VALORILE PATRIMONIULUI CULTURAL EUROPEAN

„Patrimoniul nostru cultural este mai mult decât memoria trecutului nostru, este cheia
viitorului nostru”, declara Tibor Navracsics, comisar european pentru educație, cultură, tineret și
sport în 2017.
Patrimoniul cultural are o valoare universală și îmbracă multe forme. De la cele tangibile
(clădiri, monumente, cărți, situri arheologice și multe altele) și intangibile (practici, dialecte,
tradiții orale) la cele naturale (peisaje, floră și faună) și digitale (artă digitală, animație, materiale
video și înregistrări), patrimoniul cultural evocă valori, gândire critică, cunoașterea trecutului și
înțelepciune pentru viitor.
După cum declară Comisia Europeană aici: Prețuindu-ne patrimoniul cultural ne putem
descoperi diversitatea și putem iniția un dialog intercultural despre lucrurile pe care le avem în
comun. Aceasta este cea mai bună modalitate de a ne îmbogăți viața și astfel, avem posibilitatea
de a interacționa cu ceva atât de fundamental pentru identitatea noastră.
Expresia „dreptul patrimoniului cultural și natural” este o apariție recentă în peisajul dreptului
comparat, lucrările consacrate subiectului rămânând încă rare și în căutarea definitivării
obiectului propriu de reglementare și de cercetare, precum și în privinţa surprinderii și exprimării
specificității sale. În orice caz, suntem în prezența unui ansamblu de reglementări în curs de
structurare, formal într-o nouă ramură, dacă nu autonomă cel puțin identificabilă prin
singularitatea sa. Ca o primă dimensiune definitorie, noul drept deține un obiect specific de
protecție și conservare, patrimoniul (natural și cultural), o noțiune astfel fundamentală,
fondatoare.
Patrimoniul, din punct de vedere etimologic, provine din latinescul patrimonium și evocă
ideea de moștenire, mai precis semnifică, inițial, „bunul transmis de tată”, fără ca, totuși, să
întruchipeze un concept juridic, în timp ce res patrimonio erau lucrurile susceptibile de
apropriere privată, dar compunând domeniul public român. Așadar, însăși etimologia termenului
(ceea ce provine de la părinți), trimite la ideea de transmisiune.
La originile și începuturile sale, în dreptul român, patrimoniul desemna bunurile unei
persoane, dar într-o abordare „obiectivă” sau „obiectivistă”, adică una centrată pe bunuri.
Totodată, el era conceput ca fiind colectiv; se compunea din toate bunurile necesare folosinței
comune a grupului (a familiei, în principal) și exista, în consecință, pe durata acestei utilizări. De
asemenea, și în Grecia arhaică el reprezenta „ansamblul terenului util supraviețuirii unei familii”.
A vorbi despre patrimoniu înseamnă, aşadar, înainte de a ne exprima asupra chestiunilor aşa-zis
patrimoniale (în limbajul curent astăzi: evaluabile în bani), a vorbi despre puterea legitimă şi
despre titularul patrimoniului ca moştenitor legitim al unui pater care la rândul lui moştenise
patrimoniul în discuţie: deci şi despre patrimoniu ca obiect al unei tradiţii, mai precis: al unei
tradiţii pe linie paternă.
Așadar, două viziuni, două înțelesuri, cu funcții și semnificații diferite, care coexistă și se
potențializează reciproc: cea „civilistă”, individuală ca amprentă evidentă a liberalismului
economic și, respectiv, cea a patrimoniilor comune – cultural și natural – mult mai conservatoare
și neproductivistă, dar care continuă și dezvoltă concepția originară, cu progrese corespunzătoare
imperativelor timpului nostru.
Dincolo de trecerea de la o concepție obiectivă la una subiectivă, noțiunea cunoaște astăzi două
fenomene care îi vor marca puternic semnificațiile și statutul juridic: pe de o parte, abandonarea
ideii patrimoniului unic, asociat persoanei și răspunzător pentru toate actele acesteia, și
desprinderea mai multora, în funcție de marile momente din viața ei: privată, profesională,
responsabilități punctuale ș.a., iar, pe de alta, revirimentul semnificației sale originare, străvechi,
persistente, care cunoaște un impuls extraordinar, cea a patrimoniilor colective comune, de
conservat și de transmis generațiilor viitoare. Într-adevăr, caracterul integrator și uniformizator al
mondializării virulente, manifestată în ultimele decenii, a generat, ca răspuns necesar, în virtutea
instinctului de conservare, nevoia protecției tradițiilor istorice și valorilor identitare,
aparținătoare patrimoniului cultural și reevaluarea înțelesurilor și a regimului său juridic.
Totodată, imperativul ecologic planetar și trebuințele colective, indispensabile față de anumite
resurse naturale: apă, aer, biodiversitate, cunoștințe ancestrale ș.a. au generat o nouă ipostază a
sa, cea de patrimoniu natural.
Noțiunea de „patrimoniu comun al națiunii” sau „patrimoniu național” a intervenit,
începând din anii 1980, cu trimitere la un interes colectiv național. Astfel, în dreptul comparat se
bucură de o atare recunoaștere și un asemenea statut, de pildă, apa, limba (franceză), teritoriul,
spațiile resursele și mediile naturale, siturile și peisajele, calitatea aerului, speciile animale și
vegetale, diversitatea și echilibrele ecologice ș.a.
Emergența și diversificarea evantaiului patrimoniilor comune se datorează acțiunii și
presiunii mai multor factori. Este vorba, mai întâi, de rarefierea și degradarea calității anumitor
elemente de mediu (resurse naturale) precum apa, aerul pur, unele specii de plante și animale.
Sub raport juridic, noțiunea de patrimoniu comun (natural sau cultural) a substituit pe cea de res
nullius , devenită inadaptată, care trimitea la un regim potrivit căruia lucrurile respective nu
aparțineau nimănui și se găseau oferite aproprierii primului venit. Treptat, resursele în cauză au
devenit vulnerabile și limitate, chiar epuizabile, ceea ce a presupus integrarea lor în „patrimonii
comune”, în scopul de a le conserva și a organiza utilizarea acestora în profitul tuturor.
Patrimoniul comun nu este un patrimoniu ca oricare altul și se distinge de concepția sa
tradițională din cel puțin patru puncte de vedere. Mai întâi, este vorba de patrimonii colective,
care nu se atașează unei persoane, ci la o comunitate; titularii săi sunt un grup, de o cuprindere
diferită: o colectivitate locală, o națiune, omenirea în întregul său ori chiar generațiile viitoare.
Desigur, din perspectivă juridică, interesează mai ales calitatea de subiect, de titular, de
reprezentant al drepturilor și obligațiilor aferente acestui statut, care să le exercite și valorifice ca
atare. Apoi, ele se caracterizează prin a fi „solidariste și egalitariste”, în sensul că permit
considerarea de interese care depășesc pe cele ale indivizilor, juxtapuse; acestea organizează o
solidaritate între persoanele integrate comunității respective, în utilizarea și în gestiunea
elementelor care le compune.
Alături de exigența fundamentală a moștenirii și conservării patrimoniul comun implică
garantarea folosirii colective a resurselor în interesul comunității date. Un exemplu elocvent îl
reprezintă, în acest sens, regimul juridic internațional, unional-european și național al apei.
O definiție a patrimoniului cultural și natural și obligația universală de a-l proteja și
transmite generațiilor viitoare. Printre diversele categorii de patrimonii comune, patrimoniul
mondial – cultural și natural – ocupă un loc și prezintă un statut juridic aparte. Sub spectrul
amenințărilor de distrugere și alterare, insuficienței acțiunii la scară națională și importanței
excepționale, prin Convenția UNESCO privind protecția patrimoniului mondial, cultural și
natural, din 16 noiembrie 1972 s-a recunoscut juridic conceptul de „patrimoniu cultural și natural
de valoare universală excepțională”, supus unui regim special de ocrotire, în care „asistența
colectivă” se conjugă și se completează cu acțiunea statului interesat.
Dreptul patrimoniului cultural și natural împrumută elemente componente ale dreptului
culturii, dar le tratează sub un aspect aparte, cel al moștenirii culturale, care trebuie păstrată,
îmbogățită și transmisă mai departe. Conexiunile cu dreptul mediului vizează mai ales
conservarea naturii, în privința protecției speciilor, spațiilor și esteticii. În dreptul mediului
conceptul de patrimoniu nu se raportează în mod necesar la noțiunea de proprietate, în sensul că
desemnează un ansamblu de bunuri, care nu prezintă obligatoriu o valoare economică. Chiar
dacă acestea pot avea o valoare de piață, patrimonializată prezintă un interes mai ales simbolic:
istoric, cultural, artistic, științific, identitar și adesea ecologic
Recunoașterea și cultivarea ideii constituirii unui drept al patrimoniului cultural și
natural, ca domeniu nou de reglementare și inedit spațiu de reflecție dogmatică, precum și a
emergenței unui nou drept uman fundamental, de solidaritate, dreptul la patrimonii comune,
naționale, european și mondial sunt impuse de evoluțiile evidente de la nivelul realităților sociale
și dezvoltările reglementărilor juridice pertinente.

Bibliografie:
1. Gabriela Marchiş, Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor
regionale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2009
2. Irina Oberländer-Târnoveanu, "Evidența și clasarea patrimoniului cultural național religios", în
culegerile de comunicări "Patrimoniul religios al României - permanența spirituală europeană",
Durău (2002) și Sâmbăta de Sus (2003).
3.Irina Oberländer-Târnoveanu, Dan Matei, Standarde și recomandări în documentarea bunurilor
culturale, CIMEC, Bucuresti, 2009.
4. Ordinul Ministerului Culturii si Cultelor nr. 2035 / 2000, aparut in M.O. nr. 470 din
27.09.2000 privind evidența, gestiunea și inventarierea bunurilor culturale (cu modificarea
apăruta in M.O. nr. 2258 / 19.06.2 006).