Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TRIUNGHIUL
Original: Triple (1979)
virtual-project.eu
2018
„Trebuie apreciat faptul că singura parte
dificilă din construirea unei bombe
atomice de orice fel este pregătirea unei
provizii de material fisionabil având
puritatea potrivită; proiectarea bombei în
sine este relativ ușoară…”
Enciclopedia Americană
Prolog
(addendum în creion)
Feliks: Nu mă mai deranja cu treaba asta până când nu vei
obține un rezultat. Și fii cu ochii pe Rostov – vrea să-ți ia locul.
Dacă nu-ți revii, i-l voi da lui.
Iuri.
Rostov nu era prea prietenos, însă, ca dușman, era mult mai rău.
Colonelul Petrov din Londra aflase asta pe pielea lui. Încercase să se pună
cu Rostov și avusese surpriza de a fi trezit în toiul nopții de un telefon din
partea șefului KGB-ului, Iuri Andropov însuși. Angajații ambasadei din
Londra spuseseră că Petrov devenise alb ca varul la față când încheiase
convorbirea. De atunci, Rostov obținea tot ce-și dorea: dacă strănuta, cinci
agenți dădeau fuga să-i cumpere batiste.
Rostov îi luase în subordinea lui pe cei mai buni artiști stradali ai lui
Petrov, precum și majoritatea mașinilor acestuia. Perimetrul din jurul
Ambasadei Israelului la Londra era împânzit de agenți – unii spuneau:
„Sunt mai mulți Roșii aici decât în clinica din Kremlin” –, însă erau greu de
depistat. Se aflau în mașini, în dubițe, în taxiuri, în camioane și într-un
vehicul care semăna izbitor de bine cu un autobuz al poliției metropolitane,
nemarcat. Mai existau și alții pe jos, unii în clădiri publice, alții plimbându-
se pe străzi sau pe aleile din parc. Exista unul chiar și în ambasadă,
informându-se într-o engleză stâlcită cum putea emigra în Israel.
Ambasada reprezenta locul ideal pentru un asemenea exercițiu. Era
situată într-un mic ghetou diplomatic, lângă Kensington Garden. Atât de
multe dintre acele case vechi și frumoase aparțineau legațiilor străine, încât
zona era cunoscută sub denumirea „Embassy Row”, o aluzie la hotelul
american The Embassy Row, situat între ambasade de importanță istorică și
case cu terasă fermecătoare, în districtul Dupont Circle din Washington,
D.C. Într-adevăr, ambasada sovietică se afla aproape de Kensington Palace
Gardens. Micul grup de străduțe forma o proprietate privată și trebuia să-i
spui unui polițist scopul vizitei tale dacă voiai să intri.
— Da. Descrie-mi-l.
— Înalt, păr cărunt, umbrelă, haină cu cordon. Poarta High
Street.
— Plec, spuse Tyrin.
Ajunse la Palace Gate, privi de-a lungul Palace Avenue și văzu un bărbat
venind spre el și care se potrivea descrierii. Tyrin își continuă drumul fără
să ezite. Când calculă că bărbatul avusese timp să ajungă la stradă, se opri
pe marginea trotuarului, ca și când ar fi vrut să traverseze, și se asigură,
privind în stânga și-n dreapta. Ținta ieși de pe Palace Avenue și o luă
înspre vest, îndepărtându-se de Tyrin.
Acesta se luă după el.
Îi era ușor să-l urmărească pe High Street, datorită aglomerației. Apoi se
îndreptară spre sud, printr-un labirint de străduțe lăturalnice, iar Tyrin
începu să se agite puțin. Dar israelianul nu părea să fie atent la „umbre”.
Înainta prin ploaie cu pași repezi – o siluetă înaltă și aplecată sub o umbrelă
– spre o destinație sigură.
Bărbatul nu merse prea departe. Pătrunse într-un hotel mic și modern de
pe Cromwell Road. Tyrin trecu pe lângă intrare și, când privi prin ușa din
sticlă, își văzu ținta intrând într-o cabină telefonică din hol. Puțin mai
încolo, depăși Volvo-ul verde și concluzionă că israelianul și colegii lui din
mașină supravegheau hotelul.
Traversă strada și reveni pe trotuarul celălalt, în caz că ținta lui va ieși
din nou imediat. Se uită după Volkswagenul Beetle albastru, însă nu-l văzu,
deși era sigur că se afla prin apropiere.
Vorbi în stația radio din buzunarul cămășii:
Tyrin privi în susul și-n josul străzii și zări Austinul care urmărea Volvo-
ul verde.
— Rămâi cu el.
— Recepționat.
Avea de luat o decizie dificilă. Dacă intra în hotel, Meier putea să-l
depisteze, iar dacă-și pierdea timpul căutând intrarea din spate, Meier putea
pleca.
Hotărî să caute intrarea din spate, pe motiv că era ajutat de cele două
mașini care ar fi supravegheat hotelul câteva minute dacă se întâmpla ceva
rău. În partea laterală a hotelului se afla o alee îngustă, destinată
furgonetelor care livrau marfă. Merse de-a lungul ei și dădu peste ușa de
ieșire în caz de incendiu, aflată în peretele lateral. Era descuiată. Pătrunse
înăuntru și se trezi în casa scării din beton, evident construită pentru a servi
drept ieșire în caz de incendiu. În timp ce urca scările, își strânse umbrela
și o vârî în buzunarul impermeabilului, apoi și-l scoase. Îl împături și-l lăsă
pe primul palier, de unde l-ar fi putut lua repede în caz că ar fi fost nevoit s-
o ia la fugă. Urcă până la etajul al doilea, apoi coborî cu liftul până în hol.
Când ieși îmbrăcat doar în pulover și pantaloni, putea fi confundat cu un
musafir al hotelului.
Israelianul era tot în cabina telefonică.
Tyrin se apropie de ușa din sticlă de la intrarea în hol, privi afară, se uită
la ceas și se întoarse să se așeze în zona de așteptare, lăsând impresia că
trebuia să întâlnească pe cineva. Nu părea să fie ziua lui norocoasă. Scopul
întregii operațiuni era să-l găsească pe Nat Dickstein. Se știa că se afla în
Anglia și se spera să aibă o întâlnire cu unul dintre oficiali. Rușii îi
urmăreau pe oficiali cu scopul de a fi părtași la acea întâlnire, în așa fel
încât să-i ia urma lui Dickstein. Era limpede că israelienii din acel hotel nu
erau preocupați de vreo întâlnire. Filau pe cineva, cu gândul, probabil, de a-
l urmări de îndată ce-și va fi făcut apariția, iar acel cineva nu era unul dintre
agenții lor. Tyrin nu putea decât să spere că-i va trezi interesul ceea ce
făceau ei.
Privi cum ținta lui ieși din cabina telefonică și se îndreptă către bar. Se
întrebă dacă putea supraveghea holul de la bar. Se părea că nu, deoarece
ținta reveni după câteva minute, ținând în mână un pahar cu băutură, pe
urmă se așeză vizavi de el și luă un ziar.
Ținta n-avu timp să-și bea berea.
Ușa liftului se deschise cu un șuierat și din el ieși Nat Dickstein.
Tyrin fu atât de surprins, încât făcu greșeala de a se holba la Nat câteva
secunde. Acesta îi surprinse privirea și dădu politicos din cap. Tyrin schiță
un zâmbet și se uită la ceas. Mai mult din speranță decât din convingere, se
gândi că făcuse o greșeală atât de gravă că se holbase, încât Dickstein ar
putea considera acest lucru drept o dovadă că Tyrin nu era spion.
N-avea timp de reflecții. Mișcându-se repede, aproape în pas alert – i se
păru lui Tyrin –, Dickstein se apropie de recepție și lăsă cheia de la cameră,
apoi ieși în stradă. Urmăritorul israelian, Meier, puse ziarul pe masă și-i luă
urma. Când ușa din sticlă se închise în urma lui, Tyrin se ridică în picioare,
zicându-și: „Sunt un spion care urmărește un spion și acesta urmărește un
alt spion. Ei bine, măcar ne păstrăm locul de muncă”.
Intră în lift și apăsă butonul pentru primul etaj. Vorbi în stația radio:
— Încotro, șefu’?
— Lime Street, se auzi vocea lui Dickstein.
— Desigur, domnule.
Hotelul Rossiya din Moscova era cel mai mare din Europa. Avea 5 738
de paturi, 15 kilometri de covoare și niciun aparat de aer condiționat.
Yasif Hassan dormi foarte prost acolo.
Era ușor să spui: „Fedainii ar trebui să deturneze motonava înainte ca
Dickstein să ajungă la ea”, însă cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât
mai îngrozit era.
În 1986, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) nu era entitatea
politică omogenă care pretindea a fi. Nu era nici măcar o federație liberă de
grupuri individuale care lucrau împreună. Ci mai mult un club pentru
oamenii care împărtășeau același interes: îi reprezenta pe membrii lui, dar
nu-i controla. Grupurile individuale de gherilă puteau să-și susțină punctul
de vedere în OEP, însă nu puteau acționa ca o singură entitate și nici n-o
făceau. Prin urmare, atunci când Mahmoud spusese că fedainii vor face
ceva, vorbise doar în numele grupului său. Mai mult, în situația dată, n-ar fi
fost o idee prea înțeleaptă să le ceară membrilor OEP să colaboreze.
Egiptenii ofereau organizației bani, baze de antrenament și un cămin, dar
avea și oameni infiltrați în interiorul ei: dacă voiai să păstrezi un secret față
de arabi, atunci trebuia să-l păstrezi și față de OEP. Desigur, după
deturnare, când vasul capturat cu încărcătura lui de uraniu va intra în atenția
presei internaționale, egiptenii vor ști și vor bănui că fedainii îi
contracaraseră în mod deliberat, însă Mahmoud va face pe nevinovatul, iar
egiptenii vor fi obligați să se alăture aclamațiilor generale ale fedainilor,
pentru că incomodaseră un act de violență al israelienilor.
Oricum, Mahmoud nu considera că avea nevoie de ajutorul celorlalți.
Grupul lui deținea cele mai bune legături în afara Palestinei, cea mai bună
organizare din Europa și suficienți bani. Se afla în prezent în Benghazi și
făcea aranjamente, ca să împrumute un vas, în timp ce membrii echipei lui
internaționale erau convocați din diferite părți ale lumii.
Dar sarcina crucială cădea pe umerii lui Hassan: dacă fedainii trebuiau să
ajungă la Coparelli înaintea israelienilor, atunci arabul trebuia să stabilească
exact când și unde va avea loc deturnarea plănuită de Dickstein. Pentru
asta, avea nevoie de KGB.
Se simțea teribil de neliniștit în preajma lui Rostov. Până să-l viziteze pe
Mahmoud, Hassan crezuse că lucra pentru două organizații care aveau un
scop comun. În acel moment era, indiscutabil, agent dublu, care se prefăcea,
pur și simplu, că lucra cu egiptenii și cu KGB-ul în timp ce le sabota
planurile. Se simțea diferit – ca un trădător, într-un fel – și se temea că
Rostov va observa această schimbare la el.
Când Hassan zbura la Moscova cu avionul, Rostov era și el cuprins de
îngrijorare. Îi zisese lui Yasif că n-avea suficient spațiu în apartament pentru
a-l găzdui, deși arabul știa că ceilalți membrii ai familiei erau plecați în
vacanță. Părea că Rostov ascundea ceva. Hassan bănuia că se întâlnea cu o
femeie și nu voia să fie incomodat.
După noaptea agitată petrecută în hotelul Rossiya, Yasif se întâlni cu
Rostov în clădirea KGB-ului de lângă șoseaua de centură a Moscovei, în
biroul șefului lui David, Feliks Voronțov. Și acolo situația era încordată.
Cei doi bărbați aveau o discuție în contradictoriu atunci când Hassan intră
în încăpere și, chiar dacă ei tăcură brusc, atmosfera era tensionată. Cu toate
acestea, Hassan era prea ocupat de mutările lui clandestine și nu le acordă
prea multă atenție. El se așeză.
— Ceva noutăți?
Rostov și Voronțov se uitară unul la celălalt. Rostov ridică din umeri.
Voronțov răspunse:
— Stromberg a fost echipat cu un transmițător radio foarte puternic. A
părăsit docul și navighează înspre sud, traversând Golful Biscaya. Bănuim
că se îndreaptă spre Haifa, de unde va lua la bord un echipaj alcătuit din
agenți ai Mossadului. Cred că putem fi cu toții destul de mulțumiți de
informațiile pe care le-am strâns. Proiectul se încadrează în sfera acțiunii
pozitive. Sarcina noastră devine mai degrabă prescriptivă decât descriptivă,
cum a fost.
— Toți cei din sediul central de la Moscova vorbesc așa, rosti Rostov, pe
un ton necuviincios.
Voronțov se uită urât la el.
— Ce acțiune? întrebă Hassan.
— Rostov se va duce la Odesa și se va îmbarca pe un vas comercial
polonez numit Karla, răspunse Voronțov. Este un cargobot obișnuit, însă
este foarte rapid și deține un anume echipament suplimentar – îl folosim
destul de des.
Rostov se holba la tavan, cu o expresie de dezgust întipărită pe față.
Hassan bănuia că David voia să le ascundă egiptenilor unele detalii: poate
tocmai acesta era motivul pentru care se certase cu Voronțov.
— Treaba ta este să faci rost de un vas egiptean și să stabilești un
contact cu Karla în Mediterana, continuă Feliks.
— Și-apoi? întrebă Hassan.
— Îl așteptăm pe Tyrin, la bordul motonavei Coparelli, ca să ne spună
când are loc deturnarea vasului de către israelieni. Mai trebuie să ne
comunice dacă uraniul va fi transferat de pe Coparelli pe Stromberg sau
dacă, pur și simplu, va rămâne la bordul lui Coparelli, ca să fie transportat
la Haifa și descărcat acolo.
— Și-apoi? insistă Hassan.
Voronțov dădu să vorbească, dar Rostov i-o luă înainte:
— Vreau să le spui celor din Cairo o poveste de acoperire. Și ca oamenii
tăi să creadă că noi nu știm despre Coparelli, doar că israelienii plănuiesc
ceva în Mediterana și că încercăm încă să descoperim ce anume.
Hassan încuviință din cap, cu o expresie impasibilă. Trebuia să știe care
era planul, iar Rostov nu voia să i-l spună!
— Le voi zice asta dacă-mi veți dezvălui planul adevărat, replică el.
Rostov se uită la Voronțov și ridică din umeri.
— După deturnare, Karla va stabili un traseu pentru vasul lui Dickstein,
indiferent care din ele va transporta uraniul. Karla se va ciocni cu vasul
respectiv, adăugă Feliks.
— Se va ciocni?!
— Căpitanul vasului pe care te vei afla va fi martor la coliziune, o va
raporta și va observa că echipajul este alcătuit din israelieni și că
încărcătura pe care o transportă este uraniu. Veți raporta și aceste lucruri. Se
va deschide o anchetă internațională, referitoare la această ciocnire.
Prezența israelienilor, precum și a uraniului la bordul vasului va fi stabilită
dincolo de orice îndoială. Între timp, uraniul va fi înapoiat proprietarilor lui
de drept, iar israelienii vor cădea în dizgrație.
— Israelienii se vor împotrivi, opină Hassan.
— Cu atât mai bine, având în vedere că vasul tău va fi acolo, ca să asiste
la atacul lor și să ne ajute să-i învingem, zise Rostov.
— Este un plan bun, spuse Voronțov. Este simplu. Nu trebuie decât să se
ciocnească, restul va veni de la sine.
— Da, este un plan bun, conchise Hassan.
Se potrivea perfect cu schema fedainilor. Spre deosebire de Dickstein,
Yasif știa că Tyrin se afla la bordul motonavei Coparelli. După ce fedainii o
vor deturna și-i vor prinde în ambuscadă pe israelieni, îl vor arunca pe
Tyrin în mare, cu tot cu stația lui radio, și atunci Rostov nu va mai avea
cum să-i localizeze.
Numai că Hassan trebuia să afle când și unde intenționa Dickstein să
deturneze vasul, în așa fel încât fedainii să ajungă acolo primii.
Era cald în biroul lui Voronțov. Hassan se apropie de fereastră și privi
traficul de pe șoseaua de centură a Moscovei.
— Trebuie să aflăm exact când și unde va deturna Dickstein motonava
Coparelli, spuse el.
— De ce? întrebă Rostov, făcând un gest cu ambele brațe deschise
lateral, cu palmele în sus. Îl avem pe Tyrin la bordul ei și un transmițător pe
Stromberg. Știm unde se află ambele nave în orice clipă. Nu trebuie decât să
ne ținem pe-aproape și să intervenim la momentul oportun.
— Vasul meu trebuie să se afle în zona potrivită, la momentul crucial.
— Atunci, urmărește vasul Stromberg, rămânând dincolo de orizont – îi
poți intercepta semnalele radio. Sau păstrezi legătura cu mine de pe Karla.
Sau ambele variante.
— Să presupunem că transmițătorul se va defecta sau Tyrin va fi
deconspirat.
— Riscul să se întâmple asta trebuie pus în balanță cu pericolul de a ne
da de gol dacă vom începe să-l urmărim din nou pe Dickstein – admițând
că-i vom da de urmă.
— Are dreptate totuși, interveni Voronțov.
Fu rândul lui Rostov să se uite urât la el.
Hassan își desfăcu nasturele de la guler.
— Pot să deschid o fereastră?
— Nu se deschid, răspunse Voronțov.
— Voi n-ați auzit de aer condiționat?
— În Moscova?
Hassan se întoarse și i se adresă lui Rostov:
— Mai gândește-te. Vreau să mă asigur că le venim de hac oamenilor
aceștia.
— M-am gândit, replică Rostov. Suntem foarte siguri. Întoarce-te la
Cairo, găsește vasul și păstrează legătura cu mine!
„Ticălos încrezut”, chibzui Hassan. Apoi se întoarse spre Voronțov.
— Sincer, nu pot să le spun alor mei că sunt mulțumit cu acest plan decât
dacă eliminăm orice incertitudine.
— Sunt de acord cu Hassan, spuse Voronțov.
— Ei bine, eu nu sunt, zise Rostov. Planul, așa cum e el acum, a fost
aprobat de Andropov.
Până în acel moment, Hassan crezuse că va obține ce-și dorea, având în
vedere faptul că Voronțov era de partea lui și că era șeful lui Rostov. Dar
pomenirea numelui șefului KGB părea să constituie o mutare câștigătoare
în acel joc: Voronțov era aproape intimidat de acel nume și Hassan fu
nevoit să-și ascundă din nou disperarea.
— Planul poate fi schimbat, zise Voronțov.
— Doar cu aprobarea lui Andropov, spuse Rostov. Nu vei obține
sprijinul meu pentru această schimbare.
Buzele lui Voronțov se subțiară. „Îl urăște pe Rostov, reflectă Hassan, la
fel ca și mine”.
— Prea bine, atunci, conchise Voronțov.
De când lucra în serviciile de informații, Hassan făcuse parte dintr-o
echipă de profesioniști – serviciul egiptean de contrainformații militare,
KGB, chiar și fedainii. Mai existaseră persoane, oameni cu experiență și
putere de decizie, care-i dăduseră ordine, îl îndrumaseră și-și asumaseră
răspunderea. Însă în timp ce ieșea din clădirea KGB-ului, ca să se întoarcă
la hotel, Hassan își dădu seama că era pe cont propriu.
Trebuia să găsească singur un bărbat extrem de alunecos și de deștept și
să-i descopere cel mai bine ascuns secret.
Câteva zile, se simți cuprins de panică. Se întoarse la Cairo, le spuse alor
săi povestea de acoperire sugerată de Rostov și făcu rost de vasul egiptean
pe care-l ceruse acesta. Problema părea asemenea unei stânci ascuțite, pe
care nu se putea cățăra. Fără să-și dea seama, începu să caute printre
amintiri, atitudini și abordări menite să-i permită să-și ducă la bun sfârșit
sarcina, să acționeze independent.
Fu nevoit să deruleze în minte destul de multe amintiri.
Odinioară, Yasif Hassan fusese un alt om: un tânăr arab bogat, aproape
un aristocrat, care avea lumea la picioare. Era dominat de atitudinea că
putea face orice, mai mult sau mai puțin – și făcuse, punându-și în gând
asta. Plecase să studieze în Anglia, o țară străină, fără remușcări; se
integrase în societate fără să-i pese sau măcar să se întrebe ce părere aveau
oamenii despre el.
Existaseră perioade, chiar și atunci când fusese nevoit să învețe, dar
făcuse și acest lucru cu ușurință. Odată, un coleg de-al lui, un viconte „de
nu știu ce”, îl invitase la țară, ca să joace polo pe iarbă. Hassan nu mai
jucase niciodată polo pe iarbă. Întrebase despre reguli și-i urmărise o vreme
pe ceilalți jucând, observând cum țineau crosele din lemn, cum loveau
mingea, cum o pasau și de ce; apoi intrase în joc. Deși mânuia cu stângăcie
crosa, călărea ca vântul: jucă destul de bine, bucurându-se de joc, iar echipa
lui câștigă.
Mai târziu, în 1968, el își spuse: „Pot face orice, însă pe cine să imit?”
Răspunsul îl indică, desigur, pe David Rostov.
David era o fire independentă, încrezătoare, capabilă de orice, o minte
sclipitoare. Îl putea găsi pe Dickstein chiar și atunci când părea împotmolit,
dezorientat sau intrat într-o înfundătură. O făcuse de două ori. Hassan își
aminti:
REPETĂ, TE ROG.
Rostov:
CUM?
Rostov:
RECEPȚIONAT.
HASSAN E AICI.
Rostov răspunse:
Tyrin:
ȘI PE URMĂ CE FAC?
Rostov:
TE ASCUNZI.
Din câte știa Pedler, nu exista nicio problemă cu vechea dată estimativă
de livrare, care era peste câteva zile. Reieșea evident că cei de la Angeluzzi
e Bianco știau ceva, iar el, nu. Pedler le trimisese deja o telegramă
transportatorilor.
Era puțin supărat pe ei. Ar fi trebuit să-i informeze atât pe el, cât și
compania destinatară dacă ar fi existat întârzieri. Dar poate că italienii
înțeleseseră greșit. În timpul războiului, Pedler își formase o părere despre
italieni, și anume că nu puteai avea încredere că ei făceau ceea ce li se
spunea. Crezuse că se schimbaseră, însă poate că rămăseseră aceiași.
Stătea în fața ferestrei, privind cum noaptea cădea peste micul grup de
clădiri industriale. Aproape că-și dorea să nu fi cumpărat uraniul. Târgul
încheiat cu armata israeliană, semnat, sigilat și livrat, va aduce profit
companiei lui toată viața și nu va mai fi nevoit să facă speculă.
Secretara intră în birou cu răspunsul de la transportatori, tradus deja: