E noapte și noi stăm nemișcați pe canapeaua gri din mijlocul camerei.

Nici unul dintre noi nu vrea să aprindă becul, de parcă doare mai
puțin dacă stăm pe întuneric. Afară e primăvară timpurie. Străzile sunt
pline de zgomote, dar eu nu aud nimic în afară de bătăile inimii mele.
Mă scufund în tablourile înșiruite pe peretele din față, lângă frigider,
cu speranța că-mi vor oferi o realitate mai ușor de suportat. În stânga
mea e Alex*, omul pe care l-am iubit cel mai mult până acum. Suntem
încremeniți de o decizie. 

La începutul lui ianuarie, după luni de neînțelegeri și tensiuni, am înțeles

brutalitatea realității în care ne scăldam: noi nu știm să ne iubim. Am luat o
pauză, apoi am decis să ne despărțim.

Îmi simt corpul înțepenit. Singurul lucru care m-ar putea ridica de pe
canapeaua asta ar fi un cutremur exterior mai mare dec ât cel care-mi
golește plămânii de aer. Am lacrimi pe obraji, șiroaie de muci sub nas și pe
buze și simt că mă sufoc. Nu m-am mai simțit atât de pierdută de când a
plecat tata de acasă și am crezut că nu se mai întoarce niciodată la noi. 

Suntem în centrul vechi al Clujului, orașul meu natal și cel în care Alex și-a
spart telefonul din greșeală la începutul relației noastre, într-o dimineață în
care era să piardă avionul de la prea multe sărutări. Nu mai sunt conștientă
de lumea exterioară a apartamentului în care ne aflăm. Știu că în spatele
draperiilor niște skateri tineri alunecă pe rampe, mașinile claxonează pe sub
pervaz și după colțul clădirii e plin de terase cu oameni veseli, muzic ă și
râsete; eu însă nu aud nimic din toate astea. 

Îmi întorc privirea către partenerul meu și-mi dau seama că e în aceeași
situație: stă chircit pe canapea în poziția fetusului, cu buzele ascunse în
pumni, cu nasul îndoit de degete și cu ochii umezi.

- Asta e?, îl întreb cu o voce fragilă.  

Mă privește cu neputință și ridică din umeri. 

Treptat, fiecare dintre noi ocupă un alt colț al apartamentului. În pat, pe

canapea, pe pervaz, în baie, pe terasă și pe oriunde apucăm, plângem în
hohote. După cinci ore înlăcrimate, ne băgăm epuizați la somn. 

A doua zi, l-am condus la gară. O locomotivă roșie a intrat pe prima linie,
la câțiva metri de noi. Zgomotele ei metalice și ascuțite acopereau orice alt
sunet din gară. L-am privit pe Alex în ochi și am urlat de sub mască:
- Așa mă simt acum! 

Mi-a zâmbit complice, în timp ce își rula o țigară, apoi l-am lăsat pe peron.

Am plecat din gară rugându-mi genunchii să nu cedeze și tălpile să

continue să pășească. Simțeam că m-aș putea prăbuși la cea mai mică
adiere. 

Acasă, ruptă-n două, am căutat cuvântul „despărțire” pe Google. 1,150,000

de rezultate în 0.62 de secunde. Oricât de puternic și unic era pentru noi ce
trăiam, aceleași emoții sunt împărtășite zilnic de alte zeci, sute, mii poate
zeci de mii de persoane. 

„Senzația de pierdere… era singurul lucru care ne mai r ămânea de împărțit”

a spus într-un interviu Olinka Vistica, co-fondatoarea Muzeului
Despărțirilor din Croația, despre fostul ei iubit. Același lucru îl simțeam și
eu. După despărțirea de Alex, suferința era tot ce ne mai lega. 

Nu voiam să ne despărțim, dar nici nu știam cum să rămânem împreună.

Eseul ăsta a pornit din nevoia de a înțelege cum ne schimbăm când moare o
relație și ce creștem în noi din durere. Întrebări de tipul „ce mă învață o
despărțire despre a fi împreună?” sau „ce mă învață o pierdere despre a fi
întreagă?” s-au cristalizat în „cum am învățat să iubesc?”.
Studiul iubirii

Ce e iubirea, cum o trăim și cum o manifestăm ne-a stors creierii de când

existăm. Sociologi, antropologi, psihologi, biologi și cercetători ai
neuroștiințelor scormonesc prin iubire din secolul trecut, iar evolu ția
tehnologică din ultimele decenii le-a dat avânt.

La început, am cercetat-o din perspectivă teoretică.  Primul care a teoretizat

rolul iubirii în viața noastră a fost Darwin. Teoria evoluționistă, care
susținea că succesul reproductiv stă la baza evoluției speciilor, „a condus
direct la concepte populare în prezent, cum ar fi preferința partenerului,
strategiile de împerechere sexuală și ata ș amentul ”. 

L-a urmat Freud, care a introdus importan ța subconștientului, a

experiențelor din copilărie și rolul sexualității ca elemente de bază în
comportamentul uman.

În completarea perspectivelor naturaliste și psihologice au venit apoi

științele sociale. Antropoloaga Margaret Mead a ar ă tat  în anii '30 și '40
impactul pe care-l are cultura și societatea asupra interpretării și trăirii
iubirii. A călătorit în Papua Noua Guinee ca să vadă dacă rolurile de gen
erau mai degrabă determinate cultural, decât înnăscute. Cercetările ei au
fost recunoscute datorită contribuției majore pe care au adus-o în separarea
sexului biologic față de genul construit social și implicit în deconstruirea
rolurilor atribuite bărbaților și femeilor pe care le-a trăit în societatea
americană. 

Munca ei de teren a arătat că îndatoririle stereotipice genurilor nu au at ât

de mult de a face cu natura umană ci sunt constructe sociale imaginare care
afectează interacțiunile dintre oameni în toate planurile vieții. A găsit
comunități în care atât femeile cât și bărbații își manifestau compasiunea și
afecțiunea, dar și comunități în care agresivitatea era întâlnită în egală
măsură la ambele genuri. 

Primul manual de psihologie socială care a conținut un capitol despre

dragostea romantică a apărut în 1969. Autoarele Ellen Berscheid și Elaine
Hatfield au identificat  patru principii centrale ale iubirii: suntem atra și de
cei similari  nouă, de cei care ne sunt familiari, de cei care ne plac la r ândul
lor și de cei pe care îi găsim atrăgători fizic. Aceste principii organizează și
astăzi o mare parte din literatura de specialitate. Până la ele, studiul iubirii
era mai degrabă teoretic, filosofic și speculativ. 

Ellen și Elaine au revoluționat studiul iubirii și prin faptul că, printre

altele, au făcut diferența crucială între iubirea pasională, adesea asociată cu
faza de îndrăgostire, și iubirea compasională, „afecțiunea pe care-o simțim
pentru cei cu care viața ne e legată într-un mod  profund”.