Introducere

Educația este tehnica colectiva pin care o societate își inițiază tânără generație in valorile
si procedeele ce caracterizează viată civilizație sale.
Fără a fi obligatorie prin lege, educația avea un rol foarte important in viața cotidiana a
vechilor greci. Drept mărturie, peste veacuri, stau scenele pictate pe vasele de lut încă din anii
500I.Hr., găsite in urma săpăturilor arheologice.
Istoria educației Greciei antice constituie trecerea progresivă de la o cultură de nobili
războinici cu o educație militară orientată mai degrabă spre formarea caracterului, a dezvoltării
vigorii fizice și a îndemânării, la o cultură de scribe cu o educație dominată de tehnica scrierii și
dezvoltării inteligenței și cunoașterii.
După perioada „obscura” din civilizația myceniana, viitoarea civilizație greaca formează
o noua cultura si o noua educație din care face parte marele clasic Homer.
In epoca homerica, cunoscuta in istoriografie si de cea de dinaintea constituirii polisurilor
propriu-zise, educația îmbracă forme tradiționale, militare si religioase. Denumirea de epoca
homerica, data de istorici, se justifica prin faptul ca in aceasta perioada, foarte puțin cunoscuta,
singurele informații proveneau din cele doua epopei homerice „Iliada si Odiseea”. După
compunerea lor, scoli specializate de recitatori le-au transmis pana in secolul al VI-lea i.Hr., când
au fost înregistrate in scris și textele lor au circulat in întreaga lume greaca. Aspectele dominante
ale vieții cotidiene dusa de eroii homerici erau ceremoniile, jocurile, divertismentele muzicale,
dansul și concursurile de elocventa desfășurate la curte. Prin urmare, educația trebuia sa răspundă
unor astfel de nevoi, in deosebi rafinarea manierelor printre care politețea și curtoazia ce îl
caracterizează atât de bine per Ahile, eroul lui Homer. O atenție deosebita era acordata cultivării
abilitaților privind ținuta in societate si reacțiile comportamentale in situațiile neprevăzute. Așa
se prezinta figura ideala a „cavalerului” epocii homerice. Etica de tip cavaleresc rămâne pentru
multa vreme in centrul idealului grec de personalitate umana.
Cu Homer se poate spune deci că începe istoria educației, pentru că de la el începe
tradiția culturii grecești iar mărturia sa este cel mai vechi document per care îl putem interoga cu
folos asupra educației arhaice.
 Educația in Grecia antica poate fi definita ca fiind una cu caracter practic si aplicat
deoarece privea atât individul cât si cetatea din care acesta făcea partea si interesul ei. In funcție
de particularitățile locale si de evoluția istorica a fiecărui oraș însă, se pot distinge diferite
modalități prin care aceasta se manifesta.
In epoca clasica, acolo unde rolul statului ajungea covârșitor, precum in Sparta, valorile
se impuneau prin prestigiul lor mitic si prin ascultare de legi, iar in alte polisuri, in special la
Atena, individul avea o libertate de alegere si de exprimare mult mai mare. Din punct de vedere
organizatoric, politic si moral, sistemul educativ al celor doua polisuri era deci mult diferit unul
de altul.

Capitolul I. Educația spartana

Sparta se configurează ca o etapă fundamentală în istoria educației, deoarece ne permite
sa cunoaștem cultura și sistemul educativ al unei civilizații arhaice. Aceasta este în principal un
stat războinic iar puterea sa militara i-a permis să cucerească și sa păstreze un teritoriul vast în
Grecia antică. De aici, se poate deduce că educația tânărului spartan din epoca arhaică era în
principal cea militară, a uceniciei, directă sau indirectă în meseria armelor și nu cea a unui
cavaler ca în epoca homerică.
Cultura spartană nu era totuși doar cea fizică și puțin instruită; aflăm de la Plutarch spre
exemplu că în secolul VII a.Chr şi la începutul secolului VI a.Chr, Sparta era și o veritabilă
capitală muzicala a Greciei. Aici s-au dezvoltat primele doua școli, prima, cea a lui Terpandros,
care se caracterizează prin solo vocal sau instrumental, iar a doua „ catastasă”, dedicată în special
lirismului coral.
Viată artistică şi sportivă a Spartei arhaice se concretizează în manifestări politice şi
religioase frecvente, competiții atletice sau muzicale.
Foarte cunoscute erau jocurile olimpice închinate lui Zeus, jocurile pithice în cinstea lui Apollo,
pithicul şi jocurile istmice de la Istmul lui Corint sau jocurile nemeene în cinstea lui Heracles. La
aceste jocuri olimpice care se organizau odată la patru ani, participau atleți din toată lumea
greacă, cei mai mulți fiind spartani. Pe timpul desfășurării lor, înceta orice conflict militar.
În anii 550 a.Chr are loc o oprire brusca a evoluției Spartei. Aceasta renunță la arte şi
chiar la sporturile atletice, dezinteresate şi nu prea favorabile dezvoltării unei personalități
puternice şi devine pur militara. Spartanii reprezentau un soi de castă militară, deoarece singura
lor rațiune de a există era aceea de a deveni soldat.
Educația spartană începe deci sa fie total organizată în funcție de nevoile statului, al cărui
scop era formare hoplitului . A fi educat după reguli devine o condiție necesară, dar nu suficientă
pentru exercitarea drepturilor civice.
În epoca arhaică, Sparta avea un sistem politic deosebit de cel al altor cetăți grecești, care
era pus pe seama legiuitorului Lycurg, cel care a reușit să pună capăt neînțelegerilor dintre
spartani, printr-o noua organizare politică cunoscută în istoriografie de Marea Rhetra. Legea se
interesa de copil încă înainte de a se naște (politica eugenetică), abia născut copilul era prezentat
unei Comisii de Bătrâni, în porticul Leskhe, care decidea destinul său. Erau acceptați cei frumoși,
bine făcuți şi robuști, iar cei plăpânzi sau diformi erau abandonați pe locul numit Apothetes.
Până la vârsta de 7 ani, copii erau lăsați în familie în grija mamei, această perioadă fiind
considerata cea de „creștere”. La vârsta de 7 ani împliniți, copilul era luat din familie și dat în
grija statului, educația lui făcându-se în tabere speciale numite „agelai”.
Educația propriu zisă dura până la 20 de ani şi era pusă sub autoritatea uni magistrat special
(paidonomos). Copilul era introdus în formațiile de tineret, grupate pe vârstă de câte 4 ani, adică
băieți mici sau „lupani” (de la 8 la 11 ani) , băieți (de la 12 la 15 ani) şi eireni (de la 16 la 20 de
ani). La 21 de ani tânărul intra în formațiile de maturi, cea a „jucătorilor de minge”.
Educația spartană din acea perioadă avea ca scop principal crearea de soldați bine instruiți şi
fideli Statului, aspectul intelectual al educației fiind redus la minimum.
Educația de soldat acorda aceeași importantă atât pregătirii morale cât și celei tehnice; ea era
orientată spre formarea caracterului conform unui ideal totalitar sacrificând totul in interesul si
salvarea cetății. Nimic nu era considerat legitim dacă nu servea măririi Spartei, de unde si grija
meticuloasă cu care tineretul era antrenat la disimulare și furt.
„Prost hrănit, el era invitat să fure, pentru a-si completa masa zilnică” însă educatorul spartan
urmărea să dezvolte la copil rezistența la durere; încă de la vârstă de 12 ani ii impunea un regim
de viață mai sever, în care duritatea și barbaria aveau sa se accentueze din ce în ce mai mult.
Copilul era „prost îmbrăcat, cu capul ras și ne acoperit, cu picioarele goale, doarme pe un
așternut de stuf de pe malul lui Eurotas, umplut în timpul iernii cu țepi de ciulini. „ Cei care se
dovedeau incapabili sa facă fata pregătirii la care erau supuși, își pierdeau toate drepturile
politice si trebuiau sa îndure tot restul vieții oprobiul public. Printr-o astfel de „educație” erau
descurajate orice tip de inițiativa personala in favoarea spiritului de grup.

In vechia Sparta, unde idealul războinicului se afla in primul plan, educația fetelor, se rezuma la
o instrucție strict reglementată, în care muzica, dansul, și cântul jucau de acum un rol mai puțin
important decât gimnastica și sportul. Ele primeau de la aceeași vârsta frageda o educație
premilitara in rând cu băieții deoarece acestea, împreuna cu femeile, trebuiau sa fie capabile sa
apere cetatea atunci când bărbații erau in campaniile militare. Femeia spartană mai înainte de
toate, trebuia să fie totuși o mamă fecundă care sa nască copii viguroși motiv pentru care,
educația ei era subordonată acestei preocupări pentru eugenie. Urmărindu-se să i se înlăture orice
delicatețe și orice tandrețe feminină, i se impunea să se arate nudă la serbări și ceremonii pentru a
face din tinerele spartane femei masculinizate și fără complicații sentimentale, doar cu rolul de a
aduce pe lume copii. Acest eugenism riguros corespunde oligantropiei crescânde a unei cetăți
pustiite de scăderea natalității.
Familia nu putea constitui un cadru pentru educația copilului, deoarece femeii nu ii era
recunoscută competența decât în creșterea copilului mic, adică pana la 7 ani, iar tatăl, cum ne
spune Platon, era preocupat mai mult de viața publică și mai puțin de educația copilului.

Educația intelectuală a tânărului spartan, absolut minima și de care nu toți copii beneficiau,
constă în scris, citit și eventual câteva noțiuni elementare de aritmetică și muzică militară. Viața
permanentă de cazarmă a dus la practica curentă și în mod deschis a pederastiei. Aceasta era
considerată ca fiind forma cea mai desăvârșita și cea mai frumoasă de educație, în opinia publică,
iar la Sparta legea, îl considera pe erast moralmente responsabil de dezvoltarea eromenului.
Educația clasică greacă păstrează ceva din moștenirea aristocrației arhaice; la origini ea a fost
elaborată în funcție de cerințele unui mediu bogat și nobil, iar preocuparea de a pregăti tehnic
tineretul în vederea unei meserii pentru câștigarea existentei era cu totul absentă. De acea,
educația era în primul rând morală și viza formarea caracterului și a personalității, ce se
desăvârșea în cadrul vieții elegante, sportive și mondene, sub îndrumarea unui adult, în interiorul
unei prietenii. Un cetățean al spartei era considerat activ „moral”, doar daca dovedea supunere
fata de superiori si prudenta in relațiile cu autoritățile. Conform legilor statului, privilegiul de „ a
gândi” aparținea exclusiv
„înțelepților” cetății si aristocrației, restul cetățenilor trebuind doar sa le aprobe acestora opiniile
si sa le duca la îndeplinire in stil militar ordinile iar exprimarea părerilor personale trebuia sa fie
sintetica si la obiect. Învățătura înalta era un panaceu exclusiv al celor bogați si folosita ca
instrument de exercitare a puterii si a controlului asupra celorlalți.

Capitolul II. Educația ateniana

La polul opus Spartei, cetatea Atena, făcea din educație o armă redutabilă pentru formarea unui
cetățean complet cu o construcție fizica si intelectuala armonioasa, capabil sa fie luptător, dar si
administrator al treburilor publice, gânditor, artist, etc.
Educația ateniana va servi drept model şi sursă de inspirație pentru întreagă Grecie
clasică. În decursul secolului al VI a.Chr, în Atena, educația a încetat să mai fie esențialmente
militară, prin adoptarea unui tip de viată mai puțin dur şi mai civilizat.
Viața, cultura şi educația au devenit civile, cea ce nu înseamnă ca elementul militar a dispărut
complet, însă grija de a pregăti cetățeanul pentru îndatoririle de luptă încetă. Instituțiile ateniene
aveau un sistem de formare militară obligatorie numită efebie, prin care tinerii cetățeni erau
constrânși la 2 ani de serviciu militar, intre 18 şi 20 de ani. Acest sistem pare să fi atins deplina
dezvoltare la sfârșitului secolului IV când efebia marca trecerea adolescentului în vârsta adultă.
In timpul efebiei, tinerii primeau si o soldă, iar la sfârșitul serviciului militar statul ii dăruia sulița
si lancia. Din acel moment tânărul devenea cetățean cu drepturi depline al Atenei.
Se presupune că noua tactică democratică a infanterii grele nu cerea combatantului o tehnică prea
avansată, ceea ce îl dota cu o superioritate reală fiind forța fizica și îndemânarea corporală.
Educația ateniană a rămas totuși rezervată pentru putinii aleși orientați spre o viată nobilă,
aceștia practicând sporturi elegante cum ar fi cursele cu cai sau vânătoarea și mai puțin fată de
atenienii obișnuiți si anume țărani, meșteșugari, mici comercianți. Această viață nobilă se
caracterizează prin practicarea sporturilor elegante cum ar fi cursele cu caii sau vânătoarea.
Cultura nobilă se definea prin practicarea sportului, educația fizică ocupând un loc de onoare
încă din epoca arhaică. Pregătirea copilului pentru probele de atletism: alergarea, aruncarea
discului şi a suliței, săritura în lungime, lupta și pugilatul se făceau pe terenul de sport sau
palestra, sub îndrumarea unui maestru competent, poidotribul.
Poporul atenian pe lângă faptul că a cucerit privilegii, drepturi și puteri politice, având
acces și la acel tip de viață de care se bucurase până atunci doar aristocrația.
 La sfârșitul secolului V a.Chr, atenienii frecventau gymnasion-ul. Prin adoptarea unui
mod de viață civil şi nu militar, vechiul ideal homeric, cel al valorii, al faptelor glorioase, trecea
în întregime, de la cavaleri la demos. Pornind de la acest ideal, educația aristocratică se răspândi
la rândul ei devenind educația tip a oricărui copil grec, învățământul fiind colectiv, iar
democratizarea educației atrăgând după sine crearea și dezvoltarea școlii.
In perioada clasică, școala in care se învăța cititul, scrisul si socotitul, a fost bine integrata
in tradiții, copilul frecventând trei profesori: poidotrib (educație fizică), chitarist (muzică),
gramatikos (profesorul care predă literele). Educația particulară nu a disput dintr-o dată, dar
educația colectivă odată creată nu a întârziat sa se răspândească.
Operele poeților aristocrați, Theognis şi Pindar, reflectă reacția disprețuitoare și mefientă a vechii
nobilimi in fața acestui progres. Pentru Pindar educația are sens doar dacă se adresează unui
nobil, care trebuie să devină cea ce este: „fii astfel cum ai învățat sa te cunoști”, și avea un
dispreț față de parveniții culturii „ cei care nu știu decât pentru că au învățat”.
Interesul unui număr tot mai mare de copii pentru educație a făcut ca învățământul personal a
unui perceptor sau al unui erast sa nu mai fie suficient, şi astfel a luat naștere instituția școlii.
În opinia lui Platon, educația presupune un dublu aspect: gimnastica pentru corp şi muzica pentru
suflet. Vechia educație situa pe primul loc muzica, in special muzica vocală și cea instrumentală
care se făcea sub îndrumarea profesorului de muzică kitharistes. Învățământul chitaristului
contribuie şi el la formarea unor tineri cu „stăpânire de sine”, civilizându-i, făcând să domnească
in sufletul lor eurythmia și armonia.
Poezia și muzica au marcat îndeaproape viață publică și privată a vechilor greci. Pe lângă
cunoașterea poemelor homerice, devenite fără îndoială „clasice”, copilul trebuia să stăpânească
foarte bine şi repertoriul poezii lirice dacă voia sa își onoreze locul la banchete și să fie
considerat drept un om cultivat. Educația ateniană nu acorda mai puțină importanță decât cea
spartană conținutului etic şi moral al acestor cântece, printre care cele ale lui Hesiod, Theognis,
Megara, etc. Elegiile lor erau cantate in sunet de flaut la banchetele la care se reuneau hetairile in
cluburile aristocratice.
Dar clasicul cu adevărat atenian, cel care la fel ca Tyrtaios pentru Sparta, concretizează
înțelepciunea specifică cetății sale, este Solon. Idealul său este starea de echilibru bazată pe
dreptate, pericolul pe care el încearcă să-l îndepărteze, nu mai este primejdia externă, cea a
injustiției sociale.
Încă din epoca războaielor medice era certă existența unui învățământ literar. Potrivit surselor
istorice, copilul grec învăța sa scrie si sa citească, sa recite versurile lui Homer si Hesiod de
natura sa-i cultive pietatea in raport cu zeii si moralitatea, învăța sa cânte la flaut si lira, dar si sa
lupte pentru apărarea cetății mânuind lancia si spada.

Educația clasică sfârși prin a-și pierde caracterul nobil in epoca elenistica. Rolul culturii
fizice începu să se estompeze progresiv în favoarea elementelor spirituale, iar aspectul artistic si
cel muzical au cedat în favoarea celor literare. Locul principal in programa școlara, îl dețineau
poeții Solon, Hesiod si in primul rând Homer, pentru ca aceștia puteau influenta asupra formarii
morale si politice a viitorului cetățean. Educația literara grecească îl păstră per Homer, de-a
lungul întregii durate a istoriei sale, ca text de baza, ca punct central a tuturor studiilor. După
cum spunea Platon, Homer a fost in deplinul sens al cuvântului, educatorul Greciei. Una dintre
mărturiile care atesta prezenta lui Homer la căpătâiul întregii Greciei cultivate, este acea a
personajului Nikoratos din „Banchetul” lui Xenophon, care ne spune: „ Tatăl meu, dorind sa
devin un om desăvârșit, m-a obligat sa-l învăț in întregime pe Homer”.
Educația, deși era în primul rând morala, a devenit mai legată de școală, care s-a dezvoltat ca
instituție; Aristotel spunea „ a învață bine literele înseamnă începutul înțelepciunii”.
Începând cu generația ce a urmat celei a lui Aristotel și Alexandru cel Mare, educația antică a
devenit ea însăși cu adevărat, a revenit la forma sa clasică și definitivă.
Educația elenistică este cea a întregii lumi grecești care se stabilizează după marile aventuri ale
cucerii lui Alexandru și ale războaielor de succesiune ce au urmat morții sale. Ea rămâne în uz în
întreaga lume mediterană .
Educația elenistică presupune un ansamblu complex de studii, de la vârstă de 7 ani până la 19-20
de ani. Hippokrates împărțea viață umană în 8 perioade a câte 7 ani, cele mai importante fiind
primele trei: copil mic (sub 7 ani), copil (7-14 ani) și adolescent (14-20 de ani).

Ideologia prin care grecii antici și-au construit modul de viață şi educație este paideia. Analiza
oferită de Aristotel ne permite să-i aproximam cât de cât conținutul real. Pana la 7 ani, copilul
rămânea în familie în grija femeilor; anticii preocupați mai mult de finalitatea umană a educației,
considerau ca această primă fază nu face parte din paideia. Începând de la 7 ani si până la 14 ani
se întinde perioada școlară, iar următoarea perioada era cea a stagiului de formare civică si
militară, efebia. Dacă la Sparta ocupa toată adolescența, la Atena acest stagiu se situa numai la
sfârșitul celei de a treia perioadă, intre 18 si 20 de ani.
În fiecare an, demele întocmeau, pe baza documentelor de stare civilă, lista tinerilor de vârsta
majoratului civil, adică 18 ani, care era supusă controlului, reviziei Boullè-ului.
După ce li se verifica calitatea de cetățean al cetății, tinerii recruți erau înrolați şi efectuau 2 ani
de serviciu militar: primul an îl petreceau în cazărmile din Pireu unde primeau o instrucție fizică
si militară, iar în al doilea an ei se dedicau manevrelor de servicii de campanie. Locuiau în
garnizoană, în punctele de frontieră fortificate şi îndeplineau funcțiile de „milițieni”. Efebul
atenian era atunci, înainte de orice, un tânăr soldat, dar acest caracter militar nu era singurul.
Efebia secolului al IV-lea i.Hr. reprezentau un fel de noviciat civic de pregătire morală și
religioasă pentru deplina exercitare a drepturilor și îndatoririlor de cetățean.
Astfel, la ieșirea din școlile elementare și intrarea în efebie apare o „perioadă goală”.
Acești ani ai adolescentei, în epoca elenistică, erau consacrați acelor „alte studii”, cum le numea
Aristotel, care asigură tinerilor o solidă cultura generală. După opinia lui Platon, acea perioadă le
permitea să urmeze mai apoi un învățământ de ordin superior cum ar fi retorica, filozofia sau
medicina.
Odată cu pierderea independentei, efebia înceta să mai funcționeze regulat, transformându-se
într-un colegiu unde o minoritate de tineri bogați venea să se inițieze în rafinamentele vieții
elegante.
Educația superioară a tinerilor atenieni urmarea pregătirea acestora pentru a intra in viața publică.
Experiența Atenei în materie de educație este unică în antichitate. În centrul atenției educației se
punea formarea omului ca entitate superioară. Perfecționarea fizică, intelectuală și artistica era
idealul cetății din Attica. Educația cetățeanului continua și dincolo de vârsta școlii prin
intermediu instituțiilor democratice, ce puneau în centrul lor „omul ca ființă politică”.

Aristotel menționa: „Cele patru lucruri cu ajutorul cărora oamenii obișnuiesc să facă educație
erau știința de carte, gimnastica, muzica și desenul.”
Putem spune deci ca istoria educației in antichitate nu poate lăsa indiferenta cultura noastră
moderna; ea evoca originile directe ale propriei noastre tradiții culturale si spirituale.
 Concluzie

Mai mult decât oricare altă societate veche, lumea greacă a fost preocupată de educaţia
membrilor comunităţii ei. Această educaţie era, înainte de toate, una practică, ce privea individul
şi cetatea. În atingerea ţelului, principalele mijloace de educaţie erau gimnastica şi muzica. Prima
cultivă corpul omului, a doua, înţeleasă în sens larg ca totalitate a artelor patronate de muze,
cultivă sufletul şi spiritul omului. Platon se separă de opinia curentă a dublului obiectiv al
educaţiei, care are la el ca ţel unic, indiferent de mijloace, cultivarea spiritului.

Marile modele de educaţie, elaborate de lumea greacă, au apărut în cadrul politic concret în care
omul îşi duce existenţa. Din această perspectivă, cultivarea trupului şi a spiritului la nivelul
copilăriei şi adolescenţei reprezintă numai începutul formării omului. Valorile marilor modele
vizează normele morale de conduită ce călăuzesc pe om în cursul întregii vieţi.