MODURI ŞI FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢILOR DIDACTICE

Dirijor al procesului educaţional, profesorul apelează la o serie întreagă de instrumente pentru

a uşura şi accelera asimilarea şi aplicabilitatea informaţiilor.
Tehnologia didactică desemnează demersul întreprins de profesor în vederea aplicării
principiilor învăţării într-o situaţie practică de instruire. Conceptul de tehnologie este explicat în
două feluri :
- sens restrâns- ansamblul mijloacelor audio-vizuale utilizate în practica educativă.
- sens larg- ansamblul structurat al metodelor, mijloacelor de învăţământ, a strategiilor de
organizare a predării.
Tehnologia didactică vizează şi aspecte ale mass-mediei şi aparatură tehnică adecvată. Însă, nu se
referă doar la utilizarea în transmiterea informaţiilor a unor mijloace tehnice, ci va include toate
componentele procesului de învăţământ.
Formele de organizare reprezintă maniera sau modul de lucru în care se desfăşoară activitatea
educaţională la nivelul parteneriatului profesor-elev, individual sau în grup.
Strategia instruirii este o operaţie de proiectare, organizare şi realizare a unei suite de situaţii de
învăţare. Instruirea este acţiunea întreprinsă cu intenţia de a produce învăţarea.
Mijlocul didactic este un ansamblu de instrumente materiale, produse adaptate şi selecţionate în
mod intenţionat pentru a servi nevoilor organizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ.
Modul de organizare a învăţării este definit ca fiind un grupaj de metode sau procedee care
operează într-o situaţie de învăţare (ore duble sau succesive, învăţare asistată de calculator,
învăţare bazată pe manuale şi caiete programate etc.)

Caracterizarea principalelor metode de învăţământ

1. C O N V E R S A Ţ I A D I D A C T IC Ă
Este o metodă tradiţională de învăţământ, ale cărei rădăcini se află în maieutica lui
Socrates. Se foloseşte în cele două forme prevăzute de pedagogie: euristică (socratică)- căutarea
adevărului prin efortul unit al celor doi factori ai relaţiei profesor-elevi şi catihetică- constatarea
însuşirii de către elevi a unor cunoştinţe acumulate anterior.
Indiferent de formă, conversaţia trebuie să îndeplinească câteva condiţii generale indicate
de cercetarea pedagogică :
- presupune ca elevii să fie puşi să observe, să compare, să descopere;
- să solicite puterea de argumentare a răspunsurilor, deci gândirea;
- întrebările să fie formulate clar şi precis;
- să nu se pună întrebări care dau de-a gata răspunsul;
- să se acorde timp suficient elevilor pentru formularea răspunsurilor;
- să se evite întrebările echivoce;
- profesorul nu trebuie să vorbească mai mult decât elevul! I se impune cât mai multă
sobrietate în ţinută şi comportament.

2. Î N V Ă Ţ A R E A P R I N D E S C O P E R I R E
Este considerată o metodă didactică modernă.
 Această metodă este o cale de a intra în posesia adevărurilor pin demersuri proprii. Se bazează
pe forţa personală de cunoaştere. O astfel de descoperire e însoţită de o dirijare exterioară.

3. P R O B L E M A T I Z A R E A
E o variantă modernă. Ca tehnică de instruire, problematizarea îşi găseşte locul oriunde apar
situaţii contradictorii, care urmează a fi rezolvate prin gândire. Prin rezolvări de probleme,
profesorul conduce gândirea acestora spre descoperirea adevărurilor.
Importanţa învăţării problematizate constă în faptul că antrenează gândirea elevilor,
stimulează spiritul de observaţie, reflecţia adâncă, capacitatea de a elabora ipoteze, de a găsi rezolvări
ingenioase etc.

4. B R A I N S T O R M I NG
Brainstorming-ul (furtuna creierului sau afluxul de idei) este una dintre cele mai răspândite
metode în educaţie folosită pentru stimularea creativităţii. Metoda presupune parcurgerea următoarelor
etape:
- se alege tema şi se anunţă sarcina de lucru;
- se solicită exprimarea tuturor ideilor, chiar trăsnite, neobişnuite, fanteziste, aşa cum le vin în
minte; se pot face asociaţii în legătură cu afirmaţiile celorlalţi, se pot prelua, completa, transforma, fără
referiri critice. Nimeni nu are voie să facă observaţii negative.
- se selectează ideile originale sau cele mai aproape de soluţii fezabile pentru problema pusă în
discuţie;
- se discută liber, spontan.
Ideile se pot formula şi în scris folosind scrierea liberă. Se cere elevilor să scrie tot ce le vine în
minte în legătură cu tema pusă în discuţie, fără întrerupere, într-un anumit interval de timp. Înainte cu 1-
2 minute de a expira timpul, elevii sunt avertizaţi pentru a putea încheia redactarea. Se poate cere să
scrie ce ştiu despre un autor, o sărbătoare, un anotimp, un personaj, un eveniment care să aibă legătură
cu tema dată. Învăţătorul trebuie să încurajeze exprimarea ideilor, să nu permită intervenţii inhibante şi
să stimuleze explozia de idei.
Prin folosirea acestei metode se provoacă şi se solicită participarea activă a elevilor, se valorifică
experienţa personală a elevilor, se dezvoltă capacitatea de a trăi anumite situaţii, de a le analiza, de a lua
decizii în ceea ce priveşte alegerea soluţiilor optime şi se exersează atitudinea creativă şi exprimarea
personalităţii.

5. CIORCHINELE
Tehnica, bazată pe activitatea de scriere, poate fi folosită atât în faza de evocare, ca mijloc de a
stimula gândirea înainte de a studia mai temeinic un anumit subiect, cât şi în cea de reflecţie, ca
modalitate de a rezuma ceea ce s-a studiat şi de a construi asociaţii noi. Este o tehnică de căutare a căilor
de acces spre propriile cunoştinţe, credinţe, convingeri, evidenţiind modul propriu al individului de a
înţelege o anumită temă, un anumit conţinut.
Realizarea unui ciorchine presupune următoarele etape:
- se scrie în mijlocul tablei, a paginii caietului, sau a hârtiei de flipchat un cuvânt ( temă ) care
urmează a fi cercetat;
- se notează în jurul acestuia toate ideile, sintagmele sau cunoştinţele care le vin în minte în
legătură cu tema respectivă, ducându-se linii între acestea şi cuvântul iniţial;
- pe măsură ce se scriu cuvintele, se duc linii între ideile ce par a fi conectate;
- activitatea se opreşte atunci când s-a stins limita de timp acordată sau când se epuizează ideile.
 Regulile pentru utilizarea tehnicii „ciorchinele” sunt necesare a fi respectate şi sunt în număr de
patru:
a. scrieţi tot ce vă trece prin minte referitor la tema pusă în discuţie;
b. nu judecaţi/ evaluaţi ideile propuse, ci doar le notaţi;
c. nu vă opriţi până când nu epuizaţi toate ideile (până nu expiră timpul alocat);
d. lăsaţi să apară cât mai multe şi variate conexiuni între idei fără să limitaţi numărul ideilor sau fluxul
legăturilor dintre acestea.
Această tehnică este foarte flexibilă şi poate fi utilizată atât individual cât şi ca activitate de grup.
Atunci când se aplică individual, tema discutată trebuie să fie familiară elevilor care nu mai pot culege
informaţii de la colegi. În acest caz, utilizarea acestei tehnici poate reprezenta o pauză în brainstormig-ul
de grup, dând posibilitatea elevilor să gândească în mod independent. Când este folosită în grup, elevii
pot afla ideile altora şi cunoştinţele se îmbogăţesc. Se poate folosi tehnica în faza de fixare- consolidare
a cunoştinţelor sub denumirea de „ciorchine revizuit”, elevii fiind dirijaţi, cu ajutorul unor întrebări, în
gruparea informaţiilor în funcţie de anumite criterii. Astfel se fixează mai bine ideile şi se structurează
facilitându-se reţinerea şi înţelegerea lor. Adesea poate rezulta un „ciorchine cu mai mulţi sateliţi”.
Folosirea aceste metode asigură condiţii optime elevilor să se afirme atât individual cât şi în
echipă, să beneficieze de avantajele învăţării individuale, cât şi de cele ale învăţării prin cooperare.
Stimulează participarea activă a elevilor la propria lor formare şi îi încurajează să gândească liber şi
deschis.

6. ŞTIU/ VREAU SĂ ŞTIU/ AM ÎNVĂŢAT

Este o metodă folosită în etapa de realizare a sensului. Ea ajută la ghidarea lecturii sau ascultarea
unei prelegeri. Este precedată de alte metode care urmăresc reactualizarea cunoştinţelor şi informaţiilor
anterioare necesare înţelegerii temei respective (cel mai adesea, de brainstorming). După ce se obţine o
listă dezorganizată de informaţii, se desenează pe tablă un tabel cu trei rubrici:

ŞTIU VREAU SĂ ŞTIU AM ÎNVĂŢAT

Urmează negocierea ideilor din lista de informaţii:

- cele ce în urma discuţiei cu clasa au temeiuri pentru a fi considerate sigure vor fi trecute în rubrica
„ştiu” (se completează în faza de evocare);
- cele controversate sau alte întrebări care apar în timpul discuţiei se trec la rubrica „vreau să ştiu” (se
completează în faza de evocare);
- se citeşte textul sau se ascultă prelegerea, timp în care elevii au sarcina de a completa rubrica „am
învăţat” (se completează în faza de reflecţie, după ce au fost aduse corecturi şi completări);
- după lectura individuală a textului se impune compararea în grup a însemnărilor.
Această metodă poate fi aplicată pe durata unei ore sau pe durata unei unităţi de învăţare.

7. CUBUL
Este o metodă ce poate fi utilizată atât în faza de evocare, cât şi în cea de reflecţie. Ea ajută la
studierea unei teme din perspective diferite şi presupune utilizarea unui cub care are diferite instrucţiuni
notate pe fiecare faţă:
I: DESCRIE! (cum arată);
II: COMPARĂ! (cu ce seamănă şi prin ce diferă?);
III: ASOCIAZĂ! (la ce te face să te gândeşti?);
 IV: ANALIZEAZĂ! (din ce este făcut?);
V: APLICĂ! (cum poate fi folosit?);
VI: ARGUMENTEAZĂ pro sau contra! ( E bun sau rău? De ce?)
Pentru a oferi exemplul său, este bine ca profesorul să scrie şi el, demonstrând astfel că este
membru al grupului.
Folosirea metodei stimulează atenţia şi gândirea şi oferă elevilor posibilitatea de a-şi dezvolta
competenţele necesare unei abordări complexe şi integratoare.

8. GÂNDIŢI/ LUCRAŢI ÎN PERECHI/ COMUNICAŢI

Este o metodă ce poate fi folosită în toate etapele lecţiei. Se formulează cerinţa, apoi se precizează
timpul de gândire ( suficient cât să se poată gândi la ceva nou, să exploreze ideile şi experienţele
anterioare). Sunt atenţionaţi că vor vorbi pe un ton scăzut pentru a nu-i deranja pe ceilalţi şi fiecare va
trebui să vină cu o idee care va conduce la formularea concluziei generale. Vor înceta activitatea la
semnalul învăţătorului, după care vor împărtăşi ideile celorlalte grupe.

9. ESEUL
Eseul este un studiu în care autorul tratează, în chip original, probleme literare, filozofice, fără
intenţia de a le epuiza. El îşi expune, într-o formă atrăgătoare, un punct de vedere personal asupra unei
probleme, încercând să propună o soluţie pe care nu o impune.
Eseul are câteva elemente specifice:
- prezintă un punct de vedere personal;
- ideea prezentată nu trebuie demonstrată, nici argumentată;
- atinge mai multe domenii;
- eseistul are libertatea de a-şi alege stilul propriu.
Putem spune, aşadar, că eseul este o operă de personalitate.
Procesul scrierii unui eseu implică parcurgerea următorilor paşi:
1. Precizarea şi înţelegerea corectă a temei eseului
Autorul eseului trebuie să-şi răspundă la următoarele întrebări:
- este o temă generală sau una specifică?
- se doreşte prezentarea experienţei personale şi propriile convingeri sau poziţia exprimată de alţii
despre subiectul pus în discuţie?
- eseul va fi doar o descriere a lucrurilor sau şi o analiză a lor?
2. Întocmirea unei liste bibliografice
Această listă poate fi sugerată de profesor. Urmează cercetarea materialului documentar. Toate
materialele cercetate trebuie să fie fişate, menţionându-se autorul, titlul lucrării, editura, localitatea,
anul apariţiei, pagina din care s-a luat ideea sau fraza- citat. Se prelungeşte studiul pentru reflecţii
personale. Acest lucru presupune ca eseul să nu fie scris în ultimul moment.
3. Structurarea eseului
Lucrarea scrisă va avea următoarea schemă generică:
- introducere (cuprinde un scurt comentariu cu privire la semnificaţia subiectului şi aspectele ce
trebuie tratate);
- tratare (dezvoltarea argumentaţiei cu exemplificarea ideilor);
- concluzie (recapitularea ideilor principale şi implicaţii).
4. Redactarea eseului
În această primă fază de redactare a eseului, se are în vedere claritatea ideilor şi înlănţuirea lor logică.
Stilul ( modul cum sunt exprimate ideile) trebuie să fie simplu, direct şi concis, fără formulări confuze,
să evite abrevierile şi argoul şi să conţină fraze scurte. Fiecare idee principală va avea alineatul ei, se
vor utiliza titluri, subtitluri şi material ilustrativ, iar ideile împrumutate să fie delimitate clar de cele
personale şi menţionate sursele. Aceasta presupune existenţa unei liste bibliografice.
5. Evaluarea critică a versiunii preliminare
Specialiştii în domeniu recomandă lăsarea deoparte timp de câteva zile a lucrării şi citirea ei cu voce
tare, solicitând ajutorul unei persoane competente. Dacă eseul răspunde la ceea ce se cere în temă şi
acoperă toate aspectele principale, atunci se poate trece la faza finală:
6. Rescrierea eseului
Eseul este o probă de evaluare a rezultatelor pozitive, fără a le sancţiona pe cele negative. Prin
elaborarea eseului se asigură o uşoară şi obiectivă introspecţie umană, un progres în conturarea
personalităţii fiecărui copil.

Bibliografie

1. Baldwin J & Williams H (1988) Învăţarea activă: ghidul instructorului. Blackwell

2. Candy, P.C., Crebert, G. & O'Leary, J. (1994). Dezvoltarea învăţării continue prin intermediul
învăţământului universitar. Raportul nr. 28 al Comisiei NBEET, Canberra: Casa de editură
guvernamentală din Australia.
3. Proiectul FEDA (RP M132 H ) 1998. Dezvoltarea stilurilor eficiente de învăţare.
4. Proiectul FEDA CBD 204 1999. Strategii de predare care satisfac stilurile individuale de învăţare.
5. Hogan, C. (1996). Cum îi determinăm pe elevi să citească, să se gândească la ce au citit şi să-şi
împărtăşească ideile şi reacţiile. În J. Abbott & L. Willcoxson (Eds.), Predarea şi învăţarea intra şi
interdisciplinară, 79-81. Perth: Universitatea Murdoch.
6. Honey P & Mumford A (1986) Manual de stiluri de învăţare.
7. Smith A (1996) Învăţarea accelerată în sala de clasă. Network Educational Press