CALIGULA: Oamenii plâng fiindcă lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie.

Dar ce
importanţă are? Poate c-o să depăşesc starea asta. Simt însă cum urcă în mine nişte
făpturi fără nume. Ce să fac împotriva lor? Ştiam că poţi fi disperat, dar nu ştiam ce-
nseamnă acest cuvânt. Credeam ca toată lumea că-i o boală a sufletului. Dimpotrivă,
însă, trupul nostru e acela care suferă. Mă doare pielea, pieptul, mă dor braţele şi pi-
cioarele. Am un gol în cap şi mi-e greaţă. Şi ce-i mai îngrozitor, e gustul acesta din
gură. Nici sânge, nici moarte, nici febră — ci toate la un loc. E de-ajuns să-mi muşc
limba în gură pentru ca totul să devină negru şi oamenii să mă dezguste. Ce greu, ce
dureros e să devii om! Ce să fac eu cu energia asta, la ce mi-ar servi această putere
atât de uimitoare, dacă nu voi putea să schimb ordinea lucrurilor, dacă nu voi reuşi să
fac în aşa fel ca soarele să apună la răsărit, suferinţa să scadă şi oamenii să nu mai
moară.
Oh zei! De ce zei?
Ce este un zeu, ca să doresc să fiu egal cu el? Ceea ce doresc eu azi, din toate puterile
mele, e mai presus de zei. Iau în sarcina mea un regat al cărui rege e tocmai imposi-
bilul.
Vreau să amestec cerul cu marea, să confund urâţenia cu frumuseţea, să fac să
ţâşnească râsul din suferinţă. Voinţa mea e să se schimbe. Și voi oferi acestui secol
darul egalităţii. Şi când totul va fi netezit, imposibilul stăpânind în sfârşit pământul,
luna aflându-se în mânile mele, atunci e posibil ca eu însumi să fiu transformat şi
lumea o dată cu mine, atunci, în sfârşit, oamenii nu vor mai muri şi vor fi fericiţi.
Iubirea, am învăţat că nu valorează nimic. Celălalt are dreptate: tezaurul public! L-ai
auzit, nu-i aşa? Totul începe cu asta. De-acum, voi începe şi eu, în sfârşit, să trăiesc!
A trăi, a trăi înseamnă tocmai contrariul iubirii. Eu ţi-o spun şi te invit la o sărbătoare
fără sfârşit, la un proces general, la cel mai frumos dintre spectacole. Şi-mi trebuie
lume, spectatori, victime şi vinovaţi. Să intre vinovaţii. Am nevoie de vinovaţi.
Şi toţi sunt vinovaţi. Vreau să intre condamnaţii la moarte. Public, vreau să am pub-
licul meu! Judecători, martori, acuzaţi, toţi condamnaţi dinainte! Ah, le voi arăta ce n-
au văzut niciodată, pe singurul om liber al acestui imperiu!