0.1.

Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienti con-

stanti. Forma generală a unei ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul 2
cu coeficienţi constanţi este
(1) x′′ + a · x′ + b · x = f (t)
unde a, b ∈ R, f ∈ C[a; b].
Ecuaţii liniare omogene cu coeficienţi constanţi
Considerăm ecuaţia diferenţială liniară omogenă
(2) x′′ + a · x′ + b · x = 0
Pentru a determina un sistem fundamental de soluţii vom căuta o
soluţie a ecuaţiei de forma
x = ert .
Înlocuind ı̂n ecuaţie obţinem
r2 ert + arert + bert = 0,
iar ı̂mpărţind cu ert obţinem ecuaţia caracteristică:

(3) r2 + ar + b = 0,
Putem observa ca această ecuaţie se obţine ı̂nlocuind derivatele de
ordinul 2, 1, 0, adică a funcţiilor x′′ , x′ , x cu puterile corespunzătoare
ale lui r. Obţinem astfel o ecuaţie de gradul II, la care vom distinge
trei cazuri.
I. Cazul rădăcinilor reale şi distincte (△ > 0).
Dacă rezolvând ecuaţia caracteristică obţinem soluţiile r1 ̸= r2 ∈ R
atunci un sistem fundamental de soluţii va fi
x1 = er1 t , x2 = er2 t
. Astfel soluţia ecuaţiei liniare omogene cu coeficienti constanţi este
x = c1 · er1 ·t + c2 · er2 ·t .
Propoziţia 1. Să se arate că x1 , x2 formează un sistem fundamental
de soluţii pentru ecuaţia omogenă 2
II. Cazul rădăcinilor reale şi egale (△ = 0).
Dacă rezolvând ecuaţia caracteristică obţinem soluţiile r1 = r2 =
r ∈ R atunci un sistem fundamental de soluţii va fi
x1 = ert , x2 = tert
. Astfel soluţia ecuaţiei liniare omogene cu coeficienti constanţi este
x = c1 · er·t + c2 · t · er·t .
1
2

Propoziţia 2. Să se arate că x1 , x2 formează un sistem fundamental

de soluţii pentru ecuaţia omogenă 2
III. Cazul rădăcinilor complexe (△ < 0).
Dacă rezolvând ecuaţia caracteristică obţinem soluţiile complexe r =
α ± iβ atunci un sistem fundamental de soluţii va fi
x1 = eαt cos(βt), x2 = eαt sin(βt)
. Astfel soluţia ecuaţiei liniare omogene cu coeficienti constanţi este
x = c1 · eα·t cos(β · t) + c2 · eα·t sin(β · t).
Propoziţia 3. Să se arate că x1 , x2 formează un sistem fundamental
de soluţii pentru ecuaţia omogenă 2
Ecuaţii liniare neomogene cu coeficienţi constanţi
În cazul ecuaţiei diferenţiale liniare neomogene cu coeficienţi constanţi
(1)
x′′ + a · x′ + b · x = f (t)
unde a1 , a2 ∈ R, f ∈ C[a; b], soluţia generală se determină conform
Teoremei ??, adică soluţia generală este de forma
x = x0 + xp ,
unde x0 este soluţia generală a ecuaţiei omogene ataşate, iar xp este o
soluţie particulară a ecuaţiei neomogene. Pentru determinarea lui xp
se aplică metoda variaţiei constantelor.
În anumite cazuri speciale pentru funcţia f (t) se poate aplica metoda
coeficienţilor nedeterminaţi pentru calculul soluţiei particulare xp .
Metoda coeficienţilor nedeterminaţi
Cazul I.
Dacă f (t) = Pm (t), este un polinom de grad m atunci
(1) dacă 0 nu este soluţie a ecuaţiei caracteristice atunci xp se caută
de forma unui polinom de grad m
xp (t) = Qm (t) .
(2) dacă 0 este soluţie a simplă a ecuaţiei caracteristice atunci xp
se caută de forma
xp (t) = t · Qm (t) .
Exemplu
Să se determine soluţia generală ecuaţiei:
x′′ − 3x′ + 2x = t2 − t + 2.
Cazul II.
Dacă f (t) = eat · Pm (t) atunci
 3

(1) dacă a nu este rădăcină a ecuaţiei caracteristice atunci xp se

caută de forma
xp (t) = eat · Qm (t)
(2) dacă a este rădăcină a ecuaţiei caracteristice cu ordinul de mul-
tiplicitate k atunci xp se caută de forma
xp (t) = tk · eat · Qm (t) .
Exemplu
Să se determine soluţia generală ecuaţiei:
x′′ − 4x′ + 4x = te5t .
Cazul III.
Dacă f (t) = eαt · Pm (t) · cos (βt) sau f (t) = eαt · Pm (t) · sin (βt)
atunci
(1) dacă α + iβ nu este rădăcină a ecuaţiei caracteristice atunci xp
se caută de forma
xp (t) = eαt · [Qm (t) cos (βt) + Rm (t) sin (βt)] ,
unde Qm (t), Rm (t) sunt polinoame de grad m.
(2) dacă α + iβ este rădăcină a ecuaţiei caracteristice cu ordinul de
multiplicitate k atuncixp se caută de forma
yp (t) = tk · eαt · [Qm (t) cos (βt) + Rm (t) sin (βt)] ,
unde Qm (t), Rm (t) sunt polinoame de grad m.
Exemplu
Să se determine soluţia generală ecuaţiei:
x′′ − x = cos(5t).
Această metodă se numeşte metoda coeficienţilor nedeterminaţi deoarece
problema calculului soluţiei particulare xp se reduce la determinarea
coeficienţilor polinomului Qm (t) , ı̂n cazurile I şi II, respectiv a poli-
noamelor Qm (t), Rm (t), ı̂n cazul III.
Un alt procedeu folosit ı̂n determinarea soluţiei particulare este dat
de principiul superpoziţiei.
Propoziţia 4. (Principiul superpoziţiei)
Fie ecuaţia diferenţială neomogenă cu coeficienţi constanţi (1) ı̂n care
f (t) = f1 (t) + f2 (t) .
Dacă x1,p (t) este o soluţie a ecuaţiei
(4) x′′ + a · x′ + b · x = f1 (t)
4

şi x2,p (t) este o soluţie a ecuaţiei

(5) x′′ + a · x′ + b · x = f2 (t)
atunci
xp (t) = x1,p (t) + x2,p (t)
este o soluţie a ecuaţiei (1).
Exerciţiul 1. Să se determine soluţia generală ecuaţiei:
1) x′′ − x = 1.
2) x′′ + x = sin(t).
3) x′′ − 4x′ + 4x = te5t .
4) x′′ − 12x′ + 35x = e3t cos(3t).
5) 4x′′ − 8x′ + 5x = 0.
6) x′′ − 3x′ + 2x = et .
7) x′′ − x = 3et + 5t + 6 + te−2t .
8) x′′ − 4x′ + 5x = te5t + t2 − t + 2.
9) x′′ − 2x′ + 10x = t2 + et cos(3t).
10) x′′ + 5x′ + 6x = 1 + 12t + 7et .
0.2. Ecuaţii liniare de tip Euler. In general pentru ecuţiile cu coeficienţi
neconstanţi nu există o metodă generală de rezolvare. Pentru un-
ele clase de ecuaţii acest lucru este totuşi posibil. Acesta esta cazul
ecuaţiilor de tip Euler, care printr-o schimbare de variabilă se reduc la
ecuaţii cu coeficienţi constanţi. Forma generală a ecuaţiilor liniare de
tip Euler de ordinul doi este următoarea
(6) t2 x′′ + atx′ + bx = f (t) ,
unde a, b, ∈ R şi f o funcţie continuă. Se poate observa că derivata de
ordinul k, xk intervine in ecuaţie impreună cu factorul tk .
Pentru a rezolva această ecuţie se face schimbare de varibilă
s := ln(t).
Se calculează derivatele x′ , x′′ . Inlocuindu-se ı̂n ecuaţia neomogenă se
obţine o ecuaţie cu coeficienţi constanţi de forma?
x′′ (s) + (a − 1)x′ (s) + bx = f (es ).
Exemplu Sa se rezolve ecuaţia
t2 x′′ + 2tx′ − 12x = 6 ln(t).
In cazul ecauaţiilor de tip Euler omogene putem căuta direct soluţii
de forma
x = tr ,
unde r se determina prin inlocuirea in ecuaţie.
 5

Exemplu Sa se rezolve ecuaţia

t2 x′′ + 2tx′ − 12x = 0.