PORTRET: Badea Cârţan – cel mai citit dintre ţăranii români, un militant pentru

reîntregirea neamului

Vineri, 7 august, se împlinesc 109 ani de la trecerea la cele veşnice a lui Badea Cârţan, celebrul ţăran
român, analfabet în anii adolescenţei, apoi autodidact – fiind cel care a învăţat să citească în timp ce mergea
cu oile la păscut -, iar mai apoi a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, inclusiv prin
răspândirea cărţilor româneşti în satele din Ardeal, volume care erau aduse clandestin din România.
Se spune că a cărat, timp de peste 30 de ani, către Ardeal, peste munţi, cu mari eforturi, pe cărări
numai de el ştiute, peste 250.000 de exemplare de cărţi scrise în limba română, în greutate totală de peste 20
de tone. Munca sa de ridicare culturală a românilor transilvăneni nu era pe placul autorităţilor maghiare, care
toată viaţa sa l-au urmărit, arestat, i-au confiscat şi distrus cărţile.
Pentru a vedea cu ochii săi mărturii privind originea latină a poporului român, a călătorit pe jos până la
Roma, unde s-a aflat la Columna lui Traian, iar în 1877 s-a înrolat, ca voluntar, în Războiul de independenţă.
Badea Cârţan a întruchipat credinţa totală pe care un ţăran simplu a putut să o simtă pentru visurile
cărturarilor din vremea lui, dar şi o evlavie nemărginită pentru carte, în care regăsea doar lumină şi
mântuire…
*****
Gheorghe Cârţan, pe numele său real, s-a născut în comuna Oprea-Cârţişoara, judeţul Sibiu, la 24
ianuarie 1849, fiind fiul lui Nicolae Cârţan şi al Mariei Budac, o familie cu adânci tradiţii oiereşti, care a mai
avut alţi şase copii: Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsene.
În perioada zbuciumată a anilor 1848 – 1849, familia Teleky a părăsit Ţara Făgăraşului şi Transilvania
– pe atunci teritoriu al Imperiului austro-ungar, plecând la Budapesta, iar Oliver Boier, administratorul
pământurilor grofului la Cârţişoara, vinde ţăranilor o bucată de teren, casa grofului fiind cumpărată ulterior de
preotul Vulcan din Cârţişoara.
Încă de la vârsta de cinci ani, Gheorghe cunoştea bine toate împrejurimile satelor Oprea şi Streza –
Cârţişoara, fiindcă vara căuta cuiburi de păsări, iar toamna culegea zmeură, alune şi mure.
Din cauza sărăciei din familie, dar şi fiindcă auzise de la alţi copii din Recea că erau pedepsiţi, dacă
vorbeau româneşte, Gheorghe nu a mers la şcoală, iar la vârsta de 11 ani a plecat, alături de membri ai
familiei, pe munte cu oile. Tatăl său l-a dus la stâna baciului Axente, sub Curmătura Bâlei, unde va învăţa să
facă brânză şi caş. Stâna avea 2000 de oi, jumătate fiind ale grofului Teleky, 500 ale administratorului Oliver
Boier, iar restul, al oamenilor din Oprea – Cârţişoara.
În anul 1864, a trecut cu turma, pe munte, ilegal, graniţa dintre Imperiul austro-ungar şi România,
pentru a vedea ţara în care auzise că trăiesc fraţii săi români, liberi de orice stăpânire străină.
În 23 mai 1867 şi-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moştenire de pe urma tatălui şi, cu ajutorul unui
oarecare Ion Cotigă, un intelectual braşovean care devenise cioban din proprie iniţiativă, trece cu turma în
România. Cotigă îl învaţă pe tânăr puţină istorie a românilor, câte ceva despre filosofi, apoi îl ajută să înveţe
să scrie şi să citească, fiind cel care a inluenţat devenirea ulterioară a tânărului Cârţan. Aşa a aflat Gheorghe
despre Platon şi Socrate, despre istoricii romani şi greci, Titus Livius şi Herodot, dar şi despre Ovidiu, care a
murit la Tomis, şi despre Traian şi Decebal – consideraţi părinţii poporului român. Cârţan era pur şi simplu
fermecat de ceea ce afla, deşi nu pricepea cum de un cioban precum Cotigă putea să cunoască atâtea lucruri.
În iulie 1867, cei doi ciobani ajung cu turmele lângă Ciulniţa, unde închiriază pentru mai mulţi ani, un teren
pentru stână şi păşuni pentru oi.

1
 În anul 1870 Gheorghe ajunsese la vârsta încorporării în armata austro-ungară, iar pentru a evita acest
lucru, a rămas în continuare în România şi timp de mai mulţi ani nu a avut nici o ştire de acasă.
În anul 1877, Armata Română i-a rechiziţionat 1200 de oi şi nutreţul necesar pentru iarnă, apoi
Gheorghe se înrolează voluntar în Războiul de Independenţă al României, fără a ajunge pe câmpul de luptă,
războiul încheindu-se înainte ca el să fi terminat instrucţia.
La 12 iulie 1878 este lăsat la vatră din Armata Română, apoi Gheorghe a pornit spre Transilvania,
dorind să ajungă acasă. În răstimpul în care fusese plecat, mama lui murise.
Însă, în răstimpul în care el nu se prezentase pentru încorporare acasă, cazul lui devenise unul
complicat, întîrziase nu mai puţin de opt ani şi era ameninţat cu închisoarea. Pentru a scăpa de detenţie, a fost
nevoit să se prezinte la Făgăraş, unde a fost încorporat şi expediat la regimentul 31 Infanterie de la Zemm,
lângă Belgrad, iar apoi a ajuns în Bosnia – Herţegovina, unde erau trimişi, de regulă, recruţii români.
Gestul său a avut ca substrat şi dorinţa de a avea toate actele în regulă, pentru a se lăsa de ciobănit şi de
a răspândi legal cartea românească în Ardeal. În armată, majoritatea ofiţerilor erau austrieci, iar instrucţia se
făcea în limba germană, aşa că, vrând-nevrând, a învăţat limba germană.
La 8 mai 1881, a fost lăsat la vatră după alţi 3 ani de serviciu militar.
A plecat în aceeaşi lună înapoi la Ciulniţa, în România, însă Cotigă, asociatul său, nu a mai dorit să
lucreze împreună, astfel încât cei doi s-au despărţit, iar Gheorghe s-a întors în Transilvania cu cele 400 de oi
care îi aparţineau, în primăvara anului 1882.
El a fost amendat de mai multe ori pentru că oile sale au păscut pe pământurile unor saşi, ajungând să
plătească despăgubiri mult mai mari decât pagubele făcute de oile lui, astfel că, la scurt timp, a rămas fără
nicio oaie. Fiindcă nu i s-a făcut dreptate, a plecat la Viena pentru a se înfăţişa împăratului, dar nu a reuşit, iar
fiindcă a fost prea insistent, a fost urcat în tren cu forţa de către poliţie şi trimis acasă.
În mai 1894, a participat, la Cluj, la procesul memorandiştilor, motiv pentru care este arestat şi bătut de
jandarmi, pe motiv că nu era posibil ca un simplu cioban să asiste din proprie iniţiativă la un proces politic atât
de important. După bătaia încasată a plecat din nou la Viena, unde intră în audienţă la împărat, care îi promite
tragerea la răspundere a vinovaţilor.
În ianuarie 1895, Badea Cârţan merge, pe jos, la Bucureşti, pentru a vedea statuia lui Mihai Viteazul,
despre care aflase că era un mare erou al românilor. Neavând unde să doarmă, Gheorghe s-a culcat în zăpadă,
după cum era obişnuit ca cioban, iar dimineaţa este văzut de Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală, care
îi facilitează întâlnirea cu profesorul V. A. Urechia, preşedintele Ligii şi cu profesorul Grigore Tocilescu. Cu
sprijinul acestora, Badea Cârţan a vizitat muzeele din Capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia
Română, iar printre alţii i-a cunoscut pe Valeriu Branişte şi Constantin Mille, pe Nicolae Iorga, George
Coşbuc, Ştefan O. Iosif, pe Spiru Haret, Take Ionescu, Constantin Morţun şi I. C. Brătianu. Aşa a ajuns Badea
Cârţan cunoscut în întreaga ţară.
În anii 1895-1896 i-a vizitat la închisoarea din Vac (Ungaria) pe memorandiştii condamnaţi la detenţie.
A urmat, în ianuarie 1896, plecarea pe jos, la Roma, unde dorea să vadă Columna lui Traian, cu
sprijinul profesorului Urechia, care i-a oferit susţinere morală şi financiară, precum şi câteva scrisori de
recomandare. Interesant este faptul că în traistă a luat cu el un pumn de pământ din grădina casei şi boabe de
grâu, pentru a le aduce ofrandă înaintaşilor romani.
A trecut prin Timişoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Genova, ajungând la 15
februarie, la Roma. La Columna lui Traian, Badea Cârţan a presărat pământul românesc şi boabele de grâu, ca
ofrandă, apoi s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Dimineaţa, la trezire, a observat
că era înconjurat de o mare mulţime de admiratori, iar unul dintre ei, văzând costumul popular românesc al lui

2
Gheorghe, a exclamat: „un dac a coborât de pe Columnă”. Astfel, Badea Cârţan a devenit celebru şi în Italia,
mai multe ziare scriind despre el.
Scriitorul Duiliu Zamfirescu, ministrul reprezentant al României la Legaţia României din Italia, aflând
de scopurile vizitei ciobanului român, i-a oferit sprijin şi găzduire, şi i-a mijlocit întâlnirea cu personalităţi
italiene, cu profesori universitari, gazetari, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat „un sol al
poporului român”. După o lună de şedere la Roma, Cârţan pleacă spre ţară, apoi, la 18 martie 1896, se află din
nou la Bucureşti, ca oaspete al profesorului Urechia.
După ce se întoarce la Cârţişoara, la 10 iunie 1896 este arestat de jandarmii unguri, este bătut crunt şi i
se confiscă fotografia cu Columna lui Traian, alte fotografii primite cadou în Italia, dar şi cărţile pe care le
avea la el. După ce este trimis în faţa judecătorului, unde este întrebat despre legăturile sale cu Roma şi
România, este eliberat după două zile.
În luna august a anului 1896, Gheorghe a plecat spre Paris, via Viena, unde depune o nouă plângere la
împărat, în care vorbeşte despre tratamentul la care este supus acasă. La Paris, români aflaţi aici l-au condus să
viziteze muzeele pariziene, iar Emil Picot, profesor la Şcoala de limbi orientale, l-a prezentat studenţilor
francezi.
Au urmat alte călătorii în Belgia, la Ierusalim şi apoi, din nou, la Roma.
În septembrie 1899, la Roma a avut loc al XII-lea congres de istorie al orientaliştilor, la care au
participat peste 700 de delegaţi din 40 ţări, ţara noastră fiind reprezentată de o delegaţie condusă de profesorul
Urechia şi de Badea Cârţan, sosit aici din proprie iniţiativă. Senatorul şi profesorul Angelo Gubernatis a
propus ca Badea Cârţan, îmbrăcat în portul lui naţional, de cioban român, să fie cel care va depune coroana de
lauri din partea membrilor congresului, la Columna lui Traian.
În această perioadă, Badea Cârţan a început să transporte din România în Transilvania, pe cărări de
munte puţin umblate, cărţi şi alte tipărituri – toate donate – pentru elevii şi studenţii români ardeleni, în
contextul în care orice scriere care pomenea de istoria românilor era interzisă în imperiu.
La 2 iulie 1904, el a participat la Serbările de la Putna, care comemorau 400 de ani de la moartea
voievodului Ştefan cel Mare, de unde a plecat cu o grămadă de cărţi donate de folcloristul Simion Florea
Marian, pentru „fraţii ardeleni”.
În decembrie 1904, Badea Cârţan a ajuns la Cârţişoara, unde îşi găseşte casa devastată de jandarmi,
care îi confiscaseră toate cărţile româneşti. Au urmat alte nenumărate percheziţii, confiscări şi arestări, la una
dintre aceste reţineri, în 15 decembrie 1905, fiind confiscate 4000 volume tipărite în limbile română,
maghiară, germană, franceză şi italiană, ducând numărul total de volume confiscate la 70000.
După mai bine de trei luni de cercetare, la 25 martie 1906, Parchetul general din Tg. Mureş redactează
actul de acuzare nr. 893 în cauza penală privindu-l pe G. Cârţan, rechizitoriul recomandând ani grei de
închisoare.
A urmat o întrevedere a oficialităţilor maghiare cu împăratul Franz Iosif, care a decis ca toate
procesele politice deschise în perioada 21 iunie 1905 – 15 aprilie 1906 să fie revocate.
După zece zile de la întîlnirea amintită, la 27 aprilie, preşedintele Tribunalului Braşov comunică
oprirea procesului, iar la 5 mai anunţă renunţarea la acuzare din considerente politice, în aceeaşi zi Cârţan
fiind eliberat, după ce a fost obligat să semneze o declaraţie prin care se obligă să renunţe la toate cărţile şi
sumele de bani confiscate şi la eventuale despăgubiri.
Acţiunea penală împotriva lui Badea Cârţan se transformă într-un proces al cărţilor româneşti, care va
dura un an de zile şi care se va finaliza prin arderea acestora.

3
 Badea Cârţan şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind între Ardeal şi România, fiind hăituit în
continuare de autorităţile maghiare. El se interesa de situaţia şcolilor confesionale româneşti, folosind
legăturile sale cu înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe.
În Bucureşti, porţile palatului regal îi erau întotdeauna deschise şi însuşi regele Carol I nu evită să stea
de vorbă cu ciobanul îmbrăcat în sarică şi încălţat cu opinci.
În iarna anului 1910, în timp ce se îndrepta spre Ardeal, Badea Cârţan a fost surprins de o avalanşă de
zăpadă, care l-a ţinut îngropat timp de trei zile, şi din care a ieşit cu mare greutate. Întâmplarea i-a produs însă
o congestie pulmonară, însă în primăvara lui 1911, acesta şi-a revenit.
În iulie pleacă din nou spre România, însă la câteva zile ajunge la Poiana Ţapului, unde primise
găzduire în casa doamnei Lahovari, soţia ministrului nostru la Roma. Aici este chemat un medic care
realizează că zilele lui Badea Cârţan sunt numărate.
Scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a privegheat ultimele clipe din viaţă, i-a spus: “Bade Gheorghe eşti
un erou. Ai luptat toată viaţa ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita !”.
La 7 august 1911, Badea Cârţan trece în eternitate, fiind înmormântat în costum mocănesc şi cu
căciulă ciobănească, în cimitirul din Sinaia. I-au fost alături, pe ultimul drum, doamna Lahovary, sute de
intelectuali şi locuitori din Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului. La căpătâiul său au luat cuvântul personalităţi
culturale şi politice care au elogiat întreaga viaţă a celui dispărut. Pe crucea de piatră de deasupra mormântului
său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului său”.
Badea Cârţan nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut urmaşi. Preotul Vulcan din Cârţişoara, cel care
l-a susţinut permanent pe Badea Cârţan, a murit în anul 1938, nu înainte de a comunica fiicei sale dorinţa sa
de a fi donată casa părintească pentru a se amenaja în ea un muzeu în amintirea marelui patriot care a fost
Badea Cârţan. Astfel că, într-o curte largă, în care se află o casă ţărănească cu cerdac, pe două laturi ale ei, se
află acum “Muzeul Etnografic şi Memorial Badea Cârţan” din Cârţişoara, înfiinţat în anul 1968, în care sunt
expuse icoane pe sticlă, lucrate de Matei Păcuraru – Ţimfora şi de fiul lui Ion, amândoi din Oprea –
Cârţişoara. Mobilierul este format din scaune, blidare şi lăzi de zestre, iar într-o altă încăpere sunt expuse
pahare, sticle, căni şi alte obiecte ale manufacturii sticlăriei de la Cârţişoara. Pe pereţi se află expuse cahle de
teracotă de fabricaţie locală, cu o vechime de peste două sute de ani. În cea de a treia încăpere sunt păstrate
amintirile lui Badea Cârţan, cărţi colectate de el şi salvate de la confiscare şi ardere, portrete şi fotografii.
Aici pot fi admirate, printre altele, „Cronica” lui Şincai, „Descrierea Moldovei”, a lui Dimitrie
Cantemir, „Crestomaţia română”, de I. Menliu sau „Istoria sfîntă a Noului Testament” – datată 1898.
Prin întreaga sa existenţă, prin credinţa şi valorile sale de ţăran simplu, Badea Cârţan a rămas o figură
de excepţie pentru istoria neamului românesc.
RADOR – Răzvan Moceanu

Diaconul Coresi, un vrednic tipograf și ctitor al limbii române literare

De mai bine de un deceniu, în ziua de 31 august se celebrează Ziua Limbii Române, o sărbătoare laică
menită să ne aducă aminte de faptul că limba română reprezintă, în fapt, fundamentul construcției și identității
noastre naționale. Atunci când vorbim de limba română, gândurile noastre zboară spre clasicii literaturii
române, spre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici (cei care au „șlefuit” limba
națională și au folosit slova românească ca pe un odor de preț), și mai puțin spre cel care stă la temelia
4
apariției limbii române literare, editorul primelor cărți în limba română, tipograful cunoscut sub numele de
diaconul Coresi. Trăitor în veacul al XVI-lea, acesta a fost cel care, prin tipăriturile sale, realizate într-o mare
măsură în cetatea Brașovului, a reușit să impună introducerea limbii române în biserică, dar și să pună bazele
limbii române literare și liturgice, aspecte pe care vom încerca să le prezentăm în rândurile care urmează.
Conform cercetărilor derulate de istoricul Ovid Densușianu, diaconul Coresi ar fi fost coborâtor dintr-o
veche familie grecească, stabilită și aclimatizată în Țara Românească. S-a născut la Târgoviște, după cum
singur a mărturisit în epilogul Evangheliarului românesc tipărit între anii 1561-1562 la Brașov: „[…] diacon
Coresi ot Târgoviște”, notare regăsită și în alte tipărituri coresiene. Din păcate, nu cunoaștem, cu exactitate,
anul nașterii acestuia; Ovid Densușianu notează că acesta s-ar fi născut în anul 1525, alte surse vehiculează
anul 1500, pe când cercetătoarea Luiza Marinescu ne vorbește despre anul 1510 ca an al nașterii diaconului
Coresi. Până la începutul secolului al XX-lea a existat o confuzie și în legătură cu identitatea persoanei, în
prima jumătate a secolului al XVI-lea documentele atestând existența unui „diac Coresi” („scriitor la cetate”),
a unui „diacon Coresi” și a unui „logofăt Coresi”, Nerva Hodoș fiind cel care, pe baza cercetărilor realizate, a
concluzionat faptul că diaconul Coresi este fiul diacului Coresi și fratele logofătului Coresi. Mai târziu, Petre
P. Panaitescu avea să demonteze această teorie, dovedind că numele Coresi este un nume propriu și nu un
nume de familie, iar purtarea acestuia nu putea să dovedească „[…] înrudirea dintre diferiții Coresi din Țara
Românească în veacul al XVI-lea”. Cel mai probabil, Coresi tipograful a fost un personaj ridicat din rândul
micilor meșteșugari, școlit pentru a deveni diacon (poziție clericală care nu avea același statut și atribuții ca în
zilele noastre; diaconul era cel care slujea alături de ierarh și care, la nevoie, îndeplinea și poziția de diplomat
bisericesc) și pregătit pentru a deprinde arta tiparului.
Diaconul Coresi și-a început formația și a deprins meșteșugul tiparului în atelierul tipografului de
neam sârb Dimitrije Ljubavić, meșterul tipografiei domnitorului Radu Paisie, care tipărea cărți în slavona
bisericească. Între anii 1556-1557, pentru prima dată, diaconul Coresi a tipărit o carte, Octoihul mic, la
Brașov, folosind o parte din instrumentarul tipografiei lui Dimitrije Ljubavić, respectiv litera de rând (text
scris cu minuscule, cu mărimea corpului cuprinsă între 8 și 12 puncte). După acest moment, la solicitarea
domnitorului Țării Românești, Pătrașcu cel Bun, a revenit la Târgoviște unde, între anii 1557-1558, cu ajutorul
unui număr de zece ucenici, folosind metoda xilogravurii, a tipărit un Triod-Penticostar, o lucrare extrem de
bogată în ilustrații (având în vedere faptul că, în timpul editării cărții, la 26 decembrie 1557, domnitorul
Pătrașcu cel Bun a murit, în deschiderea acesteia este menționat, în calitate de comanditar, succesorul
acestuia, domnitorul Mircea Ciobanul).
După anul 1558, diaconul Coresi s-a stabilit, definitiv, la Brașov, unde a început o bogată activitate
tipografică, onorând comenzi venite atât din partea patriciatului săsesc, cât și din partea ierarhilor
transilvăneni, ori domnitorilor și ierarhilor Țării Românești. În legătură cu stabilirea sa la Brașov, a fost
vehiculată teoria conform căreia conflictul dintre domnitorul Mircea Ciobanul și marea boierime ar fi
determinat acest gest, teorie ce nu poate fi validată având în vedere statutul social al diaconului Coresi, de
meșter tipograf, care nu l-a implicat direct în confruntare. Cel mai probabil, mutarea acestuia la Brașov s-a
produs la chemarea patriciatului săsesc și în contextul afirmării orașului ca un important centru cultural, în
care exista o moară de hârtie și în care, sub influența Reformei, s-au tipărit primele cărți în limba română. La
Brașov, într-o primă fază, și-a desfășurat activitatea în tipografia patronată de judele Johannes Benkner, care a
mutat tipografia chirilică de la Sibiu, la Brașov (Johannes Benkner era fiul judelui cu același nume,
destinatarul celebrului document cunoscut în literatura de specialitate drept „Scrisoarea lui Neacșu din
Câmpulung”, cel mai vechi document scris în limba română). Mai apoi, cu timpul, diaconul Coresi a ajuns să
dispună de propriul instrumentar, de propriul atelier tipografic (așezat în interiorul cetății Brașovului), să
devină independent și să-și câștige statutul de tipograf editor, statut care i-a permis să tipărească după bunul
plac și să preia comenzi din partea unor comanditari mai mult sau mai puțin importanți.
În cele aproape trei decenii de activitate desfășurată în cetatea Brașovului, de sub teascurile tipografiei
coresiene au văzut lumina tiparului nu mai puțin de 26 de cărți (peste 50% din producția de carte slavonă și
română tipărită între anii 1508-1600), dintre care 10 publicate în limba română și 16 în limba slavonă, cărțile
5
publicate în limba română fiind considerate de cercetătoarea Luiza Marinescu „[…] primele monumente ale
limbii noastre literare”. Această afirmație este susținută de simpla parcurgere a rândurilor care deschideau
cărțile coresiene, rânduri care conțin și primele forme de versificație în limba română: „[…] Dacă am cetit,
bine am socotit și am aflat că toate tâlcuiesc și mie toate plăcură și am scris cu tiparul vouă, fraților
românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog frații mei să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e
mărgăritarul și comoara ascunsă întrânsele” (transcriere Vasile Oltean). Prin aceasta, dar și prin alte exemple
de acest gen, diaconul Coresi a devenit unul dintre primii versificatori ai literaturii române. Tot din
introducerea cărților publicate la Brașov reiese și motivația diaconului Coresi de a tipări în limba română,
aceea de a oferi cărți în limba vorbită de românii transilvăneni, o motivație, aparent, de sorginte protestantă,
vizibilă mai ales în formula: „[…] Cu mila lu Dumnezeu eu diaconu Coresi, déca văzuiu că mai toate limbile
au cuvîntulu lu Dumnezeu în limba, numai noi Rumânii n’avăm, şi Hs. zise, Mathei 109, cine ceteşte să
înțelégâ, şi Pavelu Apslu încî scrie la Corintu, 155, că întru besérecî mai vrătos cinci cuvinte cu înțelesulu
mieu să grîescu, ca şi alalți să învățu, de cătu întunérecu de cuvinte neînțelése într’alte limbi. Dereptu acéia
frații miei preuțiloru, scrisu- v’am acéste Psăltiri cu otvétu” (transcriere Luiza Marinescu).
La Brașov, diaconul Coresi a tipărit, după anul 1558, următoarele titluri: Întrebare
creștinească (1559), Evangheliarul românesc. Biblie. Noul Testament. Evanghelie (1561), Evangheliar
slavonesc. Biblia. Noul Testament. Evanghelie (1562), Apostol românesc (1563), Tîlcul
evangheliilor, Molitvenic românesc (1564), Minei (1567-1569), Psaltirea românească. Biblie. Vechiul
Testament. Psalmi (1568), Sbornic slavonesc (1568), Liturghier românesc (1570), Pravila sfinților
oteți (1570), Psaltirea românească. Biblia. Vechiul Testament. Psalmi (1570), Psaltire slavonească. Biblia.
Vechiul Testament. Psalmi (1574), Octoih slavonesc partea I (1574), Octoih slavonesc partea
II (1575), Psaltire slavonească (1576), Psaltire slavo-română. Biblie. Vechiul Testament.
Psalmi (1577), Psaltire slavonească. Biblia. Vechiul Testament. Psalmi (1577), Triod
slavonesc (1578), Octoih mic slavonesc (1578), Psaltire în slavonă și română. Biblia. Vechiul Testament.
Psalmi  (1578), Evangheliar slavonesc (1579), Sbornic slavonesc (1580), Evangheliar slavonesc. Biblie, Noul
Testament. Evanghelie (1583), Liturghier slavonesc (1588). În cazul lucrărilor tipărite în limba română,
traduse din limba slavonă, cercetările din ultima jumătate de secol au dovedit faptul că diaconul Coresi nu a
fost traducătorul acestora, ci doar tipograful și cel care s-a îngrijit de îndreptarea textului acestora. De departe,
cea mai importantă carte tipărită de diaconul Coresi a fost Liturghierul românesc, considerată piatra de
temelie a introducerii limbii române în biserică. Publicat la comanda episcopului calvinizant Pavel de Turdaș,
acesta a fost tradus din limba slavonă, conținând mai puține arhaisme decât celelalte tipărituri coresiene
traduse și cuprinzând toate etapele slujbei religioase, fără a prezenta vreo urmă de influență protestantă. Din
acest punct de vedere, tipărirea Liturghierului românesc de către diaconul Coresi este considerat momentul de
început al introducerii limbii române în biserică.
Majoritatea lucrărilor amintite au fost tipărite cu sprijinul ucenicilor care activau în tipografia
coresiană, numele acestora fiind amintite în deschiderea fiecărei cărți; numărul ucenicilor diferă de la o carte,
la alta, ceea ce ne poate înfățișa și nivelul comenzii, precum și gradul de productivitate. În ceea ce privește
tirajul în care aceste cărți au fost tipărite, cercetătoarea Luiza Marinescu lansează cifra, aproximativă, de 100
de exemplare pentru fiecare carte, comercializate prin intermediul negustorilor sași și români sau a adunărilor
preoțești din Transilvania, Țara Românească și Moldova. Din primele pagini ale lucrărilor amintite, reiese
faptul că acestea au fost tipărite fie la comanda judelui Johannes Benkner, a nobilului Forró Miklós, a
domnitorilor Alexandru al II-lea Mircea, Mihnea Turcitul și Petru Cercel sau a mitropolitului Ghendie al
Ardealului, fie dedicate acestora. Cercetătorii care s-au aplecat asupra studierii vieții și activității diaconului
Coresi explică aceasta drept un sprijin moral și financiar venit atât din partea domnitorilor și ierarhilor români,
cât și din partea comunității reformate din Transilvania.
O legătură specială a existat între diaconul Coresi și comunitatea românească din Șcheii Brașovului,
principala comanditară a cărților tipărite de acesta, cărți întrebuințate de preoții Bisericii „Sfântul Nicolae”,
păstorii sufletești ai celui mai important bastion al românismului și ortodoxismului transilvănean. Petre P.

6
Panaitescu consideră că decizia diaconului Coresi de a se stabili la Brașov a fost luată și sub impresia
solicitărilor venite dinspre comunitatea românească din Șcheii Brașovului, aspect ilustrat și de cronica
bisericii amintite. Trăinicia acestei legături este dovedită în urma procesului intentat diaconului Coresi, de
către Laurențiu Fronius, în anul 1570, pentru recuperarea unei datorii. În documentele procesului s-a subliniat
faptul ca datoria tipografului să fie plătită de preotul Toma din Șcheii Brașovului, ceea ce ne dovedește faptul
că șcheienii erau asimilați drept susținătorii diaconului Coresi.
După cum precizam în rândurile de mai sus, diaconul Coresi a utilizat pe parcursul activității
brașovene metoda xilogravurii, un procedeu rudimentar și destul de anevoios. Pentru fiecare pagină a unei
cărți, tipograful, alături de ucenicii săi, crea o matriță din lemn de esență moale, pe care era sculptat textul
propriu-zis; mai apoi, peste literele sculptate pe matrița de lemn, se aplica o cerneală specială, după care se
așeza pe coala de hârtie și se presa. Tipăriturile coresiene se disting ușor, după formatul masiv, lipsa foilor de
titlu și a numerotării paginilor, după culorile uzitate, roșu și negru, precum și după elementele decorative de
inspirație renascentistă.
La rândul său, diaconul Coresi a format o generație întreagă de meșteri tipografi, care au activat nu
doar la Brașov, ci și în alte puncte ale Transilvaniei (Sebeș, Alba-Iulia, Orăștie, Cluj), dintre care se remarcă
Șerban Coresi, fiul său, cel care, în anul 1580, la Sebeș, l-a secondat pe tatăl său în tipărirea Sbornicului
slavonesc, iar între anii 1581-1582 a publicat celebra Palie de la Orăștie (la care a colaborat și diacul Marian,
un alt ucenic al diaconului Coresi), precum și diecii Călin (care a publicat un Tetraevanghel slavon în anul
1565), Lorinț (care a publicat un Octoih între anii 1577-1578, Psaltirea în anul 1578 și un Octoih mic în anul
1578), Tudor, Mănăilă, Marian etc. Prin munca acestor meșteri tipografi, cartea românească, arta și
meșteșugul tipăriturilor coresiene, au ajuns să fie cunoscute în tot spațiul locuit de români, apariția acestor
cărți marcând „[…] o epocă de redeșteptare în viață a poporului și bisericii românești. Ele deschid ochii
poporului spre lumină, prin limba lui: îndeamnă la cultură națională”.
După o viață pusă în slujba cărții și culturii românești, diaconul Coresi a trecut la cele veșnice, cel mai
probabil după anul 1583; din păcate, anul exact al morții nu ne este cunoscut. Ceea ce cunoaștem, este faptul
că diaconul Coresi a părăsit această lume din cetatea Brașovului, locul în care și-a desfășurat ultimele decenii
de activitate și în care amintirea sa este încă vie. Deși viața și activitatea sa încă nu au fost tratate în paginile
unei monografii în adevăratul sens al cuvântului, au existat numeroși cercetători care s-au aplecat asupra
studierii tipăriturilor coresiene, iar în Șcheii Brașovului, în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” și în Muzeul
Primei Școli Românești, în amintirea sa, a fost ridicată o statuie și a fost creat un spațiu expozițional dedicat
meșteșugului tiparului. Prin întreaga sa activitate de tipograf, desfășurată la Târgoviște și la Brașov, dar și în
alte centre transilvănene, prin ucenicii săi, diaconul Coresi a contribuit, în primul rând, la răspândirea cărții
românești, al cărei efect imediat a fost, conform istoricilor Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, „[…]
accentuarea unității culturii românești”.
Bibliografie:
1) Bălan, Ioan, „Limba românească în cele dintâi cărți bisericești (III)”, în Cultura Creștină, an III, număr 3,
1913;
2) Dumbrăvician, Dinu, Mic lexicon de termeni tipografici, București, Editura UNArte, 2016;
3) Erich, Agnes, „Cartea tipărită la Târgoviște de către diaconul Coresi”, în Curier. Revistă de cultură și
bibliologie, an XIV, număr 1 (26), 2007;
4) Erich, Agnes, „Dimitrie Liubavici and the Printing Art of Târgoviște”, în Journal of Romanian Literary
Studies, număr V, 2014;
5) Marinescu, Luiza, „Romanian Printing Houses: Highlights and Monuments of the Religious Culture and
Literary Language-towards a more comprehensive and comparative Approach in the Study of Romanian
Literature”, în Journal of Romanian Literary Studies, număr XVIII, 2019;
7
6) Mazilu, R., D., Diaconul Coresi. Contribuții, Ploiești, Institutul de Istorie Literară și Folclor, 1933;
7) Mârza, Eva, „Preliminarii la un repertoriu al tipografilor români (1508-1830)”, în Annales Universitatis
Apulensis. Series Historica, număr VIII, 2004;
8) Mocanu, Aura, „Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia lui Ion Gheție
(1930-2004)”, în Analele Universității din Timișoara. Seria Științe Filologice, număr LI-LII, 2013-2014;
9) Oltean, Vasile, „Actualitatea diaconului Coresi”, în Cumidava, număr XXVI, 2003;
10) Oltean, Vasile, Istoria tiparului brașovean, volum II, Iași, Editura Tipo Moldova, 2009;
11) Oltean, Vasile, Diaconul Coresi, București, Editura Basilica, 2019;
12) Panaitescu, P., Petre, Începuturile și biruința scrisului în limba română, București, Editura Academiei
Republici Populare Române, 1965;
13) Păcurariu, Mircea, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a revăzută și adăugită, Sibiu, Editura
Andreiana, 2014;
14) Pop, Ioan-Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ediția a II-a revăzută și adăugită, Cluj-Napoca,
Editura Școala Ardeleană, 2016;
15) Pop, Ioan-Aurel, Scurtă istorie a românilor, București, Editura Litera, 2020.