UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCUREŞTI

CATEDRA DE FIZICĂ

LABORATORUL DE OPTICĂ
BN - 120 B

DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDĂ A RADIAŢIEI

CVASIMONOCROMATICE CU AJUTORUL
BIPRISMEI FRESNEL

2004 - 2005
 DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDĂ A RADIAŢIEI
CVASIMONOCROMATICE CU AJUTORUL
BIPRISMEI FRESNEL

1. Scopul lucrării: studiul interferenţei luminii, determinarea lungimii de undă a unei

radiaţii cvasimonocromatice.

2. Teoria lucrării
Biprisma Fresnel (BPF) este un dispozitiv interferenţial alcătuit din două prisme
optice identice, cu unghiuri diedre mici, ce sunt lipite la bază între ele.
Cele două imagini virtuale ale sursei S, S1 şi S2, ce se obţin ca urmare a refracţiei
undelor emise de susa S prin cele două prisme (Fig. 1) reprezintă surse coerente. Undele
coerente provenite de la cele două surse virtuale S1 şi S2 produc fenomenul de interferenţă,
obţinându- se un sistem de franje nelocalizate care sunt studiate într-un plan Π , normal pe
axa SO a sistemului optic.

BPF

M
S1
d
O
d S

S2 A

S P
a b

Fig. 1 Schema experimentală pentru observarea fenomenului de interferenţă cu BPF

Condiţia de observabilitate a fenomenului de interferenţă este determinată de existenţa

unei distanţe spaţiale d = S1S2 cât mai mici, ceea ce asigură obţinerea unui grad de coerenţă
ridicat al undelor (emise de S1 şi S2) ce se suprapun în regiunea haşurată. Această condiţie se
realizează dacă unghiul A al fiecărei prisme este foarte mic (<1°) .
Relaţia dintre interfranja i (distanţa dintre două maxime sau minime consecutive) şi
lungimea de undă λ a radiaţiei utilizate, se poate deduce într-un mod analog celui din cazul
dispozitivului Young (vezi anexa 1)
di
λ= , (1)
L
unde
L = a+b (2)

1
este distanţa dintre planul Σ al surselor coerente şi planul de observaţie Π , iar d este distanţa
dintre cele două surse coerente.
Datorită faptului că A este foarte mic, unghiul de deviaţie δ al razelor de lumină
este (vezi anexa 2):
δ = (n − 1)A (3)
unde n este indicele de refracţie al materialului din care este făcută prisma.
De asemenea, presupunând că sursele S, S1 şi S2 sunt coliniare, din triunghiul S1SM
rezultă, ţinând cont de relaţia (3):
d
≈ aδ = a(n − 1)A. (4)
2
Folosind relaţiile (1), (2) şi (4), se obţine expresia lungimii de undă:
2(n − 1)Aai
λ= . (5)
a+b

3. Montajul experimental
Montajul experimental cuprinde, pe lângă becul electric O alimentat la reţea (220V),
următoarele dispozitive fixate pe suporţi care pot culisa pe bancul optic BO (Fig. 2):
1) un ecran opac în care este practicată o fantă S, avînd deschiderea reglabilă cu
ajutorul şurubului E, care constituie sursa obiect;
2) biprisma Fresnel BPF, caracterizată de mărimea 2(n − 1) A = 0,0186 , care se poate
roti faţă de un ax orizontal, cu ajutorul şurubului B1 şi poate fi translatată pe o direcţie
perpendiculară pe axa BO, cu ajutorul şurubului B2;
3) dispozitivul pentru observarea şi măsurarea interfranjei, compus dintr-un filtru
monocromatic F, o lupă L, un fir reticular, precum şi un şurub micrometric de care este ataşat
solidar tamburul gradat T. Deplasarea firului reticular se citeşte pe rigla gradată R şi pe
tamburul T.

O S BPF
E R
F T
B1 L

B2 BO

Fig. 2 Montajul experimental

4. Modul de lucru
Se aşează suportul cu fanta S la o distanţă de aproximativ 5 cm de bec, având grijă ca
filamentul becului să fie în dreptul fantei, paralel cu aceasta. Biprisma şi lupa se aduc în
apropierea fantei. Se conectează becul la reţea. Prin deplasarea biprismei pe direcţie
orizontală (cu ajutorul şurubului B2) sau prin rotire (cu ajutorul şurubului B1) se obţine
poziţia în care fasciculul provenit de fanta S cade pe muchia biprismei.

2
 Se deplasează lupa perpendicular pe axa bancului, rotind de tamburul T, pentru ca
fasciculul care a trecut prin biprismă să intre în câmpul vizual al lupei. Urmărirea fasciculului
luminos se face cu uşurinţă prin prinderea lui pe o foaie de hârtie albă, fanta având în acest
caz o lăţime de aproximativ 1 mm. Privind prin lupă se închide treptat fanta (cu ajutorul
şurubului E) până când apar franjele de interferenţă.
Se poate realiza un contrast bun al franjelor prin manevrarea concomitentă a şurubului
E de închidere a fantei S şi a surubului B1 care roteşte biprisma aducând muchia acesteia
paralelă cu fanta. Pentru a îmbunătăţi precizia determinărilor, se măreşte interfranja
îndepărtând treptat lupa de biprismă, fără a pierde însă franjele din câmpul vizual, astfel încât
b = 70 − 80 cm. Se fixează suporţii pe banc cu ajutorul şuruburilor de la baza lor.
Rotind de tamburul T, se suprapune firul reticular peste o franjă luminoasă şi se citesc
indicaţiile de pe rigleta R (r1) şi de pe tamburul gradat T (t1). Rotind apoi tamburul, se
deplasează firul reticular peste un numår întreg N de franje luminoase (de la 4 până la 10) şi
se citesc din nou indicaţiile de pe rigletă (r2) şi de pe tambur (t2).
Se recomandă să se facă nm = 10 măsurători ale interfranjei, la valori fixe ale
distanţelor a şi b . Distanţele a şi b se măsoară pe bancul optic, între reperele fixate pe
suporţi. Pentru a evita erorile induse de pasul mort al tamburului este necesar ca, la fiecare
măsurătoare, tamburul să fie rotit în acelaşi sens.
Apoi, păstrând a = const , se măreşte distanţa b cu încă 10 cm şi se efectuează încă un
set de 10 măsurători ale interfranjei. Datele experimentale se completează într-un tabel de
tipul tabelului 1.
Tabel 1.
Date experimentale pentru lucrarea “Biprisma Fresnel”
a b r1 t1 x1 N r2 t2 x2 x 2 − x1 i λ
(mm) (mm) (mm) (mm) (nm)
(div) (div) (mm) (div) (div) (mm)

5. Prelucrarea datelor experimentale

Poziţiile, în diviziuni, ale franjelor luate in considerare la fiecare masurare, se exprimă
în mm folosind relaţia
x1,2 = 0.5 ⋅ r1,2 + 0.01 ⋅ t1,2 (mm)
Diferenţa ( x2 − x1 ) dintre poziţiile acestor franje reprezintă lungimea N ⋅ i . Valoarea
interfranjei se obţine făcând raportul dintre lungimea N ⋅ i şi valoarea numărului N . Pentru
fiecare valoare a interfranjei se calculează lungimea de undă cu ajutorul relaţiei (5), în care se
înlocuiesc valorile constantei 2(n − 1)A = 0,0186 şi ale distanţelor a şi b , considerate şi ele
constante.
Se obţin astfel câte 10 valori ale lungimii de undă pentru fiecare distanţă b fixată. Se
calculează, în fiecare din cele două cazuri, valoarea medie a lungimii de undă λ şi abaterea
standard σ λ după relaţiile

3
 nm
∑λk
λ = k =1 (6)
nm
nm
∑ (λ k − λ )
2

σλ = k =1 (7)
nm (nm − 1)
unde nm reprezintă numărul de măsurători ale interfranjei. Rezultatul final se va da sub
forma
λ = λ + σλ (9)

6. Întrebări

1. În ce constă fenomenul de interferenţă şi care sunt condiţiile de obţinere a fenomenului?

2. Definiţi undele coerente şi precizaţi tipurile de coerenţă. Care din aceste cazuri este valabil
în condiţiile experimentale ale lucrării?
3. Demonstraţi că valoarea minimă a unghiului de deviaţie δ m se atinge atunci când razele de
lumină trec prin prismă simetric, unghiul de incidenţă pe prima suprafaţă a prismei fiind
egal cu unghiul de refracţie prin cea de-a doua suprafaţă (vezi anexa 2, fig. A2(a)).
4. Care este efectul creşterii distanţei b asupra interfranjei şi asupra preciziei rezultatului
final?
5. Analizaţi oportunitatea/neoportunitatea efectuării unui calcul de propagare a erorilor în
condiţiile experimentale ale lucrării.

4
 Anexe

Anexa 1- Interferenţa a două unde coerente

În figura A1 sunt reprezentate cele două surse virtuale, aflate în planul Σ şi planul de
observare Π , dispus perpendicular pe axa SO a sistemului optic.
Cercul cu centrul în P , avînd raza PS2, intersectează PS1 în B. Dacă distanţa L de la
planul Σ la planul Π este mare în comparaţie cu distanţa d dintre fante , arcul S2B poate fi
considerat o dreaptă ce formează unghiuri drepte cu PS şi PS1. Atunci triunghiul BS1S2 este
un triunghi dreptunghic, asemenea cu POS , iar distanţa S1B este egalå cu d sin θ .
Propagarea facându-se în aer, această distanţă reprezintă diferenţă de drum optic
dintre undele provenite de la cele două surse virtuale, naer (r1 − r2 ) . Prin interferenţa celor
două unde, în punctul P se obţine un maxim de intensitate dacă este îndeplinită condiţia
d sin θ = mλ unde m = 0,1,2,3... (A1)

P
S1

B
O
d S
q q
r1
S2 y

r2
S
L P

Fig. A1

Franja centrală luminoasă din punctul O corespunde unei diferenţe de drum nule,
adică sin θ = 0. Distanţa y m dintre franja de ordinul zero şi punctul P aflat în centrul celei de-
a m - a franje este:
y m = L tg θ m (A2)
Deoarece pentru toate valorile lui m unghiul θ este foarte mic, tg θ m ≈ sin θ m şi
rezultă:
mλ
y m = Lsin θ m = L . (A3)
d
Ştiind că interfranja este distanţa dintre două maxime (sau minime) consecutive
rezultă că
λL
i = y m +1 − y m = . (A4)
d

5
 Anexa 2 - Unghiul de deviaţie minimă

Se consideră o rază de lumină incidentă sub un unghi i pe una din feţele unei prisme
optice (o piesă optică dintr-un mediu transparent limitat de doi dioptri plani care formează
între ei un anumit unghi numit unghiul prismei), ca în figura A2 (a). Fie n indicele de
refracţie al prismei, A unghiul prismei şi considerăm că mediul în care este plasată prisma
este aerul. Se defineşte unghiul de deviaţie δ ca fiind unghiul dintre direcţia razei incidente pe
prismă şi direcţia razei emergente.

d 1
A A/2
d
i d i
r’=i m

r r’ r i’=r
i’
n

(a) (b)
Fig. A2

Valoarea minimă a unghiului de deviaţie δ m se atinge atunci când razele de lumină

trec prin prismă simetric, unghiul de incidenţă pe prima suprafaţă a prismei i fiind egal cu
unghiul de refracţie prin cea de-a doua suprafaţă r ' (Fig. A2 (b)).
Acest unghi de deviatie minima este legat de unghiul prismei si de indicele de
refractie prin relatia:
sin [( A + δ m ) / 2]
n= (A5)
sin A / 2
Pentru a deduce relaţia (A5) se observă din figura A2 (b) că:
A
r = i ' = (unghiuri cu laturile respectiv perpendiculare) (A6)
2
δ1 = δ m / 2 (pe fiecare suprafaţă se produce o jumătate din deviaţia totală) (A7)
A δ A + δm
i = r ' = r + δ1 = + m = (A8)
2 2 2
sin i = n sin r (legea refracţiei) (A9)
Înlocuind în (A9) relaţiile (A6) şi (A7) se obţine
A + δm A
sin = n sin , (A10)
2 2
care este chiar relaţia (A5).
Dacă unghiul prismei este mic, unghiul de deviaţie minimă este şi el mic, astfel încât
A + δm A + δm A A
sin ≈ şi sin ≈ . (A11)
2 2 2 2
Se obţine astfel :
A + δm
n= sau δ m = (n − 1)A (A12)
A