In lipsa ta….

In lipsa ta nu ma recunosc, e un fel de lipsa, ceva care lipseste si nu ma mai simt completa…. Ma
afecteaza fiecare clipa pe care o constientizez, fiecare moment risipti sau asteptare ratata…

A trecut destul timp astfel in cat sa jung sa te cunosc si sa ma cunosc pe mine intro alta
ipostaza, in ipostaza de femeie indragostita, care se daruieste si iubeste… incerc doar sa imi dau
seama daca ma regasesc in acest portret, eu obisnuita tot singura, fara sa ma implic si fara
complicatii, gata sa plec oricand si in cateva zile sa treaca, sa ma ocup de alte “prioritati”,
munca, scoala, orice…

Eu, femeie indragostita…dar mult prea pretentioasa si indoielnica, da, poate m-am indragostit,
dar m-am indragostit de un barbat intr-un anumit fel, si…oamenii se schimba, sper sa nu fie
cazul nostru dar totusi… sunt mult prea pretentioasa, cu asteptari prea mari si care acorda prea
multa atentie detaliilor. Prefer intimitatea, o intitmitate de care nu mai am parte de ceva timp,
si nici nu pot sa invinovatesc pe nimeni…prefer atentia dusa la extrem uneori, o atentie de
parca nu ma mai bucur ca alta data si parca nimic din ce face nu mai este suficient… si poate ca
sentimentele lui nu s-au schimbat, as fi nedreapta sa gandesc asa, dar s-au schimbat
imprejurarile, oamenii din jurul nostru care ne influenteaza fara sa ne dam seama.

Ii simt lipsa din toate punctele de vedere, si in ultimul timp cel mai tare ii simt lipsa fizic, sa stau
la pieptul lui si sa simt ca totul trece mai usor, dar asta e mult in momentele aste, cel mai greu
este ca nu mai este acolo deloc, sau mai bine supus nu mai este doar pentru mine…sunt
egoista, sunt constienta, dar ma tem ca ma indepartez, prefer sa nu mai povestesc sau sa ma
implic in nicio decizie, ceea ce nu imi sta in fire, ador sa ne povestim lucruri dar in ultimul timp
povestesc numai eu, si urasc monologurile…ador sa discutam deciziile si sa le luam impreuna,
dar aproape ca am renuntat si la asta…
Foarte mult timp am pertecut serile departe dar totusi impreuna, acum nu reusesc sa ma
obisnuiesc cu noua situatie, aveam “planuri” cu ce am putea “realiza” in perioada asta cat este
plecat astfel in cat sa fim linistiti mai tarziu, dar lucrurile s-au mai scimbat, plaurile inca sunt,
cred, doar ca va dura mai mult pana vor prinde forma, mai mult timp departe, dar imi repet ca
este spre binele lui si incerc sa ma linistesc…

Au fost momente cand asteptam lucruri sau alte reactii dar nici nu am indraznit sa le cer, sper
sa vina de la sine. Au fost momente cand speram cu disperare sa stam un pic singuri macar sa
vorbim despre orice, dar au aparut alte planuri pentru el si mi se parea absurd sa ii cer sa stea
cu mine, doar pentru ca eu simteam nevoia…