm2. Să se calculeze:
a) Rezistivitatea electrică a
materialului din care este confecționat rezistorul. b) rezistența echivalentă a grupării de rezistoare când
comutatorul K este închis. c) Intensitatea curentului electric prin circuit, când comutatorul K este
deschis. d) Tensiunea electrică între punctele A și B, când comutatorul K este închis.
Rezolvare:
În Fig. 1Ra) am indicat sensul curenților prin circuit și am ales un sens arbitrar de parcurgere al
circuitului.
a) Rezistivitatea se calculează aplicând rel. (8), de unde rezultă:
R  S 6  0,1  10 6
 0  2
 12  107   m
l 50  10
b) Observăm că, între punctele A și C, cele trei rezistoare sunt grupate: primele două în serie, cu a treia
în paralel. În Fig. 1Rb) am desenat circuitul echivalent. În acest caz rezistența echivalentă a grupării va
fi o rezistență echivalentă paralel:
1 1 1 1 1 1 3 2 R0
      și deci: R e   4
Re Rp Rs R0 2 R0 R0 2 R0 3
c) În acest caz, rezistența circuitului exterior este R s  2  R 0 . Intensitatea curentului se determină
NE 10  2,4
aplicând direct legea lui Ohm: I   1,5 A
R s  N  r 2  6  10  0,4
d) Tensiunea electrică între punctele AB reprezintă, de fapt, căderea de tensiune pe rezistorul R0, UAB.
Adică: U AB  I1  R 0 . Observați că trebuie să-l calculăm pe I1. Pentru aceasta vom aplica legile lui
I  I1  I 2 , legea I, scrisă pentru nodul A
Kirchhoff. Din Fig. 1Ra) avem: 
I1  2R 0   I 2  R 0 , legea a II  a , scrisă pentru ochiul I
I
De unde rezultă: 2I1  I 2 , sau I  3I1 , respectiv: I1   0,5 A , iar U AB  I1  R 0  3 V
3
2. Două becuri, cu puterile nominale 𝑃1 = 100 𝑊 și 𝑃2 = 60 𝑊 sunt legate în serie și sunt conectate la
bornele unei surse cu t.e.m. E = 100 V. Puterea electrică dezvoltată de
sursă are valoarea 𝑃 = 200 𝑊. Ambele becuri funcționează la
parametri nominali. Determinați: a) Valoarea rezistenței interne a
sursei, r. b) Valoarea tensiunii la bornele sursei, U. c) Valorile
rezistențelor electrice ale filamentelor celor două becuri în regim de
funcționare, R1 și R2. d) Randamentul circuitului, η.
Rezolvare:
În Fig. 2R am reprezentat schema circuitului și am indicat sensul curentului prin circuit.

12
a) Puterea dezvoltată de sursă se va distribui pe toți consumatorii din circuit: pe cele două becuri, plus
pe rezistența internă a sursei.
Deci: P  P1  P2  Pint .
Pe de altă parte tot P = E ∙ I, rel. (58), iar Pint = r ∙ I 2 , conform
rel. (56) și (57)
P P
Din aceste relații deducem: r  int2 . , respectiv: Pint .  P  P1  P2  40 W și I   2 A .
I E
P (P  P1  P2 )  E 2
Cu aceste ecuații rezultă r  int2 .   10  .
I P2
b) Tensiunea la borne este dată de relația: U  U AC  E  I  r  80 V
 P1
P1  R 1  I  R 1  I 2  25 
2

c) Valorile rezistențelor filamentelor becurilor sunt date de relațiile: 

P  R  I 2  R  P2  15 
 2 2 2
I2
Putilă P  P2
d) Randamentul η este dat de raportul:    1  0,8 sau 80 %
Pconsumată P
R1  R 2
Observați că randamentul se mai poate calcula și:    0,8
R1  R 2  r
12. ACTIVITĂŢI DE FIXARE A CUNOŞTINŢELOR ŞI EVALUARE.
a) Răspundeți la următorii itemi:
1. Ce este curentul electric?
2. Ce este gazul electronic și de ce se numește așa?
3. Definiți mărimea fizică intensitatea curentului electric și precizați unitatea de măsură.
4. Ce este un circuit electric?
5. Ce este o sursă de energie electrică?
6. Dați exemple de surse de energie electrică.
7. Enunțați legea lui Ohm pentru întreg circuitul, precizând semnificația și unitățile de măsură ale
mărimilor fizice respective.
8. Descrieți funcționarea în regim sarcină a unui circuit electric.
9. Descrieți funcționarea în regim de scurtcircuit a unui circuit electric.
10. Descrieți funcționarea în gol a unui circuit electric.
11. Ce este un nod de rețea?
12. Ce este o latură (ramură) a unei rețele electrice?
13. Ce este un ochi (o buclă) de rețea?
14. Enunțați legea I a lui Kirchhoff.
15. Precizați ce lege generală a naturii exprimă legea I a lui Kirchhoff.
16. Enunțați legea a II-a a lui Kirchhoff.
17. Precizați ce lege generală a naturii exprimă legea a II-a a lui Kirchhoff.
18. Desenați o grupare serie de rezistori și precizați care este relația de calcul rezistenței echivalente.
19. Desenați o grupare paralel de rezistori și precizați care este relația de calcul rezistenței echivalente.
20. Cum se conectează într-un circuit electric aparatele de măsură voltmetrul și ampermetrul?

b) Rezolvați următoarele probleme:

1. Două conductoare electrice confecționate din același material au raportul lungimilor l1/l2=4 și
raportul diametrelor d1/d2=2. Să se calculeze raportul rezistențelor electrice: R1/R2.
2. Dacă simbolurile mărimilor fizice și ale unităților de măsură sunt cele utilizate în manualele de
fizică, precizați care este unitatea de măsură a mărimii I∙Δt.
3. Un bec are la temperatura t0 = 00 C rezistența electrică R0 = 37,5 Ω. Dacă la bornele lui se aplică
tensiunea U = 60 V atunci puterea consumată de bec este P = 30 W. Considerând coeficientul de
temperatură al rezistivității filamentului α = 10-3 grad-1 și neglijând modificarea dimensiunilor
13
filamentului cu temperatura, calculați temperatura filamentului.
R: T = 2200 K
4. Trei generatoare electrice identice sunt grupate în paralel. Tensiunea electromotoare a unui
generator are valoarea E = 12 V, iar rezistența internă a acestuia r = 3Ω. Calculați tensiunea
electromotoare echivalentă și rezistența internă echivalentă a grupării
R: Ee = 12 V, re = 1Ω
5. Un aparat electric consumă puterea P = 76 W atunci când este conectat la bornrle unui generator
prin intermediul unui conductor având rezistența electrică totală R1. Tensiunea la bornele generatorului
este egală cu U = 80 V. Dacă 5% din tensiunea U se pierde pe conductoarele de legătură, determnați:
a) intensitatea curentului electric prin consumator;
b) rezistența electrică R1 a conductoarelor de legătură;
c) rezistența R a consumatorului;
d) t.e.m. a generatorului, știind că puterea disipată în interiorul generatorului este de 19 ori mai mică
decât puterea disipată de consumator.
R: a) I = 1A; b) R1 = 4 Ω; c) R = 76 Ω d) E = 84 V
6. Un număr de n=10 generatoare electrice identice, cu tensiunea electromotoare E = 2,4 V și r = 0,4
Ω se leagă în serie la bornele circuitului din figură. Rezistorul are rezistența R 0 = 6 Ω, este confecționat
dintr-un fir metalic cu lungimea l = 50 cm și aria secțiunii S = 0,1
mm2. Calculați:
a) rezistivitatea electrică a materialului din care este confecționat
rezistorul;
b) rezistența echivalentă a grupării de rezistoare când comutatorul K
este închis;
c) intensitatea electrică a curentului prin circuit când comutatorul K
este deschis;
d) tensiunea electrică între punctele A și B când comutatorul K este închis.
R: a) ρ = 12∙10-7 Ω∙m; b) Re = 4 Ω; c) I = 1,5 A; U AB = 6 V
7. Două becuri cu puterile nominale P1 = 100 W și P2 = 60 W sunt legate în serie și sunt conectate la
bornele unei surse de t.e.m. E = 100 V. Puterea electrică furnizată de sursă are valoarea P = 200 W.
Ambele becuri funcționează la parametri normali. Calculați:
a) valoarea rezistenței interne a sursei;
b) valoarea tensiunii la bornele sursei;
c) valorile rezistențelor electrice ale filamentelor celor două becuri;
d) randamentul circuitului.
R: a) r = 10 Ω; b) U = 80 V; c) R1 = 25 Ω, R2 = 15 Ω; d) η = 80%.
8. În rețeaua electrică din figura alăturată R1 = 7 Ω, R2 = 6Ω, Valoarea tensiunii electromotoare a
generatorului este E = 12 V, iar intensitatea curentului prin ramura
principală este I = 1,2 A. Daterminați:
a) rezistența echivalentă a grupării rezistorilor R1, R2, R3;
b) intensitatea curentului prin prin rezistorul R2 ;
c) rezistența internă a generatorului;
d) tensiunea electrică la bornele rezistorului R2.
9. Un circuit electric este alcătuit din trei consumatori de rezistențe egale, R = 60 Ω, legați în paralel.
Generatorul de t.e.m. continuă, E = 22 V, care alimentează circuitul are rezistența internă r = 2 Ω.
Calculați: a) puterea dezvoltată de sursă; b) energia electrică consumată de unul dintre consumatori în
timpul Δt = 30 s; c) puterea electrică totală dezvoltată de toți consumatorii din circuit; d) randamentul
circuitului electric.
10
R: a) P  22 W ; b) W  200 J ; c) Pc  20 W ; d)    90,9 %
11
10. O baterie având t.e.m. E = 32 V alimentează un rezistor R. Tensiunea la bornele bateriei este
U = 30 V, iar puterea dezvoltată de rezistor este P = 15 W. Calculați: a) energia consumată de rezistor
în intervalul de timp Δt = 1 min; b) valoarea intensității curentului prin circuit; c) rezistența internă a

14
bateriei. d) Se leagă în paralel cu primul rezistor un al doilea rezistor cu rezistența R1 = 30 Ω. Precizați
dacă randamentul circuitului crește, scade sau rămâne constant. Justificați răspunsul.
 8
R: a) W = 900 J; b) I = 0,5 A; c) r = 4 Ω; d) 2   1 , randamentul scade.
1 9
11. O baterie este formată din 6 surse identice caracterizate de valorile E = 2 V și r = 0,1 Ω. Sursele
sunt legate astfel: 2 ramuri legate în paralel, fiecare ramură conținând 3 surse grupate în serie. Bateria
astfel formată alimentează patru rezistori cu rezistențele R1 = 10Ω, R2 = 20Ω, R3 = 40Ω și R4 = 80Ω.
Aceștia sunt legați astfel: R1 și R2 în paralel cu R3 și R4 în paralel, cele două grupări paralel fiind
înseriate. a) Desenați schema circuitului electric. Calculați: b) intensitatea curentului prin ramura
principală; c) tensiunea electrică la bornele unei surse; d) intensitatea curentului electric prin una din
surse, dacă la bornele ei se conectează un conductor de rezistență electrică neglijabilă. (Curentul de
scurtcircuit.)
R: a) Desenul. b) I  0,63 A ; c) U AB  1,94 V ; d) I sc  20 A
12. La bornele unei baterii formată din n = 20 elemente, legate în serie, fiecare având t.e.m. E = 1,5 V
și rezistența internă r = 0,15 Ω, se conectează un rezistor, cu rezistența R = 20 Ω, în paralel cu un fir
metalic de lungime l1 = 450 m, secțiune S = 0,30 mm2 și rezistență R1 = 30 Ω. Se cere: a) tensiunea U
la bornele rezistorului; b) intensitățile I și I 1 ale curenților prin rezistor, respectiv prin fir;
c) rezistivitatea ρ a firului; d) puterea electrică P și căldura Q degajată în rezistor în timpul t = 20 min.;
e) ce lungime l2 ar trebui să aibă firul pentru ca tensiunea la bornele rezistorului să scadă la valoarea
U’ = 0,9 U.
R: a) U = 24 V; b) I = 1,20 A, I1 = 0.80 A; c) ρ = 20∙10-9 Ω∙m; d) P = 28,8 W, Q = 34,6 kJ;
e) l2 = 188,4 m.
13. Se consideră un circuit format din două voltametre legate în paralel, având rezistențele R 1 = 20 Ω
și R2 = 30 Ω, alimentate de la o baterie cu t.e.m. E = 90 V și rezistența internă r = 6 Ω. Se cere:
a) rezistența totală a circuitului; b) intensitatea curentului care trece prin fiecare voltametru;
c) cantitatea de cupru depusă în voltametre în timpul t = 10 min. Echivalentul electrolitic al cuprului
este K = 0,30 mg/C.
R: a) R = 18 Ω; b) I1 = 3 A, I2 = 2 A; c) m = 0,90 g;

BIBLIOGRAFIE:
Rezolvările integrale ale problemelor, dar și alte probleme le găsiți la adresele:
1. http://www.manualdefizica.ro/category/bacalaureatul-la-fizica/subiecte-bac/electricitate și
2. http://www.manualdefizica.ro/category/bacalaureatul-la-fizica/subiecte-
bac/electricitate/raspunsuri-electricitate
3. D. Borșan, A. Costescu, M. Petrescu-Prahova, M. Sandu – Fizică, manual pentru clasa a X-a,
EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, R.A. BUCUREȘTI, 1966.
4. N. Gherbanovschi – FIZICĂ, manual pentru clasa a X-a, F1, editura NICULESCU, 2004
5. A. Hristev – PROBLEME DE FIZICĂ DATE LA EXAMENE, EDITURA TEHNICĂ,
București 1984
6. M. von Laue – Istoria fizicii, Editura științifică, București, 1965
7. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/182915/electricity/71564/Conductors-insulators-and-
semiconductors
8. http://www.aplusphysics.com/courses/honors/circuits/circuits.html
9. http://ro.wikipedia.org/wiki/Electroliz%C4%83

15
TRANSFORMAREA TRIUNGHI – STEA

Relații de echivalare

O porțiune de rețea alcătuită din trei rezistoare conectate pe laturile unui triunghi poate
fi echivalată cu un ansamblu format din alte trei rezistoare dispuse în stea. În figura de
mai jos prezentăm modul în care triunghiul ABC din figura (a) se echivalează cu steaua
ABC din figura (c).

Cele două conexiuni (triunghi și stea) sunt echivalente dacă rezistența echivalentă
măsurată între oricare două puncte este aceeași și în montajul triunghi și în montajul
stea, Re _ triunghi  Re _ stea .
Conexiune între punctele A și B (figura
alăturată):
În figura (a): rezistoarele RCA și RBC sunt
parcurse de același curent electric, I ACB ,
deci sunt conectate în serie, având rezistența
echivalentă  RBC  RCA  . Această grupare
serie este conectată în paralel cu rezistorul
RAB , având aceeași tensiune la borne, U.
Așadar:
RAB  RBC  RCA 
Re _ triunghi _ AB  .
RAB  RBC  RCA
În figura (b): rezistoarele Ra și Rb sunt
parcurse de același curent electric deoarece

1
DCI@2020
rezistorul Rc nu este inclus într-un circuit închis, deci prin rezistorul Rc nu trece curent
electric. Așadar:
Re _stea_ AB  Ra  Rb .

RAB  RBC  RCA 

Din Re _stea_ AB  Re _ triunghi _ AB  Ra  Rb  1
RAB  RBC  RCA

Conexiune între punctele B și C (figura

alăturată):
În figura (a): rezistoarele RAB și RCA sunt
parcurse de același curent electric, I BAC , deci
sunt conectate în serie, având rezistența
echivalentă  RAB  RCA  . Această grupare serie
este conectată în paralel cu rezistorul RBC ,
având aceeași tensiune la borne, U. Așadar:
RBC  RAB  RCA 
Re _ triunghi _ BC  .
RAB  RBC  RCA
În figura (b): rezistoarele Rb și Rc sunt
parcurse de același curent electric deoarece
rezistorul Ra nu este inclus într-un circuit
închis, deci prin rezistorul Ra nu trece curent
electric. Așadar:
Re _stea_ BC  Rb  Rc .

RBC  RAB  RCA 

Din Re _stea_ BC  Re _ triunghi _ BC  Rb  Rc   2
RAB  RBC  RCA

2
DCI@2020
Conexiune între punctele C și A (figura
alăturată):
În figura (a): rezistoarele RAB și RBC sunt
parcurse de același curent electric, I ABC , deci
sunt conectate în serie, având rezistența
echivalentă  RAB  RBC  . Această grupare serie
este conectată în paralel cu rezistorul RCA ,
având aceeași tensiune la borne, U. Așadar:
RCA  RAB  RBC 
Re _ triunghi _ CA  .
RAB  RBC  RCA
În figura (b): rezistoarele Ra și Rc sunt
parcurse de același curent electric deoarece
rezistorul Rb nu este inclus într-un circuit
închis, deci prin rezistorul Rb nu trece curent electric. Așadar:

Re _stea_ CA  Ra  Rc .

RCA  RAB  RBC 

Din Re _stea_ CA  Re _ triunghi _ CA  Ra  Rc   3
RAB  RBC  RCA
Adunăm relațiile (1), – (2) și (3):
RAB  RBC  RCA 
Ra  Rb 
RAB  RBC  RCA
 RBC  RAB  RCA 
 Rb  Rc 
RAB  RBC  RCA
RCA  RAB  RBC 
Ra  Rc 
RAB  RBC  RCA
RAB RBC  RAB RCA  RBC RAB  RBC RCA  RCA RAB  RCA RBC
și obținem: 2 Ra  
RAB  RBC  RCA

RAB RCA
Ra  (4)
RAB  RBC  RCA

3
DCI@2020
Analog se obțin:
RAB RBC
Rb  (5)
RAB  RBC  RCA
și respectiv:
RBC RCA
Rc  (6)
RAB  RBC  RCA

În concluzie, relațiile de
transformare arată că o
rezistență de pe stea este egală
cu produsul celor două
rezistențe alăturate de pe
triunghi, raportat la suma
tuturor rezistențelor de pe
triunghi, așa cum observăm în
exemplul din imaginea
alăturată.

4
DCI@2020
TRANSFORMAREA STEA – TRIUNGHI

Relații de echivalare

O porțiune de rețea alcătuită din trei rezistoare conectate în stea poate fi echivalată cu
un ansamblu format din alte trei rezistoare dispuse pe laturile unui triunghi. În figura de
mai jos prezentăm modul în care steaua ABC din figura (a) se echivalează cu triunghiul
ABC din figura (c). Practic, este vorba de transformarea inversă transformării triunghi-
stea.

Cele două conexiuni (triunghi și stea) sunt echivalente dacă rezistența echivalentă
măsurată între oricare două puncte este aceeași și în montajul triunghi și în montajul
stea, Re _ triunghi  Re _ stea , iar relațiile (4), (5) și (6) aflate anterior rămân valabile. Din
aceste relații vom exprima rezistențele de pe triunghi, RAB , RBC și RCA în funcție de
rezistențele de pe stea, Ra , Rb și Rc .
RAB RCA
 Ra (7)
RAB  RBC  RCA
RAB RBC
 Rb (8)
RAB  RBC  RCA
RBC RCA
 Rc (9)
RAB  RBC  RCA
RAB Ra RAB Rc
Raportăm relațiile (7) și (9) și obținem:   RBC  (10)
RBC Rc Ra
RAB Rb RAB Rc
Raportăm relațiile (8) și (9) și obținem:   RCA  (11)
RCA Rc Rb

5
DCI@2020
Înlocuim relațiile (10) și (11) în relația (9):
RAB Rc RAB Rc

Ra Rb 2
RAB Rc2  R R 
 Rc   RAB Rc 1  c  c  
RAB Rc RAB Rc Ra Rb  Ra Rb 
RAB  
Ra Rb

Ra Rb  Rc Rc 
RAB  1    
Rc  Ra Rb 

Ra Rb
RAB   Ra  Rb (12)
Rc
Analog se obțin:
Rb Rc
RBC   Rb  Rc (13)
Ra
și respectiv:
Rc Ra
RCA   Rc  Ra (14)
Rb
În concluzie, relațiile de
transformare arată că o
rezistență de pe triunghi este
egală cu produsul celor două
rezistențe alăturate de pe
stea, raportat la cea de-a treia
rezistență, la care se adună
suma celor două rezistențe
alăturate de pe stea, așa cum
observăm în exemplul din
imaginea alăturată.

6
DCI@2020
EXEMPLU
Considerăm șase rezistori conectați pe laturile unui
tetraedru, ca în figura alăturată („vedere de sus” a
tetraedrului). Să se determine rezistența echivalentă
între vârfurile A și B ale tetraedrului, Re_AB .

Metoda I: transformarea unui triunghi în stea

În Fig. (a) s-a transformat triunghiul ACV în
steaua la care am notat cu S nodul din centru.
Calculăm rezistențele de pe stea:
2R  R R
Ra   Ra  ,
2R  R  R 2
2R  R R
Rc   Rc  ,
2R  R  R 2
RR R
Rv   Rv  .
2R  R  R 4
Înlocuim triunghiul cu steaua și observăm în
Fig. (b) că avem două grupări serie, S-C-B și
respectiv S-V-B, deoarece punctele C și
respectiv V nu sunt noduri. Calculăm cele două
rezistențe echivalente ale grupărilor serie:
3R
RSCB  Rc  R  RSCB  ,
2
9R
RSVB  Rv  2 R  RSCB  .
4
În Fig. (c) avem o grupare în paralel a celor
două rezistoare cu rezistențele electrice RSCB și
RSVB. Calculăm rezistența echivalentă a
grupării paralel:
1 9R
RSB   RSB  .
2 4 10

3R 9 R
7
DCI@2020
În Fig. (d) avem o grupare serie alcătuită din Ra și RSB, cu rezistența echivalentă:
R 9R 14 R
RASB    RASB  .
2 10 10
În final, în Fig. (e) observăm o grupare paralel alcătuită din RASB și R, cu rezistența
echivalentă:
1 7R
Re_AB   Re_AB  .
10 1 12

14 R R

Metoda II: transformare stea – triunghi

Rezistența echivalentă, Re_AB , poate fi
calculată și utilizând transformarea stelei cu
centrul în V într-un triunghi (ABC), așa cum
vedem în Fig. (a). Calculăm rezistențele de pe
triunghi:
R  2R
RAB   R  2R  RAB  5 R,
R
2R  R
RBC   2R  R  RBC  5 R,
R
RR 5R
RCA  RR  RCA  .
2R 2
În Fig. (b) observăm că avem trei grupări de
rezistori în paralel, între nodurile A - B, C - B
și respectiv A - C. Calculăm rezistențele
echivalente ale acestor grupări, notate în Fig.
(c) cu Rp1, Rp2 și respectiv Rp3:
5R  R 5R
Rp1   Rp1  ,
5R  R 6
5R  R 5R
Rp2   Rp2  ,
5R  R 6
5R
 2R
10 R
Rp3  2  Rp3  .
5R 9
 2R
2
În Fig. (c) avem o grupare serie alcătuită din Rp3 și Rp2, cu rezistența echivalentă:

8
DCI@2020
 10 R 5R 35 R
Rs    Rs  .
9 6 18
În final, în Fig. (d) observăm o grupare paralel alcătuită din Rp1 și Rs, cu rezistența
echivalentă:
1 35R 7R
Re_AB    Re_AB  .
6 18 60 12

5R 35R
Observăm că cele două metode conduc la același rezultat.

9
DCI@2020