sensul vieții într-un pahar cu apă

și alte idei năstrușnice, dar poate de folos

Alan Alda (n. 1936, New York) este un cunoscut actor, regizor și
scenarist american de origine italiană. L-a interpretat timp de 11 ani
pe Hawkeye Pierce în M^'A^S^H, apărând în toate episoadele
acestui celebru serial TV; a scris scenariile a 19 episoade ale
aceluiași serial și a regizat 32. A jucat adesea pe Broadway, fiind
nominalizat de două ori pentru Premiul Tony de excelență în teatru.
A îndeplinit, tot vreme de 11 ani, rolul de gazdă a serialului
documentar TV Scientific American Frontiers. A fost nominalizat
(prima oară în 2004) pentru Premiul Academici de Film a SUA
pentru rolul din Aviatorul, regizat de Martin Scorsese. A câștigat cinci
premii Emmy (fiind nominalizat pentru 32) - unul dintre ele în 2006,
pentru interpretarea rolului lui Arnold Vinick din serialul TV The West
Wing {Viața la Casa Albă) șapte premii People’s Choice, șase premii
Golden Globe și trei premii Directors Guild of America.A scris două
cărți de memorii: Never Have Your Dog Stuffed {Să nu-ți împăiezi
niciodată câinele), în 2005, și Things I Overheard While Talking to
Myself{cta. de față), în 2007.Este căsătorit cu autoarea de cărți
pentru copii și fotografa Ariene Aida; soții Aida au trei fiice și șapte
nepoți.
CAPITOLUL 1
Vorbind cu mine însumi

Am fost așa de bucuros că nu am murit în ziua aceea, încât am făcut din ea

noua mea zi de naștere.

In urmă cu câteva ore, eram pe vârful unui munte din apropierea unui orășel
din Chile, când m-am chircit de durere din cauza unei obstrucții
intestinale." E o durere mai acută decât atunci când naști, după cum mi-a
spus mai târziu o femeie care se bucurase de amândouă. In timp ce m-au
coborât de pe munte, durerea a fost destul de puternică încât să simt că mi-
ar conveni de minune să mor. Aș fi fost fericit să mor; dar s-a dovedit că nu
era necesar. Intr-o cameră de gardă înghesuită și murdară, m-a consultat un
doctor care, din întâmplare, era specialist exact în problema mea. Am avut
noroc, căci aproape un metru din intestinul meu era mort și în vreo două ore
aș fi fost și eu la fel. Intervenția lui chirurgicală de urgență mi-a salvat viața.
M-am trezit din operație euforic. I-am îmbrățișat pe medic, pe soția și pe
copiii lui, recunoscător întregii familii pentru șansa în plus de a trăi pe care
cel dintâi mi-o dăduse. Le-am spus tuturor că Chile este noua mea patrie și
mi-am sărbătorit noua viață ori de câte ori am avut ocazia.

“ întreaga poveste e spusă de Alan Aida în precedenta lui carte, Să nu-ți

împăiezi niciodată câinele (Humanitas, București, 2009), pe care cea de față
o continuă. (N.ed.)

Dar, cu trecerea timpului, un gând stăruitor răzbatea prin euforia mea: Cum
ar trebui să fie această viață nouă? Primisem timpul acela pe gratis și parcă
pretindea un suflu proaspăt.

Nu c-aș fi fost nefericit. în anul în care am împlinit 69 de ani1, am primit

neașteptat de multe vești bune. în ianuarie am fost nominalizat la Oscar; în
aprilie, la Premiul Tony; în septembrie, la Emmy; iar în octombrie, prima
carte pe care am scris-o a ajuns pe lista de bestselleruri. Toate într-un singur
an. Până și a șaptezecea aniversare a trecut fără vreo urmă de teamă. Eram
încă un puști. încă-mi plăcea să lucrez mult, iar poftele încă mă căutau la fel
de imperios ca pe un puști. Trebuie să mâncăm porția aia de paste, îmi
spunea pofta de mâncare. Dar este a treia porție de paste !a aceeași masă,
ziceam eu, încântat în taină de concupiscența ei năzdrăvană. Da, a treia
porție, îmi spunea pofta, și trebuie s-o mâncăm. Acum. Deși eram mulțumit,
tot voiam să storc mai multă sevă din noua >

mea viață. Era vorba de explorarea jucăușă a unei pofte fericite și mi-am dat
seama ce norocos sunt că râvnesc la mai mult.

Am cunoscut oameni care nici măcar nu știau că doresc mai mult, pentru că
simțeau pur și simplu că nu au nimic. Din când în când, mă gândesc la o
întâmplare veche, dintr-o cafenea din Times Square, când bărbatul care
ședea vizavi de mine a zis că se gândește să se sinucidă.

A spus-o în treacăt, în timp ce punea jos ceașca de cafea. Era un tânăr de

culoare, abia ieșit din facultate. Eu aveam 25 de ani, iar el în jur de 22. Ne
întâlniserăm cu câteva zile în urmă la o adunare de tineri idealiști care
sperau să pună capăt experimentelor cu arme nucleare. Vorbiserăm despre
șansele de reușită de-a dreptul infime pe care le avea grupul nostru de a
încetini cursa înarmărilor. Apoi, conversația noastră a ajuns cumva, de la
distrugerea orașelor într-o explozie nucleară, la propria lui viață. Atunci a
lăsat jos ceașca și a spus, cu aerul cuiva care anunță că are de gând să treacă
de la frișcă la lapte degresat:

— M-am tot gândit că aș putea să mă sinucid.

Eram stupefiat.

— Nu poți face așa ceva.

Părea surprins.

— De ce nu?

— N-ai dreptul să te sinucizi.

— Ba sigur că am dreptul. E viața mea. Pot să fac ce vreau cu ea.

— Ba nu poți. Nu le poți face una ca asta oamenilor de lângă tine. Nu-i poți
lăsa îndurerați și cu un cadavru pe cap. N-ai dreptul să-i faci asta nimănui.
S-a gândit o clipă.

— Ba am. E corpul meu.

— Uite ce-i, ești deștept, ești educat. Ai o viață înainte. O carieră.

Nici măcar nu știam cu ce se ocupa, dar era deștept. Putea să ajungă orice
și-ar fi dorit.

— Da, aș putea să fac asta, a spus, dar aș putea și să mă sinucid. încă nu m-

am hotărât. E doar o opțiune.

Când cineva se îndreaptă spre acel tunel întunecat, cum să-l întorci? Cu
siguranță indignarea mea nu avea nici un efect. La scurt timp după asta, i-
am pierdut urma și n-am aflat niciodată dacă și-a pus ideile în practică, dar
mi-am dorit întotdeauna să fi putut spune ceva care să-l abată din drumul
spre întunecimea aceea.

Zece ani mai târziu, am fost surprins să mă confrunt cu aceeași frustrare.

Jucam la televiziune în M" A" S" H și, după un început nesigur, serialul a
avut un succes fulminant. Scrisorile au început să vină cu nemiluita. într-o
după-amiază, între două filmări, m-am așezat într-un scaun de pânză și am
încercat să pun în ordine un teanc de scrisori. Intr-un plic roz am găsit un
bilet adresat mie, cu un scris de mână mărunt și înghesuit. L-am deschis și
am început să citesc:

Te rog ajută-mă. Nu știu ce să fac. îmi vine să mă sinucid.

II scrisese o fată, probabil o adolescentă. Scrisul îi era îngrijit și ordonat,

dar gândurile vraiște. Eram singura persoană, zicea ea, care-o putea ajuta.
Era posibil, dacă mă roagă frumos, să-i scriu cât mai repede câteva rânduri
care s-o oprească să-și pună capăt zilelor?

După câteva săptămâni, a venit o scrisoare de la un tânăr care se gândea și

el să se sinucidă. Apoi alta, de la altcineva. Au fost vreo zece pe durata
filmării serialului, iar eu le-am răspuns cât de bine am putut. Un bărbat mi-a
spus că scrisoarea mea îl ajutase să se răzgândească și că acum se bucură să
fie în viată, dar m-am întrebat ce se întâmplase cu cei de la care n-am mai
primit vești. Păreau să caute un anume sens în viață. Oare îl găsiseră?

Odată cu succesul serialului, am început să fiu invitat să țin câte un scurt

discurs la ceremoniile de absolvire a facultății și chiar să înmânez diplome
onorifice. Am dat înapoi instinctiv. Era măgulitor, dar măgulirea e calea
spre a deveni penibil. Ce aveam de spus eu oamenilor care să merite timpul
să mă asculte? Cu cât filmul nostru avea mai mult succes, cu atât mă
chemau mai insistent să vorbesc. Intrecuseră orice măsură. Așa că am mers
și am vorbit. N-am putut rezista măgulirii. Dar am lucrat la acele discursuri
cu mai multă sârguință decât la tot ce făcusem până atunci.

Pe măsură ce copiii mei creșteau, iar mai târziu nepoții, căutasem să petrec
cu ei clipe plăcute în care să simt că le transmit un dram de înțelepciune. în
toate acele mici discursuri publice sau private, probabil că nu le vorbisem
cu adevărat altora. Sunt sigur că, de fapt, îmi vorbeam mie.

In spatele glumelor și al ironiei familiare, se afla întotdeauna câte un sfat:

pastila strecurată în budincă. Dar nu era o pastilă prea amară. încercam
adesea să înțeleg cum s-ar putea feri tinerii de sentimentul de mai târziu că
viața le-a fost o pierdere de vreme. Era, într-un fel, lucrul de care încercam
să mă feresc eu acum.

Am început să scotocesc prin minte și prin fundul sertarelor după vechile

mele discursuri sau alte lucruri pe care le spusesem și care însemnaseră
ceva pentru mine. Voiam să le înțeleg contextul. Ce se întâmpla atunci în
viața noastră de am ajuns să spun ce am spus? Am simțit că mă gâdilă ceva
în stomac. Avea să fie amuzant.

Dintr-un motiv oarecare, chiar înainte să arunc o privire înlăuntrul meu, mă

gândesc întotdeauna că o să fie amuzant. Asta-i o anumită formă de nebunie
narcisistă, categoria actori. Până să-mi dau seama ce mi se-ntâmplă, m-am
trezit prins în plasa unei întrebări neașteptate și spinoase. Mi-a venit în cap
într-o noapte, foarte limpede, în liniștea aceea apăsătoare dinaintea
somnului. E o liniște cu două uși: una duce spre vise, cealaltă spre gânduri,
dar cea care duce spre gânduri nu duce de fapt nicăieri.
Cu dinții periați, lumina de la baie stinsă, chiar înainte ca lumina minții să
pâlpâie și să dispară, există o anumită adâncire spre întuneric. în liniștea
aceea profundă, am auzit o întrebare venită din adâncul minții.

la spune-mi, a întrebat vocea, viața ta are vreun sens?

Ia mai lasă-mă, m-am gândit.

Nu, serios, a spus vocea. Dacă nu te-ai mai trezi mâine-dimi-neață, viața ta
ar fi avut vreun sens?

Chiar nu mă așteptasem la așa ceva. Nu voiam decât încă puțină sevă. Sens?
Oare vocea își bătea joc de mine? Nu fusese anul acesta esența unei vieți
pline de sens? Aveam succes în carieră. Copiilor și nepoților mei le mergea
bine, iar soția mea și cu mine eram cum nu se poate mai fericiți. Ariene și
cu mine ne petreceam vremea făcând lucruri trăznite, spontane. Ne-am luat
liber o după-amiază ca să mergem să vizităm Grand Central Station doar
pentru că nu mai fuseserăm acolo de treizeci de ani. Apoi am petrecut o oră
în Muzeul de Artă Modernă, pe care nu-1 mai văzuserăm de când fusese
renovat, în fine, am mers pe jos câteva străzi în căutarea unui taxi și, când
am ajuns la Central Park și tot n-am găsit taxi, am simțit miros de cai în
spatele nostru. Ne-am întors și am văzut trăsurile aliniate pe Strada 59 și ne-
am hotărât să mergem acasă cu caleașca trasă de cai. Și am surâs tot
drumul.

Aveam o viață perfectă. Așa că de ce să mă întreb care era sensul ei? Dar
nenorocita de întrebare nu dispărea. Odată ce a pus stăpânire pe mine, nu
numai că stăruia, ci m-a luat de guler, mi-a înfipt degetul în piept. Voia
neapărat un răspuns.

Dar sensul e un lucru încâlcit. Ani stat o dată în avion lângă o tânără care
m-a bătut la cap cinci ore povestindu-mi cum a hotărât ea să se nască din
nou și cum ar trebui să fac și eu la fel. I-am spus că mă bucur pentru ea, dar
eu nu mă săturasem încă de prima mea naștere. Nimic n-a facut-o să tacă.
Era căsătorită cu o cunoștință de-a mea și n-o puteam trimite la plimbare.
Am coborât din avion cu capul cât o baniță. Sunt convins că ducea o viață
plină de sens, din care tocmai trăise cinci ore grele de sens. Dar asta nu
însemna că avea o viață bună. Și timp de cinci ore nici eu n-am avut. Luptă
pentru ceea ce crezi, se spune. Slujește un scop mai presus de tine. Asta te
va face un om împlinit. Sau te va transforma în doamna din avion.

Sau chiar într-un terorist. Poate ca teroriștii simt că viata lor are un rost mai
înalt decât a altor oameni, dar asta nu înseamnă că o duc mai bine; și nici
noi, ceilalți, n-o ducem.

Dacă tot căutam un sens, nu voiam unul care să-i trădeze pe ceilalți, dar nici
care să mă trădeze pe mine. Voiam să dureze. Demult, Billy Rose a scris un
cântec în care întreba:

Oare gama de mestecat

Iși pierde-aroma peste noapte, lângă pat?

Oare-n ziua următoare nu-i tare la mușcat?

Așa eram și eu. Nu voiam să mă trezesc într-o bună zi și să descopăr că

ceea ce dăduse cândva sens vieții mele era la fel de vechi și de fad ca guma
mestecată cu o zi înainte.

O vreme, în adolescență, am fost sigur că l-am găsit. Sensul era să mergi în

rai. Dacă raiul exista și dura veșnic, atunci o simplă viață petrecută
executând conștiincios ordinele era o investiție mică pentru o plată infinită.
Cu toate acestea, într-o zi mi-am dat seama că nu mai cred și, odată ce mi-
am dat seama, n-am mai putut da înapoi. N-am pierdut însă și nevoia de a
mă ruga. Din când în când, chiar și după ce am încetat să cred, îi mai
expediam câte-o scrisorică rapidă Stăpânului Universului, de obicei pentru
o chestiune care avea urgent nevoie de atenție, cum ar fi O, Doamne, nu ne
lăsa să ne prăbușim. Erau cuvinte emise automat, scurte mesaje SOS venite
din străfundul creierului. Semănau cu rugăciunile scurte pe care le admira
biserica în copilăria mea catolică, numindu-le „ejaculări". Mi-a plăcut
întotdeauna ideea că-ți poți scurta timpul de ședere în purgatoriu cu fiecare
ejaculare; cărui băiat nu i s-ar părea încurajatoare treaba asta? Dar efortul
meu de a ține avionul în aer vorbind cu Dumnezeu nu însemna că mă
cuprindea deodată credința, ci doar că-mi era frică. Indiferent dacă mă voi
trezi vreodată în rai sau nu, sensul va trebui găsit mai întâi la acest capăt al
veșniciei.
In tinerețe, am observat ca grecii s-au întrebat ce înseamnă o „viață buna ‘,
și întrebarea lor mi-a rămas înfiptă în minte. Citind mai mult, am dat peste
răspunsuri total diferite. Pe de-o parte eraToma din Aquino, care credea că o
viață bună va fi răsplătită mai târziu; pe de altă parte, era acel rabin din
vechime care spunea că răsplata unei vieți bune este o viață bună; și mai era
Ernest Hemingway, care spunea că atâta timp cât te simți bine este bine.
Existau opinii contradictorii cu privire la ce înseamnă o viață bună și din ce
motiv e bună. Totuși întrebarea rămânea: Trăim. Murim. Ce se întâmplă pe
drum? Aveam impresia că voi găsi răspunsul dacă voi sta să ascult lucrurile
pe care mi le spusesem mie însumi. Nu doar în discursuri oficiale, în fața
unor spectatori, ci și în acele momente privilegiate, la o plimbare sau în
mașină cu unul dintre copii, când cuvintele se îmbinau potrivit și spuneam
câte un lucru pe care nu știam că-1 știu.

Am luat un teanc de foi îngălbenite bătute la mașină, m-am așezat într-un

fotoliu și am început să citesc.

Pe măsură ce dădeam paginile, porțile se deschideau și amintirile năvăleau

înăuntru.

CAPITOLUL 2
1

Alan Aida s-a născut în 1936, deci e vorba despre anul 2005. (AU)
Zăbovind la ușă

M-am îndrăgostit nebunește de ea. Când am venit cu ea acasă de la spital,

am dus-o în brațe, pe treptele înguste, până la apartamentul nostru de la
etajul doi, în timp ce Ariene mergea înaintea mea, urcând încet din cauza
cusăturilor. Locuiam în Ohio, unde câștigam șaizeci de dolari pe săptămână
la Cleveland Playhouse1. Cu reclamele locale, ajungeam câteodată la
optzeci de dolari pe săptămână. Aveam patru camere luminoase și o
canapea, pe care o cumpătaserăm cu cinci dolari de la Armata Salvării,
confortabilă deși avea noduri și fusese livrată cu tot cu purici.

Foarte curând, fetița noastră nou-născută ne-a privit în ochi și ne-a zâmbit
fără dinți. Se spunea pe atunci că bebelușii nu zâmbesc, că e doar abureală.
Dar noi știam că, în ciuda științei și a întregii naturi, ea ne zâmbea. Nu era
abureală; era dragoste dincolo de granițele anatomiei.

Am botezat-o Eve. Pentru noi era prima femeie născută pe lume.

în timpul zilei, pe când eram la repetiții, Ariene se plimba cu Eve în

cărucior pe străzile pustii din cartier nu doar ca să ia aer, ci mai ales în
speranța că cineva se va opri să se uite la bebelușul nostru minunat.
Noaptea, când nu eram pe scenă, îi citeam lui Ariene cu voce tare povestiri
de Șalom Alehem în timp ce ea gătea cina, iar Eve dormea în pătuț.

Pe când fierbea supa, Țevi2 livra laptele, și fetița noastră dormea liniștită
înainte de masa ei târzie de noapte. în acel moment n-aveam nici o îndoială
care era scopul nostru în viață. Ariene livra la rândul ei laptele, iar la miezul
nopții mă plimbam desculț pe linoleum, cu fata noastră atârnată peste umăr,
așteptând-o să râgâie. Cu zâmbetul ei știrb, ea era, fără discuție, tot ce ne
trebuia ca să trăim.

Când a împlinit șase luni, ne-am mutat înapoi la New York, unde am avut
diverse slujbe cu jumătate de normă în timp ce încercam să-mi găsesc de
lucru pe Broadway. După ce am fost trei luni portar la un restaurant luxos
lângă Rockefeller Center, am participat la un casting pentru un rol care
consta în cinci replici. Am primit slujba și am fost foarte încântat. Era
primul meu spectacol pe Broadway. Am renunțat la costumul îngrijit de
portar și am început o lună întreagă de repetiții, timp în care cu siguranță
am spus cele cinci replici în cinci sute de feluri. Herman Shumlin regiza
piesa, o comedie slăbuță intitulată Numai în America. Shumlin era un bărbat
>

înalt, la vreo șaizeci de ani, tot așa de slăbuț ca și piesa, dar cu un simț al
umorului pe care parcă și-1 formase uitându-se la ofițerii Gestapo ai anilor
patruzeci din filmele de război. De fiecare dată când citeam o replică, își
întorcea capul chel în direcția mea și se uita ca și cum urma să-mi ceară
actele la control. Nu zâmbea niciodată. în schimb, se apuca de frunte și se
trăgea înapoi. După câteva zile, mi-am dat seama că avea tot timpul
migrenă și că repetiția era un chin pentru el. Nu era prea plăcută nici pentru
altcineva.

Pe vremea aceea, spectacolele erau testate undeva afară din oraș ca să se

scoată bazaconiile din ele. Al nostru era format aproape în întregime din
bazaconii, așa că trebuiau să aleagă la care să renunțe. Speram că nu aveau
să renunțe la cele cinci care alcătuiau rolul meu. Ariene și cu mine ne-am
făcut bagajele, cu Eve și cărucior cu tot, și ne-am urcat într-un tren spre
Philadelphia; aici am închiriat cea mai ieftină cameră pe care am găsit-o.
Aveam senzația că piesa nu se va juca mai mult de o săptămână-două la
întoarcerea în New York, așa că voiam să economisim cât mai mulți bani
cât timp eram pe drum. Am găsit o cocioabă minunată, aproape o copie a
camerelor în care locuisem în copilărie, în călătoriile cu mama și cu tata în
circuitul burlesc. Pereții erau acoperiți cu șipci de lemn vopsite într-o
nuanță de verde care trebuie să fi făcut senzație cândva în istoria fierii.

După câteva zile în acest loc primitor, Ariene a făcut gripă. Nu se putea da
jos din pat și trebuia să doarmă de dimineața până seara. Repetam pentru
prima dată pe scenă cu întreaga distribuție și trebuia să fiu acolo, așa că am
pus-o pe Eve în cărucior și am dus-o la teatru. Am ținut-o în culise, să n-o
vadă Shumlin, care, dacă ar fi văzut-o, eram aproape sigur că s-ar fi luat cu
mâinile de cap. Dar am auzit că urmează replica mea și a trebuit să fug pe
scenă. I-am rugat pe ceilalți actori să aibă grijă de Eve. Erau încântați.
Actorii iubesc copiii. Sunt un public perfect. Uitându-mă peste umăr, am
văzut-o pe Eve în cărucior, înconjurată de șase actori care gângureau și se
strâmbau. Eve părea puțin dezorientată.

Jucam un montator de linii telefonice și rolul meu era așa: intram în scenă,
spuneam o replică menită să facă publicul să râdă, apoi mă urcam pe un
stâlp de telefon de unde rosteam două sau trei replici al căror scop principal
era să atragă atenția asupra faptului că producătorul plătise pentru un stâlp
de

------------ SENSUL VIEȚ II INTR-UN PAHAR CU APA telefon adevărat; stăteam

apoi agățat acolo douăzeci de minute în timp ce piesa continua, coboram,
mai spuneam o replică amuzantă și ieșeam. La repetiția asta m-am urcat în
vârful stâlpului și mi-am petrecut timpul sperând că Eve se simte bine în
îmbulzeala de actori. Dar după doar un minut sau două, un scâncet
zgomotos a izbucnit din spatele decorului. S-a răspândit pe toată scena până
la peretele din spate. Apoi alt scâncet. Acesta a ajuns până la casa de bilete
din hol. Shumlin și-a întors capul chel și s-a uitat sus, spre mine. Am
încercat să-mi cer scuze din priviri.

— Bănuiesc că e copilul tău, a zis.

— Aăă, da. Scuze.

Atunci s-a întâmplat inimaginabilul. Un zâmbet binevoitor s-a răspândit pe

toată fața lui Shumlin, poate primul din viata lui. >

— De ce nu te duci să vezi de ea? Repetăm altceva între timp.

M-am hâțânat jos de pe stâlp și am alergat la Eve. Buza de jos îi era

ridicată, colțurile gurii lăsate în jos. Și-a întins brațele spre mine. Am luat-o
în brațe și în câteva minute era iar mulțumită, dar scena aceea mi-a revenit
de multe ori în minte pe măsură ce Eve creștea. Actorii încercaseră s-o
distreze, pentru că asta facem noi. Dar ea nu avusese nevoie de distracție, ci
de siguranță. Peste ani, m-am întrebat dacă nu cedasem de prea multe ori
aceluiași impuls de actor. Cu siguranță îmi distrasem copiii, probabil
suficient ca să le fiu coleg de joaca. Odată, când Eve avea patru ani, eram
cu ea la subsol și aveam una dintre discuțiile alea interminabile.
— Trebuie să cureți toată mizeria pe care ai facut-o.

— Nu, nu trebuie s-o curăț.

— Ba da, trebuie.

— Ba nu trebuie.

— Ba da.

— Ba nu.

In cele din urmă, am strigat-o pe Ariene, care era sus. — Ariene, vrei să vii
jos să-i spui că eu sunt șeful?

Asta a cam scos autoritatea din discuție.

Mă impresionaseră întotdeauna versurile lui Alan Jay Lerner din cântecul

„Cum să te porți cu o femeie“ din musi-calul Camelot. Modul de a te purta
cu o femeie, spunea el, este s-o iubești, pur și simplu s-o iubești. Iubește-o.
Iubește-o. Mi-a trebuit o vreme să-mi dau seama că acesta este, probabil,
cel mai bun mod de a te purta și cu un copil. Dar chiar îmi plăcea să le învăț
diverse lucruri pe fetele noastre și să le stimulez gândirea.

De când au început să vorbească, discutam întotdeauna la cină despre

evenimentele mondiale, dar cele trei fete ale noastre se uitau doar fix la
mine, gândindu-se că era vreun refren actoricesc de-al meu nu prea
amuzant. Dacă așteptau suficient de mult, aveam să schimb canalul. Eram
consternat. Mă întrebam: cum reușea familia Kennedy să poarte toate acele
conversații din timpul cinei pe care le citeam acum? Cum îi faceau pe copiii
lor să vorbească?

Când Eve urma să absolve facultatea, am fost rugat să vorbesc la

festivitatea de înmânate a diplomelor și am spus da, sigur că voi vorbi.
Eram mai mult decât impresionat. Puteam în sfârșit să vorbesc despre orice
voiam și ea trebuia să asculte.

Dar despre ce să vorbesc? Pe măsură ce ziua respectivă se apropia, scriam

pe veranda camerei noastre de pe o insulă din Caraibe, unde regizam primul
meu film. Aveam toate grijile unui regizor la primul său film și, în plus,
anotimpul ploios ne făcuse să depășim termenul. Dar, în orice clipă liberă,
ședeam pe verandă și încercam să formulez ceea ce urma să spun. Se
întâmplau multe în lume, asta daca aveam de gând să încep altă conversație
de-a mea de la cină. Ultimii zece ani fuseseră dificili. Era în anii ’80, și
terorismul luase deja proporții înfricoșătoare în lume. Am căutat de curând
pe Internet. în acei zece ani avuseseră loc peste șase mii de atacuri teroriste,
majoritatea bombardamente, care uciseseră 3500 de oameni și răniseră
7600. Treaba asta era menită să facă din lume un loc mai bun.
Amendamentul pentru Drepturi Egale era pe punctul de a-și depăși
termenul limită. Eve știa că mă străduisem zece ani să ajut la ratificarea lui
și călătorisem din stat în stat, făcând lobby pe lângă legislatori. Eve știa cât
însemnase asta pentru Ariene și pentru mine, iar acum, când lipseau trei
state ca să facă ratificarea, era clar că nu va fi inclus în Constituție.

Aveam multe să-i spun lui Eve, dar cele mai multe erau lucruri care nu se
prea puteau exprima în cuvinte. Erau lucruri pe care aș fi vrut să le spun
mereu, dar, dintr-un motiv sau altul, nu ieșiseră la lumină mai devreme.

Eve a absolvit facultatea într-o zi toridă din luna mai. Am ieșit pe pajiștea
verde scăldată de soare, presărată cu scaune pliante albe și oameni care-și
faceau vânt în căldura primăverii târzii. Știam că nu-i voi putea spune lui
Eve ceea ce voiam să audă dacă-i vorbeam ca membră a promoției ei. Se va
pierde în mulțime. Așa că i-am vorbit direct ei. l-am spus pe nume și mi-am
descărcat inima, sperând că ceilalți absolvenți vor vedea că, prin ea, le
vorbeam și lor.

In adâncul inimii, știm că cele mai bune lucruri se spun la sfârșit. Oamenii
vorbesc ore întregi și nu spun mare lucru, iar apoi zăbovesc în pragul ușii
ca să splină cuvinte care țâșnesc din inimă. Astăzi ne-am adunat cu toții în
pragul unei uși. Este sfârșitul unui lucru și începutul altuia.

Zăbovim cu mâna pe clanță căutându-ne cuvintele, dar cele mai bune

lucruri pe care le spunem apar fără veste, adesea precedate de cuvintele A,
fiindcă veni vorba... Paciențiipot vorbi cu terapeuții lor câte o ora întreagă
în care abia dacă spun ceva, dar, când să plece, se întorc în pragul ușii și
spun „A, fiindcă veni vorba...“și, într-opropoziție, destăinuiesc tot ce au
evitat timp de cincizeci de minute. Adevărul se spune în pragul ușii.
Pentru că stăm astăzi în prag, acestea sunt cuvintele de despărțire pentru
fiica mea Eve. Vor fi rostite în grabă, pentru că sunt atâtea lucruri pe care
vreau să ți le spun, Eve. Iar primul este acesta: să nu-ți fie teamă. îmi
imaginez că te simți puțin nesigură astăzi. E în regula; și eu sunt nesigur.
Ești adult din moment ce conducătorii lumii se poartă ca niște copii.
Teroriștii sunt cei care dau tonul astăzi: griji umane exprimate inuman.

Te confrunți cu acest lucru mai repede decât credeam. Deodată, ești femeie
în toată firea. Alaltăieri erai un bebeluș pe care-mi era frică să-l țin în
brațe, pentru că păreai așa de fragilă. Ieri aveai doar opt ani și îți rupeai
mâna. Azi-dimineață încă erai o adolescentă.

Pe măsură ce îmbătrânim, singurul lucru care își mărește viteza e timpul.

Dar, oricât de hoț ar fi timpul, tot ne lasă ceva în schimb. Cu timpul vine
experiența — și, oricât de nesigură ai fi în legătură cu restul lumii, ai
ocazia să devii din ce în ce mai bună în ceea ce faci.

Mai vreaii să-ți spun ceva din pragul pe care stăm astăzi. lu-bește-ți munca.
Dacă pui întotdeauna suflet în ceea ce faci, n-ai cum să pierzi. Indiferent
dacă ajungi sau nu să faci o grămadă de bani, vei petrece, cel puțin, un
timp minunat și nimeni nu va putea să-ți ia asta vreodată. •

Vreau să adun laolaltă lucruri mari și mici în acest rămas-bun din pragd
ușii. Aș vrea să-ți spun să râzi în contimiare. îmi era teamă mai demult că
scrisul și rolurile de comedie sunt o ocupație frivolă, dar, când mă gândesc
la cât de bine le face râsul oamenilor, am senzația că să-i faci pe oameni să
râdă poate fi o slujbă nobilă.

Ai un râs minunat. Chicotești când râzi. Continuă să chicotești. Unii cred

că singurul lucru care-i deosebește pe oameni de restul animalelor este
capacitatea de a râde. Nu sunt prea sigur că ne deosebește ceva de restul
animalelor în afară de egotismul nostru extrem, care ne face să credem că
ele sunt animale și noi nu. Dar observ că, în general, atunci când oamenii
râd, nu se ucid unii pe alții. Așa că râzi în continuare și, dacă poți, fad și pe
alții să ti se alăture.

f
Simt o nevoie nestăpânită de a-ți transmite maxime. Dar trăim vremuri noi.
Vremuri ciudate. Nici măcar Regula de Aud nu pare potrivită să fie
transmisă unei fiice. Ar trebui să i se adauge ceva. Știi ce mult îmi plac
amendamentele. Știi că am vrut să îmbunătățesc Constituția, dar nu știi
probabil că am vrut să îmbunătățesc și Regula de Aur. Iată care-i Regula
mea de Aur pentru o epocă mânjită: fii corectă cu ceilalți; urmează-i atâta
timp cât sunt corecți cu tine.

Trăim într-o lume complexă. Sper să înveți să deosebești lucrurile. Știi ce

mult îmi place logica. Întotdeauna am crezut că cele mai importante
momente din educația mea au fost să învăț să gândesc și să vorbesc. De
aceea, când erai foarte mică, am încercat să-ți dau lecții de logică. îmi vine
să zâmbesc gân-dindu-mă că până astăzi îți aduci aminte ce te-am învățat
în copilărie - prima regulă de logică: un lucru nu poate să fie și să nu fie în
același timp și din același punct de vedere. (Spui asta în minte odată cu
mine chiar acum, nu-i așa?) Sper că vei deosebi întotdeauna lucrurile. O
piersică nu este totuna cu puful ei, o broască râioasă nu e totuna cu bubele
ei, o persoană nu e totuna cu toanele ei. Dacă putem face deosebiri, putem
fi tole-

1. Principiu de viață creștină bazat pe cuvintele rostite de Isus în predica de

pe munte: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii asemenea și voi faceți
lor“ (Matei, 7:12). (TV.r.)

răriți și putem ajunge la miezul problemelor, în loc să luptăm fără încetare

cu exteriorul lor grosolan. Iar odată ce te obișnuiești sa faci deosebiri, vei
începe să-ți pui la îndoiala supozițiile. Supozițiile sunt ferestrele tale către
lume. Șterge-le din când în când, altfel nu va pătrunde lumina. Dacă le pui
pe ale tale la îndoială, nu te vei grăbi să accepți supozițiile altora fără să le
pui la îndoială. Va fi mult mai puțin probabil să fii părtinitoare sau să ai
prejudecăți, sau să fii influențată de oameni care-ți cer să le încredințezi
mintea, sufletul sau banii, pe motiv că ei au rezolvat totul în locul tău.

Vreau să fii cât mai deșteaptă, dar ține minte: întotdeauna e mai bine să fii
înțelept decât deștept. Și nu fi supărată dacă e nevoie de mult, mult timp ca
să găsești înțelepciunea, pentru că nimeni nu știe unde poate fi găsită. Ea
tinde să se declanșeze pe neașteptate, ca un virus rar la care suntpredispuși
mai ales cei care dau dovadă de compasiune și înțelegere.
Ușa se apropie încet de zăvor și tot n-am spus ce voiam să spun. Vei pleca
fără ca eu să fi găsit cuvintele potrivite. Lasă-mă să sap mai adânc.

Dă-mi voie să mă întorc la vremea când eram în facultate. Existau anumite

idei care aveați putere asupra mea pe atunci — poate că vor avea asupra ta
acum. Aproape c-am uitat cât a însemnat pentru mine una dintre acele idei
— câte am scris despre ea și cât m-am gândit la ea. Era esența unei filozofii
foarte populare pe atunci și este una din cele mai utile și mai prietenoase
idei pe care le-am auzit vreodată.

lat-o: viața este absurda, lipsită de sens și plină de zădărnicie. Poate că nu

ți se pare ceva util și prietenos, dar cred că este — pentru că este cinstit și
pentru că te incită.

Aveam un profesor pe vremea aceea care m-a văzut cu o carte de Jean-Paul

Sartre subraț și mi-a spus: „Ai grijă. Dacă citești prea mult Sartre, vei
începe să umbli îmbrăcat în negru, palid la față și nu vei face nimic tot
restul vieții.“ Ei bine, am citit cartea și uite că sunt bronzat și simpatic,
bogat și prosper și cât se poate de fericit.

Poate că optimismul meu natural și-a făcut datoria, dar ceea ce am văzut și
m-a cucerit la scrierile existențialiste a fost că viața e lipsită de sens doar
dacă nu-i dai tu un sens; de noi depinde să ne creăm propria existență.
Dacă nu faci ceva, dacă nu construiești ceva, este ca și cum nu ai fi.
Existențialismul era considerat o filozofie a disperării. Dar nu și pentru
mine. Pentru mine, a fost esența speranței — pentru că atinge piatra tare și
rece din fundul prăpastiei și vede în ea un mod de a-și lua avânt și-de a
reveni sus.

Pe vremea când îi citeam pe existențialiști, ni s-a dat de veste că Dumnezeu

a murit, dar acum și Sartre a murit, și Camus la fel și, într-un fel, și
optimismul din inima pesimismului lor. Realitatea tristă este că acum
douăzeci și cinci de ani, când eram în facultate, toți vorbeam despre
zădărnicie, dar intram într-o lume de efort și realizare. Astăzi aproape
nimeni nu mai vorbește despre zădărnicie, dar lumea însăși, cea în care vei
intra, este plină de ea. Dacă vrei, poți face midte pentru a transforma acest
nimic în ceva. Poți scormoni adânc în lume, dandu-i o formă mai bună.
Mai întâi, poți curăța aerul și apa. Unii spun că otrăvirea cu plumb a fost
una dintre principalele cauze ale prăbușirii Imperiului Roman, pentru că
mâncarea clasei conducătoare era gătită în oale scumpe care erau
căptușite cu plumb. Nu știau să facă mai bine, dar noi nu avem această
scuză. Acum, după aproape două mii de ani, am ajuns la ideea
nemaipomenit de inspirată de a scăpa de deșeurile industriale punândti-le
în mâncare. Nu în mod direct, bineînțeles; ar fi prea costisitor. Mai întâi
sunt puse în pământ, apoi ajung în apă și, până să-ți dai seama, te trezești
că mănânci un jegburger. Dacă vrei, poți face ceva în privința aceasta.

Sau poți încerca să faci sistemul de justiție să funcționeze. Poți face să vină
mai repede ziua când cei bogați și privilegiați vor trebui să trăiască după
aceleași standarde ca cei săraci și oprimați.

Sau poți încerca să menții sabia războiului departe de porțile noastre

pentru mai multă vreme. Poți face tot ce-ți stă în putere ca să-i oprești pe
cei în vârstă să-i trimită pe copii la moarte. Acum se acordează iar
instrumentul războiului. Fac pregătiri și expediții de probă. Ne stârnesc
furia. Ne întreabă dacă suntem gata să vărsăm crema tineretului nostru pe
pământ, ca să se strecoare în țărână și să dispară pe veci. Le poți spune că
nu suntem gata. Acum este momentul să se oprească următorul război —
înainte să înceapă.

Dacă vrei să te lupți cu absurditatea până-n pânzele albe, încearcă să afli

cum e posibil ca oamenii să se considere unii pe alții ființe subumane. Cum
pot oamenii și să tolereze, și să tortureze? Cum se poate să ne îngrijorăm și
să ne agităm pentru o fetiță prinsă într-un puț de mină, să ne străduim zile
și nopți s-o scoatem de-acolo, iar apoi să ardem un sat întreg până în
temelii și să-i ucidem toți locuitorii fără să clipim? Dacă te interesează, îți
poți pune și întrebarea aceasta și poți încerca să afli de ce oamenilor din
toată lumea, din orice țară, din orice clasă, de orice religie le-a fost așa de
ușor, într-un moment sau altul al istoriei, să folosească alți oameni ca pe
niște animale de povară, să-i chinuiască și pur și simplu să-i lichideze.

Și dacă tot ești la capitolul acesta, mai poți face ceva. Poți da mai departe
torța de la Seneca Falls3. Nu uita că fiecare drept pe care-l ai cafemeie a
fost câștigat de niștefemei care au luptat pentru el. Orice altceva mai ai este
un privilegiu, nu un drept. Un privilegiu este acordat și luat după placul
celor aflați la putere. Sunt fete care se nasc chiar acum care s-ar putea să
nu aibă aceleași drepturi ca tine când vor crește decât dacă faci ceva ca să
le păstrezi și să le multiplici. Supa vieții civilizate e o fiertură hrănitoare,
dar care nu se reînnoiește singură. Pune ceva în oală când pleci pentru cei
ce stau la rând după tine.

Sigur că sunt sute de lucruri pe care le poți face, unul mai imposibil de
realizat decât celălalt, așa că ai cu ce să-ți ocupi tot restul vieții... Nu-ți pot
promite că asta va elimina vreodată absurditatea, dar o poate diminua la
un nivel ușor de stăpânit, îți va permite să-ți iei din când în când vacanță
de la zădărnicie și să te încălzești la gândul că, în mare, lucrurile par să
meargă înainte.

Vreau să fii tare; să faci bine atunci când poți și să-ți folosești inteligența și
înțelepciunea ca un scut împotriva nesăbuinței celorlalți. Vreau să fii
puternică și agresivă și dură și rezistentă și plină de afecțiune.

Vreau să ai tupeu4.

Nu s-a făcut niciodată nimic importantfără tupeu. Cristofor Columb a avut

tupeu. Semnatarii Declarației de Independență au avut tupeu. Te întrebi
dacă ești destul de puternică? Sigur că ești. la-țipuțină distanță. Uită-te la
stelele care se rotesc în ceruri și vezi cât de mici și de firave par. Sunt
explozii gigantice, dar de aici, de unde ne aflăm noi, sunt doar niște puncte
mici și nesemnificative. Dacă te îndepărtezi destul de mult de lucruri, îți dai
seama ce importantă și puternică ești. Fii îndrăzneață. îngăduie ca puterea
dorinței tale să dea forță și însemnătate fiecărui pas pe care-lfaci. Se poate
ca lumea să râdă de tine dacă nu descoperi India. Lasă-i să râdă. India e
oricum acolo. Tu vei veni cu o

Americă nou-nouță. Pune-te în mișcare cu toată ființa. Când te îmbarci spre

locuri străine, nu lăsa nimic din tine la adăpost pe țărm. Pătrunde cu
îndrăzneală în teritorii neexplorate. Fii îndeajuns de curajoasă ca să-ți
trăiești viața, creativ. Creativitatea este locul unde nu a mai fost nimeni. Nu
e știut dinainte. Trebuie să părăsești orașul confortului tău și să pășești în
sălbăticia intuiției tale. Nu poți ajunge acolo cu autobuzul, ci cu muncă
multă și risc și neștiind exact cefaci, dar ceea ce vei descoperi va fi
minunat. Ceea ce vei descoperi vei fi tu însăți.
Acestea sunt cuvintele mele de despărțire acum, când ușa acestei zile se
închide încetișor între noi. Vor mai fi și alte despărțiri, și alte ultime cuvinte
în viețile noastre, așa că, dacă zăbovind astăzi în prag nu am reușit să
exprim inexprimabilul, poate că asta se va întâmpla data viitoare.

Te las să pleci acum.

Cu bine, fii fericită.

Și, fiindcă veni vorba... te iubesc.

Connecticut College mi-a oferit în ziua aceea un scaun. Un scaun adevărat.

L-am ținut lângă ușa de la intrare ani de zile, ca să-mi amintească de după-
amiaza în care am putut să-mi deschid sufletul înaintea primului nostru
copil. Dar, cu scurgerea anilor, trecând prin fața scaunului la intrare și la
ieșire, am observat că aproape toate problemele pe care i le-am pomenit în
ziua acea, aproape tot ce am spus că poate încerca să îmbunătățească s-a
înrăutățit. Pe măsură ce viețile > > > noastre mergeau înainte, speranțele pe
care le aveam pentru ea crescuseră și mai mult, dar tot ce amintisem despre
lume se scufundase sub nivelul mării.

Eve s-a pregătit ca să devină asistentă socială, a dat concurs pentru post la
ea în oraș și a câștigat. A scormonit cu adevărat lumea; iar dacă nu a putut
s-o facă mai bună, nu se poate spune că nu a încercat. Iar acum are și ea, așa
cum am avut și eu, o cale sigură de a găsi un scop în viață. Acum are copii.

Iar acum înțeleg, ca și ea, că treaba noastră nu este să-i modelăm și să-i
cicălim, ci să-i iubim.

Doar să-i iubim.

Să-i iubim.

CAPITOLUL 3
1
Prima companie de teatru profesionist din Statele Unite, înființată în 1915.
(A. )
2

Țevi lăptarul este protagonistul mai multor povestiri ale lui Șalom Alehem
(1859-1916), reprezentant de seamă al literaturii idiș. (/V.r.)
3

Localitate din statul New York în care s-a încheiat la 19 iulie 1848 prima
convenție a drepturilor femeilor din Statele Unite. (N.t.)
4

In original chutzpah (idiș): obrăznicie, insolență, îndrăzneală de necrezut,

tupeu. (TV.r.)
La joacă în stradă

Ne jucam pe o movilă de gunoi, lângă East River. Aveam toți trei-patru ani
și ne petrecuserăm după-amiaza cățărân-du-ne pe resturi ruginite de fier
vechi. După o vreme, plictisit de cățărat pe dărâmături, unul din cei doi
băieți a început să-l tachineze pe fratele lui, așa cum fac frații. Și au început
să se insulte în toate felurile. In scurt timp, aruncau unul în celălalt cu
bucăți de fier vechi. Eu eram între ei, privindu-i. Unul din ei a luat de jos o
conservă și a ridicat brațul, amenințând s-o arunce. Capacul îi fusese tăiat
cu un deschizător vechi de conserve și era îndoit în afară. Marginea lui
zimțată era ca un ferăstrău circular ascuțit.

Am ridicat mâna și am spus „Stop’“. Voiam să-1 opresc, dar voiam să fiu și
amuzant. Ii imitam pe comicii pe care-i văzusem din culisele teatrelor de
varieteu, unde tatăl meu cânta și juca rolul tipului serios care dă replica. In
teatrul de varieteu, oamenii aruncau cu obiecte și se stropeau unii pe alții cu
sifon. Tipii serioși din cuplurile comice chiar îi apucau pe comici de gât și-i
aruncau pe jos, dar nimeni nu se rănea niciodată. „Stop!“-ul meu era mai
degrabă o replică dintr-un scheci decât un ordin din viața reală.

Ar fi fost mai inteligent să mă feresc. Capacul zimțat al conservei a venit

spre mine rotindu-se și mi-a spintecat o fâșie de vreo trei centimetri din
pielea capului. In câteva secunde, capul îmi șiroia de sânge.

Băieții s-au dezmeticit repede, m-au dus la casa cu fațada căptușită cu

gresie în care locuiam, unde m-au lăsat pe mâna mamei. Ani buni am avut o
cicatrice acolo unde tăietura se intersecta cu cărarea din păr. Atunci am luat
prima lecție de vorbire în public: spune exact ce ai de spus - și nu te aștepta
să stârnești râsul celor care aruncă în tine cu fier vechi.

Am urcat la microfon la Colegiul Emerson1 din Boston într-o zi de mai, cu

speranța de a spune exact ce aveam de spus fără să trebuiască să mă feresc.
Aveam patruzeci de ani și M*A*S*H se juca de cinci ani. Colegiul Emerson
mă invitase să le vorbesc absolvenților care, eram convins, vor sta acolo
sperând că oratorul cu care va începe festivitatea nu le va strica ziua. M-am
gândit mult timp ce să le spun.

Era în 1977 și Războiul din Vietnam se încheiase de patru ani, lăsând în

urmă răni care încă nu se cicatrizaseră. Afacerea Watergate îl silise pe
Nixon să se retragă din funcție, iar lumea era încă șocată. Nu ne
îndepărtaserăm prea mult de anii de asasinat și revoltă. Moartea lui Martin
Luther King și a lui Bobby Kennedy, revoltele de la Convenția Național
Democrată din 1968 și protestele din statul Kent din 1970, când patru
studenți fuseseră împușcați și uciși, ne uimiseră și încă nu ne reveniserăm
complet. La scurt timp după cele petrecute în statul Kent au început să
apară peste tot insigne rotunde galbene cu fețe zâmbărețe și imediat s-au
vândut cincizeci de milioane de asemenea insigne. Era ca și cum țara își
atrăgea singură atenția că suferise destul.

Istoria noastră recentă fusese tumultuoasă, dar urma să vorbesc unei

generații în curs de schimbare. Membrii ei întorseseră spatele
demonstrațiilor violente de stradă și începeau să se gândească mai mult la
carierele lor.

Voiam să spun ceva care să nu le intre pe o ureche și să le iasă pe alta, ceva

ce puteau să asimileze și care să aibă legătură cu ei. Mi-am dat jos toca
academică, i-am privit în ochi și am început.

Sper sa pot spune ceva semnificativ pentru voi. Sper să pot spune ceva care
să vă înflăcăreze atât de tare, încât să nu-l uitați niciodată. Pentru că acum
douăzeci și unu de ani, când mă aflam de partea voastră a scenei
academice și absolveam facultatea, ni s-au adresat mai multe persoane
distinse care ne-au spus vorbe de încurajare și înțelepciune și haz, dar nu-
mi amintesc, fir-ar să fie, nimic din ce s-a spus.

Ei bine, o să vă spun ceva ce o să vă amintiți. Poate nu vă vine să credeți

acum, când stati aici, dar va veni un anume mo-> )

ment în viața voastră când mulți dintre voi vă veți opri din lucru și văi veți
întreba: „ Ce rost au toate astea?" Vă veți întreba dacă sunteți într-adevăr
împliniți și ce sens are totul. Cred că e rezonabil să spun că majoritatea veți
trece prin asta.
Propoziția „ Ce rost au toate astea?" este scrisă cu majuscule deasupra ușii
măcelăriei care se cheamă Criza de la Mijlocul Vieții. N-aveți cum s-o
ratați când veți târî rămășițele succesului vostru lumesc pe ușă ca să le
gătiți, să le aranjați, să le puneți în pungi mici de plastic, ca să le luați
oamenilor ochii cu ele în vitrină. „ Ce scop au toate astea?" S-ar putea să
vă puneți această întrebare la anul sau peste douăzeci de ani. Dar când o
vețiface, vă veți aminti ce vă spun acum.

Ei bine, am fost cam deplasat. Nu știu de ce am crezut că își vor aminti ce

le-am spus. Iată cum îți amintești lucrurile:

La câteva săptămâni după ce m-am ales cu capul spart pe maldărul de gunoi

la vârsta de patru ani, m-am lăsat din nou inspirat de actorii comici și am
mai primit o lecție neașteptată. Eram afară, tot pe Strada 32, și ședeam pe
scara unei mașini, pălăvrăgind cu o fată dc vârsta mea. îmi plăcea fata și
mi-am pus în cap s-o fac să râdă. Cine știe ce-am zis. In stradă, între comici
și stripperi circulau tot felul de cuvinte grele și glume vulgare. Nu știam ce
înseamnă cele mai multe, dar știam că-i fac pe oameni să râdă, așa că i-am
spus câte ceva din ce auzisem fetei de pe scara mașinii. Ea și-a ridicat mâna
și m-a plesnit peste față. Obrazul m-a usturat și într-o clipă mi-au dat
lacrimile. Fata s-a uitat la mama ei, care ședea pe trotuarul de vizavi, pe
treapta de la intrare, și ne privea. Mama ei a zis: „Mai plesnește-1 o dată.“
M-a mai plesnit o dată. Ce spusesem? N-am aflat niciodată.

Dar usturimea palmei mi-a rămas pe obraz ca să-mi aducă aminte că sunt un
intrus; limba noastră nu se vorbea aici. Jim McGaugh, cercetătorul care
studiază memoria, mi-a spus că în urmă cu secole, când un sat voia ca
amintirea unui eveniment important să se transmită generației următoare,
sătenii alegeau un copil de șapte ani care asistase la eveniment și-l aruncau
în râu. îl salvau înainte să se înece, dar șocul experienței îi întipărea în
minte acea zi pentru tot restul vieții. Palma fetiței a avut pentru mine același
efect. Mi-am amintit multă vreme că nu fac parte dintre oamenii aceia. N-
am renunțat niciodată la finalul comic de pe scara mașinii, dar palma a fost
unul dintre semnalele primite de la lumea exterioară că va trebui să învăț să-
mi schimb simțul umorului ca să mă adaptez la mediul în care mă aflu.

Prin urmare, absolvenții n-aveau nici o șansă să-și amintească ce le-am spus
în acea zi decât dacă-i duceam la râul Charles și-i aruncam în el. Dar le-am
captat atenția. Acum venea lucrușorul pe care voiam să-l spun. Trebuia să
fie ceva personal. Optasem pentru ceva personal prima oară când am vorbit
în public și nu m-am abătut niciodată de la această cale, deși rezultatul
atunci, prima oară, a fost aproape la fel de memorabil ca palma peste față.

Mi se uscase gâtul în acea zi. Voiam să fac impresie bună, dar n-am prea
avut ocazia. Mă aflam la un concurs de discursuri pe oraș, iar tema era
„Toleranța: cum se poate promova în orașul Burbank?". Nu era foarte greu
în sine, dar aveam paisprezece ani și concuram împotriva eroului școlii la
fotbal, cu trei ani mai mare decât mine. Era un mijlocaș înalt, arătos, cu un
stil mieros. Avea autoritatea cuiva care alege jucătorii și știe că alegerea îi
va fi respectată. Cam tot ce aveam eu era sinceritatea, care nu prea putea
concura cu Puternic și Arătos.

Ne țineam discursurile într-o încăpere mare, aflată deasupra unei săli de

mese, iar primarul și consilierii lui ne evaluau. Soarele după-amiezii se
revărsa pe podeaua goală de lemn, iar judecătorii noștri ne priveau din
celălalt capăt al sălii cu o neutralitate binevoitoare. Tony, eroul la fotbal, a
urcat primul. S-a impus fără probleme și eu m-am gândit la repezeală la o
listă de anunțuri publice și concursuri de eseuri care ar putea inspira
sprijinirea toleranței în orașul Burbank. I-am văzut pe judecători dând
aprobator din cap. Mijlocașul s-a așezat, încrezător că marcase.

M-am ridicat și am zâmbit forțat. Mi-au zâmbit și ei politicos. Nu aveam de

gând să folosesc umorul, dar singurul instrument pe care-1 posedam în
afara lui era un fel de naivitate pătimașă. M-am uitat la primar și la
consilierii lui și am spus: „Cei care pot face ceva în privința toleranței în
acest oraș se află chiar aici, în această sală.“ Am văzut că zâmbetul li s-a
încordat puțin. Probabil că nu la asta se așteptau.

Apoi am adoptat un ton personal. „Când mergi pe stradă și se apropie

cineva din direcția opusă, te întrebi oare ce origine etnică sau ce religie are
persoana respectivă? Are vreo importanță? Oare n-am putea fiecare dintre
noi să vedem

------------ SENSUL VIEȚ II INTR-UN PAHAR CU AP A oamenii așa cum sunt? Nu

ar fi acesta adevăratul început al tolerantei în Burbank?"
Sugeram că, în general, lumea ar trebui să privească spre interior, dar, pe
măsură ce vorbeam, aveam presimțirea vagă a unui dezastru. Primarul și
consilierii lui au început să arate stânjeniți, de parcă le puneam la îndoială
propria toleranță. Am văzut pericolul, dar îndrăzneala creștea în mine ca
apele fetide ale unei viituri și nu m-am putut opri. Când totul s-a terminat,
mi-au acordat premiul al doilea, ceea ce nu era așa de rău, deși numai noi
doi participaserăm la concurs.

M-am hotărât să renunț o vreme la vorbitul în public. In schimb, am intrat

în corul școlii, căci mă amorezasem de călugărița care dirija grupul vocal,
dar și pentru că asta mă ținea departe de sala de studiu, unde lumea chiar se
aștepta să studiezi. Mi se părea mult mai productiv să-mi petrec o oră
privind-o pe Sora Mary Alice cum își flutură brațele în fața noastră.
Singurul lucru care nu-mi plăcea era ca mă așezase lângă Tony, eroul la
fotbal. Era încă mai sigur pe sine în privința cântarului decât în a vorbitului
în public. Cântând în cor, am aflat cu surprindere că armonizarea presupune
să cânți o melodie complet diferită de a celorlalți. Aveai partea ta și ei o
aveau pe a lor și erau niște semne mici pe portativul muzical din cartea de
cântece pe care trebuia să știi să le citești. Crezusem că să cânți era doar
ceva ce faceai, dar uite că părea foarte asemănător cu sala de studiu. Tatăl
meu cânta pentru corul de fete semi-dezbrăcate din teatrul de varieteu fără
să se chinuie. Eu de ce n-aș putea?

Am deschis gura și am cântat ceva ce-mi suna cât mai apropiat de ceea ce
cântau persoanele din secțiunea mea. Dar mă aflam mereu la jumătatea
drumului între ce cântau ei și melodie. Cântam, cum se spune, pe alături.

Fotbalistul mi-a ascultat sforțările și m-a dat cu abilitate la o parte. Nu a zis

niciodată că eram pe alături; a lansat doar o teorie conspirativă despre unii
din cor care habar n-au să interpreteze muzică. „Asta cred ei că e un interval
de o jumătate de ton“, a zis, și a cântat două note. „Și ăsta e un ton întreg
după ei." A cântat alte două note care mie mi-au sunat la fel ca primele
două. Am dat aprobator din cap, doar vag conștient că sunt luat peste picior.

Peste câteva săptămâni, ghilotina a căzut. Sora Mary Alice ne-a pus să
cântăm o bucată de mai multe ori.

— Cineva cântă fals, a zis. Cine e?

Nu a zis nimeni nimic, așa că i-a pus numai pe cei din partea stângă să
cânte, apoi pe cei din dreapta. Apoi jumătatea de sus din dreapta, apoi
jumătatea de jos. Se tot apropia de țintă. Știam că eu trebuia să fi fost, dar
nu suportam gândul de-a o dezamăgi. Eram îndrăgostit de ea. O visam. Nu
puteam fi cel care cânta fals.

Dar eram. M-a chemat în biroul ei, unde mi-a explicat cu blândețe în timp
ce eu îmi înghițeam lacrimile că oamenii au aptitudini diferite. Când am
părăsit corul definitiv, fotbalistul mi-a făcut cu ochiul. A reușit să
concentreze în acel mic semn mai multă batjocură decât am crezut că se
poate.

Răzbunarea mea a fost să mă întorc în clasă și să intru în politică. începeam

să fiu remarcat în școală pentru că puteam stârni și mai multe hohote de râs
decât clovnul oficial al clasei. Acesta era Tom, un băiat admirabil, care știa
cum să pară surprins în timp ce cădea pe spate cu scaunul și apoi se
rostogolea pe jos. M-a învățat și pe mine să cad pe spate dintr-un scaun cu
spătarul drept: simțeam că facem parte din breasla măscăricilor. Ne distram
colegii așa de tare, încât am fost aleși amândoi președinți ai sălii noastre de
clasă.

Votarea m-a învățat unul din marile foloase ale politicii: poți transforma
afronturile suferite pe parcursul vieții de la unul sau doi oameni în lauda
consolatoare a multor alti oameni care, prin votul lor, îți spun ca te plac. La
paisprezece ani, nu știam mult mai mult despre adevărata lume a politicii.
Pe de altă parte, s-ar putea să nici nu fie mult mai mult decât atât.

Până să intru la facultate, când eram cam de aceeași vârstă cu puștii cărora
urma să le vorbesc la Emerson, aveam doar o imagine vagă despre ce se
petrecea la Washington. Auzisem de senatorul Joe McCarthy, care era în
plină glorie în timpul anilor mei de facultate la Universitatea Fordham, și nu
eram imun la parfumul seducător al tiradelor lui. îmi amintesc că mă
plimbam cu un prieten pe o alee din campus. Vorbea înflăcărat despre cum
atacă McCarthy valorile fundamentale ale țării. Nu prea citeam ziarele pe
atunci, dar știam din titlurile din Daily News că McCarthy acuza multă lume
de comunism. McCarthy mă atrăgea într-un anume fel. Eram într-o perioadă
a vieții când căutam să mă refugiez dintr-o copilărie plină de nesiguranță.
încă de mic, nu putusem găsi un sprijin în mama mea, schizofrenică,
paranoidă și alcoolică. Mă iubea, firește, dar imaginea ei asupra realității se
schimba de la o oră la alta. Căutam un univers rațional, unul alcătuit din
straturi de autoritate coerente de sus până jos. Biserica deținea un răspuns
cuprins într-o formulă bine întemeiată, odată ce-i acceptai premisele privind
credința. Așa că frământările prietenului meu din pricina lui Joe McCarthy
nu mă impresionau cine știe ce.

Hoinărind pe alee în soarele după-amiezii târzii, i-am spus că nu cred că

McCarthy e așa de rău. Consideram că o țară are dreptul să se apere de
dușmani. Prietenul meu a tăcut un timp, dar i-am văzut mâhnirea pe chip. In
cele din urmă, a spus cu blândețe:

— Oamenii ăștia nu sunt dușmanii, sunt cetățenii ei.

Durerea tăcută din vocea prietenului meu mi s-a întipărit în minte. A fost
una din clipele care m-au făcut să mă întreb ce sens au răspunsurile
prefabricate. Am început să-mi pun întrebări; iar asta m-a făcut, cum se
întâmplă adesea, să-i pun sub semnul întrebării pe cei responsabili.

începeam să fiu sigur că lucrurile nu merg așa cum trebuie și că probabil e

de datoria mea să le îndrept. Așa gândești când ești singur la părinți și
crescut în lumina reflectoarelor din show business.

Cu siguranță erau multe lucruri pe lume care trebuiau puse la punct. La

câțiva ani după ce am absolvit facultatea și am găsit în sfârșit de lucru pe
Broadway, ne aflam în epoca glaciară a Războiului Rece. Uniunea Sovietică
și Statele Unite aveau deja ațintite atâtea arme una împotriva celeilalte încât
puteau să arunce în aer mai multe planete, dar continuau să facă
experimente cu altele mai mari și mai puternice. Am ajutat la formarea unui
comitet de oameni de teatru, mic, dar destoinic, care nutrea speranța cam
donchișotescă de a pune capăt testelor nucleare. Urma să facem asta printr-o
petiție semnată de alți actori de pe Broadway. Apoi voiam să le trimitem
petiția conducătorilor celor două state, care aveau liniile telefonice roșii
deschise, abia așteptând părerile actorilor de pe Broadway despre armele
nucleare. Era un gest în egală măsură complet umanitar și complet fără rost,
dar pe atunci părea satisfăcător.
Jucam în Purlie Victorious, o comedie ușoară, burlescă și înflăcărată, scrisă
de Ossie Davis, cu Ossie și Ruby Dee în rolurile principale. Piesa lui Ossie
aducea pe scenă stereotipuri rasiale, pe care le facea bucăți cu ardoare.
Jucam rolul lui Charley Cotchipee, fiul idealist al unui proprietar de
plantație. Aveam 25 de ani și eram la fel de necopt ca Charley. M-am dus cu
petiția în mână și am bătut la ușa cabinei de machiaj a lui Ruby, convins că
va semna și va mărșălui cu noi în săptămâna următoare. I-am spus că aveam
să strângem sute, poate mii de semnături de la artiștii de teatru, pe care le
vom trimite reprezentanților puterilor nucleare, oprind astfel testarea
armelor, care era un pericol pentru umanitate. Tonul meu era bombastic și
febril. în timp ce Ruby asculta, am văzut un soi de silă așternându-i-se pe
față. Eram derutat. Cu siguranță era de acord cu ceea ce faceam. Am
întrebat-o dacă ar putea să ni se alăture la o demonstrație în Times Square.

— Doamne, Alan, a zis ea cu blândețe, am mărșăluit toată viata.

Nu-mi trecuse prin cap că înduioșătoarea mea cauză era o apăsare în plus
asupra firii ei blânde, deja mult prea împovărată. I-am spus că înțeleg și am
plecat pe coridor spre cabina lui Beah Richards.

în Purlie, Beah juca rolul femeii care-1 crescuse pe Charley. Ca actor,

învățam de la ea în fiecare seară, pe scenă, și aș fi fost bucuros să mă fi
crescut cineva cu înțelegerea ei profundă a firii umane. Avea în jur de
patruzeci de ani pe atunci și, în ciuda lipsei de oportunități cu care se
confruntau actorii negri, devenise o actrită extraordinar de bună. O admiram
cu ade->

vărat, și reacția ei m-a luat prin surprindere.

A ascultat tot ce aveam de spus, apoi a zis pe o voce joasă în care era
concentrată mai multă furie decât auzisem în toată viata mea: >

— Nu-mi pasă dacă se distrug cu bombele astea. Și-au fa-cut-o cu mâna lor.
Nu-mi pasă daca se spulberă unii pe alții și li se topesc ochii și le curg pe
obraji.

Am înțepenit, neștiind ce să spun. O iubeam pe femeia aceea și știam că

ține la mine, dar deschisesem în mod necugetat o rană și îmi părea rău. Ne
aflam într-o perioadă în care bombele adevărate erau mai reale pentru ea, ca
femeie de culoare, decât putea fi pentru mine simpla amenințare a armelor
nucleare. Trăise momentele când bisericile negrilor din sud erau
bombardate. Nu fusese ceva ipotetic. Oamenii muriseră atunci cu adevărat.

Până la urmă, Beah a venit și a participat cu noi la marș. Era o noapte rece
de iarnă și, după spectacol, ne-am adunat în Times Square și am mers în
cerc, prin zăpadă, vreun sfert de oră. Anunțaserăm presa, dar bineînțeles că
nu a venit nimeni, iar cercul de urme pe care l-am lăsat în zăpadă s-a topit a
doua zi, împreună cu orice posibil efect al acțiunii noastre asupra altcuiva
decât noi.

Să mă îmbăt de dorința de a face ceva nu însemna că și realizez ceva, dar n-

am înțeles asta decât după ce am văzut pe altcineva bând din același pahar.
Peste câteva luni, în Times Square s-au adunat sute de oameni ca să ceară
un tratat de interzicere a experimentelor cu arme nucleare. N-am putut
merge, pentru că Ariene lucra, iar eu trebuia să stau acasă cu copiii. însă un
prieten actor s-a dus în Times Square și a trecut pe la noi peste o oră.
Tremura de atâta adrenalină.

— N-o să-ti vină să crezi, a zis. N-o să-ti vină să crezi nici > >

în ruptul capului.

îl ținea în brațe pe băiatul lui de un an și trei luni, care părea derutat și

speriat.

— Ne-au atacat, mi-a spus prietenul meu. Ne-a atacat poliția călare! îți vine
să crezi? Erau și copii acolo.

L-am întrebat de ce și-a luat și copilul la o demonstrație de stradă. A spus

că a vrut să fie și el la un moment istoric. Să ia parte la ceva de care să fie
mândru când va crește.

— Dar întotdeauna există posibilitatea ca poliția să reacționeze, am zis. Nu-

1 puneai în pericol?

— Nu credeam că o să ne atace poliția călare! De ce-ar face una ca asta?

Tremura de furie și timp de încă vreun sfert de oră și-a exprimat uluirea.

Eram toți sinceri și înflăcărați, dar am văzut diferența dintre diletanții ca noi
și o adevărată forță capabilă să schimbe ceva în ziua când Martin Ludier
King a venit la noi la teatru. Purlie Victorious își sărbătorea cea de-a o suta
reprezentație, iar el a venit în subsolul teatrului și s-a fotografiat cu actorii
din distribuție. Când i-am strâns mâna, a avut o privire de neuitat. Era în
ochii lui o agerime pe care n-o mai văzusem în ochii nimănui, aproape o
privire-țintă, rece. Privirea lui ațintită în zare dădea impresia unei traume,
parcă se uita în depărtare fără să vadă, și totuși simțeai că vede prin tine.
Ochii aceștia erau gata pentru orice: victorie, înfrângere, moarte, orice lucru
spre care-1 duceau pașii. Vedeai cum focarul acestor ochi poate conduce
marșuri capabile să schimbe vieți.

Intre timp, eu tot mărșăluiam în cerc, așa cum făcusem în Times Square în
acea noapte înzăpezită. In orășelul New Jersey, unde locuiam cu Ariene, am
pichetat un bloc în care negrii erau discriminați. Poate că i-am făcut să-și
schimbe, de rușine, politica, dar nu ani știut niciodată sigur acest lucru. Ne
duceam la demonstratii mai mult din frustrare decât cu speranță. La un an
după ce King a fost asasinat, lumea a fost chemată la o demonstrație pentru
comemorarea morții lui. Aceia dintre noi care pichetaserăm împreună am
stat tăcuți, cu capetele plecate, într-o intersecție din centrul orașului
Hackensack, iar apoi am cântat „Vom învinge". Din nou, nu era nimeni în
stradă în afară de noi și de câțiva polițiști puși să asigure liniștea. Nu era
nici un pericol ca liniștea să fie tulburată. Polițiștii s-au uitat la ceas și s-au
uitat unii la alții, dând din cap. Când m-am uitat la ei, am simțit că le cam
venea să rânjească. Dar, pe drumul spre casă, m-am gândit mai serios.

Ce obțineam stând pe o stradă pustie, ținându-ne de mână și cântând? Ne

facea doar să ne simțim bine. Mă întrebam dacă realizam ceva sau doar ne
jucam în stradă.

Am găsit răspunsul la această întrebare după câteva zile, în timp ce luam

prânzul cu un vechi prieten. Bert Convy debutase în teatru cam odată cu
mine. îl cunoșteam de multă vreme, dar atunci mi-a povestit o întâmplare pe
care nu o mai auzisem și care m-a făcut să las furculița jos și să ascult. M-a
cuprins liniștea, ca atunci când auzi ceva care-ți merge până-n străfundul
ființei. Nu mă gândisem niciodată la Bert ca la un erou politic. Jucase rolul
lui Perchik în Scripcarid de pe acoperiș își continuase cariera de actor de
film, gazdă de concursuri de televiziune și povestitor neîntrecut la
spectacolul Tonight. Pentru majoritatea, era un tip vesel, care patina
sprinten pe suprafața show businessului. Dar, când mi-a povestit
întâmplarea, mi-am dat seama că în 1968 făcuse un mărunt, dar periculos
act de curaj.

în acel an, frustrată de evenimentele pe care nu le putea controla, lumea

ieșea în număr tot mai mare în stradă. Uneori, frustrați la rândul lor și
întărâtați din când în când, polițiștii faceau mai mult decât să stea prin
preajmă, uitân-du-se la ceas. Bert era în Chicago în noaptea când aceștia au
izbucnit. Lucrase la campania prezidențială și fusese trimis, ca delegat din
New York, la Convenția Democratică. Din camera lui de hotel putea vedea
furia crescând jos în stradă. Demonstranții și polițiștii au răbufnit pe rând,
iar la un moment dat polițiștii au început să atace mulțimea cu bâtele.
Singura scăpare pentru unii demonstranți a fost să intre pe ușa hotelului, în
hol. Polițiștii i-au urmărit în clădire, i-au înșfăcat pe unii dintre ei și i-au
târât înapoi în stradă și în dubele poliției. O parte din demonstranți a reușit
să ajungă sus, unde Bert și alți delegați i-au lăsat înăuntru. Mai mul ți tineri
aveau fețele șiroind de sânge, iar Bert și prietenii lui i-au șters cu
prosoapele de la hotel. S-au uitat pe geamuri la măcelul de jos, din stradă, și
au văzut că poliția se pregătea să intre iar în hotel. In doar câteva minute,
polițiștii au bătut la ușă, cerând să intre. Au dat buzna în camera lui Bert, au
început să-i lovească pe demonstranți și i-au târât afară din cameră, pe
câțiva dintre ei de păr.

Bert era furios și mâhnit de această violență și i se părea că au pătruns ilegal

în camera lui. După ce i-a văzut pe tineri agresați în hotel, se temea de ce li
se va întâmpla la unitatea de poliție. A telefonat și a aflat unde erau duși. Și-
a pus haina și cravata, a coborât, și-a croit drum printr-o mulțime violentă și
s-a îndreptat spre unitatea de poliție. Haina și cravata au fost mijlocul lui de
a intra în rol. Când a ajuns Ia unitate, s-a dat drept avocatul demonstranților
și a cerut eliberarea lor. A spus ca e un avocat din New York și nu are de
gând să aștepte până dimineața ca ei să verifice acest lucru; polițiștii
violaseră drepturile civile ale clienților săi și voia ca aceștia să fie eliberați
imediat. îndrăzneala cererilor lui și autoritatea pe care a reușit s-o exprime
ca actor au exercitat suficientă presiune asupra poliției, încât Bert să
elibereze în acea noapte șaptesprezece oameni.

Când și-a terminat povestea, pe care a spus-o simplu și fără să-și dea
importanță, am fost impresionat de curajul lui. Doar pentru că văzuse
oameni bătuți de polițiști, se dusese la unitatea de poliție și se dăduse drept
membru al curții de judecată. Putea fi aruncat chiar el în închisoare. Peste
mulți ani, Bert a murit din cauza unei tumori la creier, în urma unei boli
îndelungate și umilitoare, și m-am gândit că moștenirea pe care a lăsat-o nu
au fost reprezentațiile vesele pentru care multă lume îl cunoștea, ci curajul
fulgerător de care dăduse dovadă în acea noapte. Fără să stea pe gânduri, s-a
expus unui pericol ca să ajute niște oameni despre care nu știa nimic, decât
că erau în primejdie. Am făcut ce-am putut în zilele acelea, dar, în
comparație cu Bert, am simțit că eu doar m-am jucat în stradă.

Am vrut să-i îndrept pe puștii de la Emerson către ceva care să-i incite la
fapte cu sens și, bănuiesc, să mă îndrept și pe mine în aceeași direcție.

Cred că viața voastră o să aibă sens când o să-iputeți da chiar voi un sens.
Până atunci nu. Pentru că nimeni altcineva nu va da vreun sens vieții
voastre. Nu există slujbă, titlu sau funcție care să aibă sens în sine. Lumea
se va poticni în continuare fără voi, indiferent cât de înaltă va fi funcția
voastră. Nu există nici o băutură care să dea sens vieții voastre, nici un
drog, nici un congres sexual. Nu pentru mult timp, în orice caz.

Aș vrea să vă sugerez, în caz că n-ați făcut asta în ultima vreme, că ar fi

momentul să aflați care vă sunt valorile, iar apoi să. vă lămuriți cum veți
reuși să trăiți potrivit lor. A ști ce e important pentru voi și apoi a vă dedica
acestor lucruri este absolut singend mod în care veți căpăta sentimentul că
viața are sens.

într-o bună zi, în tinerețe, mi-am dat seama deodată că am valori. Jucasem
pe Broadway în Mărul' timp de câteva luni, când impresara mi-a cerut să
părăsesc acest spectacol ca să joc într-un film numit Marinarul
extraordinar. Aveam doar douăzeci și ceva de ani, dar știam cât se poate de
clar ce este de calitate, iar scenariul Marinarului mi se părea groaznic.
Totuși, impresara mea a insistat; mi-ar prinde bine în carieră, spunea ea.
1. The Apple Tree, ciclu de trei piese muzicale scurte (muzica Jerry Bock,
versurile Sheldon Harnick). (N.t)

Nu înțelegeam cum mi-ar putea ajuta în carieră un rol într-un film prost și,
în plus, producătorul spectacolului Mărul voia cincizeci de mii de dolari ca
să mă lase să plec timp de trei luni, cât dura filmarea acelei porcării.

— Atât a plătit Richard Burton ca să plece din Camelor. și să joace în

Cleopatra, i-am spus impresarei mele. Richard Burton. Și lumea știa cine e.

Ariene și cu mine nu aveam nici un ban în bancă și trebuia să ne

împrumutăm ca să plătim.

Dar, îmi pare rău s-o spun, nu acesta a fost momentul când mi-am dat
seama că am valori. Am împrumutat acei bani ca să joc într-un film în care
nu credeam. Când m-am întors însă la New York, impresara m-a sunat și
mi-a spus încântată că a găsit o cale de a-mi șterge datoria. îmi aranjase o
reclamă la țigări pentru care eram plătit exact cincizeci de mii de dolari.
Atunci și-au făcut simțită prezența valorile.

— Nu, mulțumesc, am zis. Nu mă interesează.

Era șocată. De ce aș refuza cincizeci de mii de dolari când datoram exact

atât?

— Păi, am zis eu, fiindcă nu vreau să iau bani pentru ca oamenii să se

îmbolnăvească de cancer.

I s-a părut un mod ciudat de a gândi. Nu le dădeam cancer

oamenilor,primeam cincizeci de mii de dolari pentru o zi de muncă. Ca să
fiu sincer, trebuie să spun că pe vremea aceea se facea reclamă la țigări la
televizor, și avertismentul Ministerului Sănătății nu apărea încă pe pachete.
Dacă voiai, puteai să-ți spui că făceai pur și simplu ce făcea toată lumea.
Dar în realitate știam cu toții că țigările ucid. Am spus încă o dată nu și am
închis telefonul.

După ce l-am închis, mi-am dat seama că unele lucruri valorau mai mult
decât altele pentru mine. Din această cauză, alegerea nu a fost deloc dificilă.
Nu am înfruntat polițiștii din Chicago ca să-mi predea niște puști amarați,
așa cum a făcut Bert. Am spus pur și simplu „nu, mulțumesc" otrăvirii
oamenilor. Dar acționam, în sfârșit, așa cum îi spusesem primarului din
Burbank: că oamenii care pot schimba lucrurile sunt chiar în acea sală. Cu
toate astea, mi-am dat seama că nu-i întotdeauna așa de ușor să-ți găsești
valorile.

Poți avea surprize când încerci să-ți ierarhizezi valorile. Intreabă-te care-i
cel mai important lucru din lume pentru tine. Familia? Munca? Banii?
Țara? Să ajungi în rai? Sexul? Drogurile? (Mersi, dar nu-i nevoie să
ridicați mâna.)

Când găsești un răspuns... întreabă-te cât timp petreci defapt cu valoarea

numărul unu și cât timp îți petreci cu valoarea pe care ai pus-o pe locul
cinci... sau pe locul zece. Care este, de fapt, lucrul cu cea mai mare valoare
pentru tine?

Acesta va conta, indiferent de domeniul în care lucrezi. Când vinzi un

produs care știi că se va strica în câteva luni... Când vinzi sfârâitul și știi că
nu există nici o friptură... Când iei banii și fugi... Când scrii un articol sau
un discurs politic sau un spectacol de televiziune care stârnește și incită,
dar nu aduce înțelegere și profunzime... Când ai doar stil, fără substanță...
Atunci ai putea la fel de bine să arunci otravă în rezervorul de apă din care
bem cu toții.

Dacă ți-ar oferi cineva cincizeci de dolari ca să arunci puțină otravă în

rezervor? „ Uite, îți spune, e doar un pic de otravă. Ce rău poate face?“
Cât ai lua ca să arunci puțină otravă în rezervor? Cincizeci de dolari? O
sută? Zece mii? Ce zici de o jumătate de milion cu pachet de acțiuni și
primă de Crăciun?

O fi ea „doar un pic“, dar dacă picul de otravă al fiecărei persoane se

unește cu al celorlalte... atunci noi toți ne amestecăm în mod periculos în
ecologia morală.

Lucrurile s-au schimbat din anii șaizeci. Pe vremea aceea eram toți afară
în stradă. Eram nerăbdători și înflăcărați, iar profunzimea grijii noastre
era egalată de emfaza gesturilor. Dar voi nu mai ieșiți în stradă. Se zice că
vă gândiți mai mult la propria carieră decât la marșuri de protest.

Dacă-i adevărat, partea ciudată este că voi aveți posibilitatea să faceți mai
mult ca să schimbați lucrurile decât cineva din anii șaizeci. Dacă decența
are mare valoarepentru voi, dacă excelența, dacă familia are mare valoare
pentru voi, dacă îi puteți iubi pe oamenii cu care vă împărțiți viața, dacă
nu-i schimbați pentru câțiva dolari, dacă puteți iubi munca pe care o faceți,
dacă puteți da tot ce-i mai bun celor care vă plătesc pentru munca voastră,
dacă încercați să nu mințiți, să nu înșelați, să faceți bine pur și simplu
facându-vă bine meseria, oricare ar fi ea...

Atunci veți fi făcut o revoluție.

Am coborât de la microfon și mi-am reluat locul. Reușisem să spun ce

voisem să spun. Așezat pe scaun, ascultân-du-i cu o ureche pe ceilalți
vorbitori, întâmplarea de la East River a început să se deruleze cu
încetinitorul și curia de conserve și-a schimbat direcția. Rana de la cap s-a
închis, iar fata de pe scara mașinii a zâmbit. Până și primarul din Burbank a
zâmbit.

CAPITOLUL 4
1

Colegiul Emerson din Boston a fost fondat de Charles Wesley Emerson în

1880, ca școală de oratorie. (N.t.)
Bandaje și badinaje

Am pășit pc pajiștea verde de pe coasta nord-vestică a Man-hattanului, m-

am uitat la fețele pline de speranță ale tinerilor medici și ale părinților lor și
am încercat imediat să stabilesc care le sunt motivele de neîncredere.

De când s-a anunțat că a fost invitat un actor să vorbească la această

festivitate, lumea se întreabă: de ce să aduci pe cineva care doar joacă
rolul unui doctor, când ai putea să aduci unul adevărat?

Era culmea! Fusesem chemat să le vorbesc absolventilor de >

la Facultatea de Medicină și Chirurgie a Universității Columbia, una dintre

cele mai respectate facultăți de profil din țară. Karen Kosovsky, o tânără
prietenă de familie, se număra printre absolvenții din ziua aceea, așa că
voiam să accept, dar invitația m-a înspăimântat. Cum aș putea să le vorbesc
din proprie experiență unor studenți la medicină? Experiența personală cea
mai apropiată de îngrijirea medicală fusese să încerc să-mi spăl sângele fals
care pătrunsese prin pantaloni și-mi îmbibase chiloții, în M*A*S*H. îmi
faceam griji că simpla mea apariție din acea zi va lăsa impresia că sunt un
actor care chiar crede că este doctorul pe care-1 joacă. Nu-mi venea în
minte nici un unghi din care aș fi putut aborda problema și am crezut că se
cuvine să refuz. Dar n-o puteam dezamăgi pe Karen, așa că am spus da. Pe
măsură ce ziua în care trebuia să mă ridic și 45

să vorbesc se apropia, mă întrebam cu ce le puteam fi de folos tinerilor

doctori.

Poate că școala a făcut tot ce-a putut ca să vă arate cum să fiți doctori și,
într-o clipă de disperare, a adus pe cineva care să vă arate cum să jucați
rolul doctorului. Cu siguranță nu sunt doctor. în primul rând, nu sunt un
mare fan al sângelui. Nu mă deranjează că oamenii au sânge, doar că nu-
mi place să-l aibă pe dinafară. Nici n-am văzut încă o operație adevărată,
pentru că mirosul de spital e de ajuns ca să-mi amintesc de o întâmplare
anterioară.
Auzisem prea multe povești cu studenți la medicină care leșinau la autopsii
ca să mă pot uita la o operație adevărată. Iar ideea de a vedea chirurgi care
taie oameni vii cu un cuțit și le depărtează coastele ca să-și poată vârî
mâinile în interiorul lor călduț nu mi se părea tocmai amuzantă. Mă
documentasem pentru rolul lui Hawkeye din cărți, nu în sălile de operație.
Dar, oricât ar fi de greu de crezut, la un moment dat, în cei unsprezece ani
cât s-a filmat în mințile

unora devenisem doctor.

Odată, în toiul nopții, soțul prietenei noastre Esther a căzut în baie, la câțiva
pași de pat, iar ea, auzind bufnitura, s-a trezit și s-a repezit la el. Era cu fața
la pământ, inconștient, și din cap îi curgea sânge pe plăcile albe de gresie.
In timp ce încerca înnebunită să-l readucă în simțiri, i-au trecut prin minte
toate persoanele pe care le putea chema în ajutor. Prima persoană de pe listă
eram eu. Asta i-a venit în gând când a văzut sânge pe podea.

Din fericire, s-a mai gândit și la alte persoane care erau chiar doctori, iar
una dintre ele a venit la ei acasă și i-a îngrijit soțul. Când ne-a povestit, în
ziua următoare, am fost uluit că fusesem primul pe lista ei. „Ce credeai că
pot face? am întrebat-o. Să vin repede și să-i spun câteva glume?" Am râs
cu toții, dar mi-am dat seama ce ușor e să lași jocul actoricesc să înlocuiască
realitatea. A fost o greșeală pe care n-am vrut s-o fac la rândul meu
vorbindu-le acestor doctori noi-nouti. »

Cunoștințele mele de anatomie se rezumă la simpla înțelegere a faptului că

osul șoldului este legat de osul piciorului. Nu sunt doctor. Dar m-ați invitat
aici și cred că, una peste alta, ați făcut o alegere bună. Pentru că v-am
atras probabil atenția în primul rând prin intermediul unui personaj de la
televizor pe care l-am jucat și la scrierea rolului căruia am contribuit în
ultimii șapte ani: un chirurg pe nume Hawkeye Pierce. Este o persoană
remarcabilă, iar dacă ați ales să asortați cumva personajul lui cu
absolvirea școlii medicale, asta mi se parefoarte încurajator. Deoarece
înseamnă, cred, că aspirați la un mod uman de a practica medicina. Și la
un tip adevărat de doctor. Nu l-am inventat noi pe Hawkeye. Chiar a trăit,
alături de alți doctori care s-au zbătut să tină oamenii în viață acum
douăzeci și cinci de ani, în timpul războiului cu Coreea.
De fapt, surprinzător de multă lume venise la mine să-mi spună că-1
cunoaște pe doctorul Hawkeye care stătea la baza personajului; dacă era
adevărat, ar fi existat vreo douăzeci și cinci, treizeci de Hawkeye. Nu
puteau fi așa de mulți. Dar oamenilor li se părea atât de real, încât credeau
că îl cunoscuseră realmente.

Personajul are ceva deosebit de atrăgător tocmai pentru că are la bază

doctori adevărați. Are simțul umorului și totuși e serios. Este impertinent și
totuși sensibil. Este destul de uman ca să facă greșeli și totuși urăște de
ajuns moartea ca să-și depășească propriile limite salvând vieți. Din multe
puncte de vedere, e doctorul pe care-l doresc pacientii și la care aspira
medicii. Dar nu este idealizat. Când se pomenește în război, e uneori furios,
uneori cinic, alteori puțin trăsnit. Nu este un vrăjitor care poate aduce
instantaneu vindecarea, fără să-și dea osteneala și fără să-și strice
machiajul. Știe că poate da greș. Nu e un zeu, pășește cu grijă pe marginea
prăpastiei — conștient că e și el supus morții.

De fapt, personajul lui Hawkeye avea o complexitate pe care nu am înțeles-

o cu ușurință la început. Ca actori, nu prea aveam altceva pe care să ne
bazăm în afară de imaginație când începe spectacolul. A trebuit să ne
asumăm cumva înfățișarea și sentimentele celor care trecuseră prin ani
istovitori de pregătire și apoi prin luni de practică chirurgicală de război.
Gene Reynolds, producătorul filmului în anii de început, știa că nu putem
scoate toate astea doar din imaginație și a adus un consilier medical pe
platou când am filmat primul episod.

Intr-una din scenele de la început, eram pe eliport, ferin-du-ne ochii de

norul de praf ridicat de elicopterul care aterizase. Am alergat la elicopter,
ghemuindu-mă sub lamele rotitoare - nu atât pentru că erau la înălțime
mică, ci pentru că nu fusesem niciodată așa de aproape de un elicopter și n-
am vrut să mă trezesc cu capul retezat. Am cerut informații de la infirmierii
care scoseseră un rănit din elicopter și-l transportau pe targă spre un jeep.
Am alergat îngrijorat alături de rănit, controlându-1 din fugă. Doctorul
Walter Dishell, consilierul nostru medical, ne privea din spatele camerei.

Am tras câteva duble, după care Walter a venit la mine.

— Știi ceva? Nu mai fi așa compătimitor, a zis. Ai făcut asta de sute de ori.
Fă-ți doar treaba și atât.

M-am uitat la sângele fals de pe pacientul meu. Cum să privesc chestia asta
cu indiferență? mi-am spus. Walter s-a uitat la mine cu oarecare înțelegere,
dar a fost ferm:

— Ai văzut asta de nenumărate ori.

La următoarea dublă, mi-am luat piciorul de pe pedala empatiei și scena a

mers mai bine. Grija lui Hawkeye pentru pacient avea mai multă putere
când se vedea mai degrabă în fapte decât la suprafață.

Dacă imaginea acestui doctor foarte uman, foarte implicat vă atrage, dacă
v-a impresionat vreo clipă și v-a făcut să aspirați la același lucru în viață,
atunci mă aflu aici ca să vă încurajez. Nu ezitați, îndrăzniți. Fiți price
puțifiți învățați, fiți conștienți de demnitatea vocației voastre... dar, vă rog,
nu uitați niciodată simpla voastră umanitate.

Ani întregi ați trudit ca să înțelegeți structurași procesele vieții umane. A

fost nevoie de cunoașterea complexităților din interiorul altor complexități.
Aveți competențe pe care le-ați dobândit cu efort. Vă cer un singur lucru:
stăpâniți-vă competențele, dar nu vă lăsați stăpâniți de ele.

Le vorbeam despre dificultatea de-a avea a face cu oameni aflați într-o

situație de criză. E mult mai comod să te retragi în spatele competențelor și
al calificării reci. Ce-i drept, dozajul corect între răceală și compasiune nu e
ușor de obținut. Chiar și pentru aceia dintre noi care doar jucau rolul
doctorilor, a găsi dozajul potrivit era lucrul esențial pe care trebuia să
învățăm să-l facem în Filmul avea să fie serios și

amuzant. Urma să aibă momente ușoare și momente tensionate. Empatie

amestecată cu șiretlic. Doctorilor adevărați pe care-i interpretam le păsa,
firește, de pacienții lor, și totuși, când îi operau, glumeau deseori între ei.
Am fost surprins când am auzit prima oară acest lucru despre chirurgi, însă
apoi am înțeles că trebuiau să se elibereze într-un fel de tensiune. De fapt,
asta ni s-a întâmplat și nouă când am jucat rolul acelor chirurgi. După
treisprezece, paisprezece ore de filmat în sala de operație, cu stresul care ne
lua mințile, am început să ne jucăm renghiuri unii altora. La sfârșitul unei
duble, cei care fuseseră deosebit de sinceri sau inimoși în timpul filmării se
trezeau bombardați cu suluri de pansament chirurgical imediat ce se auzea
cuvântul „Taie!“. Sau ne strecuram în urma câte unui actor ca să vedem câte
instrumente chirurgicale puteau fi agățate de halatul lui până să-și dea
seama că duce după el un sfert de kilogram de metal.

Așa se face că am început să văd un paradox atât în medicină, cât și în

actorie: nevoia de a fi empatic și stăpân pe sine în același timp. Trebuia să
iei o anumită distanță, dar nu prea mare. Trebuia să fim exacți în munca
noastră; cuvintele și mișcările trebuiau să fie precise. Trebuia să-ți bagi
mâna într-o mănușă chirurgicală lipicioasă exact în același timp în care
spuneai niște chestii medicale complicate. Uneori partea comică cerea o
sincronizare la secundă. Cu toate astea, dacă nu avea autenticitate, părea
ceva mecanic. Ca să nu ne lăsăm dominați de tehnică, o depășeam cu
glume. Ne purtam oarecum ca niște chirurgi: pentru binele pacienților, îi
înfașuram în bandaje, pentru binele nostru, recurgeam la badinaje.

In timp ce le vorbeam tinerilor medici absolvenți, am avut revelația acestei

tensiuni între calificarea tehnică și legătura umană și a faptului că cele două
intră câteodată în conflict.

A trebuit să deveniți duri fața mortii. De la prima autopsie, când poate vi s-

a făcut rău, sau ați plâns, sau ați fost doar indiferenți, a trebuit să vă
obișnuiți cu moartea ca să le puteți fi de folos celor vii. Dar sper că nu ați
îngropat prea adânc acea parte din voi care doare și care se teme.

Știu cum e să fii absorbit de tehnică. Atunci când scriu scenarii pentru
M*A*S*H, sper că scriu întotdeauna cu afecțiune și compasiune despre
oameni. Insă într-o zi m-am pomenit că discut cu cineva care se afla intr-o
criza adevărată, era în mare suferință, și-mi amintesc că m-am gândit:
Nsvx ar fi o poveste bună.

Nu deveniri totuna cu competențele voastre, uitând cine sunteți.

Nu eram calificat să le vorbesc despre medicină. Și totuși eram specialist

într-o anume zonă a medicinii: fusesem pacient. Aveam o experiență care-
mi permitea să le vorbesc tinerilor medici din inimă.
Cu studiile voastre puteți să le spuneți pe nume tuturor oaselor din corpul
meu. îmi puteți citi radiografiile ca pe niște telegrame. Dar îmi puteți citi și
mușchii involuntari? Puteți vedea frica și nesiguranța de pe chipul meu?

Dacă vă spun ce mă doare, puteți să vă dați seama din vocea mea și ce

durere sufletească am?

Vă arăt corpul, dar vin la voi cu întreaga mea persoană. Mă puteți vedea
cu ochelarii voștri de citit?

Îmi veți spune oare ce aveți de gând să-mi faceți, și în cuvinte pe care să le
înțeleg?

îmi veți spune oare că nu știți ce să-mi faceți? Vă puteți înfrunta propria
frică, propria nesiguranță? Dacă aveți dubii, puteți cere ajutorul altora?

Chiar dacă nu veți avea de-a face direct cu pacienții — dacă veți lucra în
cercetare, în administrație, dacă scrieți, indiferent ce veți face —, până la
urmă va exista întotdeauna un pacient la capătul deciziilor voastre.

Vă va interesa mai mult cazul decât persoana? („Soră, să vină înăuntru

ulcerul gastric1... „Cum se simte femurulfracturat din camera 208?“)

Veți ști că aveți probleme dacă vă pomeniți că v-ați dori ca un pacient să-și
trimită ficatul într-un plic, prin poștă.

Pe ce loc se află banii în ierarhia voastră? Sunt ei unitatea de măsură cu

care vă veți evalua succesul?

Nu știam pe atunci că, într-o bună zi, în tara noastră medicina va fi condusă
de contabili și că doctorii adevărați vor avea puține șanse să facă bani - dacă
nu cumva conduc o organizație de sănătate. In acest ultim caz, ar trebui să
existe o sală specială de așteptare pentru ei în biroul de la poarta raiului,
unde vor aștepta în veci.

Pe ce loc va fi familia în ierarhia voastră? Câte zile și nopți, săptămâni și

luni veți fi despărțiri de ea, îngropări în muncă, până să vă dați seama că
v-ați îndepărtat de o parte importantă din viața voastră?
Dacă sunteți medici bărbați, care va fi relația voastră cu femeile? Cu
femeile în calitate de paciente, asistente, colege doctorițe, iar mai târziu
studente. Veți fi în stare să respectați dreptul pacientei voastre de a fi
informată și de a lua decizii cu privire la corpul ei? Le veți considera pe
asistente colegele voastre, sau niște servitoare?

Iar dacă sunteți medici femei, sper că veți fi conștiente că nu ați ajuns unde
sunteți doar prin propriileforțe. A trebuit să munciți mult, dar, cel puțin în
parte, vă aflați acum aici pentru că în 1848, la Seneca Falls, niște femei pe
care nu le-ați cunoscut niciodată au început să susțină cu tărie că aveți
dreptul să ajungeți aici. Așa cum ele eu ajutat o generație pe care nu aveau
s-o cunoască niciodată, eu vă cer insistent să luptați ca fiicele voastre și
fiicele fiicelor voastre să fie numite nu „femeie medic" sau „medicul meu,
care e o femeie", ci pur și simplu „medicul meu

Dacă vă gândiți bine, nu există nici o parte a muncii voastre care să nu fie
afectată de ceea ce hotărâri că are mare valoare și de ceea ce hotărâri că
nu contează.

Ei bine, asta e rețeta mea. V-am dat o pastilă cam greu de înghițit, dar cred
că vă va face să vă simțiți mai bine.

Vă mulțumesc că vă asumați marea responsabilitate de a avea grijă de

viețile altoi' oameni. Nu știu cum ați reușit să învățati tot ce știți. Dar mai
există un lucru pe care-lputeți învăța despre corpul uman, un lucru pe care
numai cineva care nu e medic vi-l poate spune, și sper să nu-l uitați
niciodată:

Osul capului este legat de osul inimii — nu lăsați legătura aceasta să se

factureze.

Peste mulți ani, o tânără a venit la mine într-un aeroport și mi-a spus că
fusese acolo, printre absolvenți, în ziua aceea. Mi-a mărturisit că multă
vreme a purtat cu ea o copie a discursului meu ca să nu uite ce fel de doctor
vrea să fie. Am fost impresionat la gândul că cineva chiar îmi luase în serios
cuvintele. Și abia atunci am înțeles adevăratul mesaj al celor spuse în ziua
aceea: cât de viu te poți simți - ba chiar conștient că ai o menire — știind că
sunt vieți adevărate la capătul serviciilor tale, sau al artei, sau al discursului
sau chiar al glumelor tale.

CAPITOLUL 5
Vorba și fapta

Le puteai auzi căzând din copaci și izbindu-se de pământ sau lovindu-se de

umerii celor care ascultau discursurile de absolvire. Erau lăcuste: lungi,
verzi, roiuri întregi de cosași. Era în 1982 și, presupunând că erau acele
lăcuste care vin o dată la șaptesprezece ani, aveam sentimentul că nu mai
ieșiseră în lume din 1965, ceea ce le-ar fi putut motiva curiozitatea când se
urcau pe picioarele oamenilor sau li se furișau în poală, în timp ce
discursurile continuau.

Era greu să te gândești la altceva decât la insecte în acea zi. Elie Wiesel se
afla acolo ca să primească titlul de doctor onorific al Kenyon College, și
eram și eu acolo. Peste vreo douăzeci de ani, ne-am întâlnit din întâmplare
și primul lucru pe care mi l-a zis a fost: „Iți mai amintești lăcustele?"
Ținusem discursul de deschidere, dar tot ce-mi amintesc acum din el este o
mare de fețe pe care erau întipărite repulsia și dezgustul.

Era probabil efectul chestiilor verzi de pe picioare, și nu al discursului meu,

dar când mă gândesc din nou la lucrurile pe care le-am spus - o litanie cu
problemele din țară din acea perioadă - mă întristez puțin.

Am trecut în revistă lucrurile pe care le puteau face absolvenții pentru ca

lumea să devină mai bună, dar, de fapt, am făcut lista modurilor în care
stricaserăm noi lucrurile. Nu mă documentasem în mod deosebit; luasem
toate informațiile acelea deprimante din ziare. Acum, când mă uit în urmă
și-mi 54

imaginez ziua aceea însorită de acum douăzeci și cinci de ani, când fiica
mea Elizabeth absolvea Kcnyon College cu speranță în suflet și un chicotit
lăuntric, îmi dau seama că, de fapt, nu era o zi însorită. Ci mohorâtă și
întunecată; lumea fusese desfigurată și, pe deasupra, din copaci ne cădeau
în cap lăcuste. Nici vorbă de „vremurile bune de altădată“. Insă, în ziua
aceea, Elizabeth chiar avea speranță în suflet și un chicotit.
E ceva de nelipsit la ea. La scurt timp după ce s-a născut, doctorul a spus că
picioarele ei sunt răsucite puțin spre interior. A zis că nu e ceva grav. Dacă
le punea în ghips două-trei luni, aveau să se îndrepte. La început, am fost
dărâmați când i-am văzut piciorușele grele de ghipsul care le strângea. Dar,
în câteva zile, am observat că inventase un joc. Iși ciocnea cămășile de
ghips ale picioarelor și râdea de zgomotul pe care-1 faceau. Le transformase
într-o castanietă uriașă. Ne zâmbea din pătuț și își lovea picioarele în ghips,
râzând fără dinți. Râsul ei ne înveselea, și așa avea să se întâmple mereu de
atunci înainte.

După ce a crescut, s-a făcut isteață foc. Circula o glumă în familie, de obicei
reamintită de Elizabeth, despre nasul meu, care li se părea copiilor
neobișnuit de lung. Odată, într-o zi răcoroasă, când ea avea opt ani, am spus
că vârful nasului mi-a înghețat. „Normal, a zis Elizabeth, nu circulă sângele
până acolo." Le-am povestit prietenilor ce amuzantă era și le-am oferit ei și
surorilor ei câte douăzeci și cinci de cenți pentru fiecare replică nostimă pe
care mi-o furnizau pentru serialele de televiziune pe care le scriam. Dacă
foloseam replica, le dădeam un dolar. Nu eram zgârcit, voiam doar să le ajut
să cunoască valoarea banilor. Asta a dus la o anume cumpătare din partea
lor, dar mai ales la o nouă serie de glume despre cât de zgârcit sunt.

Dar acum se întâmpla ceva nou. Fetița care adormea râzând, în timp ce eu
ședeam pe marginea patului ei, absolvea facultatea. Iar eu mă aflam pe
podium, căutând cuvintele care puteau surprinde această tranziție îndeajuns
de bine ca să-i dea o semnificație.

Pare greu de crezut că, din bebelușul acela... ai ajuns prietena mea. De la
copilul meu, la egalul meu.

Nu știu cum se simt mama și tatăl altui copil astăzi, dar știu că, în ce mă
privește, oricât de bucuros sunt pentru tine, oricât de puternică ar fi
senzația de mândrie, ușurare și împlinire pe care o am — sunt și foarte
emoționat, neliniștit și. irascibil.

Ii vorbeam fiicei mele de la inimă la inimă, dar simțeam că trebuie să

transform totul într-un discurs public, așa că am început cu refrenul de
deschidere despre starea lucrurilor în lume. Ar fi trebuit să rămân la tonul
personal.
Nu mă îng'ijorează numai ideea că te las să pleci. Mă îngri-jorează faptul
că lumea în care vei intra este terifiantă. Ce fel de loc am pregătitpentru
tine? Cum te vei descurca? Apă poluată, aer poluat, rasism, discriminare
sexuală, șomaj, inflație, crimă La toate nivelurile, război și zvonuri de
război: o adevărată lume ideală.

Te lăsăm în grija unui guvern care rezolvă aceste probleme într-un mod
ciudat de creativ. Parcă ar spune „De ce să le iei ca pe niște probleme? Să
facem as fel ca toate problemele să fie soluții una pentru cealaltă.“ Acum
câteva luni, președintele a sugerat că cifra șomajidui arfi mult mai scăzută
dacă am înceta, pur și simplu, să mai numărăm atâtea femei în rândul
șomerilor.

Poate ți se pare că va dura o veșnicie să se rezolve aceste probleme. Dar, de

fapt, toate potfi stârpite în cinci minute, pentru %

că îți lăsăm și bomba nucleară. Iată soluția supremă a problemelor, iar

Washingtonul a început s-o ia în calcul.

...Apropo, nu inventez nimic din toate astea. îți lăsăm o lume care
funcționează ca un ceas. Iar ceasul după care funcționează este un ceas cu
cuc.

N-am putut face mare lucru în privința bombei. îmi pare rău. Am început să
lucrez la un tratat care să interzică testele nucleare acum aproape douăzeci
de ani, când erai foarte mică. Dar lucrurile s-au înrăutățit în loc să se
îmbunătățească. » >

Oamenii de știință au calculat că cele trei sute de milioane de dolari care

au fost necesare pentru a eradica vărsatul de vânt în ultimii zece ani sunt
echivalente cu cinci ore din bugetul militar.

Optzeci la sută din bolile din lume sunt cauzate de apa contaminată, și
totuși costurile pentru o rezervă de apă sanitară pe întregglobul sunt egale
cu cele necesare pentru trei săptămâni de cursă a înarmării.

Știu că astăzi aceste cuvinte sună ca aiurelile unui naiv liberal de la

Hollywood, dar, într-un fel, nu mă pot abține. Am crescut într-o perioadă
când acest mod întortocheat de a gândi era normal.

Voiam să mă adresez speranței și optimismului lui Eliza-beth, dar în acea zi

aveam în minte un șir de evenimente triste, de care nu m-am putut feri. îmi
petrecusem aproape zece ani făcând campanie pentru Amendamentul pentru
Drepturi Egale. încă îmi treceau prin minte scene din acei ani. Eleanor
Smeal și cu mine, când am oprit mașina lângă o biserică din Oklahoma, am
alergat înăuntru și am vorbit în fața unei mulțimi care deborda și fremăta de
energie. Lucrul cu respectabila, fermecătoarea Betty Ford, când am anunțat
numărătoarea inversă a campaniei, în ultimul an în care trebuia ratificat
amendamentul. Ariene, fetele noastre și cu mine stând în Lafayette Park,
lângă Casa Albă, și implorând o mulțime de o mie de oameni să nu renunțe.
Dar iată că sosise termenul limită pentru ratificare. Timpul aproape expirase
în 1979, când Congresul a votat o prelungire. Acum, în mai 1982, dacă
amendamentul nu era ratificat de încă trei state în decursul câtorva
săptămâni, nu avea să fie inclus în Constituție - și nu erau șanse să se
întâmple acest lucru.

Voiam să-ți ofer o lume care să te respecte ca femeie ta fel de mtdt cum mă
respectă pe mine ca bărbat. Voiam să fie întipărită în Constituție garanția
acestui respect. Dar, dacă nu are loc o minune în turnătoarele treizeci și
șapte de zile, nu vei obține lumea aceasta. Vei plăti aceleași taxe ca un
bărbat, Congresul te poate trimite la război ca pe un bărbat, dar legea nu-ți
va garanta egalitatea în drepturi cu bărbații. Nu anul acesta, nu In anid și
poate nici în restul secolului.

în timp ce faceam campanie pentru amendament, am auzit că oponenții își

exprimau surprinzător de des trei temeri. Una era că în urma
Amendamentului pentru Drepturi Egale bărbații și femeile vor trebui să
folosească aceleași băi. Pare ridicol acum, dar oamenii chiar și-au exprimat
la tribună această îngrijorare, în cadrul mai multor consilii de stat. A doua
era teama că femeile vor fi obligate să lupte în armată alături de bărbați, iar
a treia - că statele vor fi obligate să permită căsătoriile între persoane de
același sex. Specialiștii în drept au afirmat în repetate rânduri că, indiferent
dacă aceste consecințe erau sau nu de dorit, amendamentul nu va dispune
nici una dintre ele. Dar temerile au avut câștig de cauză și amendamentul nu
a fost ratificat.
Cultura noastră s-a schimbat oricum. Chiar și fără amendament, bărbații și
femeile folosesc acum aceleași băi (uneori, în căminele universitare,
aceleași dușuri), unele femei luptă și mor cot la cot cu bărbații în zonele de
luptă, iar în unele state există căsătorii între persoane de același sex. Dar
Constituția încă nu le garantează femeilor și bărbaților egalitatea.

Sigur că au existat întotdeauna multe lucruri greșite în lume și probabil că

vor exista întotdeauna. Sper că fiica mea va fi destul de puternică pentru a
rezista în această lume.

Ideea superimportantă pe care vreau să ți-o sădesc în minte la această

îmbrățișare de rămas-bun este că vreau să fii puternică. Prin asta nu vreau
să spun dură și dificilă. Copacul care nu se apleacă în furtună se rupe în
două. Sper că te vei îndoi și vei ceda, iar apoi te vei îndrepta iar, având
rădăcinile acolo unde trebuie să fie.

Dar să fii puternică nu înseamnă să ai toate răspunsurile. Chiar și când

ești responsabilă de ceva, să nu-ți fie teamă dacă nu știi cu exactitate ce
faci. întreabă. S-ar putea ca unii să se uite ciudat la tine, îngrijorați de
ezitarea ta. Iși arată pur și simplu propria slăbicmne. Am cunoscut câțiva
oameni puternici cărora nu le era teamă să-și arate nesiguranța în timp ce
căutau o soluție.

E nevoie de curaj ca să fii creativ. Și o să avem nevoie de creativitatea ta,

altfel suntem terminați. Sper că le vei da și altora șansa de a fi creativi și
nesigtri. S-ar putea ca cineva să vină cu o idee care să rezolve una dintre
problemele insurmontabile pe care ți le lăsăm, chiar dacă e posibil ca acea
persoană să se înșele în orice altă privință.

Rămâi în afara ideologiilor. Ca și jargonul, ideologia poate fi un substitut

pentru gândire. Ispita soluției simple te poate determina să-ți lași viața în
mâinile unor oameni care pun lucrurile pe roate, dar care-ți răpesc
libertatea de a-ți alege destinația.

Fii deschisă la schimbare și asumă-ți riscuri — în asta constă aventura și

arta de a trăi. Găsește puntea dintre consecvență și experiment. Fii
flexibilă, dar cu principii. Fii o disidentă, dar păstrează-ți patriotismul. Fii
disciplinată, dar improvizează.
Freud a spus: „Sănătatea mentală este capacitatea de a munci și de a iubi.
“ Adaugă un al treilea lucru: capacitatea de a te juca. Ia în joacă cele mai
serioase lucruri din viață; îți vor aduce mai multă bucurie și le vei avea
mai mult timp. Joaca este o schimbare bruscă de perspectivă — un fel de
disidență. Te apropie de ceea ce-ți place.

Fii flexibilă în privința visurilor tale. Salută schimbarea. Am avut un

profesor de economie în facultate, domnul Partlan, care spunea: „Să nu-ți
fie teamă să te răzgândești asupra carierei. Te tot poți răzgândi până la
patruzeci de ani. “ Cunosc persoane care se răzgândesc și la șaizeci. Fii
mobila. Fii destinsă. Viața înseamnă surprize după surprize.

Facultatea a fost ca urcușul unui munte. A trebuit să perseverezi, să-ți

lărgești orizontul, să înduri singurătatea cărții citite noaptea. Iar acum ești
pe culme — și ce vezi în față? Alți munți. Singurul lucru de care poți fi
sigură este că vor fi întotdeauna alți munți.

Dar știu că vei fi bine. Râsul tău, sinceritatea ta, optimismul și energia ta
tinerească — toate mă fac să știu că viața merge înainte.

Pentru că-ți bați capul cu o idee complicată, pentru că poți învăța o artă —
să spui o glumă, să cânți Ia pian —, pentru că poți râde abandonându-te
complet: pentru că există lucruri simple ca acestea, știu că natura va
supraviețui.

Aș vrea să am o lume mai bună să-ți ofer. Dar poate că acum ne vom ocupa
împreună de asta.

Rămas bun, copila mea! Bun venit, prietena mea!

După absolvirea lui Elizabeth am plecat împreună într-o excursie. Ariene

găsise un antidot pentru perioada în care nu fusesem lângă fetele noastre,
atunci când lucram în California. Imediat după absolvire, fiecare dintre
fiicele noastre își putea alege o călătorie oriunde în lume, unde aveam să
merg împreună cu ea. Eve a ales Grecia, Beatrice a ales China, iar Elizabeth
a ales o călătorie cu Orient Expressul de la Paris la Veneția, apoi Saizburg și
Viena.
N-a început ca excursia visurilor noastre sau, cel puțin, nu a visurilor mele.
Am stat în gară la Paris, cu bagajele răspândite pe jos, așteptând anunțul de
urcare în vagoane. Nu s-a auzit nimic în difuzoare. Am așteptat o oră și tot
degeaba. In cele din urmă, cu o jumătate de oră înainte de plecare, am lăsat-
o pe Elizabeth să aibă grijă de bagaje și m-am dus să vorbesc cu șeful gării.

— Non, a zis el, le train estpur ti)

Mi-am petrecut anul trei de facultate la Paris, așa că, din păcate, l-am
înțeles fără probleme.

— Nu se poate să fi plecat, i-am zis pe un ton cât se poate de isteric. Fiica

mea și cu mine avem bilete.

— Nu, nu, a zis el, folosind doi nu, când unul ar fi fost deja superfluu, ba
chiar dezagreabil. A plecat cu trei ore mai devreme. Au anuntat toti clientii.

— Pe mine nu m-au anunțat.

— Poate că ați cumpărat biletul în America.

— Da.

— Poate de-asta. Și a urmat o ridicare din umeri care ar putea fi descrisă

drept galică sau sadică, în funcție de cât de dispus ești să-i ierți pe francezi,
de dragul Castelului Lafite.

— Nu, nu, nu, am zis eu, adăugând încă un nu la cei doi ai lui. Trebuie să
ne urcăm în trenul ăla. E o călătorie foarte

1. Nu, trenul a plecat, (fr.) (N.t.)

importantă pentru fiica mea. Trebuie neapărat să ne urcăm în trenul ăla.

— Mais le train est par ti.

Nu-mi ardea de logică franțuzească.

— Fiica mea va fi foarte dezamăgită. Nu se poate așa ceva.

— Păi ați putea încerca să luați Trenul Albastru, care n-a plecat încă. Merge
mult mai repede decât Orient Expressul. Dacă vă dați jos la Dijon, puteți
trage pe dreapta Orient Expressul când trece pe acolo.

Să trag pe dreapta Orient Expressul. Cum oare să fac asta?

— Mergeți la șeful gării și spuneți-i că trebuie să opriți Orient Expressul.

Era absoluinent absurd ca șeful gării din Dijon să oprească un tren doar
pentru că așa-i spuneam eu, dar m-am gândit la Elizabeth, care aștepta
lângă bagaje.

— Bine, dar vreau să-mi dați în scris: „Către șeful gării din Dijon: vă
autorizez să opriți Orient Expressul/* Și să semnați „Șeful gării din Paris".

— Nu e nevoie de așa ceva.

— Ba e absolută nevoie.

— Dacă nu plecați acum, o să pierdeți Trenul Albastru.

— Nu fără autorizația scrisă.

— Nu am pe ce să scriu.

Mă scotea din minți. Un șef de gară fără hârtie cu antet. Cum putea să existe
cineva în Paris fără o asemenea hârtie?

— Uitați, scrieți pe asta. Am luat de pe biroul lui o pungă de hârtie maro cu

câteva pete de grăsime de la prânz pe ea. Mi-a luat punga cu o expresie care
era un amestec exact calculat de dispreț și milă și a scris ce i-am dictat, cu
un scris de mână frumos și înflorit. Am insistat să semneze „Șeful gării din
Paris". I-am mulțumit și am plecat.

Am luat-o pe Elizabeth și bagajele și am alergat spre le Train Bleu. Nu mai

erau locuri libere, așa că am stat în picioare tot drumul până la Dijon, în
timp ce un grup de tineri marinari ne aruncau în fată fumul țigărilor
Gauloises.
In sfârșit, la ora două noaptea, am fost singurii care au coborât în Dijon.
Locul era pustiu și, în timp ce Trenul Albastru dispărea în noaptea
întunecată, am văzut o baracă minusculă la capătul peronului, cu o lumină
ștearsă Ia fereastră. M-am dus acolo și am bătut la ușă. Cineva a crăpat ușa.

— Oui?

— Bună seara. Va trebui să opriți Orient Expressul.

— Nu. Orient Expressul nu oprește în Dijon.

— In noaptea asta va trebui să oprească. Avem bilete.

— Nu pot opri Orient Expressul.

— Chiar așa? Am scos punga de hârtie maro. Citiți asta!

Se uita de parcă i-aș fi dat un șoarece.

— Ce-i asta?

— E autorizația oficială de la șeful gării din Paris. Șeful gării din Paris.
Trebuie să oprim trenul.

Mi-a luat punga din mână și a citit-o cu atenție.

— Aveți asta de la șeful gării din Paris?

— Exact. Din Paris. Aveam impresia că nu pot accentua destul de tare

cuvântul Paris.

A dat tăcut din cap.

— Bine, o să-l opresc.

După câteva minute, Orient Expressul a oprit, și din el au coborât câțiva

feroviari morocănoși, doritori să afle care era problema. Le-am arătat
biletele și le-am cerut să ne conducă la compartimentele noastre. Păi, au zis,
compartimentele trebuie aranjate. Asta va dura o vreme.
Nu-mi ardea de amânări. Acum aveam puterea. Oprisem Orient Expressul
cu o pungă de hârtie. Nu știam titlul oficial 63

al persoanei responsabile, dar am zis: Je veux voir le directeur du trăind

având instinctul sigur că așa i se spune.

Păreau dezorientati.

— Directorul trenului? Cine-i ăsta?

— Șeful. Conductorul. Căpitanul.

— Doarme.

Atunci m-am îndreptat cât eram de înalt. Pourquoi doit-il dormir? am zis
pendant que moi je marche dans la rue? (De ce-ar dormi în timp ce eu
umblu pe străzi?) Cele cincisprezece luni petrecute în Franța fuseseră o
pregătire minuțioasă pentru această exprimare pompoasă, pe care au
încercat s-o respingă pentru că suna stupid.

— Urcați în vagon, vă rugăm. Nu putem sta toată noaptea în Dijon.

Puteau să tot pretindă ei că nu-i învinsesem, dar eu am condus-o pe

Elizabeth în tren cu convingerea clară că îi bătusem pe limba lor.

Odată urcați, călătoria nu s-a îmbunătățit. Trenul trebuie să fi fost construit

în urmă cu o sută de ani, iar patul era proiectat pentru oameni cu vreo
treizeci de centimetri mai scunzi decât mine. Am dormit cu genunchii sub
bărbie.

în tot acest timp, Elizabeth se amuza cu un zâmbet încântat și răutăcios.

Pofta ei de joacă părea să n-aibă limite. Voia neapărat să vadă un loc din
Viena: Parcul Prater. Zicea că este un parc de distracții cu niște curse
spectaculoase. Nu mai era altul la fel în lume. Eram acolo ca să fac tot ce
voia ea, așa că ne-am dus. Până la urmă a vrut să ne dăm pe o chestie care
gonea prin aer cu peste o sută șaizeci la oră, făcând bucle, iar la sfârșit
cobora într-un picaj amețitor spre pământ. Nu credeam că mă interesează
așa ceva.
1. Vreau să vorbesc cu directorul trenului! (fr.) (N.t.)

— Hai, nu fi demodat.

Fără tragere de inimă, m-am așezat în spatele ei, iar tre-nulețul și-a început
urcușul lent spre vârf. Hai, că nu-i așa rău, mi-am zis după ce ne-am
stabilizat la vârf. Apoi vârful vagonului s-a înclinat înainte și mi-am dat
seama că o să murim. Am coborât în picaj, după care, fără nici un
avertisment, ne-am ridicat iar brusc spre cer. Capul mi s-a izbit de ceafa lui
Elizabeth, iar nasul mi-a amortit.

— Nu-i mișto? a zis ea.

Ne-am răsucit la dreapta, apoi la stânga, am plonjat, am urcat iar, apoi ne-
am îndreptat direct spre pământ. Țipam amândoi ca maimuțele. In sfârșit,
cursa s-a oprit încet. Toți mușchii din corp îmi tremurau.

Elizabeth s-a întors și mi-a zâmbit ironic:

— Hai înc-o tură.

După ce ne-am întors din călătorie, Elizabeth a început o carieră de actriță.

A studiat, a participat la audiții și a primit câte un rol temporar. A început
însă încetul cu încetul să-și dea seama că nu-i plăcea să joace așa de mult
cum crezuse. Intr-o noapte, lucra la un film în care juca rolul unei polițiste
cu doar o replică sau două. Trebuia să alerge spre un cadavru și să spună
ceva procedural. Dar, după câteva duble, au început s-o doară coapsele. Ii
era foame și frig. Și nu prea avea ce juca. A început să-și dea seama că nici
actoria nu-i facea prea mare plăcere. Fusese minunată în filmul Cele patru
anotimpuri — spontană și lipsită de griji și melodramatică atunci când era
nevoie. Jucase în film și în scurtul serial de televiziune bazat pe film. Dar
acum începea să se gândească altfel la viata ei.

în al doilea an de studenție la Kenyon, petrecuse un semestru la Institutul

Național de Teatru și se împrietenise cu niște actori surzi de la Teatrul
Național de Surzi. A fost
fascinată de limbajul semnelor și de comunitatea surzilor și, când s-a
hotărât să se lase de actorie, a făcut o școală de educație specială și a
devenit profesoară de surzi.

Primul ei elev a fost o fată pe care o însoțea toată ziua, într-o școală de copii
cu probleme de auz, traducând pentru ea totul în limbajul semnelor.
Strălucea de bucurie că eleva ei progresează. Trecuse de la spectacolele
pentru mii de oameni la învățarea unei singure persoane și se simțea cât se
poate de împlinită. Era ceea ce sperasem pentru viața ei, iar ea își găsise
calea de una singură. Nu avusese nevoie de cuvintele mele înțelepte de la
absolvire.

Credeam că eu sunt cel care tine discursul de deschidere >

în acea zi, dar lăcustele au ținut unul mai bun. Au lăsat o impresie mai
durabilă. Ele au avut mesajul cel subtil, mesajul care-ți îmbogățește viața.
Și-au urmat semnalele din interior. Când era vremea de repaus, se odihneau.
Când era vremea de roit, roiau de jur împrejurul nostru.

Mă îndoiesc că Elizabeth și-a amintit că am sfatuit-o în ziua aceea să fie

flexibilă și sinceră cu ea însăși. Dar asta a făcut. Ca și lăcustele acelea
inocente și curioase, și-a urmat firea, și-a ascultat glasul inimii. Iar acest
simplu fapt a însemnat mai mult decât ar fi putut face vreodată discursul
meu.

CAPITOLUL 6
Pasiunea mea pentru rațiune

Poate căThomas Jefferson și cu mine nu am fi devenit prieteni dacă nu ne-

ar fi apropiat Julann Griffin.

Julann a înfipt o piuneză pe hartă care s-a nimerit să înțepe un oraș din
Virginia, așa că și-a vândut casa, a cumpărat o fermă și s-a mutat la
Palmyra, nu departe de moșia Monticello a lui Jefferson. I-am admirat
întotdeauna curajul de a-și lua toate lucrurile și a se muta; disponibilitatea ei
de a pleca la întâmplare și de a se plimba. Trecută de șaizeci de ani, a vrut
să înceapă o nouă viață, să plece din California, unde trăia pe atunci, așa că
s-a hotărât să înfigă o piuneză pe hartă. Julann este deschisă la idei
neconvenționale și a simțit, cred eu, că inconștientul ei, sau lumea spiritelor,
sau vreo putere nevăzută va ghida piuneză. Orice putere va fi fost, n-a făcut
treabă rea, deoarece în câteva luni Julann avea o casă veche pe un teren de o
mie de acri, un heleșteu plin de pești, un cimitir vechi, câteva găini și un
porc imens, pe nume Nancy. Ii plăcea locul și ne-a invitat să stăm la ea
câteva zile.

Când am ajuns acolo, și Ariene și eu eram foarte răciți. Julann s-a dus la un
dulap, a deschis o cutie mare în care ținea medicamente homeopatice și ne-a
dat două fiole. Când am urcat în camera noastră, ne-am uitat unul la celălalt
cu ceea ce s-ar putea numi o privire întrebătoare. Din câte înțeleg, teoria din
spatele medicinei homeopate este că înghiți o doză foarte diluată dintr-o
substanță care-ți va induce aceleași simptome de care suferi, în speranța ca
organismul va lupta împotriva tuturor simptomelor asemănătoare.

Dar substanța este atât de diluată, încât nu mai există nici o moleculă din ea
în soluție, doar o presupusă memorie moleculară. Deci ce bine poate face?
Pe de altă parte, ce rău poate face? Așa că am luat-o.

După o oră, eram năuciți. Și mie, și lui Ariene ne trecuse răceala, l-am spus
lui Julann cu mirare că ne simțim în-tr-adevăr mai bine, dar ea lua
eficacitatea tratamentului așa de în serios, încât am evitat să pomenim
cuvântul placebo. Lui Julann îi plăcea să experimenteze și să inventeze. A
născocit odată o loțiune împotriva țânțarilor, făcută din vodcă și ierburi,
care funcționa așa de bine, încât am rugat-o s-o comercializeze. A zis că ar
comercializa-o, dar nu mai ține minte ce ierburi folosise. Iar vodca o facea
prea scumpă. Dar înclinația ei spre invenții a făcut din casa lui Thomas
Jefferson, care se afla la câțiva kilometri de ferma ei, unul din locurile >

ei preferate.

Ne-a dus acolo cu mașina și ne-a prezentat lui Dan Jordan, administratorul
locului. El ne-a arătat rând pe rând mașinăriile ingenioase de la Monticello:
ceasul uriaș pe care l-a proiectat Jefferson pentru holul de la intrare, cu
greutăți care coborau printr-o gaură în podea până în pivniță; bufetul pe care
servitorii îl umpleau în bucătărie cu platouri cu mâncare, iar apoi îl faceau
să basculeze, astfel încât să apară în chip miraculos în sufragerie. Dan mi-a
dat voie să stau într-un fotoliu de piele cu niște brațe laterale mari,
proiectate de Jefferson. Eram sigur că Jefferson, care fusese parțial surd,
formase cu brațele fotoliului o parabolă, pentru a auzi mai bine
conversațiile. Dan a zis ca am un mod de a gândi destul de creativ, ceea ce
era un fel elegant de a spune că e puțin probabil să am dreptate. Dar n-am
renunțat la această idee nici după ce m-am așezat în fotoliu și n-am simțit
nici o îmbunătățire a auzului meu cam precar. Am fost întotdeauna un pic
mai creativ decât era nevoie.

Peste vreo doi ani, Dan m-a sunat să mă invite să tin un discurs la
Monticello. îmi place fără îndoială să mă aud vorbind, dar n-aveam idee ce
să spun. „Mersi, am zis, sunt fascinat de Jefferson, dar nu cred că știu
suficiente lucruri despre el ca să țin un discurs.“ Mi-a sugerat că aș putea,
pur și simplu, să spun preț de câteva minute cât de mult îl admir pe
Jefferson. Lumea s-ar bucura să audă orice aveam eu de spus. Care lume?
m-am întrebat. Cine mă va asculta? „Păi, a zis el, consiliul de administrație
și niște experți în personalitatea lui Jefferson. Câțiva istorici.“

Am înlemnit.

îmi cerea să vorbesc despre Jefferson în fața unor istorici? N-ar fi un lucru
cam nesăbuit?

— Sigur, am zis. Pare ceva distractiv.

Am pus jos receptorul și am început să-mi fac notițe cu ceea ce știam
despre Jefferson. După câteva minute foaia era aproape albă. Dar aveam la
dispoziție cinci luni să mă pregătesc. M-am dus la o librărie și am cumpărat
tot ce avea numele Iui Jefferson pe copertă. Mi-a plăcut în mod deosebit o
carte de Silvio Bedini care se concentra pe Jefferson ca om de știință. îmi
facea mare plăcere să citesc despre el, dar, după o vreme, un gând a pus
stăpânire pe mine precum ghearele unei feline pe pieptul tău, înainte să-ți
stoarcă ultimul strop de viață. Oamenii ăștia nu numai că au citit toate
cărțile astea, dar probabil că au și scris o parte din ele. Cum să spun ceva
ce nu auziseră până atunci? Ce putem face ca să nu șadă degeaba acolo în
timp ce eu deschideam și închideam gura? Era ceva imposibil. N-aveam
cum să aduc ceva nou sau interesant.

Și atunci am înțeles de ce acceptasem să vorbesc: tocmai pentru că ideea mă

îngrozea.

Se pare că să mă îngrozesc este un mod de a mă simți viu. Ceva ce-i conferă

vieții mele o senzație de împlinire.

Nimic nu-mi dă o stare mai bună decât să fac ceva ce știu face. Dar, dacă o
fac prea des, mi se pare ușor și oarecum superficial; dispare o parte din
plăcere. Așa că trebuie să caut lucruri ceva mai dificile. Asta dă naștere
unui sentiment foarte apropiat de cel de împlinire — dacă pot într-adevăr să
fac lucrul respectiv, bineînțeles. De această dată însă lunile treceau și
paginile rămâneau albe.

Voiam să spun ceva nou, dar nu atât de nou încât să nu fie adevărat. N-am
vrut să fiu excesiv de creativ, ca atunci când am șezut în fotoliul lui
Jefferson, inventând pentru el lucruri pe care el însuși nu le-a inventat.
După câteva luni am primit un telefon de la Dan, care verifica, amabil, ce
fac.

— Cum merge? Te putem ajuta cu ceva material informativ?

— Păi am o grămadă aici.

— Ce citești?
— Mai multe. îmi place cartea lui Bedini.

— Bedini e bun. Ești în siguranță cu Bedini.

Avea un ton vesel, dar era evident că, deși mă invitase să spun orice îmi
plăcea despre Jefferson, nu trebuia să spun ceva prostesc. Mi se părea și mie
o idee bună.

Am încercat tot felul de abordări. Știam că trebuia să fac cumva o legătură

personală cu Jefferson, dar care să fie? Trăise cu mult timp în urmă; era un
geniu în atâtea domenii. în afară de faptul că a ajutat la crearea unei țări și a
devenit secretarul ei de stat, vicepreședintele și de două ori președintele ei,
a fost inventator, profesor, muzician, matematician, geograf, filozof,
botanist, fizician, lingvist, agronom, arheolog, meteorolog, paleontolog - și
fie a avut importante contribuții în aceste domenii, fie le-a creat chiar el. A
fost unul dintre cei mai mari scriitori ai noștri; putea să reunească visurile
unei națiuni întregi într-un mănunchi de cuvinte și să le facă să aibă ecou
de-a lungul a două secole. în ce moment oare s-a intersectat viata mea cu a
lui? >

Lunile au început să zboare, așa cum zboară paginile unui calendar într-o
scenă de film din anii 1940, iar eu n-o scoteam la capăt. într-un sfârșit, am
observat că aveam un vis recurent cu ochii deschiși: stăteam în fața unei
adunări impunătoare de istorici, pe gazonul din fața moșiei Monticello, și
când mă uitam la discursul meu vedeam douăzeci de foi goale. Mi-am dat
seama că era timpul să fac ceva drastic. Așa că am înfipt o piuneză în hartă.

Trebuia să zbor spre China cu o lună înainte de discurs, ca să intervievez

câțiva oameni de știință pentru emisiunea TV Scientific American Frontiers.
Și acolo s-a înfipt piuneza. Am hotărât că, undeva în China, cineva îmi va
spune despre Jefferson ceva ce nu a auzit nimeni din Statele Unite până
atunci. Cineva îmi va oferi o perspectivă atât de proaspătă asupra acelui om,
încât mă voi întoarce cu o idee care să merite ascultată. Din China.

Era, bineînțeles, o aiureală. Dar îmi începusem viața teatrală făcând

improvizație și mi se părea cât se poate de natural să mă inspir dintr-o sursă
imposibilă. „Pășește în întuneric și extrage răspunsul de-acolo“, obișnuiam
să spunem. Să nu știi ce urmează poate fi o stare plăcută dacă ai încredere
în ea.

Partea grea este că trebuie să continui să ai încredere în ea chiar și atunci

când nu ai nici o dovadă că funcționează. Am ajuns în China, zilele treceau,
și Thomas Jefferson nu era de găsit nicăieri. Mă încăpățânam să întreb
lumea dacă auzise de el și drept răspuns primeam priviri inexpresive. Oare
ce crezusem?

Poate că mă așteptasem la prea mult. Mă îndrăgostisem de China de când

fusesem acolo prima oară, în 1980, crezând că e posibil să filmez o
continuare la Cele patru anotimpuri. îmi plăceau chinezii și am încercat să
le învăț de unul singur limba, poticnindu-mă în tonuri, așa cum faceam la
cor, în copilărie. In dialectul mandarin, dacă greșești un ton din patru
cuvântul înseamnă altceva. Am arătat filmul unui grup de producători și le-
am spus în chineza mea ciudată: „Sunt foarte fericit să vă arăt filmul meu
Cele patru anotimpuri !' Știam corect cuvintele, dar nu și tonurile. Ei au
înțeles că am spus: „Sunt foarte fericit să vă arăt filmul meu Găina moartă!'

Dar am continuat. în fiecare seară mi se oferea o cină festivă de către un alt

comitet. După câteva zile, mi-am dat seama că n-o faceau atât din
ospitalitate, cât din dorința de a lua ei înșiși o masă sănătoasă. China era
încă o țară extrem dc săracă.

Așteptam cu nerăbdare aceste cine festive. Chinezii pe care-i întâlneam

râdeau, mâncau și beau cu aceeași bucurie ca italienii. în fiecare zi mă
străduiam să pronunț câteva propoziții în limba lor: voiam să-i impresionez
și pe ei, și pe mine. Pe când exprimam o idee deosebit de poetică în
chineză, un bărbat erudit, slab, care stătea lângă Ariene, s-a aplecat spre ea
și i-a spus ironic: „Soțul dumneavoastră are accentul unui călugăr tibetan."
Am luat-o ca pe un compliment, în ciuda a ceea ce credeau ei despre
călugării tibetani.

în 1995, când ne-am dus acolo cu emisiunea de știință, China devenise în

anumite privințe o altă țară. Acum era un lucru glorios să fii bogat și multă
lume din orașele mari se acoperea de glorie. Unul dintre oamenii de știință
cu care am vorbit era matematician și conducea o companie profitabilă în
Hong Kong. Cumpărase cu o jumătate de milion de dolari un apartament în
Beijing, la câteva uși distanță de cei care mai închiriau încă apartamente de
la unitățile lor de lucru cu trei dolari pe lună. Peste tot, din străzile prăfuite,
răsăreau semne de abundență, de pildă clădirile care țâșneau spre cer. In
Shanghai se folosea acum tot atâta energie electrică pentru reclamele
luminoase câtă se folosise în urmă cu douăzeci de ani pentru a lumina întreg
orașul.

Toți cei pe care-i întâlneam încercau să înceapă o afacere. Unul dintre

subiectele noastre de știință era despre un laborator din San Francisco care
analiza plante din medicina tradițională chineză ca să vadă dacă vindecă
într-adevăr >

ceva — așa că am vizitat o grădină de plante medicinale. Bărbatul care o

administra era foarte dornic să-mi arate cât de valoroase sunt plantele lui.

— Vedeți arbustul de-acolo? a zis. Vindecă SIDA. »

— Zău?! Eram oarecum mirat că nu auzisem niciodată despre el la noi în

țară.

A arătat cu degetul spre o altă plantă care vindeca altceva, apoi ne-am întors
pe altă alee.

— Vedeți planta de-acolo? Și ea vindecă SIDA.

Când mi-a a arătat a treia plantă care vindeca SIDA, mi-am pierdut
cumpătul.

— Aveți vreo plantă aici care să nu vindece SIDA?

Părea să nu înțeleagă ironia și a continuat spunându-mi că ar trebui să mă

gândesc să investesc în compania lui.

— Ierburile chinezești sunt foarte populare, mi-a spus. Perspectiva de a afla

ceva despre Jefferson se tot estompa. Iar apoi l-am cunoscut pe Yuan Long
Ping.

Ne aflam într-o orezărie în Jianjiang. Era mai scund decât mine și slab, dar
musculos, cu pielea unui om care își petrecuse ani întregi în bătaia soarelui.
Ochii lui te priveau țintă, iar zâmbetul sau râsul lui erau molipsitoare. Nu te
puteai abține.

Călătoream într-un autobuz la țară, iar el încerca să mă învețe toată biologia

care nu se prinsese de mine pentru că

în liceu fusesem ocupat să visez cu ochii deschiși. Mi-a îm-puiat capul cu

gene dominante și recesive și cu „caractere". Nu puteam pricepe chestia
asta cu caracterele. Voia să spună caracteristici Engleza lui lăsa de dorit?
Repetam ce spunea, dar le numeam „caracteristici", și atunci stilul lui unic
de predare și-a spus cuvântul. In timp ce ne hurducam pc drumul de țară, s-
a ridicat de pe scaun și s-a aplecat deasupra mea. M-a apucat cu mâinile lui
slăbănoage de cămașă și s-a apropiat la trei centimetri de mine:

— Alan. Ascultă-mă. încearcă să înțelegi: caracter. Caracter! Am crezut că

o să mă sufoce.

Când am coborât din autobuz și am pus piciorul în ore-zărie, am călcat până

la capăt și am alunecat într-un șanț plin cu apă. A râs pe săturate, iar apoi
mi-a arătat cu răbdare cum transformase el producția de orez din China și
din întreaga Asie printr-o metodă ingenioasă care presupunea doar
instrumente precum o sfoară și o sticlă de bere — și o înțelegere profundă a
geneticii. în copilărie trăise vremuri de foamete și își făgăduise sieși că o să-
și dedice viața hrănirii oamenilor. Știa că dacă încrucișează două soiuri de
orez va obține un hibrid, iar hibrizii se bucură de așa-numita „vigoare
hibridă", ceea ce le permite să producă recolte mult mai mari. Așa că tot ce
trebuia să facă era să încrucișeze două soiuri, să colecteze semințele pe care
le produceau și să le dea fermierilor. Dar acest lucru avea să fie foarte greu,
pentru că planta de orez se autopolenizează. Organele ei sexuale sunt atât de
apropiate, încât ar fi trebuit să ia polenul de pe o plantă și să-l aplice pe alta
cu penseta. Nu era soluția cea mai potrivită de a hrăni milioane de oameni.
Trebuia să găsească o plantă de orez care să nu se autopolenizeze.

Echipa lui a căutat pe la țară, și un asistent de-al lui a dat peste o plantă de
orez neobișnuită, care avea organul masculin steril. Putea fi polenizată de
altă plantă de alt soi. Aici au 74
intrat în scenă sfoara și sticla de bere. A plantat trei feluri de orez alternând
rândurile: când plantele au ajuns la maturitate, doi muncitori au apucat
capetele unei sfori care fusese îngreunată cu o sticlă de bere și au trecut
sfoara de-a lungul câmpului, înclinând fiecare rând de orez spre cel dinapoi
și polenizându-1 astfel. Din momentul în care îi venise această idee, metoda
lui hrănise sute de milioane de oameni din toată Asia.

L-am întrebat dacă auzise de Jefferson. A zâmbit.

— Da. Jie Fu Sun, a zis el, spunându-i pe numele chinezesc. Independență.

A fost singura persoană pe care am cunoscut-o în China care știa de

Jefferson. Insă adevărata surpriză a fost să aflu că Yuan Long Ping avusese
o viață similară în multe privințe cu a lui Jefferson.

In tinerețe, când studia ca să devină biolog, Yuan Long Ping fusese obligat
să învețe teoria lui Lîsenko1. Acesta susținea ideea complet falsă din punct
de vedere biologic cum că schimbările dobândite pot fi transmise genetic
generațiilor următoare. Dacă o plantă este modificată, vlăstarul ei ar avea
aceleași caracteristici modificate. Această idee i-a atras probabil pe
conducătorii care le dădeau în cap oamenilor astăzi ca să obțină niște buni
comuniști în generațiile viitoare. Prin urmare, au decretat că nonștiința lui
Lîsenko este știință.

— Lîsenko. Acum îl urăsc, mi-a zis. Pentru că mi-a irosit timp prețios pe
când eram tânăr și puternic.

Dar apoi a găsit cumva cărți de biologie autentică și, dacă ziua punea în
practică teoria lui Lîsenko, noaptea învăța pe cont propriu biologia
adevărată.

— Aveam învățătura lui Lîsenko pe dinafară. Dar înăuntru...

Era un act de curaj; odată descoperit, putea fi trimis la închisoare sau chiar
mai rău. In acel moment, cufundat până la glezne într-un canal de irigație
din Jianjiang, mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu un Jefferson chinez.
își riscase viața ca să le dea compatrioților săi orezul salvator — și la fel
făcuse bărbatul din Virginia.
Povestea lui Jefferson a început pe când el se afla în Franța. Era îndrăgostit
nebunește de Maria Cosway, o artistă britanică. Ca s-o impresioneze, în
timpul unei plimbări prin parc, a încercat să sară peste un tufiș. S-ar putea
crede că nu era tocmai gestul unui geniu. Și-a prins piciorul în tufiș, a căzut
și și-a rupt încheietura mâinii. La scurt timp după aceea, a spus în jur că
merge în Italia ca să se recupereze; de fapt, era într-o misiune secretă.
Auzise că orezul italian din Piemont e mai bun decât cel cultivat în Carolina
de Nord și de Sud și voia să planteze acel soi de orez în America. In parte
ca să ajute America să concureze cu alte state la vânzarea orezului, dar și
pentru că sclavia, pe care o ura, era încurajată de producția soiurilor
americane. In Carolina, orezul creștea în zone joase, calde, mlăștinoase, cu
malarie, unde sclavii se îmbolnăveau și mureau. Pe când orezul de Piemont
putea fi cultivat de țărani obișnuiți, care lucrau fără sclavi, în zonele de
deal. Voia acel orez.

Dar italienii își apărau orezul. Era interzis și se pedepsea cu moartea ca

cineva să părăsească Italia cu orez nedecorticat asupra sa. Sancțiunea era
severă, însă lui nu i-a păsat. A trimis pe un catâr doi saci de orez într-un
oraș portuar și, ca precauție pentru cazul în care ar fi fost reținut, și-a
umplut buzunarele cu cât orez putea duce și a trecut, fără rușine, granița
înapoi în Franța.

Ambii bărbați își asumaseră riscuri serioase, ambii voiseră îmbunătățirea

soiului de orez și să-și servească țara. Yuan părea să fi găsit mulțumirea pe
care ți-o dă slujirea celorlalți. Trebuia să pun întrebarea tipică pentru un
intervievator: cum te simți după ce ai ajutat atâția oameni? A ezitat. In
China de atunci oamenii nu erau obișnuiți să li se pună întrebări despre ceea
ce simt.

— Adică... vrei să spui ce sentimente am?

— Da. Cum te simți?

— Ce simt?... Mă simt foarte fericit să fac asta. Dacă oamenii trăiesc foarte
bine... acesta-i scopul meu, scopul meu în viată, să fac cât mai multi oameni
fericiti.
>>>

Am spus această poveste la Monticello. Am spus cum, în sfârșit, l-am

înțeles pentru prima oară pe Jefferson când l-am întâlnit pe acest om de
știință într-un șanț cu noroi, la celălalt capăt al pământului.

Așa cum Jefferson și-a umplut buzunarele cu orezul interzis, Yuan Long
Ping și-a umplut mintea cu idei interzise — expu-nându-se unui pericol
asemănător.

Yuan a hrănit sute de milioane de oameni... pentru că a insistat să

gândească pe cont propriu. Poate să spună, așa cum a spus Jie Fu Sun
cândva: „Am căutat cunoașterea cu îndrăzneală, fără să mă tem niciodată
să urmez adevărul și rațiunea, indiferent la ce rezultate duceau și
înfruntând orice forță care le stătea în cale.“

Sensul poate să apară când te aștepți mai puțin. Ca și disponibilitatea lui

Julann de a pleca și a se plimba la întâmplare, un lucru improbabil poate
conduce la altul. Am aflat câte ceva despre Jefferson când am început să
citesc cu fervoare despre el, însă acum simțeam că-1 pot înțelege, că-i pot
simți emoțiile. îi puteam vedea pielea și părul; îl puteam mirosi. Oricât de
mare a fost, era un om plin de contradicții și cu fațete diverse; era uman.
Acum îi puteam accepta mai ușor contradicțiile, căci aflasem cum să mi-1
imaginez ca personaj tridimensional.

Am ajuns în acest punct în cel mai ciudat mod. Aproape că m-am speriat.
1

Trofim Denisovici Lîsenko (1898-1976), directorul Institutului de Științe

Agricole al URSS în anii stalinismului. (N.t.)
Unde este locul înțelegerii?

Există o tradiție stranie, veche probabil de secole. Cineva este proslăvit într-
o ceremonie care presupune așezarea persoanei la o masă, pe un podium, în
timp ce oaspeții adunați în jur îl privesc cum ia cina. In noaptea aceea,
persoana celebrată era Simon Wiesenthal, iar eu îi decernam un premiu, așa
că oaspeții ne-au putut privi pe amândoi mâncând. D^r, stând lângă el, am
văzut și ceva mai intim. Am reușit să mă uit în sufletul lui Wiesenthal, și
asta m-a schimbat un pic.

La treizeci și șapte de ani după ce Hitler și-a distrus Jara, câțiva neonaziști
încă încercau să mai omoare un evreu. Au pus o bombă în apropierea casei
lui Wiesenthal din Viena; prin urmare, războiul nu se încheiase încă pentru
el nici în 1982. Plănuisem să vorbesc despre asta, despre cum mai dăinuiau
încă ura și cruzimea în orașul lui Mozart, al tonului Sacher, al șnițelului și
ștrudelului. Dar, după cina cu Wiesenthal, am lăsat deoparte tot ce
plănuisem să spun și am vorbit în schimb despre omul care mi s-a destăinuit
în acele câteva minute. Mi se ceruse cândva să-l interpretez într-un film de
televiziune, dar am refuzat rolul, pentru că nu credeam că sunt potrivit.
Discutând cu el acum, mi-a părut rău că nu acceptasem, doar ca să-l fi putut
cunoaște mai devreme.

Wiesenthal scăpase cu viață din lagărele de concentrare și își petrecuse

restul vieții vânându-i pe naziștii care nu fuseseră

niciodată aduși în fața justiției. Scopul lui nu era să-i ia prin surprindere și
să-i ucidă, ci să-i predea tribunalelor. Punea mai mult preț pe justiție decât
pe răzbunare. Poate că-i venea să-i ucidă, dar nu a facut-o. Ani de zile îi
sfatuisem pe tineri să nu renunțe la valorile lor. Dar care valori? Sunt multi
oameni

>

J
atât în închisori, cât și în palate care sunt credincioși valorilor lor, dar nu
neapărat în folosul altcuiva. Era vorba acum de un om a cărui viață arăta
clar că într-adevăr conta care erau acele valori; spre ce anume te îndreptau
ele. O înclinație de doar câteva grade în altă direcție ar fi putut duce spre o
viață de răzbunări violente. Mă întrebam de unde izvorăsc acest simț al
valorilor atât de bine calibrat?

Discutând cu el, am văzut conturându-se o persoană complicată. Viața lui

Wiesenthal era o treabă serioasă și periculoasă, și cu toate astea el se
dovedea un om cu un extraordinar simț al umorului. Mi-a spus că e într-o
permanentă întrecere cu un prieten actor pentru a vedea cine spune cele mai
bune bancuri pe care celălalt să nu le fi auzit. De fiecare dată când se
întâlneau, se bombardau reciproc cu noi anecdote. Și a început să-mi
povestească un lung banc recent descoperit, îi plăcea să-l spună. Chiar și
preliminariile îi făceau ochii să strălucească de plăcere. Spusese cam două
treimi din anecdotă când am observat amândoi că cineva urcase pe podium
și aștepta să vorbească cu el. Wiesenthal s-a întors să-l salute. Bărbatul era
scund și plăpând, la vreo șaptezeci de ani, cu pielea feței afectată de
intemperii. Zâmbea, dar avea un zâmbet amar.

— Mă mai tii minte? a întrebat.

Wiesenthal l-a privit o clipă, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Da.

Se cunoscuseră într-unul din lagărele de concentrare și nu se mai văzuseră

de atunci. Și-au spus doar câteva vorbe. Un schimb de cuvinte surprinzător
de scurt, având în vedere puterea pe care ele o aveau asupra lor. Bărbatul și-
a spus numele și câte ceva despre ocupația lui actuală, iar Wiesenthal a dat
din cap.

— Voiam doar să te salut.

Bărbatul s-a dus înapoi la masa lui. Wiesenthal s-a întors spre mine.
Lacrimile îi șiroiau pe obraji, dar n-a vorbit despre întâlnirea cu bărbatul din
lagăr. A continuat de unde rămăsese și, printre lacrimi, a terminat de spus
bancul.
Când m-am ridicat să vorbesc, le-am povestit celor pre-zenți scena la care
tocmai asistasem. Mi se părea că lămurește nu doar interiorul Iui
Wiesenthal, ci, într-un fel, sufletul întregului popor evreu. Indiferent ce le
făcuse lumea, găseau printre lacrimi ceva care să-i facă să râdă. Aproape că
nu există durere care să nu poată fi alinată prin umor. Știința lor de a
preschimba în altceva suferința le-a dat putere asupra ei.

Când seara a luat sfârșit și eram pe punctul de a părăsi sala, un tânăr rabin a
venit să-mi spună că i-a plăcut ce am spus. Mi-a zis că un rabin celebru
avea o vorbă care explica de ce un discurs este bun: „Ceea ce vine din inimă
merge la inimă."

Propoziția asta mi s-a întipărit în minte ani buni. Poate că așa și-a dobândit
Wiesenthal valorile - cineva, la un moment dat, i-a dezvăluit ceva din inimă
care i-a mers la inimă.

Cred că tot așa și-au găsit fiicele mele valorile. Deși am încercat, nu cred că
eu le-am sădit în ele. In schimb, pun pariu că tot ce-au văzut și au auzit le-a
răsunat în acea parte din creier căreia îi spunem, pentru că nu știm cum s-o
numim altfel, inimă. Oriunde ar fi acea inimă și orice ar fi ea, am văzut-o
crescând în fetele noastre de când erau mici.

Luam prânzul cu fiica noastră Beatrice, care avea șase ani. Ne aflam într-un
restaurant din California și-i povesteam despre sălbăticiunile aflate chiar
lângă casa noastră: un roi de insecte zburătoare care arătau ca țânțarii și se
adunau într-o coloană, suspendată în aer, chiar în mijlocul aleii pietruite
care ducea în stradă. Trăiau câteva săptămâni în fiecare vară, apoi
dispăreau. Bănuiesc că mureau. Și, peste un an, erau iar acolo, altă coloană
de insecte suspendată în același loc. Iar o pasăre își construia în fiecare an
cuibul deasupra lămpii de la intrare. Fâlfâia din aripi și ne zbura pe lângă
urechi când ieșeam din casă. Cuibul ei era împletit strâns. Fusese făcut din
rămurele, și pasărea nu avusese mâini cu care să le împletească, doar gheare
și cioc. Oare cum îl făcuse? Odată, căzând din scobitura dintre lampă și
perete, toate ouăle s-au spart, dar cuibul nu.

Fusesem impresionat de această minune, însă deodată mi-am dat seama că

pe obrajii lui Bea se prelingeau lacrimi. Vorbisem despre natură, dar
indusesem moartea în poveste. Țânțarii morți, puișorii din ouăle sparte.
Asta o îndurerase? A încercat, dar nu mi-a putut spune de ce plânge. Poate
că pe vremea aceea, în lumea ei, moartea nu facea parte dintre minunile
naturii. Nu i se părea drept.

Bea a avut de mică simțul dreptății. Am învățat-o să lupte pentru ceea ce

voia și s-a obișnuit să pledeze ca un avocat. La doar șapte sau opt ani, își
susținea cauza cu meticulozitate și considera că, din moment ce
argumentele ei erau incontestabile, trebuia să obțină lucrul pe care-1 cerea.
Orice altceva nu era drept. Dreptatea o ghidează și acum. A îndrumat un
grup de femei să construiască un muzeu al copiilor și și-a petrecut zece ani
luptând cu cei având interese opuse și relații până sus, la guvernator. A
câștigat, iar acum mii de copii beneficiază în fiecare an de muzeu.

Am vrut să le transmit valori și copiilor lui Bea. Și am fost tentat, la

început, s-o fac așa cum o făcusem cu ea: vorbind. Când erau destul de mari
ca să gândească, îi duceam după ore la cofetărie, beam ceai și vorbeam
despre probleme etice. Sună nemaipomenit de plictisitor, dar părea să-i
intereseze. Povestea lor preferată era cu doamna care a dat în judecată un
lanț de fast-fooduri pentru că unul din restaurantele lor i-a vândut o cafea
atât de fierbinte, încât i-a provocat o arsură gravă. Ea avea dreptate? Sau
restaurantul? La fiecare rundă de discuții, apăreau noi informații care
complicau și mai mult problema, încât era aproape imposibil să știi de
partea cui era dreptatea. Bineînțeles că tot ce voiam de la copii era să se
gândească la ce este drept, dar mă îndoiam că vor înțelege doar din vorbe.
Aveau să înțeleagă indirect, văzând ce se întâmplă, în mod spontan, în jurul
lor, pentru că ceea ce vine din inimă merge la inimă.

Casa lui Bea este plină de larmă și de viață. In bucătărie aide focul. Copiii
râd, se bat, negociază, se plâng. In timp ce ai casei forfotesc în jurul lui,
Bosco se uită la toate cu un ochi albastru și unul căprui. Nu știe ce-i
dreptatea. Vrea doar să te lingă pe față. E o corcitură, o combinație între un
câine care arată ca un crenvurst și unul care arată ca o chiftea. Dar e numai
dragoste. Aleargă prin toată camera spre tine, urinează surescitat pe podea
și se pune pe spate ca să-1 scarpini pe burtă. A fost dresat de un guru de
câini profesionist, iar când cineva din familie se uită în ochii lui
desperecheați și-i spune pe un ton fără replică: „La loc!“, o șterge înapoi la
locul lui, un covoraș pus în colț. Stă acolo cuminte, se încordează într-o lesă
invizibilă, care există numai în mintea lui dresată, și tânjește să ți se
încolăcească pe braț. Bănuiesc că, pentru el, dreptatea înseamnă orice-i iese
în cale. Dar ți-e greu să-l lași să se stingă de dor acolo, la locul lui.

Stă acolo atâta timp cât pot sta copiii fără să-i dea atenție. Poate că aceștia
n-au chef să lase baltă ceea ce fac doar ca să-i dea atenția după care
tânjește. El depinde de capacitatea lor de a ști, la fel ca Wiesenthal,
diferența dintre ceea ce le vine să facă și ceea ce știu că e drept. Eu stau și
aștept ca ei să observe că suferă și să-l ia în brațe.

Iar ei nu-1 lasă să aștepte prea mult. învață să aibă sentimente pentru un
animal prieten. Și când îi văd că pricep asta, exact cum o vedeam pe Bea
învățând același lucru, simt o dată în plus că a meritat să-mi trăiesc viața.
„lubește-ți arta, oricât de săracă ar fi“

Câteodată, când mă aflu pe scenă, am senzația că sunt mai conștient ca

niciodată. Știu că sunt într-un teatru și că mă privește un public; mai știu că
femeia din fata mea nu este cu adevărat cine pretinde că este. In ciuda
faptului că suntem în fata altor oameni, știu că suntem singuri în sală. Mai
sunt conștient de ceva și mai ciudat. Sunt conștient că noi doi suntem alți
oameni, în altă parte, și ne certăm pentru ceva. Suntem așa de prinși în
această ceartă, încât am putea spune orice în acest moment. Dar spunem
același lucru pe care l-am spus aseară. Și sunt conștient că facem asta
pentru că jucăm un rol. Este ca o boltă nesfârșită de imagini care se
oglindesc în perechi și se arcuiesc la infinit. Iar acest moment devine cel
mai intens atunci când este cel mai ușor. Nu mai există nici o încordare; de
fapt, sentimentul e de plutire. Dar bineînțeles că sunt conștient că, departe
de a pluti, mă aflu pe o scenă înclinată, pentru ca publicul să ne vadă mai
bine, și trebuie să am grijă unde pun piciorul ca să nu-mi pierd echilibrul.

Această stare de conștientă multiplă este pentru mine extazul de a juca.

Când se întâmplă asta, nu există vreo parte a creierului meu care să nu
lucreze la ceva. Ceasul se oprește și are loc, cu încetinitorul, un pas de denx
complicat. Te îneacă emoția și totuși nu simți nimic. Știi totul și nimic în
același timp. Calci pe o bârnă îngustă, înaltă cât sute de etaje, dar 85

pașii îți sunt la fel de siguri ca pe trotuar. Eșecul este exclus. Moartea este
departe. Nu ai cum să știi ce vei spune în continuare; dar iată că spui. Și
observi că o spui ușor diferit față de ultima dată când ai spus-o exact în
același moment.

Așa a fost pentru mine anul în care am jucat piesa Art la Royale Theatre de
pe Broadway. In fiecare seară eram lăsat la intrarea aleii și mergeam prin
pasajul îngust dintre un teatru învecinat și un bar, pe lângă containere
imense din care se revărsa câteodată gunoiul putrezit de la matineele a trei
teatre. îmi scriam numele pe fișa de la intrarea actorilor, îl salutam pe portar
și urcam scările către cabina de machiaj. Peste câteva minute, Victor
Garber, Alfred Molina și cu mine ședeam pe niște scaune cu spătar drept,
într-o încăpere mică, unde ne închideam pentru o ședință de umor deocheat
și de grosolănii nemiloase care dura o oră. Niciodată nu vorbeam despre
piesă; doar râdeam unii de alții. Apoi, cu câteva minute înainte să se ridice
cortina, aruncam pe noi costumele de scenă și ne continuam turnirul până în
ultima secundă înainte de ridicarea cortinei și de primele mele replici către
public. Când Victor și Fred intrau în scenă, era ca și cum n-am fi încheiat
relația din spatele ei. Eram vii unul pentru altul, îmbătați de momentul
prezent. Ne prindeam de mâini ca parașutiștii și urcam în loc să coborâm.

Odată ce guști această frumoasă nebunie, o vrei iar și iar. E delicioasă. în

clipa aceea, când nu există nimic în afară de tine și de ei, și totuși totul
există, în clipa aceea știi ce înseamnă să fii viu.

De fiecare dată când sunt rugat să le vorbesc tinerilor care studiază teatru,
mă duc nutrind speranța că voi găsi cuvintele care descriu cum mi se
întâmplă mie acest lucru. Sper, bineînțeles, să li întâmple și lor.

Nu încerc să-i învăț cum să joace. Nu sunt sigur că-i pot învăța. Odată, când
jucam într-o piesă la Londra, Academia Regală de Artă Dramatică m-a
invitat să le vorbesc elevilor. In noaptea de dinainte am adormit gândindu-
mă ce voi spune. Ca de obicei, voiam să le spun ceva de care să-și
amintească întotdeauna. Când m-am așezat în fața lor, am zis: „O să vă spun
ceva ce nu veți uita niciodată. E vorba de un acronim: A.C.T." Apoi am
explicat o oră întreagă ce înseamnă fiecare din acele litere. Singura
problemă este că acum habar n-am ce le-am spus. Ca ajutor pentru memorie
pare să fi fost un dezastru. „A“ se poate să fi însemnat acțiune dramatică, și
cred că „C“ însemna concentrare, dar ce era „T“? „Tocește replicile"? Nu
cred că aș putea fi profesor.

Dar chiar îmi place să molipsesc lumea cu entuziasm. Sunt avid de

aviditate.

Așa că în 1998, în timpul reprezentațiilor piesei Art, când Victor, Fred și cu

mine trăiam acea extraordinară experiență de interconectare supremă și
totală, iar Academia Americană de Arte Dramatice m-a invitat să le vorbesc
absolvenților, am acceptat.
Academia avea un loc special în sufletul meu, dar nu pentru că aș fi mers
vreodată acolo.

Acum patruzeci de ani, când am debutat ca actor, am vrut să ma înscriu la

Academia Americana de Arte Dramatice ca student, dar nu mi-am putut
permite taxa de școlarizare. Nu-mi puteam permite nici biletul de autobuz
ca să ajung acolo. Mai aveam și ideea greșita că, dacă fac pregătire de
actor, pregătirea asta o să-mi răpească geniul natural. Prin urmare, am fost
autodidact și mi-a luat încă zece sau douăzeci de ani ca să scap de niște
obiceiuri proaste și manierisme afectate pe care le aveam, multe cauzate de
geniul meu natural.

N-am vrut să-i sufoc dintr-odată cu vorbe de extaz, așa că o vreme am bătut
apa în piuă.

Cred ca o să vă dau doar una sau două sugestii mărunte. Una are legătură
cu energia. Laurence Olivier a spus că menirea actorului este să-i
transmită publicului energie — iar unii consideră că el a fost prea generos
la acest capitol, dându-ne uneori mai mult decât plăteam noi. Dar energia
este un fapt natural. Nimic nu are loc fără energie. Pe scenă, ca și în restul
naturii, nu există atracție fără energie. Insă, ca și în știință, energia trebuie
să fie corespunzătoare și suficientă. Trebuie să fie autentică, adevărată.
Energia pe care o evită unii actori este cea falsă, teatrala, de acum un
secol. Dar nu e nevoie să ne reprimăm energia. Energia reprimată se
manifestă ca frică de scenă, și adesea chiar asta e. In loc s-o reprimăm,
trebuie s-o acordăm la frecvența justă.

Ar trebui să evităm jocul actoricesc minimal cu aceeași hotărâre cu care

evităm jocul exagerat. Este la fel de plictisitor. De fapt, cea mai mare
plăcere când ești pe scenă vine atunci când ești în stare să renunți cu totul
la joc și îți concentrezi atenția asupra celorlalți și a ceea ce vrei de la ei și,
ținând cont de tot ce poate personajul tău, obții ceea ce vrei cât poți tu de
bine.

După care m-am apropiat de partea cu adevărat pasionantă.

Lumea tot analizează jocul actoricesc de cel puțin două secole și uneori se
ceartă cu privire la cea mai bună metodă de a juca. Dezbaterea aduce
adesea pe tapet două tipuri de abordare: jocul văzut ca zin proces intern și
ca unul extern. Nu știu însă dacă actorii buni cu care am jucat sunt chiar
așa de diferiți între ei. Intr-un fel sau altul, suntem parcă transformați cu
toții de imaginația noastră. Când spiritul ni se încinge, se întâmplă ceva în
adâncul creierului nostru care ne afectează profimd. Uneori se întâmplă
pentru că am studiat psihologia personajului, iar alteori pentru că ne-am
pus, pur și simplu, hainele lui. Deodată, are loc un moment glorios în care
jocul actoricesc cade și tu vorbești cu o simplitate totală. Jocul elaborat
poate părea deseori seducător de grandios (pentru actor și uneori chiar și
pentru public). Dar pentru mine simplitatea este cea mai mare bucurie
pentru toată lumea.

Toci șcim asta. Sau cel puțin am auzit-o destul de des: simplitatea este totul.
Dar cum ajungem acolo?

Jimmy Cagney obișnuia să spună: „Stai pur și simplu acolo și spune

adevărul", ceea ce este, pentru cei mai mulți dintre noi, mai ușor de spus
decât de făcut. Dar actoria înseamnă să spui adevărul, sau doar să minți
bine? Unii actori pe care i-am cunoscut sunt convinși că să minți bine este
totuna cu a fi un actor bun. Eu nu cred, dar poate că actoria este ca restul
vieții: recompensele le primesc cei care spun adevărul, dar și câte o
minciună ocazională când e absolut necesar. In orice caz, tot nu-i ușor să
spui adevărul.

Uneori suntem prea anxioși ca să putem ști care este adevărul. Anxietatea e
o toxină puternică. Poți crede că ești calm, stăpân pe situație, dar pe
dedesubt să suferi un atac de anxietate mare cât cucerirea normandă. Află
de ce ți-e teamă, în vață să controlezi anxietatea, al fel te va controla ea pe
tine. Probabil că ți-ai dezvoltat deja mijloace de apărare contra anxietății
care ți se par folositoare. Ți se pot părea chiar atrăgătoare - mici zâmbete,
gesturi haioase —, dar te vei simți mai bine când vei putea renunța la ele.
Nu există putere mai mare decât cea a calmului și a încrederii. Jack
Nicholsdn a spus că actoria înseamnă 90 la sută tupeu. Câteodată, când
sunt anxios, îmi aduc aminte de asta și mă ajută. Câteodată, când adorm,
mă ajută pur și simplu să-mi spun: Pot să fac asta. Am mai facut-o și o pot
face și acum.
Trebuie să-ți placă să devii un actor mai bun, nu să fii ridicat în slăvi. Am
învățat asta de la tatăl meu, care și-a început cariera în teatrul de varieteu.
Comicii spun despre un actor care urmărește întotdeauna să fie lăudat că
face mereu plecăciuni. Am învățat de la tatăl meu că dacă urmărești doar
să faci plecăciun i, vei fi aproape întotdeauna dezamăgit, pentru că
aplauzele nu sunt niciodată destul de puternice. Plecăciunea este doar un
ritual agreabil. Dacă devine țelul tău, este un drog. Reprezentația în sine
oferă o fericire mult mai mare decât drogul plecăciunii de după încheierea
reprezentației. încearcă, în schimb, să iubești legătura pe care o poți avea
cu celălalt actor, cu însăși clipa.

Clipa poate surveni când faci artă. Orice artă. E o clipă fără asemănare. Cu
cât ajungi mai des la ea, cu atât te simți mai bine. Dar să spui că poți face
artă nu este așa de măreț cum sună. înseamnă doar o conexiune bună între
creier și vârfurile degetelor, care îți permite să faci ceva ce înalță spiritul.
Ca o aruncare frumoasă a unei mingi de baseball. Am ajuns să cred că nu
contează cât de ușoară este acea artă, ea merită s-o inund cu toată afecțiunea
mea.

Când eram tânăr, Actors Equity1 avea un citat pe coperta revistei sale.
întotdeauna același. în fiecare lună, când primeam revista prin poștă,
studiam coperta câteva minute și mă gândeam la citat:. Spunea așa:
„lubește-ți arta, oricât de săracă arfi. “Poate că nu acestea erau cuvintele
exacte și nu mai țin minte cine spusese asta — fie un roman, fie
Shakespeare întruchipând un roman. Dar să-ți iubești arta, indiferent cât de
modestă ar fi, te poate schimba. Merită efortul. E adevărat că te poate
aduce la exasperare tine ori, dar te poate aduce și la extaz, exact ca atunci
când iubești o persoană.

Știam că dacă vorbesc în continuare așa despre extaz îi faceam să creadă că

pot ajunge la el într-un mod abstract. Voiam să înțeleagă că trebuie să facă
pași simpli, concreți. Pentru oameni, să zbori nu e magie, e fizică.

E bine să ții minte câteva lucruri de bază despre actorie. Să ajungi la timp.
Să știi replicile. Să-l respecți pe actorul de lângă tine, să-l respecți pe
regizor, să te respecți pe tine însuți.
Te rog, respectă-i pe colegii tăi actori. Facem parte dintr-o comunitate
mare și veselă. Toți suntem trecuți prin foc și prin sabie, toți am avut de-a
face cu oficiul de șomaj, cu angajatori care nu fac nimic, cu critici, cu
proprietari de apartamente și perceptori de taxe. Cândprietenii tăi joacă un
rol, încurajează-i. Când joci într-o piesă, lasă-le celorlalți actori scena
când le vine rândul; când e rândul tău, umple scena cu entuziasm, dar apoi
redă-le-o. Iar când mergi în culise, după un spectacol, să-i vezi pe actori,
trebuie să ții minte că intri într-un salon de arși. Oamenii ăștia sunt jupuiți
și nu e momentul potrivit să le analizezi interpretarea. îi îmbrățișezi și spui:
„Ai fost minunat. “ Trebuie să spui ai, trebuie sa spui fost și trebuie să spui
minunat.

Nu încerca să fii sincer. Actorul este o rană deschisă, sângerândă după o

reprezentație. Nu poți spune: „Piesa a fost minunată. “Asta înseamnă că
eviți intenționat să vorbești despre actor. Nu poți spune: „Ești minunat.
“Asta înseamnă că e minunat în general, dar nu în seara aceea. Și trebuie
să spui minunat (și strălucit merge, dar nimic altceva). Nimeni nu vrea să
audă că a fost interesant sau că părea că se simte bine pe scenă.

Probabil că trebuie să spui și că „Piesa a fost minunată“, chiar dacă a fost

un dezastru. Nu uita niciodată că, atunci când mergi în culise după o piesă,
vorbești cu niște răniți ambulanți.

Iar în timpul piesei, nu uita că ești la un spectacol. Bucură-te, bucură-te cu

toată ființa. Folosește-ți atât mintea, cât și emoțiile, încearcă să afli ce
anume leagă apolinicul și dionisiacul; seriosul și grotescul. Una fără
cealaltă nu este la fel de satisfăcătoare. Există cel puțin două moduri de a
privi actorul: ca pe un preot care face ritualuri de împăcare, luminare și
dedicare... sau ca pe un clovn care interpretează gesturi grosolane, pofte și
juneții ale corpului. încearcă să le vezi pe amândouă.

A juca te poate duce la extaz, și este o experiență minunată, dar actoria mai
e și altceva. Este un serviciu făcut oamenilor care vin la teatru. Actoria
poate părea ca o paradă a vanităților, dar de fapt poate fi o vocație nobilă.
Să fii capabil să devii altă persoană pe scenă, să-i lași pe spectatori să-i
simtă acelei persoane vulnerabilitatea, absurditățile, curajrd, teama,
puterea, nebunia, ca și cum arfi ale lor, înseamnă să Le dai șansa să
înțeleagă mai bine ce înseamnă omenescul.
îmi trebuise mult timp ca să înțeleg ce le spuneam în acea zi. Educația mea
în teatru începuse la vârsta de nouă ani, când am pășit pe scenă alături de
tatăl meu și am simțit atât căldura reflectoarelor, cât și a publicului. îi
distram pe soldați și pe marinari în timpul războiului. Am simțit dragostea
tatălui meu jucând alături de el. Și-o exprima împărțind scena cu mine și
dându-mi voie să pătrund în profesia lui. Cred că n-ar fi putut deveni mai
intim cu mine decât atât. îi era jenă să-și exprime sentimentele și dragostea
în alte feluri.

înaintând în vârstă, am fost vrăjit de plăcerea contactului cu spectatorii.

Simțul valorii proprii mi-a fost consolidat de convingerea că le puteam
aduce bucurie, așa că am devenit maestru în a-i face să râdă. îmi dădeam
imediat seama că sunt încântați. Dar mai mult despre mine era vorba.

Când am înaintat și mai mult în vârstă, a existat un moment decisiv - mi-am

dat seama că a fi pe scenă nu era important doar pentru mine: aveam o
sarcină de îndeplinit. însă tot îmi facea plăcere. încă era amețitor, dar am
început să-mi dau seama că mă aflam acolo și pentru alții, cei care stăteau
în umbră, în public. Nu sunt sigur când mi-a venit prima dată această idee,
dar cred că pe la douăzeci de ani, când am văzut filmul Vaietul drumului al
regizorului indian Satyajit Ray. Era un moment spre sfârșitul poveștii când
tatăl se întoarce dintr-o lungă călătorie cu daruri pentru fiica sa, despre care
află că a murit în lipsa lui. Simplul fapt că el și-a dat seama că a ratat boala
și moartea fiicei lui mi-a dat o lovitură puternică. Am înțeles în acea clipă
că e posibil să fii absent fără să pleci vreodată de-acasă. în felul meu, se
poate să fi fost la fel de rece cu copiii mei cum fusese și tatăl meu cu mine.
M-a cuprins un sentiment crunt de durere, care-a ținut câteva zile. A fost ca
și cum fusese smuls ceva din mine, ceva de care nu aveam nevoie. Un mod
de a mă purta care nu era bun pentru mine sau pentru cei pe care-i iubeam
fusese înlăturat, nu cu blândețe, prin persuasiune, ci într-o clipă, cu violență.
Timp de câteva zile, cel puțin, simpla experiență de a mă uita la un film mă
schimbase. Dacă puteam trece prin asta doar stând în public, prin ce trebuie
să fi trecut alții? Cam pe atunci am început să înțeleg că nu doar publicul
era acolo pentru mine, ci și eu puteam să fiu acolo pentru el.

Peste zeci de ani, a trebuit să găsesc un mod de a exprima acest lucru în

cuvinte. în 2006 am fost invitat la altă academie.
Am fost solicitat să mă alătur Academiei Americane de Arte și Științe. In
fiecare an, potrivit unei tradiții de pe vremea lui John Adams, este cooptat
un grup nou de artiști, savanți și oameni de știință, iar mie mi s-a cerut să
vorbesc la ceremonia de cooptare, în numele tuturor celor din domeniul
artelor și al științelor umaniste. Treaba asta m-a speriat. Am scris vreo zece
ciorne, una mai proastă decât alta. Atunci mi-am amintit ce învățasem
despre propria mea artă, așa săracă cum era: că eram acolo să îndeplinesc o
sarcină. Iar când m-am gândit la asta, mi-am dat seama cât seamănă, într-
adevăr, savanții umaniști și artiștii. Toți încercăm să răspundem la niște
întrebări asemănătoare și toți am avut probabil începuturi asemănătoare.

Nu cu mult timp în urmă, nici măcar o secundă din ceasul cosmic, diipă ce
am apărut prima oară pe această piatră umedă care se rotește în spațiu și
timp, unul dintre noi și-a lăsat amprenta pe peretele unei peșteri. Indiferent
ce a mai însemnat, acea amprentă a spus: „Sunt aici." Dar chiar și înainte
de asta trebuie să fi existat dansul și cântecul. Trebuie să fi existat
glasurile; zarva comunității; bucuria existentei. Cred că acestea toate au
dat f 9

naștere artelor.

Am crestat semne pe răboj ca să numărăm și să ținem socoteala lucrurilor,

dar esențial a fost ceea ce am crestat în mintea noastră. Am început să ne
îmbucătățim limba, as fel încât, într-o înșiruire de sunete, ordinea acelor
sunete să aibă înțeles. Asta ne-a permis să exprimăm diferența uriașă dintre
„Picioi'ul meu este pe piatra1 și „Piatra este pe piciorul meu". Aș spune că
în acel moment am început să ne analizăm nu doar cuvintele, ci lumea
însăși. Am putut trece de la propoziția „Sunt aici" la întrebări precum
„Unde este aici, ce este aici?" — „Ce este acela de-acolo?" — și întrebarea
cea mare: „ Cine sunt eu, cel care pune toate aceste întrebări?" Cred că
așa au luat naștere științele umaniste.

Am călătorit cu toții, pe căi diferite, în căutarea unui răspuns la o întrebare

care ne-a măcinat mii de ani: ce înseamnă să fii om? împreună cu colegii
noștri care se ocupă cu știința, căutăm fără încetare un răspuns la această
întrebare: ce înseamnă să fii om? S-ar putea să fie cea mai critică întrebare
pe care ne-am ptis-o în viața speciei noastre, mai ales acum - când
capacitatea noastră de a ne distruge reciproc este cu mult mai mare decât
capacitatea de a ne înțelege.

Iată ce-mi place la artiști: sunt impresionat de curajul și generozitatea lor.

Așa stau lucrurile când vrei să fii artist: în primul rând, nu decizi să. fii.
Ești răpit de ideea asta. Nu știi niciodată dacă ai ceea ce trebuie. După ani
și ani în care faci acest lucru, ești mereu acolo de tinde ai pornit, un
începător. Pentru că de fiecare dată când te îndrepți spre orizont, vezi că el
nu e acolo.

Un artist se uită la viață și la haosul naturii, apoi ia o pensulă, o vioară, un

aparat de fotografiat sau propriul său corp și cântă un tânguitor cântec de
dor. Dorul de a înțelege. Cine suntem? De ce suntem așa cum suntem?
Putem deveni vreodată ceea ce am dori să putem fi?

Cred că toți artiștii sunt poeți - indiferent dacă aranjează cuvinte într-o
pagină, fac din oțel și piatră clădiri sau fac salturi în aer, transformându-și
corpul într-o muzică vizuală.

Poetul pune cuvintele potrivite în ordinea potrivită, as fel încât coliziunea

dintre sunetele și înțelesul lor îți face neuronii să se aprindă ca un joc
mecanic cu bile. Ca și poetul, artiștii de toate felurile iau sistemul nervos al
spectatorului și pocnesc din el ca din bici. Ne împrospătează viziunea. Ne
apasă butonul de rese-tare. Fac culorile lumii la fel de vii ca atunci când
eram copii și le-am văzut pentru prima oară.

Artiștii încearcă să spună lucruri care nu potfi spuse. Sperăm să prindem

într-o împletitură fragilă de cuvinte, gesturi sau culori un sentiment; un
gust; un dor chinuitor. Dar împletitura este întotdeauna prea permeabilă și
rămânem cu frustrarea dulce, sâcâitor de plăcută, că aproape știm.

Ne acordăm deseori la oscilațiile naturii: la bătaia ritmică a inimii; sau la

marea care spală repede țărmul, apoi se retrage; sau la izbiturile oblonului
în timpul furtunii. Din aceste bătăi elementare izvorăsc cele câteva ritmuri
ale muzicii și mișcarea de du-te-vino a replicilor unei piese. Aceste ritmuri
sunt protagonistul și antagonistul dramei. Sunt fluxul și refluxul
argumentati v al eseului.
Purtăm în noi acest ritm și ritmul ne poartă. Ca o giruetă într-o vijelie
năprasnică, artistul se mișcă înainte și înapoi în ritmul naturii, lipsit de
griji și uneori la fel de lipsit de siguranță, îmi iubesc colegii artiști pentru
viața periculoasă pe care o duc; pentru durerile facerii care-i chinuie; și
pentru că își pun în joc viața având vaga speranță că pot obține ceva, care
să merite privit sau ascultat.

Putem distra sau încânta, dar, ca bufonii lui Shakespeare, mai facem un
lucru: punem cele mai impertinente întrebări despre cine credem că suntem.
Unde am fi fără artiști? Am fi niște roboți cenușii într-un peisaj cenușiu
care culeg flori cenușii pentru îndrăgostiți cenușii. Viața ar fi sinistră.

Și unde am fi fără științele umaniste? Viața ar părea, cred, mult mai lipsită
de sens. Căutarea înțelepciunii — și a unei înțelegeri mai profunde a ceea
ce suntem — este provocarea neliniștitoare a științelor umaniste. Ele sunt
acea parte din mintea noastră obișnuită ce se reflectă în faptele, întrebările
și dorințele noastre și ne obligă să declarăm cât valorăm. Intr-un fel,
suntem toți artiști — ne exercităm talentul, dar căutăm totodată un răspuns
în necunoscut.

In întunericul peșterii, sperăm să găsim lumină — nu de la vreo tortă, ci de

la scânteile care zboară în timp ce descifrăm amprenta de pe perete.

Ne doresc succes.

Bănuiesc că în ziua aceea, cuprins de un val de optimism, am simțit că arta

poate măcar să dea un pic de sens vieții. Și poate că așa este. Dar trebuie să
fiu cinstit cu mine însumi. Nu discursul exaltat despre științele umaniste mă
face să mă simt viu. Ci pur și simplu clipa în care joc, când tot restul
dispare pentru o vreme. Atunci simt că devin ușor, stau înapoia mea și
privesc. Mă văd făcând greșeli mărunte, dar nu le judec. Și văd mici
momente surprinzător de bune. Dar nici pe ele nu le judec. Le observ doar.
Tot ce se întâmplă este bun pentru că duce la altceva. Și astfel revine și iar
revine, până ajunge la extaz.

Dar mă întreb dacă e suficient.

La ora unsprezece cortina a căzut, iar tu pășești din nou pe aleea îngustă și
urâtă care duce în stradă. Ești iar în lume. Dacă ești foarte norocos, ai avut
parte de câteva ore în care timpul a stat în Ioc. Dar acum s-a sfârșit. Și nu e
adevărat că viața este scurtă, însă arta e lungă. Puterile slăbesc, pasiunea se
ofilește. Viața este scurtă, iar arta e și mai scurtă.

Chiar nu există nimic care să ne ducă într-adevăr până la capăt? Eu n-am

încetat să caut.

CAPITOLUL 9
1

Sindicat fondat în 1913, cu sediul la New York, care reprezintă interesele

actorilor de teatru din Statele Unite. (N.t.)
Sensul vieții într-un pahar cu apă

Erau niște clădiri așa de înalte, încât transmiteau semnalele de televiziune în

tot New Yorkul și chiar mai departe, atât de simple și de solide, încât pura
lor imagine, într-un film sau pe o farfurie-suvenir, te făcea să spui într-o
clipă: Acesta-i Neiu Yorkul. S-au prăbușit pe rând, ridicând un nor urât și
toxic, în timp ce în fiecare dintre noi, de undeva, din piepturile în care
simțiserăm cândva siguranță și confort, se înălțau stupoarea și confuzia.

Turnurile s-au prăbușit, înghițind viețile unor oameni care ne-au părăsit nu
la sfârșitul timpului lor, nici măcar într-un accident neașteptat, ci într-un act
de ură ignorantă, vicioasă. Când s-a întâmplat asta, o fâșie îngustă de sens
parcă s-a desprins de noi, ca un strat de piele moartă. Țineți minte că după
stupoare a urmat nevoia disperată de a face ceva? Toți am simțit asta. Era
intolerabil să te gândești că nu poți face nimic. Locuiam la țară și m-am dus
cu trei dintre nepoatele mele într-un magazin de încălțăminte. Fetele aveau
patru, șapte și nouă ani. Am ales plini de solemnitate vreo douăsprezece
perechi de ghete grele de lucru pentru cei de la operațiunile de salvare. Le-
am dus la un camion parcat vizavi de centrul comunal, unde două femei
săltau în remorcă ajutoarele pentru Zona Zero. în zilele care au urmat
atacului, atâta lume a trimis transporturi de ghete, pături și haine de lucru,
încât s-au strâns nenumărate camioane de-a lungul râului Hudson și tone
întregi de provizii nu au trecut niciodată râul, au rămas la un depozit din
New Jersey. Dar nu a fost un efort irosit, pentru că toți simțeam nevoia să
facem ceva. Site-ul satiric The Onion a publicat un articol parodic care, deși
fusese probabil menit să amuze, ne-a surprins, în disperarea noastră, cu
aciditatea lui. Vorbea despre o femeie din Topeka, statul Kansas, care a
simțit o asemenea nevoie să ajute, încât a făcut o prăjitură. Apoi a ornat-o
cu căpșuni și colorant alimentar sub forma steagului SUA. Și eu, ca ea și ca
alte milioane de oameni, am făcut steaguri ale Americii. Am intrat pe un
site și am printat steaguri pe care le-am lipit apoi cu scotch pe geamurile din
spate ale mașinilor familiei. Am bătut un stâlp lângă gard, la capătul aleii
spre garaj, și am agățat în vârf un steag cumpărat de la magazinul de
feronerie.
Dacă mergeai prin oraș în zilele de după atac, vedeai zeci de steaguri
înălțate până la etajul treizeci la ferestrele blocurilor. Lumea fixase steaguri
la ferestre în ideea că aceia care se vor uita în sus vor înțelege că au un
sprijin. In acele săptămâni, steagul nu a mai fost expresia unei anumite
înclinații politice; ne-a aparținut din nou tuturora.

La trei săptămâni după atac, am primit un telefon de la actorul Richard

Masur. Fusese la fața locului de când începuse operațiunea de salvare și se
oferise să-i sprijine pe cei care lucrau acolo. M-a întrebat dacă voiam să
merg și să vorbesc cu acei lucrători ca să-i încurajez. M-am dus; peste
câteva seri, eram într-o barcă împreună cu alți câțiva oameni de teatru. Pe
când înaintam pe râul Hudson spre ceea ce ajunsese să fie numit
„maldărul", nu știam la ce să mă aștept. Mergeam acolo mai ales să
ascultăm, să le dăm oamenilor ocazia să vorbească și să-și spună durerea.

Barca a acostat și am mers pe jos câteva străzi pe lângă clădirile întunecate

din centru. Apoi am cotit și priveliștea

------------ SENSUL VIEȚ II INTR-UN PAHAR CU APA__. ne-a izbit. în bătaia

reflectoarelor, scena era luminată ca ziua. Bucăți de oțel de câteva etaje
înălțime străpungeau cerul negru. Pe ruine se cățărau pompieri, polițiști și
muncitori din construcții din toată țara; macaralele ridicau bucăți uriașe de
dărâmături. Dădeau cu grijă la o parte resturi de ciment și oțel, pentru că
dedesubt erau rămășițele unor colegi, fii, fiice, frați și surori.

Am intrat într-un cort unde niște lucrători luau o pauză și m-am așezat cu o
ceașcă de ceai în fața unui tânăr ofițer de poliție. își pierduse partenerul
când se prăbușiseră clădirile. L-am îndemnat să-mi vorbească despre asta,
sperând că se va simți ușurat, dar mi-a părut imediat rău. Era aprins la față,
avea ochii încordați și vorbea de parcă ar fi fost datoria lui să povestească
din nou detaliile pierderii pe care o suferise oricui l-ar fi întrebat. N-am
văzut nici o ușurare pe chipul lui, doar suferință. Am mai stat câteva minute
cu el, i-am mulțumit pentru ceea ce facea pentru noi toți, mi-am cerut scuze
și m-am retras. N-am vrut să-i prelungesc tristețea. Avea nevoie de un
profesionist care să-l asculte, nu de un amator bine intenționat. >

M-am dus la marginea maldărului și am dat mâna cu câțiva lucrători.

Cineva mi-a întins telefonul și m-a rugat s-o salut pe soția Iui. Distingeam
în vocea femeii că-i este dor de soțul său și că e îngrijorată. După telefon, i-
am întrebat dacă primeau toate proviziile de care aveau nevoie. Mi-au
răspuns că aveau tot ce le trebuie, iar un bărbat și-a amintit ce bine le
prinseseră baroanele de ciocolată pe care le trimisese cineva. Ceilalți au
aprobat și au spus că le pare rău că nu mai au. M-a mirat că un lucru așa de
mărunt le dăduse un asemenea impuls.

Peste câteva minute, mi-am cerut scuze și m-am retras, căci aveam din nou
senzația că ei sunt cei care mă liniștesc vorbind cu mine, deși eu venisem,
de fapt, ca să-i liniștesc

pe ei. Eram de unul singur când un bărbat la vreo cincizeci de ani a venit la
mine, mi-a întins mâna și s-a prezentat. îl chema Johnnie Bell și era oțelar.
Chipul îi era marcat de zilele de lucru non-stop și vorbea domol.

— Pot să vă întreb ceva? Uitați-vă acolo, și a arătat maldărul. Sunt aici

oameni din toată țara. S-au gândit că e nevoie de ei aici și au venit. Unii nu
și-au văzut familiile de săptămâni întregi. Ochii lui mă priveau țintă. Ar fi
îngrozitor să pierdem acest spirit de lucru în echipă după ce totul se va
curăța. Suntem o singură țară acum.

M-am gândit la steagurile pe care le scoseserăm cu toții. Eram din nou o

comunitate, o națiune.

— Acum nu mai contează religia sau rasa sau lucruri de genul ăsta, a zis
Johnnie. Trebuie să rămânem așa. Nu aud pe nimeni spunând treaba asta.

I-am promis că de îndată ce voi avea ocazia să spun în public ceea ce mi-a
zis o voi face. Apoi m-am dus înapoi la barcă și m-am întors în oraș,
dorindu-mi să fi putut face ceva mai concret.

în ziua următoare, am dat telefoane până când am găsit pe cineva de la

compania Hershey din Pennsylvania. I-am spus doamnei de la telefon cât de
mult însemnaseră câteva batoane de ciocolată pentru lucrătorii din Zona
Zero și am întrebat dacă puteau trimite un camion de batoane Hershey
acolo. A spus că au vrut, dar au trimis doar bomboane din cauza cozii de
camioane. Se temeau că la căldura soarelui baroanele de ciocolată se vor
topi. I-am dat adresa unui depozit la patruzeci de străzi mai sus de locul
unde ne-am îmbarcat spre Zona Zero cu o seară înainte. încărcătura putea fi
păstrată acolo la rece. Mi-a mulțumit și s-a trimis un camion de batoane
Hershey pentru lucrători. A fost versiunea mea de a coace o prăjitură.

Sentimentul de neajutorate poate fi copleșitor într-o situație de urgență, și

uneori facem ceva, orice, ca să ne învingem acest sentiment. Nevoia de a
acționa pare zidită în interiorul nostru. Simplul drum de la naștere până la
moarte poate părea o situație de mare urgență, iar modul în care mulți dintre
noi o scot la capăt este acțiunea.

Will Durant a publicat în 1932 o carte intitulată On the MeaningofLife,

Despre sensul vieții, în care o serie de intelectuali și de artiști ai epocii i-au
povestit ce sens avea viața pentru ei. Una dintre cele mai simple și mai
sincere declarații era o scrisoare pe care i-o trimisese lui Durant de Cari
Laemmle, mogulul din lumea filmului. Acesta spunea că e încântat să facă
afaceri și să câștige bani, dar cel mai mult îi place să muncească, pur și
simplu. Prin muncă primea tot sensul de care avea nevoie. Și o prefera
„amărăciunii și neajutorării care însoțesc excesul de gândire abstractă".

Poate că o viață de acțiune nu pare sinonimă cu sensul, deși mulți dintre noi
se poartă ca și cum așa ar fi. Din câte știu eu, așa și este. Pare firesc ca
Laemmle să se fi concentrat pe acțiune - doar a fost producător de film.
Acum două mii patru sute de ani, dramaturgii greci au văzut importanța
acțiunii în viața noastră și au exploatat-o. In teatrul lor, au inventat un ritual
de acțiune care ne atrage atenția până în zilele noastre mai mult decât orice
altceva, exceptând, poate, sporturile, celălalt mare ritual de acțiune conturat
de greci.

La câțiva ani după unsprezece septembrie, am fost invitat să le vorbesc unor

scriitori la Southampton College. Am întrebat dacă pot vorbi despre
ingredientul esențial al dramei, acțiunea.

Acțiunea dramatică nu e de găsit, firește, în scene de alergare, de sărituri, de

prăbușire. Ea are loc mai mult în minte decât în mușchi. Și este la fel de
esențială pentru scrierea teatrului de calitate cum sunt marile idei și marile
teme; ba chiar mai esențială. După cincizeci de ani de rătăciri pe scenă,
încercând să țin publicul treaz, am învățat că dacă piesa nu este înrădăcinată
într-o acțiune dramatică, nimeni nu o va urmări.
Stând în culise de când eram copil, am văzut actori care păstrau trează
atenția spectatorilor. O faceau aproape fără efort, iar la început n-aș fi putut
spune care era ingredientul principal. Apoi, la optsprezece ani, când ochii
mi s-au deschis spre lumea ideilor, am citit Poetica lui Aristotel și m-am
simțit de parcă cineva, dispărut de 2400 de ani, îmi șoptise în ureche un cod
secret.

Voiam să le spun asta scriitorilor de la Southampton College, dar părea fad

și conceptual. In drum spre colegiu, i-am zis lui Ariene că nu știu cum să le
prezint lucrurile într-un mod mai viu. Ea conducea mașina și, ca de obicei,
avea un spirit de orientare fără greș:

— De ce nu te gândești la o imagine cu care să începi?

M-am gândit și, când am ajuns la colegiu, întrebarea ei a generat unul dintre
cele mai reușite momente din toate discursurile pe care le-am ținut, un
moment în care n-am spus nimic.

Am urcat pe scenă și am cerut ajutorul cuiva, cineva relativ curajos. A venit

un tânăr din primul rând și i-am turnat un pahar cu apă dintr-o carafa. I-am
cerut să meargă cu paharul de apă la celălalt capăt al scenei. A fost puțin
stânjenit, și din public s-au auzit câteva chicoteli.

Atunci m-am dus lângă el și i-am umplut paharul până la refuz. Nu mai era
nici un milimetru între apă și marginea paharului.

— Așa, i-am zis, acum du-te până la masa aceea și pune paharul pe ea, dar
nu vărsa nici o picătură.

Masa era tocmai în cealaltă parte a scenei. Paharul era așa de plin cu apă,
încât părea imposibil să faci un singur pas fără să-l verși. Am ridicat miza
imaginară:

— Dacă verși vreun strop, tot satul tău va muri.

Atât el, cât și publicul au chicotit la această încercare de melodramă, dar,

pentru că fusese provocat, chiar nu voia să verse apa. A înaintat încet, iar în
public era o liniște absolută. Șase sute de oameni erau atenți la marginea
paharului. Când mâna lui s-a înclinat ușor și o picătură mică s-a prelins
încet pe peretele paharului, în mulțime s-a auzit un icnet. Înfiorător de încet,
în timp ce tensiunea creștea, a reușit să ajungă la masă și a pus jos paharul
cu apă. Au urmat aplauze furtunoase.

I-am cerut publicului să decidă care drum de-a lungul scenei fusese mai
antrenant, mai interesant. In ce mă privea, diferența dintre cele două acțiuni
fizice identice stătuse în dorința, în strădania din toată ființa a acelei
persoane, de a îndeplini ceva. Acțiunea dramatică începuse în mintea lui și i
se transmisese până în vârful degetelor mâinilor și picioarelor. Făcuse din
fiecare mișcare a sa ceva de la care nu ne putusem lua ochii.

Ca actor, ani de zile am fost nevoit să primesc scenarii lipsite de acțiune și

să le găsesc acțiunea. Acum, vorbindu-le colegilor scriitori, îi imploram să
caute acțiunea înainte de a preda piesa distribuției. Ce urmărește acest
personaj? Cum are de gând să obțină acel lucru? Fără această cunoaștere
întipărită în străfundul tău, piesa rămâne fără benzină și se îneacă la stop.
Cele mai grele sunt piesele în care dramaturgul consideră necesar să spună
publicului lucruri pe care personajele le știu deja. Pare aproape imposibil să
scrii o dramă istorică fără să spui lucruri precum: „Ei bine, domnule
Lincoln, războiul a început deja de trei săptămâni.14 Ce ar trebui să
răspundă Lincoln? „Glumești. De trei săptămâni? N-am primit ziarul în
ultima vreme.“

O expozițiune manifestă, în care autorul ne pune în temă, facându-i pe

actori să emită salve de informație pe care nici nu s-ar sinchisi să le
pomenească dacă nu ar fi un public care să le asculte, este considerată
deseori permisă - uneori chiar necesară în construirea unui subiect. Dar, în
acea seară, i-am rugat pe scriitorii din sala de la Southampton să se
gândească serios și chiar să nu-și mai îngăduie expozițiunea. David Mamet
afirmă că piesele ar trebui să înceapă târziu și să se încheie devreme. Și cred
că vrea să spună: intră după expozițiune și ieși înaintea deznodământului.
Și eu cred la fel. în cel mai rău caz, le-am spus, trebuie să se lase ghidați de
scena de început din Othello. Roderigo și lago se ceartă pentru bani.
Roderigo s-a săturat să-l plătească pentru a-i pleda cauza în fața lui Othello.
Iar în timpul certei lor, ca să-și susțină punctul de vedere și să păstreze
banii, lago arată limpede ce persoană greu de manipulat și de convins este
Othello, iar noi ajungem să știm tot ce trebuie să știm despre Othello și
lago, însă totul a fost activ.

Cred că înainte să intre în scenă, orice actor ar trebui să treacă pe sub o

pancartă în culise, pe care să scrie: „Nu ai voie pe scenă decât dacă vrei
ceva din toată inima și ființa ta - și știi cum să obții acel lucru.“ înainte să
intru în scenă, mă întreb >

aproape întotdeauna: Ce am de gând să fac acolo? Cum am de gând să fac

ceea ce vreau? Chiar și într-un one-man show precum QED}, în care jucam
rolul fizicianului Richard Feynman și le vorbeam spectatorilor două ore în
șir, mă întrebam ce voiam de la ei - oamenii adevărati cărora urma să le
vorbesc. Cred că această întrebare face piesa să meargă mai departe. Mai
mult, acțiunea dramatică îți spune cine este personajul, căci ceea ce vor
oamenii și cum au de gând să obțină asta este un mod de

1. Piesă a dramaturgului american Peter Parnell. (N.t.) a spune cine sunt.

(Și, ca aproape tot ce am învățat pe scenă, acest lucru este adevărat și în
viața reală.)

Insă toate astea trebuie să fie simțite personal, nu clinic, întotdeauna știu că
sunt aproape gata să joc un personaj nu doar când simt că aș putea dori ceea
ce își dorește el, ci când intr-adevăr doresc acel lucru și, de fapt, merit să-l
am. Atunci, în funcție de genul de piesă în care joci, fie îl primești, fie nu.
Diferența dintre comedie și tragedie este că în comedie lumea primește de
obicei ce-și dorește, pe când în tragedie primește ceea ce merită.

într-o scară stăteam în casa frumoasă a cuiva de pe plaja din Water Mill,
New York, și o priveam cu dușmănie pe Anna-bella Sciorra. Nu conta că de
fapt țineam la ea; nu-mi întorsese dragostea și mă rănise așa de tare, încât
merita s-o fac să plătească pentru asta. Un val de furie îndreptățită a crescut
în mine și m-a făcut să-mi doresc să distrug camera în care ne aflam, ceea
ce am făcut, iar apoi am fugit după ea pe plajă cu un târnăcop. Jucam o
scenă dintr-un film când se întâmplau toate astea. Povesteam și glumeam
între duble, dar undeva în mintea mea, printr-un act de imaginație, ceea ce
voiam era adevărat pentru mine. Nu trebuia să pun la cale ce simțeam -ci
asta faceam. Ceea ce faceam nu izvora din ce simțeam, ce simțeam venea
din ce faceam. >
Când eram pe punctul de a filma scena în care fugeam după ea pe plajă,
Annabella, care era cu douăzeci și opt de ani mai tânără decât mine, m-a
avertizat ca avea să fugă repede și că probabil nu voi fi în stare s-o prind. I-
am spus: „Ai face bine să fugi cât poți de repede. O să te prind.“ La urma
urmei, meritam s-o prind. Și am prins-o - cu mult înainte să ajungă la locul
în care ne aștepta camera de filmat. A trebuit să repetăm scena, și de data
asta a fugit ca să-și scape pielea. Am prins-o iar și am culcat-o la pământ
(nu fără să-mi julesc coasta și să-mi intre o grămadă de nisip în ochi, ceea
ce limitează într-un fel partea de bărbăție fizică a poveștii), după care am
încercat s-o omor cu târnăcopul. Dar personajul ei a fost destinat de
scenariu să primească ceea ce voia, iar al meu să primească ceea ce merita.
Am sfârșit plutind în ocean cu târnăcopul înfipt în țeastă. Fixarea toporului
fals, de cauciuc, pe capul meu a însemnat o muncă de trei ore pe scaunul de
machiaj. Dar înainte să încheiem filmarea scenei a trebuit să facem pauza
de prânz, care într-o noapte de filmare ca aceasta poate avea loc la ora două
dimineața. Ar fi durat prea mult să dau jos toporul și apoi să pierdem trei
ore ca să-mi fie pus înapoi, așa că se subînțelegea că urma să iau prânzul
fără să-l scot. Nu doar pauza de prânz, ci întreaga realitate este schimbată
pe un platou de filmare. Am așteptat liniștit la ghișeul camionetei cu
mâncare, întinzând tava, cu toporul ieșindu-mi din cap, și am întrebat:

— Aveți și legume ca garnitură?

Mă întreb dacă grecii care au inventat acest mod de a povesti bazat pe

acțiune l-au văzut și ca pe un mod de a ne trăi poveștile din viață, din afara
teatrului. Părem facuți pentru acțiune. Toate ființele vii par făcute pentru ea.
Orice amibă și orice nematod minuscul caută ceva, indiferent că se târâie
sau alunecă pentru mâncarea necesară aici și acum sau pentru
supraviețuirea eternă a genelor sale. Nu pot să cred că vreo persoană vie nu
se zbate pentru ceva. Nu m-aș mira să aflu că undeva, înăuntrul cuiva aflat
în stare catatonică, există o persoană care se străduiește din răsputeri să
evite durerea.

Când actorii se poartă în mod natural, ca în viață, o fac prin acțiune; iar la
câteva săptămâni după unsprezece septembrie, când a venit vremea ca
actorii să răspundă la cel mai mare act de război de pe meleagurile noastre,
au facut-o prin singura acțiune pe care o știau.
Intr-o dimineață senină și rece de octombrie, actorii din spectacolele de pe
Broadway s-au adunat să filmeze un spot de televiziune. Primarul afirmase
că New Yorkul revenise la viață. Nu doar teatrul, ci toate hotelurile și
restaurantele. Șoferi de taxi, agenți de turism, vânzători... toate afacerile
legate de teatru, care se dezvoltă și pier simultan cu ritmurile și acordurile
de pe Broadway... toate erau înapoi. Ca să dea de veste, cinci sute de actori
de pe Broadway fuseseră invitați să filmeze un spot de televiziune în Duffy
Square, Manhattan, cu tot fastul din Times Square în spatele lor, strigând în
gura mare versurile lui Kander și Ebb: „New York, New York".

Când mă îndreptam spre Booth Theatre, unde trebuia să ne întâlnim, nu

eram sigur că vreau să-mi pun o mască sub care să ascund tristețea de care
sufeream cu toții. Nu prea-mi ardea de cântat. Dar când Booth Theatre s-a
umplut de actori, cântăreți și dansatori, am început să ne dăm seama că ne
aflam la un eveniment diferit de toate la care participaserăm până atunci.

Intr-un colț al teatrului se aflau The Rockettes1, în altă parte erau actorii din
Frumoasa și Bestia, The Rocky Horror Shotu, Producătorii... oameni de la
spectacole unul și unul, mulți dintre ei costumați. Unii dintre ei lucraseră
împreună în seara precedentă, alții se întâlneau pentru prima dată. Unii
dintre noi nu ne văzuserăm de ani de zile, de când băteam drumurile
împreună, în căutarea primelor noastre slujbe. Lumea trecea peste scaune,
se îmbrățișa, se consola, glumea.

Coregraful a urcat pe scenă și a repetat câțiva pași de dans pe care voia să-i
facem și noi. S-au stârnit râsete și o mare veselie în fața atmosferei pur
broadwayiană. M-a cuprins panica. încă

------------ SENSUL VIEȚ II INTR-UN PAHAR CU APA încercam

să învăț versurile
cântecului. Acum trebuia să-mi amintesc și niște pași de dans?

Pe rând, spectacolele noastre au fost convocate în afara teatrului. Am

străbătut cu toții acele străduțe pasaje pe care, pe vremuri, stăteam la coadă
pentru audiții. In sfârșit, simțindu-ne iar ca niște copii, am ajuns în Duffy
Square, unde instructorii de dans aveau să parcurgă iar mișcările pe care
noi, cinci sute de oameni, urma să le executăm la unison în câteva minute.
Am observat cu ușurare că până și vreo câțiva dansatori experimentați nu
reușeau să rețină când trebuiau ridicate brațele. „Așa, brațele sus, brațele
jos... New York, sau brațele sus, New... brațele jos, York?“

Câțiva puști de vreo nouă ani din Mizerabilii au învățat mișcările în câteva
minute. I-am rugat să mă învețe.

Lumea se foia, schimba glume, compara costume. Ca niște personaje ieșite

din povești, un actor din Regele Leu și unul din Frumoasa ți Bestia își
pipăiau unul altuia fața, analizându-și reciproc masca grea, minuțioasă. în
timp ce vorbeau, un copil actor îi ținea cu grijă coada Bestiei.

în aerul rece al dimineții, dansatori, bărbați și femei, îm-brăcați sumar,

exersau mișcările și își dădeau replica unii altora. Pentru prima dată de
multă vreme eram în stare să fim iar comici.

Tot la câteva minute, se auzeau urale și actorii aplaudau și făceau cu mâna.

Trecea câte o mașină de pompieri, ducând eroii spre centrul orașului.

într-o pauză, câțiva pompieri din Buffalo s-au apropiat și ne-au rugat să
facem o poză cu ei. Lucraseră în centru? i-am întrebat. Da. După
douăsprezece ore de muncă în Buffalo luaseră autobuzul spre New York și
urmaseră cincisprezece ore de lucru neîntrerupt la maldăr. Nu dormiseră de
cel puțin două zile. Aveau pungi vinete sub ochi de oboseală. Erau modești
și timizi. Ne-am adunat în jurul lor, căci voiam să știe ce mândri suntem de
ei, și mai voiam probabil să ne molipsim și noi de puterea lor.

In sfârșit, eram gata de filmare. înregistraserăm cântecul, dar continuam să

cântăm cât ne țineau plămânii, înjurând în gând în clipa când brațele ni se
ridicau deși trebuiau să coboare.

In timp ce cântam, coregraful ne dădea niște indicații cum nu mai auzisem

până atunci. „Soare și ploaie!" striga. „Soare și ploaie!" (Legănați-vă înainte
când brațele se ridică spre soare și apoi pe spate când duceți brațele înapoi
și jos, spre pământ. Soare și ploaie.)

Am ajuns la sfârșitul cântecului. „Hai... curaj... New York, New York!" Ne-
am ridicat brațele pe ultima notă, foarte prelungită, dar coregraful a strigat:
„Nu așa repede\ încet. Lăsați-i s-o ceară-n genunchii Ne-am prăpădit de râs.
Preț de câteva ore binefăcătoare, ni se permisese să intrăm în ordinul secret
al Broadway gypsies2.

Am filmat ultima scenă, ne-am luat la revedere și ne-am despărțit - mai

încet decât am fi facut-o probabil la o filmare normală. Pe drumul spre casă,
m-am gândit câte lucruri îmi adusese această zi. Tot ce facuserăm a fost să
venim, să cântăm și să ne mișcăm puțin. Munca adevărată, munca
sfâșietoare se petrecea la câțiva kilometri la sud de noi. Știam că ceea ce
facuserăm noi era neînsemnat. Dar, pe de altă parte, asta facem noi, iar
faptul că am facut-o cu toată energia de care am fost în stare ne-a ridicat
moralul. Fuseserăm în mișcare; trecuserăm la acțiune - și ici-colo culoarea
începea să revină în acest oraș rănit și cenușiu.

Măcar pentru o vreme, viața a fost mai puțin lipsită de sens.

CAPITOLUL 10
1

Celebră trupă de dans sincron feminin din New York. (N.t.)

2

Numele sub care sunt cunoscute trupele de dans sincron din musicalurile de
pe Broadway. (/V.r.)

1. Răbdare, engl. (Ar.)

Când vântul bătea slab, am numit vasul Patiencex

Prima oară când l-am întâlnit ședea la un birou lăcuit de forma unui rinichi
uriaș. Nu era atât un birou, cât o fortăreață bej și strălucitoare de putere și
fast. Eu eram în propria fortăreață de încredere tinerească în sine pe care
numai un actor șomer și fără perspective o poate avea.

Amândoi știam că întâlnirea noastră nu va duce la mare lucru. Mama lui

Ariene mă rugase să merg la el. Ea și soțul ei, Simon, erau prieteni cu
familia Bregman, un cuplu care locuia în Bronx, în aceeași clădire cu ei.
Călătoreau împreună și jucau cărți în fiecare săptămână. Fiul celor doi se
descurcase bine în domeniul asigurărilor, dar se arătase întotdeauna
interesat de show business și voia să fie manager. Se pare că ajutase câțiva
actori și cântăreți să obțină slujbe. Mama lui Ariene m-a rugat insistent să
merg la el la birou.

— Te poate ajuta, mi-a zis. Te rog, du-te la el. Martin Bregman. Cunoaște
multă lume.

Așa că m-am înființat la biroul lui de asigurări. Iar el stătea în spatele

rinichiului bej. Am zâmbit amândoi gândindu-ne la încrederea mamei sale
și a mamei lui Ariene în puterea lui de a mă ajuta să-mi găsesc de lucru. Nu
mă văzuse jucând niciodată și nu jucam pe moment în nimic, cu excepția
câte unui spectacol de televiziune unde aveam una-două replici.

— Când joci într-un spectacol, anunță-mă, mi-a zis. Nu te prea pot ajuta
dacă nu văd ce faci.

I-am spus că-1 voi ține la curent și am plecat. Chiar dacă n-a dus la nimic,
întâlnirea noastră mi-a lăsat o impresie bună. Avuseserăm o conversație, și
fiecare conversație facea ca următoarea să fie mai ușoară.

Au trecut câțiva ani, iar eu jucam într-un spectacol pe Broadway care a

durat doar câteva zile, dar, în seara premierei, când am ieșit pe ușa actorilor,
un bărbat stătea în întuneric pe trotuar.
— Bună, a zis el. Sunt Martin Bregman. Mi-a plăcut foarte mult cum ai
jucat.

— Mersi - sau ceva la fel de memorabil - i-am răspuns.

Peste un an, am fost în sfârșit distribuit într-o piesă pe Broadway. Diana

Sands și cu mine jucam în Bufnița și Piși cuta, o piesă pentru două
personaje care a devenit un fel de hit. Când am ieșit pe ușa actorilor în seara
premierei, el aștepta din nou pe trotuar.

— Martin Bregman. Ai jucat minunat.

— Mulțumesc.

>

începeam să stăpânesc incredibil de bine engleza.

Datorită succesului surprinzător al piesei, unii au devenit deodată foarte

interesați de mine. Intr-un anume caz, puțin mai interesați decât aș fi vrut.
La câteva zile după premieră, a sunat telefonul și agentul mi-a spus că
aveam o înțelegere cu producătorul Ray Stark și compania lui, Seven Arts.

— Scuză-mă, am spus eu, am o înțelegere?

— E nemaipomenit, a zis vocea de la celălalt capăt al firului. E o înțelegere

pentru opt sute de mii de dolari.

Am fost puțin încurcat când am auzit. Ariene și cu mine aveam doar câteva
sute de dolari în bancă.

— Opt sute de mii de dolari?

— Iți trimit contractul.

Nu înțelegeam ce însemna ca am o înțelegere. Nu auzisem niciodată de vreo

ofertă. Am primit contractul și l-am citit cu o neliniște tot mai mare. Era o
înțelegere pe șapte ani. Două filme pe an. Nu puteam să lucrez pentru alt
studio în acești ani. Trebuia să joc în orice filme mi-ar fi cerut să joc,
oriunde voiau să le filmeze. Porneam de la câteva mii pe film și suma
creștea în fiecare an, dacă hotărau să mă păstreze încă un an. Mă puteau da
afară oricând. După ce filmam paisprezece filme, primeam suma totală de
opt sute de mii de dolari, ceea ce părea într-adevăr o sumă uriașă. In urmă
cu câțiva ani, conduceam un taxi pentru douăzeci de dolari pe noapte sau
stăteam pe trotuar până la unu dimineața și câștigam un pumn de mărunțiș,
parcând mașini în fața unui restaurant luxos. Dar acesta era un contract pe
șapte ani, exact ca acela din cauza căruia pătimise tatăl meu la Warner
Brothers. Câștiga doar vreo două sute pe săptămână, dar a avut un debut
senzațional în primul film, jucându-1 pe George Gershwin în Rhapsody in
Blue. Următorul film pe care i l-au oferit a fost însă un musical prost, cu
buget redus. A încercat să-l refuze și drept răspuns a fost suspendat. Nu
aveai voie să refuzi studioul pe vremea aceea. Cât timp era suspendat, nu
avea salariu și n-avea voie să lucreze pentru altcineva. I-a cerut ajutor
agentului său. Peste o săptămână, agentul l-a sunat.

— Nu-ți face griji, am aranjat treaba.

— Slavă cerului.

— Nici o problemă. Nu trebuie decât să te prezinți la lucru.

— Să mă prezint la lucru?

— Filmează musicalul și nu vor mai fi probleme.

Nu a avut de ales. Musicalul de doi bani a fost urmat de roluri minore în

filme cu gangsteri și chiar într-un film de 113

groază. Nu-și permitea să aștepte ceva mai bun. A fost tirania clauzei
contractuale a unui studio vechi. Iar eu țineam în mână un contract identic,
ajustat la inflație. Fusese deja semnat de Ray Stark și mai lipsea doar
semnătura mea.

L-am sunat pe agentul meu, cu vocea puțin tremurătoare.

— Nu cred că vreau să fac asta, am zis. în primul rând, locuiesc în New

Jersey. Dacă îmi spun că trebuie să filmez paisprezece filme în Africa sau
India sau California? Erau locuri la fel de străine pentru mine.

— Trebuie s-o faci, a zis el. Avem o înțelegere.

Am rămas fără replică. Reieșea că agentul meu negociase cu Stark de șase

luni și fusese de acord cu această ofertă, fără să-mi pomenească vreodată de
ea.

Nu știam ce să fac. Mă simțeam neexperimentat și singur. Un agent puternic

și un producător puternic se înțeleseseră și hotărâseră să-mi organizeze viața
pe următorii șapte ani. Și se așteptaseră să fiu entuziasmat. Năucit, am
încercat să obțin de la ei asigurarea că nu eram nevoit să-mi părăsesc
familia ca să filmez în locuri îndepărtate. Au făcut niște propuneri care
sunau a compromis și am spus că așa era mai bine. In ciuda presiunii pe
care o exercitau, am încercat să nu spun literalmente că sunt de acord cu
înțelegerea. Nu-mi surâdea deloc ideea că încă puteau să mă oblige să joc
orice filme voiau.

Chiar atunci am primit un telefon de la Bregman. Aș vrea să mă întâlnesc

cu el la biroul lui? Da, sigur că da. Când mi se cereau întâlniri, mergeam.

Am coborât din lift la etajul lui. O fi vânzând o grămadă de asigurări, m-am

gândit. Tot etajul era acum al lui. Am trecut de două secretare până să fiu
poftit la el în birou, care era cam de mărimea unui teren de baschet.

Ședea pe coltul biroului. Nu era un rinichi bej de daca asta, ci un birou de

lemn negru, lustruit. Avea canapele de piele, iar pe pereți opere de artă.

A zâmbit și m-a felicitat din nou pentru piesă. Apoi a vorbit vreo patruzeci
de minute despre ce viață cu adevărat minunată aveam înainte și cum ar fi
vrut să-mi fie alături. Avea idei. Putea să-mi sugereze anumite lucruri. Nu a
spus ceva anume. De fapt, nu știam despre ce vorbea. în cele din urmă, am
zis:

— Păi, mulțumesc. Vreau să spun, apreciez acest lucru. Dar chiar n-am
nevoie de nici o asigurare.

S-a uitat la mine zece secunde întregi.

— Asigurare? Crezi că vreau să-ți vând vreo asigurare?

— Scuză-mă, nu cu asta te ocupi?

— Nu mai vând asigurări de ani buni. Sunt manager de afaceri. Ai auzit de

Barbra Streisand?

— Barbra Streisand? Da, sigur.

— Sunt managerul ei.

— Ești managerul lui Barbra Streisand.

— Exact. Dacă ai nevoie de vreo asigurare, te pot ajuta. Dar ceea ce vreau
este să fiu managerul tău.

Am întrebat dacă mă puteam gândi la ofertă și apoi mi-a luat câteva minute
să traversez încăperea până să ajung la ușa biroului.

Acum aveam un nou motiv de îngrijorare. Tocmai fusesem tras pe sfoară de

agentul meu, așa că eram suspicios când era vorba să las în viața mea pe
altcineva care voia să-mi fie „manager*. Am vorbit despre asta cu Ariene. îl
știa drept Marty. Părinții ei îi cunoșteau pe părinții lui de zeci de ani, iar ea
crescuse cu el. Era cu doar câțiva ani mai mare decât ea și-i fusese
babysitter când era adolescent. Crescuseră în aceeași clădire din Bronx, pe
Barnes Avenue, la numărul 2911.

Copii fiind, ea și Marty se jucaseră în curtea dintre blocurile lor alăturate,

Mayflower și Mayfair, unde cunoșteau toate familiile de la toate etajele.
Aveau prieteni comuni și știau povești despre vecini, inclusiv despre Louis
Nebunul, un puști care hoinărea prin clădire și facea pipi în sticlele de lapte
lăsate la ușa chiriașilor.

Cum crescusem cu o mamă psihopată care azi zicea una, mâine alta, nu mă
încredeam prea repede în oameni, dar Ariene îl știa pe Marty de ani de zile
și din cele spuse de ea mi s-a părut un om de încredere.

L-am sunat, i-am spus că aș vrea să lucrez cu el și am stabilit o întâlnire la

prânz, ca să discutăm. Ne-am întâlnit la biroul lui și, când am ieșit să
mergem la restaurant, am observat că mergea cu un baston și șchiopăta
puțin.

— Te-ai lovit la picior? l-am întrebat.

S-a uitat pieziș la mine, ca și cum aș fi făcut o glumă proastă. Mi-am dat
seama că nu-1 văzusem niciodată mergând. II văzusem stând pe trotuar,
așezat Ia un birou sau pe marginea unui birou. Atunci am aflat că avusese
poliomielită în copilărie. Și eu avusesem, dar o formă ușoară. Nu am rămas
cu paralizie. Era clar ca nu voia să vorbească despre asta, așa că la
restaurant ne-am rezumat la contractul care mi se oferise.

— E o sumă îngrozitor de mare, i-am zis.

— E o sumă mare dacă te gândești că nu vei face carieră. Dar dacă te

păstrează pentru paisprezece filme, vei valora mult mai mult decât îți oferă
acum.

într-un fel, îmi sugera să am răbdare. Statornicie. încredere în mine.

I-am sunat pe cei de la Stark și le-am spus că refuz în mod categoric și

definitiv înțelegerea. M-au dat imediat în judecată. Pretindeau că am fost
personal de acord cu oferta. Momentul de la telefon când am evitat cu grijă
să fac mai mult decât o afirmație condițională — că, dacă nu trebuia să
călătoresc prea mult, s-ar putea să fiu de acord — era pentru ei un da
hotărât. îmi cereau să închei contractul și, în plus, să le plătesc o sută de mii
de dolari pentru nu știu ce daune pe care le-aș fi cauzat. Nu aveam nici
măcar destui bani să angajez un avocat fără să mă împrumut.

Am fost citat ca să depun mărturie. Stăteam în biroul unui avocat și

răspundeam la întrebări, în timp ce mă uitam cu coada ochiului la degetele
unei grefiere care tastau aprig, notând tot ce spuneam. A fost o priveliște
seducătoare pentru un actor. Am început să joc puțin teatru cu ea, așa cum
faceam în fata unei camere de filmat.

I
— Domnule Aida, agenții dumneavoastră nu sunt autorizați să negocieze
pentru dumneavoastră?

— Ba da, domnule, dar nu pot încheia un contract fără să mă consulte.

Trebuie să mă întrebe mai întâi.

— Dar ei vă reprezintă în afaceri, nu-i așa?

— Așa este, domnule. Dar nu mă reprezintă decât dacă eu le cer asta,

domnule.

îi tot dădeam cu „domnule", cu privirea la grefieră, încercam să par ironic,

ca avocații din filme. Mai târziu, când am văzut stenograma, am fost
profund dezamăgit să văd că fusese scos fiecare „domnule". Păream o
persoană cu totul obișnuită — în locul oratorului din Procesul maimuțelor
care lansa tăios titlurile onorifice.

La final, avocatul nostru a cerut curții o procedură preliminară. Asta

însemna să ne înfățișăm înaintea unui judecător care studia dosarul și dădea,
poate, o sentință pe loc, fără un proces lung. Ne-am dus la tribunalul din
oraș unde am fost conduși într-un birou mic, dezordonat. Un bărbat îndesat,
numai bun pentru rolul editorului dintr-un film cu ziariști din anii treizeci,
ne-a luat documentele și și-a pus ochelarii de citit.

Era doar în cămașă, și niște bretele roșii îi susțineau pantalonii peste o burtă
mare. In timp ce se uita peste plângerea lor, îmi veneau în minte fragmente
din ea, căci le citisem de atâtea ori, încât le știam pe de rost. Conform
documentului lor, posedam „calități intelectuale unice". Eram de neînlocuit.
Ar fi suferit grave pierderi financiare dacă nu încheiam contractul.
Judecătorul a citit câteva minute, apoi s-a uitat peste ochelari și a spus:
„Așa de greu se găsesc actorii?" Avocații de la Seven Arts erau niști duri,
însă în acel moment am știut că i-am bătut. Judecătorul ne-a dat câștig de
cauză și peste câteva zile scăpasem de Ray Stark și eram dator șase mii de
dolari, plata avocaților.

In cele din urmă, mi-au mai ieșit în cale niște slujbe și bugetul nostru a
început să se echilibreze. De fapt, Marty considera că era timpul să-mi
deschid firmă, din motive de impozit. Trebuia să aleg un nume pentru
firmă. Nu era cine știe ce firmă, dar numele ei părea să aibă o imensă
semnificație simbolică pentru mine. M-am gândit la asta zile întregi.

— N-ai găsit încă un nume pentru firmă? mă întreba contabilul nostru la

sfârșitul fiecărei zile.

— încă nu.

— Ne trebuie un nume.

In cele din urmă, l-am găsit. Fusese chiar sub ochii mei tot timpul. Se
împlineau nouă ani de când începusem să-mi caut de lucru ca actor. Ca să-
mi câștig pâinea cea de toate zilele, fusesem șofer de taxi și portar;
colorasem poze de copii pentru câțiva cenți pe oră. Fusesem chelner.
Vândusem fonduri mutuale; mă dusesem în magazine de delicatese ca să
împart bilete de favoare la spectacolele de pe Broadway. Programasem
întâlniri ca să vând bijuterii ieftine în clădiri de birouri. Toate astea în timp
ce avansam aproape imperceptibil, an de an, spre un țel vag și nedeslușit.

Am numit firma Patience.

Mi-am imaginat un vas mare, cu catarg înalt, străbătând un ocean nedefinit

spre un țărm necunoscut. Marty a zâmbit când a auzit numele, iar după
câteva zile, într-o rubrică de scandal, a apărut fraza: ,Acest tânăr actor vrea
s-o ia pe îndelete.“

Așa și era. Nu știu ce mă facea să privesc lucrurile astfel. Dar totul era
pentru mine o chestiune de cursă lungă. Cu câteva săptămâni înainte să ne
căsătorim, am început să dau înapoi și am supus-o pe Ariene la douăzeci și
patru de ore chinuitoare de nesiguranță - nu pentru că nu eram sigur că o
iubesc, ci pentru că știam că era o decizie care ne va afecta toată viața. Nu
era ceva din care să ne retragem vreodată. La fel, ezitasem să mă asociez cu
Marty pentru că știam că relațiile mele, chiar și în afaceri, sunt de lungă
durată.

Dar, după ce am început să lucrăm împreună, am observat o ușoară tensiune

între Marty și mine. Eu aveam o personalitate puternică, și el la fel. Mai rău
era că fusesem ținut în frâul firii autoritare a tatălui meu. Lui Marty părea
să-i placă grozav autoritatea. Pentru a nu depăși bugetul, fusesem de acord
să-i cerem permisiunea pentru fiecare achiziție. Odată, după ce fusesem la
el să-l întreb dacă e de acord să cumpăr o bicicletă, în drum spre casă, m-am
tot frământat: De ce sunt nervos pe el? Am fost de acord să fac asta.
Problema era că începuse să ia locul tatălui meu. Când aveam păreri diferite
în politică, nu puteam să las lucrurile așa. Războiul din Vietnam începuse să
se agraveze, iar discuțiile noastre pe tema asta s-au întețit. E greu să găsești
acum pe cineva care să creadă că Războiul din Vietnam a fost o idee bună,
dar pe atunci lumea se înflăcăra cât ai clipi când era vorba de război. Intr-o
zi, stăteam în picioare în mijlocul biroului lui, gesticulând furioși și urlând
unul la altul. Mi-au scăpat cuvintele:

— Foarte bine. Te-ai ales cu un război. Acum e șansa ta să lupți.

M-a privit țintă o clipă, cu mânie.

— Nu, acum e șansa ta.

M-a privit în ochi până când am priceput. Uitasem de piciorul lui și de

poliomielită.

îmi era prea rușine ca să-mi cer scuze. M-am așezat și n-ani mai pomenit
niciodată de război în fața lui.

Cu toate astea, de cele mai multe ori râdeam împreună. Știa să povestească
lucruri amuzante și mă putea face să chicotesc când mă apostrofa pentru
diverse excese tinerești. Devenisem fascinat de ritmul circadian și eram
uimit că temperatura unei persoane variază cu câteva grade în timpul zilei.
Am început să port cu mine un termometru și să-mi iau temperatura din oră
în oră. Odată, la o ședință în biroul lui, după ce mi-am băgat termometrul în
gură a treia oară, s-a aplecat spre mine și a ridicat tonul cu vreo cincizeci de
decibeli:

— Ai înnebunit? Ai înnebunii*. Cum să-ți găsesc de lucru dacă-mi apari cu

chestia aia în gură?

Stăteam ore întregi cu picioarele pe biroul lui, gândin-du-ne împreună la

strategiile potrivite ca să-mi găsesc următoarea slujbă. Bănuiesc că-mi
puneam picioarele pe biroul lui ca să diminuez cumva puterea pe care
simțeam că o are asupra mea. Câțiva ani mai târziu, când jucam în H,
de fiecare

dată când mă aflam în biroul colonelului mă pomeneam cu picioarele pe

biroul lui. Modul meu de a mă confrunta cu Marty a devenit modul lui
Hawkeye de a se confrunta cu autoritatea.

După ce am lucrat împreună multă vreme și mi-am depășit în parte

imaturitatea emoțională, odată eram pe punctul de a pune picioarele pe
biroul lui Marty, dar am ezitat o clipă și l-am întrebat:

— Te deranjează dacă-mi pun picioarele pe biroul tău? S-a uitat fix la mine.

— Acum mă întrebi? Acum* După douăzeci de ani în care ți-ai pus

picioarele pe biroul meu? Acum mă întrebi dacă le poți pune?

Am râs și mi-am dat seama în acel moment câtă răbdare a avut. O răbdare
imensă. Am înțeles cum de putea să-și petreacă luni de zile cu un contract.

Privea pe termen și mai lung decât mine. Când am încheiat contractul

pentru a cerut un salariu foarte mic,

împreună cu o mică parte din acțiuni. Studioul a acceptat bucuros, pentru că

aproape niciodată nu trebuia să achite integral profitul pe acțiuni. Stilul
contabil unic din acea parte a lumii nu anticipează că va exista vreodată
profit. Și studioul se asigură că nu este. In mod miraculos, face afaceri an
după an fără nici un dolar profit. Asta pentru că are o definiție a profitului
care nu seamănă cu nici o alta. Când copiii vând limonadă la un stand, speri
că, pe lângă faptul că se distrează, ajung să înțeleagă o idee de bază: că
atunci când scad costul lămâilor din banii pe care-i încasează, ceea ce
rămâne este profit. E simplu. O poți spune dintr-o suflare. Pe de altă parte,
studioul avea o „definiție a profitului" lungă de treizeci de pagini. Trebuia
s-o semnezi și să specifici că ești de acord că tot ce identificase drept cost
era chiar cost. Am citit toate cele treizeci de pagini și mi-am dat seama că
nu era nimic care să nu fie lămâie în viziunea studioului.
Cu toate astea, ceea ce studioul nu anticipase era că serialul va avea atâta
succes, încât chiar și în cazul definiției lui deplasate va exista într-adevăr
profit și va trebui să-1 împartă.

Acesta a fost probabil cel mai important factor care mi-a permis să am viața
profesională pe care am avut-o după M*A*S*H. Am fost în stare să fac ceea
ce m-a interesat, să mă dezvolt profesional și să nu accept slujbe doar ca să-
mi plătesc chiria. Abilitatea lui Marty de a negocia și gândirea lui pe termen
lung au adus în viața mea ceva ce nu aș fi avut fără el.

Iar el era expert în negocieri. Știa cum să exercite presiune asupra celeilalte
părți fără să pună în pericol un rezultat pe care nu-1 putea produce. Totul se
petrecea pe cale indirectă. Tot ce facea era în mod indirect. îmi dădea
telefon și mă lua așa de pe ocolite, încât închideam telefonul complet
dezorientat și, Ariene mă întreba: „Ce voia?“, iar eu spuneam: „Nu știu.
Poate că sună iar și-mi spune.“

Dar exercitarea presiunii era adevărata lui artă. Uneori, pe drum spre o
întâlnire, spunea: „Să facem un Thomashefsky." Boris Thomashefslcy a fost
un mare actor de limbă idiș din secolul nouăsprezece, iar când Marty
spunea că ar trebui să facem un Thomashefsky însemna că urma să
stoarcem seva, iar emoția ni se revărsa din glandele actoricești ca zeama
dintr-o sfeclă. In acele clipe, nu negociam propriu-zis, ci ne arătam ofensați
de atentatul asupra decenței, justiției și drepturilor omului. Cealaltă parte
rămânea de obicei fără glas.

Cu Marty alături mi se părea că mă fac auzit. înainte să ne întâlnim, de

fiecare dată când un producător încerca să fure de la mine sau să mă
nedreptățească în vreun fel, mă înfuriam și, de teama furiei mele, mă izolam
în tăcere. Cu timpul, mi-am dezvoltat o tehnică originală, dar ciudată.
începeam să vorbesc deodată pe un ton scăzut, amenințător. Spuneam
misterios: „Pot ierta sau pot uita. Ce preferi?" Asta-i facea să se uite straniu
la mine în timp ce încercau să înțeleagă cum puteam separa exact aceste
două acțiuni. Nimeni nu și-a exprimat niciodată preferința pentru iertarea
sau uitarea mea, dar cred că le-am părut așa de nebun, încât au ales să nu
mai aibă de-a face cu mine. Cu Marty, am învățat procesul lent de a lucra cu
oamenii
---- CAND VANTUL BATEA SLAB, AM NUMIT VASUL PATIENCE până când ajungi
la o înțelegere. Și, indiferent la ce presiuni recurgea, lucra întotdeauna cu
oamenii.

Intr-un fel, o facea fără premeditare. Se baza pe inspirație; improviza.

Odată, în ziua dinaintea unei întâlniri importante, l-am întrebat ce avea de
gând să spună. Care era planul nostru, ce linie de discuție aveam să alegem?

— Nu știu, a zis nerăbdător. Voi afla când ajungem acolo.

Mi s-a părut puțin îngrijorător, dar, indiferent cât de nesigur m-am simțit în
astfel de cazuri, Marty era întotdeauna cineva pe care mă puteam baza. Se
asigura că agenții mă căutau; îi organiza pe avocați. Era creierul și forța din
spatele fiecărui contract pe care-1 încheiam. Lucrând cu el, am început să
înțeleg de ce șefii de stat au diplomați și cei care vând case au agenți
imobiliari. Dacă cei doi merg în același ritm, nu este loc de manevră. Tot ce
spui este ultimul tău cuvânt. E mult mai greu să insinuezi dezastrul. Și am
descoperit că insinuarea dezastrului este un instrument mult mai puternic
decât amenințarea cu el. Când Marty îi spunea unui producător: „Dacă treci
asta în contract, o să ai un actor nefericit", avea mult mai mult efect decât
dacă-i spunea producătorului că plec. Mai ales dacă dezbătea o clauză din
contract pe care aș fi acceptat-o oricum.

Chiar și după ce M*A:sS*H a ajuns la apogeu, Marty a țintit și mai departe.

Nu primeam oferte pentru filme; sau, dacă primeam, nu erau prea
interesante. Una dintre ele a fost năucitoare. Agentul meu m-a scos la cină
și mi-a spus grav că un producător mă voia pentru o versiune cu bulină
roșie a filmului îmblânzirea scorpiei - care părea să aibă la greu tăvăleli în
pielea goală prin fân, în pentametri iambici.

Marty și cu mine am hotărât că trebuia să-mi fac propria carieră în film. M-

a încurajat să lucrez la un scenariu și am început să scriu scenariul după
care s-a făcut filmul De la

seducție la corupție', trei ani mai târziu. Titlul de lucru era Senatorul, dar, în
ultimul moment, după ce filmul fusese turnat și montat, președintele
companiei Universal Studios, Less Wasserman, a decis că era prea mult sex
într-un film despre un senator american. Era convins că dacă îl numeam
Senatorul toată lumea va crede că scrisesem de fapt despre prietenul său,
Edward Kennedy. Nu o făcusem, dar Wasserman era insistent. Marty și cu
mine am amânat și am venit cu liste întregi de titluri pe care nici unul dintre
noi nu le credeam bune. Până la urmă, ne-am trezit că mai aveam doar vreo
oră în care să hotărâm care avea să fie titlul final. Ședeam pe bancheta din
spate a unei mașini, bombardându-ne reciproc cu titluri, unul mai prost
decât altul. După o lungă tăcere, am zis: „Pe tipul ăsta îl seduce totul în
viată. Banii, sexul, puterea. Hai să-i spunem Seducția lui Joe Tynanf Ne-am
uitat unul la altul, absenti. Părea un titlu de-a dreptul stupid, dar n-am găsit
altul mai bun.

In seara când s-a lansat filmul, am trecut cu mașina pe lângă un

cinematograf în care rula. M-am dat jos și am mers pe lângă sute de oameni
care stăteau Ia coadă ca să vadă unul dintre filmele care rulau în acel
cinema, la te uită, m-am gândit. Poate ne alegem cu cei care nu mai apucă
bilete la alt fdm. M-am întrebat ce film putea să aibă atâta succes. Am
întrebat pe cineva care stătea la coadă:

— La ce așteptați?

— Așteptăm să vă vedem pe dumneavoastră.

Acela a fost primul film pe care l-am scris. II facuserăm pe mărunțiș și i-a
adus studioului mulți bani. Dar a fost un succes și dintr-un motiv pe care n-
aș fi fost în stare să-1 prevăd. Sondajul a arătat că 15 Ia sută din cei care s-
au dus

1. Așa a fost tradus în românește The Seduction of Joe Tynan. (N.t.)

---- CAND VANTUL BATEA SLAB, AM NUMIT VASUL PATIENCE la cinema s-au
dus din cauza cuvântului seducție din titlu. Poate că tipul cu nuditatea
iambică avea ceva dreptate.

Când faceam filme, Marty și cu mine eram parteneri și luam toate deciziile
împreună. Totuși, pentru că nu-mi clarificasem sentimentele fată de tatăl
meu, încă mai sufeream de ceea ce credeam că este firea autoritară a lui
Marty. Fleacurile mă scoteau din sărite.
Ii dădeam prima variantă a unui scenariu la care îmi pierdusem luni întregi
și, după câteva săptămâni, îl primeam înapoi cu mici semne pe margine.

— Ce înseamnă asta? am întrebat.

— Ce?

— O-ul ăsta. Litera „O“ de pe margine. Ce înseamnă „O“? — înseamnă

omite.

Asta era tot: omite. Fără nici o explicație. Fără întrebări delicate, de genul:
„Chiar vrei să pui asta?" Doar „omite“. îmi venea să-l strâng de gât. Dar m-
am înarmat cu răbdare și am suportat. Aș fi putut să plec dintr-o criză
îndreptățită de orgoliu — autorul rănit —, dar de fiecare dată când îmi
venea să plec se înmuia și mă implora să rămân. Știa când să te implore și
când să te atace cu toate armele deodată.

De obicei avea dreptate. Marty a produs și a fost forța motrice din spatele
unui șir de filme puternice. Cu filme precum Șerpie o, Dupâ-amiaza de
câine și Scarface devenise cunoscut drept un producător dur, pe când eu
deveneam cunoscut ca Tipul Sensibil. Se presupunea că el e cel puternic.
Totuși, erau situații când trebuia să concediem pe cineva, iar el pur și
simplu nu putea s-o facă. Nu putea nici să vorbească despre asta. îmi spunea
că se va ocupa el, dar asta nu se întâmpla niciodată. Pur și simplu nu putea
să concedieze pe cineva. Eu eram cel care intra în biroul lor, le explica de ce
trebuia să renunțăm la ei și apoi îi punea pe liber.

Dar nu era deloc bleg când nu era de acord cu tine. Alegerea distribuției era
deseori dificilă pentru că amândoi credeam că știm mai bine. Cel mai rău
era când trebuia să alegem actrița pentru rolul principal feminin. Era
convins că el, și numai el, știa ce înseamnă sexy. Eram prieteni și o scoteam
întotdeauna la capăt, dar dura o veșnicie.

— De ce nu o putem angaja pe ea? E o actriță minunată.

— Sigur că e minunată. Dar avem nevoie aici de cineva sexy.

— Și ea nu e sexy? Cum să nu fie sexy!

— Te rog, știu ce înseamnă sexy.

Când îmi ieșeam din sărite, îmi explica răbdător, aproape duios:

— Uite, avem o înțelegere. Avem fiecare drept de veto asupra deciziei.

Părea așa de rațional, de democratic. Dar când încheiasem o astfel de

înțelegere? Niciodată. înțelegerea fusese în întregime în mintea lui. La un
film, ne-am tot exercitat dreptul de veto unul asupra alegerii celuilalt până
când am renunțat la o generație întreagă de actrițe importante de la
Hollywood.

Dar nu știa doar ce e sexy, știa și actorie. Și în acest caz chiar știa. îi iubea
pe actori și-i respecta. Actorii erau un grup de oameni față de care era
excepțional de sensibil. Când alegeam distribuția pentru Cele patru
anotimpuri, a venit la noi un actor nemaipomenit de talentat. Aveam nevoie
pentru rol de cineva care să fie în bună formă fizică, iar acest actor lăsa
impresia că începuse să se îngrașe. Marty l-a întrebat ca din întâmplare dacă
mai face sport. „O, sigur, a zis el, tot timpul.“ Marty voia să-1 vadă fără
haină, dar nu se putea hotărî să-i spună ceva atât de jenant. în timp ce
discutam, Marty a ieșit din cameră să bea apă. Era o zi de primăvară, dar,
din cine știe ce motiv, după o vreme am remarcat că s-a făcut cald în

cameră. M-am gândit: „Ar fi trebuit să închidă centrala când s-a încălzit
vremea? La un moment dat, temperatura a trecut de douăzeci și cinci de
grade, iar actorul a început să transpire. In cele din urmă, n-a mai suportat
căldura și și-a scos haina. Marty a întors spre mine o privire care spunea:
Știam eu. Nu e în formă. Am încheiat întâlnirea așa cum se încheie toate
întâlnirile de acest gen, cu tot felul de glume, iar după ce actorul a plecat,
Marty s-a apucat să-și studieze lista de distribuție. Am spus:

— Știi, bine că s-a făcut cald aici, altfel nu aflam niciodată dacă e sau nu în
formă.

Marty nici nu și-a ridicat privirea din hârtii:

— Când am ieșit din cameră, am dat termostatul la căldură mai tare.

Treptat, am rezolvat resentimentele față de tatăl meu și, cu timpul, am
învățat să iubesc contradicțiile persoanelor din interiorul lui Marty. Uneori
părea să fie sensibil, alteori tiran, uneori artist, alteori un afacerist dur. Părea
capabil să fie în același timp moral, cu principii, neînduplecat și
sentimental, dar și cu sânge rece. Mai presus de orice, lupta aprig și iubea
profund. Și era loial.

Poate că nu l-aș fi cunoscut niciodată așa de bine sau nu aș fi învățat ce am

învățat de la el dacă nu aș fi răbdat. Mi-a dat o percepție mai bună asupra
timpului. Iar timpul mi-a dat o viață pe care nu aș fi avut-o altfel.

în 2001, fiica lui Marty, Marissa, a absolvit liceul și m-a rugat să vorbesc la
festivitate. Am fost impresionat. Marty și fiica lui se adorau reciproc, iar
când era mică, de fiecare dată când plecam cu tatăl ei undeva cu avionul,
credea că i-1 iau. Când am plecat odată cu mașina, iar ea avea cinci ani, mi-
a scos limba. Probabil că nu-și mai amintea acel moment, dar, când m-a
rugat să vorbesc la festivitatea de absolvire, am simtit că undeva în sufletul
ei mă iertase.

în timpul petrecut împreună, Marty și cu mine am dat dovadă de multă

răbdare. Dar răbdarea a fost mai mult decât o cale spre succes. In sine,
răbdarea i-a dat vieții mele o anumită profunzime. înarmat cu răbdare,
puteam să mă opresc din goana mea năvalnică și să înțeleg unde mă aflu,
cine sunt. în loc să alerg de la un lucru la altul, sărind la suprafață ca o
broască, de pe o frunză de nufăr pe alta, puteam să mă cufund acolo unde
erau rădăcinile, valorile. Aveam toate acestea în minte când m-am ridicat să
vorbesc la absolvirea Marissei.

Acum câțiva ani, Intemetul era inundat de copiile unui discurs de absolvire
pe care marele scriitor Kurt Vonnegut îl ținuse la Institutul Tehnologic
Massachusetts. S-a răspândit în toată țara în câteva ore. A fost citat peste
tot. Aș vrea să vă citesc câte ceva din el.

Iată câteva cuvinte pentru promoția 2001: Folositi cremă solară.

Dacă v-aș putea da o unică sugestie pentru viitor, aceasta ar fi crema

solară. Beneficiile pe termen lung ale cremei solare au fost dovedite de
oamenii de știință, pe când celelalte sfaturi ale mele nu au vreo bază mai
temeinică decât propria mea experiență sinuoasă. Vă voi oferi aceste
sfaturi chiar acum. Vonnegut a început să le dea sfaturi importante,
precum: „Nu fiți nepăsători cu sufletele celorlalți oameni. Nu-i acceptați pe
cei nepăsători cu sufletele voastre. “

Le-a mai cerut insistent „să folosească ața dentară" și „să facă gimnastică
".

Aveți grijă ale cui sfaturi le urmați. Sfaturile sunt o formă de nostalgie. A le
oferi este o formă de a pescui trecutul din lada de gunoi, a-l șterge de
murdărie, a-i vopsi părțile urâte și a-l recicla, prețuindu-l mai mult decât
valorează.

Dar aveți încredere în mine în privința cremei solare.

Nostim este că acest fragment încântător de Kurt Vonnegut nu a fost scris

de Kurt Vonnegut.

A fost scris de o ziaristă din Chicago pe numeMary Schmich. Cineva, nu se

știe cine, a început să-l trimită altora spunând că e un discurs al lui
Vonnegut. După Schmich, „a ajuns în Italia, Franța, Israel, Brazilia, în
locuri în care nu știam să fie electricitate. Chiar soția dlui Vonnegut,
fotografa fiii Krementz, l-a trimis pe e-mail mai multor prieteni, apoi și-a
întrebat soțul: «De ce nu mi-ai spus că ai ținut un discurs la Institutul
Tehnologic din Massachusetts?» La care el a răspuns: «Pentru că n-am
ținut.»“

Cineva a afirmat că a fost unul din e-mailurile cele mai răspândite din
istoria Internetului.

Dar după doar câteva ore de colindat lumea, s-a descoperit că e o farsă.

De îndată ce Vonnegut i-a spus cuiva la telefon că nu-1 scrisese el,

Internetul a fost inundat cât ai clipi de retractări. Până la sfârșitul acelei
zile extraordinare, nenumărați oameni au acceptat și apoi au respins acea
farsă mondială.
Iată de ce evenimentul acesta de pe Internet este o imagine minunată a
epocii în care trăim. Probabil că în prezent circulă tot atâtea minciuni ca
întotdeauna, numai că acum se răspândesc cu viteza luminii. Există la fel
de mulți oameni care vor să vă păcălească, facându-vă să credeți că au
descoperit totulpentru voi, numai că acum nu mai aveți suficient timp ca să
meditați la asta.

Iar grație motorului de... repetare, care lucrează la o scară nemaiauzită în

trecut, minciunile dăinuie. Lumea încă mai trimite discursul, crezând că a
fost scris de Vonnegut. L-am primit chiar săptămâna trecută.

Este un text încântător. Dar dacă e prezentat ca aparținând altcuiva decât

persoanei care l-a scris, îi răpește acelei persoane numele și își arogă o
anume credibilitate înainte de a avea șansa

s-o câștige în mod cinstit. Așa că, oricât de bun ar fi, este o înșelătorie. Cel
puțin așa cum ne este oferit nouă.

Poate că vă gândiți: ce mare lucru? E vorba doar de niște glume bune. Dar
gândiți-vă... vi s-ar putea vinde orice. Un cult religios care să vă separe de
prieteni și de familie, sau un leac empiric care să vă lase paralizați, sau
vreo informație politică aberantă, care să vă facă să alegeți ca președinte
un nerod.

Doamne ferește.

In aceste vremuri, este midt mai mare nevoie — și e mult mai greu — să fiți
în stare să deosebiți adevărul de minciună.

Acum, mai mult ca niciodată, aveți nevoie de înțelepciunea unui părinte, a

unui partener sau prieten de încredere, care să vă amintească lucrurile care
contează. Acum, mai midt ca niciodată, trebuie să știți cine sunteți și în ce
credeți.

Cine sunteți egreu de aflat... pentru că cei mai mulți dintre noi avem mai
multe persoane în interior. Dar în momentele voastre bune aspirați la
lucruri care au sens pe termen lung. Chiar și când vă bucurați de o
distracție temporară, cineva dinăuntrul vostru știe că în viitor se va ivi ceva
care va cere multă trudă. Și când vă va ieși în cale, nu veți putea să
improvizați... va trebui să fiți pregătiți. Acel cineva dinăuntru este ce e mai
bun și mai deștept în voi. Este cel care știe că cele mai mari plăceri se obțin
învățând să realizezi ceva dificil și că merită să-ți petreci timpul învățând
acel lucru.

Dați frâu liber tuturor persoanelor dinăuntrul vostru, dar nu le lăsați s-o
sufoce pe cea deșteaptă.

Cât despre lucrurile în care credeți, valorile voastre nu sunt atât ceea ce
spuneți, ci ceea ce faceți. Cu cât le armonizați mai bine pe cele două, cu
atât vă va fi mai ușor să ajungeți unde vreți.

Poate că vă spuneți că mergeți la Chicago, dar e greu de ajuns la Chicago

dacă vă cumpărați mereu bilete spre Las Vegas.

Cred că nu ne dăm seama cât de important este timpul. Când nu puteam

corminica cu viteza luminii, probabil că nu ne gândeam așa de m ult la el.

Dar lucrurile consumă timp. Reacțiile chimice consumă timp. Doliul pentru
o pierdere consumă timp. Defapt toate tranzițiile din viața noastră consumă
timp. Să fii în formă, fizic sau intelectual, îți ia mai mult decât un zueek-
end, indiferent ce se spune în reclamă.

Oricărei specii îi ia timp să se adapteze la schimbările de mediu, iar asta

ne tranformă într-unul din cele mai periculoase animale care au trăit
vreodată. Putem produce schimbări de mediu atât de rapide, încât natura
nu are timp să înlocuiască speciile pe care le ucidem cu altele, adaptate la
schimbările pe care le-am adus habitatelor lor.

Deși cred că e bine să știți cine sunteți și ce valoare aveți și e bine să nu vă

aruncați cu capid înainte, asta nu înseamnă că știu și cum se face acest
lucru. Nu vreau să vă păcălesc spunân-du-vă că eu am facut-o, că e floare
la ureche. încă lucrez încă încerc să înțeleg cum se pun toate astea cap la
cap. Eu unul la asta aspir. Și m-am gândit să dau ștafeta mai departe.

Așadar, când faceți tranziția de la această pagină din viața voastră la

capitolul următor... vă doresc sănătate, fericire, mobilitate, dragoste,
veselie, răbdare, bani, putere, prieteni deștepți și timp berechet.

Poate că aceste câteva idei vă vor ajuta să porniți în viață. Nu cred că

strică să le încercați.

Iar dacă nimic nu vă ajută... folosiți ața dentară și crema solară.

CAPITOLUL 11
Cum să câștigi războiul împotriva câștigului

Când i-am făcut pomenirea lui Oțet, iepurele decedat al nepoților mei, am
îngropat odată cu el ceva care mă rodea cu nerușinare pe dinăuntru încă din
copilărie, așa cum Bugs Bunny roade un morcov. Simțisem de prea multe
ori nevoia să câștig, să ies din joc cel dintâi - câteodată chiar dacă nu eram
într-un joc.

Când aveam opt ani, mergeam sâmbăta cu un prieten la cinematograful

Hitching Post, de pe Bulevardul Hollywood, ca să vedem două filme la preț
de unul, westernuri și seriale. Dar viața mi s-a schimbat în seara dinaintea
uneia din acele sâmbete, când l-am văzut pe Danny Kaye în filmul Up in
Arms. M-am distrat așa de tare, încât am vrut să-1 mai văd o dată și să sar
peste westernuri. Prietenul meu nu prea avea chef să rateze serialele de la
Hitching Post. Dacă pierdeam episoadele dintr-o săptămână, nu mai
înțelegeam continuarea poveștii și nu mai recuperam niciodată. Nu-mi păsa.
Danny Kaye mă fermecase. Am încercat să-l ademenesc pe prietenul meu
aproape o oră fără nici un rezultat. In cele din urmă, am găsit o soluție. Am
așezat o conservă pe trotuar.

— Cine dă șut conservei cel mai departe are dreptul să aleagă filmul.

Sătul de ceartă, a fost de acord, și am tras pe rând câte un șut conservei. El a

șutat cu trei metri buni mai departe decât mine.

— OK, am zis, mi se pare corect. Hai să facem două din trei.

S-a uitat iscoditor la mine.

— Și dup-aia câștigătorul arc voie să aleagă?

— Exact.

Pac. Șutul lui a făcut conserva să aterizeze mai departe decât la mine. Din
nou.
— Bine, am zis. Trei din cinci.

— Da' am făcut deja două din trei.

— Trei din cinci și gata.

Dar n-a fost gata, pentru că puștiul lovea pur și simplu al naibii dc bine
conserva. Totuși asta nu m-a oprit. Am început iar să-1 conving cu
lingușeli. La sfârșitul după-amiezii încă ne mai certam și nu am mai apucat
să vedem nici un film în ziua aceea.

După vreo doi-trei ani, mi-am pus în cap să câștig luptând cu un alt băiat de
vârsta mea. Era mai solid decât mine, dar blajin și înțelegător. Era japonez
și, în urmă cu câțiva ani, în timpul războiului, fusese închis într-un lagăr. Pe
când el trăia în barăci, nu în casa unde se născuse, eu mă uitam la filme de
război în care oameni arătând ca mine luptau împotriva unor oameni
arătând ca el. Inspirat de filmele de război, îmi plăcea să mă iau la bătaie cu
el în glumă și ne luam la trântă pe iarbă, în fața casei mele. Nu prea voia să
se bată, dar pe atunci îți inventai singur distracțiile și nu prea aveai altceva
de făcut. într-o zi i-am imobilizat brațul și, după o clipă, a scos un sunet de
durere. în loc să-i dau drumul, am strâns și mai tare. în mintea mea, nu era
real ce faceam. Eram într-un film. Faptul că-1 țineam sub control mă facea
să mă simt deștept și puternic. Când i-am dat în sfârșit drumul, s-a uitat la
mine cu niște ochi concentrați, ca niște discuri negre.

— M-a durut.

Abia atunci mi-am dat seama că simțise într-adevăr ceva. Nu era doar un
manechin într-un film. Dar a fost doar o primă sclipire a capacității mele de
a înțelege că suferința poate să aibă loc și în afara mea. Avea să mai dureze
mult până să simt vreo compasiune. Intre timp, voiam din tot sufletul să
câștig și să simt senzația de putere pe care mi-o dădea victoria. Oricât de
bine te face să te simți, puterea poate duce la fapte regretabile. La una din
acestea mi-e greu să mă gândesc chiar și astăzi.

Dacă m-aș putea întoarce în timp pe când aveam unsprezece ani, nu mi-aș
mai împușca iepurii de casă. Eram doar un copil și nu am înțeles cum vor fi
cele trei minute asurzitoare, dar ele mi-au rămas în minte pentru totdeauna.
Din motive pe care nu mi le mai amintesc, părinții mi-au dat voie să am o
pușcă de calibrul 22. Era lungă, subțire și destul de grea. Făcea un clic
puternic când acționai încărcătorul. Unchiul Frank, fratele mamei, locuia cu
noi și se străduia să mă învețe să respect arma.

Era unul dintre puținele lucruri pe care se străduia să le facă. O grevă care
durase nouă luni îl lăsase fără slujba de tâmplar la Warner Brothers și n-a
mai fost niciodată în stare să-și găsească alta. Zicea că-i din cauză că
nimeni nu angajează pe cineva care a făcut pușcărie. Fusese arestat în
tinerețe și închis câteva săptămâni pentru că pusese în circulație bani falși.
Mi-a spus într-o dimineață, în timp ce amesteca încet în cafea, că fusese
pedepsit pe nedrept în locul fratelui soției lui și că de atunci suferise mereu
pentru asta.

Unchiul Frank avea spre patruzeci de ani când a venit să locuiască la noi.
Tatăl meu, care juca în filme Ia studio, reușise să-i găsească prima slujbă pe
care a avut-o în ani de zile. Unchiul meu poseda o claie de păr alb, se purta
ca un om mai în vârstă și vorbea într-un limbaj al străzii pe care nu-1 mai
auzisem până atunci. Odată i-a dat bani cu împrumut cuiva pe care abia-1
cunoscuse: „Mi-a căzut cu tronc, a zis el, așa că m-am întors și i-am dat
niște biștari.“ Era un om de treabă, dar niciodată n-am fost prea convins că
ar fi preferat să meargă la serviciu în fiecare zi, în loc să stea acasă și să
viseze sau să povestească. Avea o imaginație foarte vie. Putea să se
entuziasmeze așa de tare încât să-și piardă vocea atunci când povestea cum
se spală nisipul în căutarea aurului. Mi-a cerut să-l ajut să construiască un
bazin în care să spele nisipul aurifer din albia unui râu, însă nu-mi amintesc
să-l fi folosit vreodată, din moment ce nu exista nici o dovadă că nisipul
conținea aur. >

Dar s-a străduit să mă învețe să respect arma. Stătea seara cu mine, o

dczasambla cu solemnitate, scotea butoiașul și freca părțile componente cu
un tifon înmuiat în ulei frumos mirositor până când străluceau.

In timpul zilei, cutreieram ferma de unsprezece acri unde locuiam și munții

care o înconjurau, în căutarea unor lucruri în care să trag. îmi plăcea ideea
de a vâna, deși gândul de a mânca un animal sălbatic mort mă dezgusta. Mă
atrăgea ideea de a ținti și, dacă se putea, de a ucide, așa cum se facea în
filmele de război. Soldații din acele filme nu-i mâncau pe germanii sau
japonezii morți, îi ucideau doar, iar apoi râdeau și se felicitau. Părea un mod
plăcut de a-ți petrece timpul.

Dar n-am fost niciodată în stare să mă furișez cu destulă pricepere pe lângă

o vietate ca să reușesc s-o împușc. Odată, pe înserat, eram cu unchiul Frank
în apropierea grajdului. Mirosul înțepător de eucalipt se ridica din frunzele
moarte de sub picioarele noastre pe când ne îndreptam spre un loc unde
auziserăm păsări ciripind. Se adunau seara în copacii înalți. Nu trebuia
decât să le fac să zboare de pe crengi ca să am niște ținte în care să trag. Am
început să arunc cu pietre în crengi.

Păsările nu se clinteau, așa că am încercat cu niște pietre mai mari. In cele

din urmă, am luat de jos o piatră de mărimea unei cărămizi mai mici și am
aruncat-o drept în sus, urmărind-o cu privirea.

Am urmărit-o până când mi-a căzut drept în mutră. Mi-a spart buza și mi-a
împins dintele din fată în fundul gurii. Unchiul Frank și-a băgat degetul
mare și arătătorul în gura mea și a potrivit dintele înapoi în gingie,
spunându-mi să nu mă îngrijorez, căci va fi bine.

Pe întuneric, sângerând, am mers înapoi acasă pe drumul pietruit. îmi

faceani griji pentru ce va spune mama. Era foarte sensibilă. De fapt, era mai
mult decât foarte sensibilă - era schizofrenică și paranoidă. Dar pe atunci nu
știam asta. Știam doar că facea mare caz chiar și de lucruri obișnuite. Când
am intrat în bucătărie, m-a văzut plin de sânge, l-a văzut pe fratele ei cu
pușca în mână și a urlat:

— Dumnezeule, l-ai împușcat!

Frank s-a enervat:

— Jo! încetează! întotdeauna te gândești la ce-i mai rău.

Ea a țipat la el și s-au certat o bucată de vreme, în timp ce mie îmi picura

sângele pe podea; apoi mi-au pus gheață pe față. în aceeași săptămână, un
dentist mi-a tăiat gingia și a scos rădăcina dintelui. Mi-a scos nervul mort și
a albit dintele, dar până la urmă tot s-a albăstrit și a trebuit să-l tot albesc o
dată la câțiva ani. îmi pierdeam părticele din propriul corp căutând vânat,
dar mai mult nu se întâmpla. Până în după-amiaza cu iepurii.

Primisem cadou de Paști doi iepurași albi. Unchiul Frank și cu mine am

construit cuști, lângă care stăteam ca să mă uit la iepuri ore întregi. Aveau
un obicei care, la cei unsprezece ani ai mei, mi se părea fascinant. Masculul
sărea pe femelă și se vânzolea iute acolo cam un minut, după care se
prăbușea

--CUM SA CAȘ TIGI RAZBOIUL IMPOTRIVA CAȘ TIGULUI pe-o parte, ca mort. Ii lua
zece minute bune să-și revină. Apoi, peste câteva săptămâni, apăreau alti
iepuri. Și tot așa până când s-au făcut doisprezece. Eram ocupați să
construim cuști. Dar in câteva luni i-a lovit o boală, o infecție care le facea
urechile să se umfle, devenind de trei ori mai mari decât erau. îmi era milă
de iepuri, căci mi se părea că suferă. Mi-a venit să plâng când am chemat un
veterinar și el a spus că nu se poate face nimic pentru ei. Trebuiau uciși.

Atunci, mintea mea de copil de unsprezece ani a luat una din acele hotărâri
care par bune pe moment, dar peste câteva minute nu mai sunt. Trebuie să
moară, m-am gândit, așa că de ce să nu-i împușc? îi puteam cruța de
suferință și pe deasupra aveam șansa să omor ceva. I-am spus unchiului
Frank ce voiam să fac și nu m-a descurajat. Ba chiar m-a ajutat să-i scot din
cuști și să-i așez pe pământ. încă mă întreb de ce nu mi-a spus ce putea să se
întâmple. Poate că nici el nu a prevăzut.

Iepurii stăteau pe un petec de pământ uscat și nici nu se mișcau, doar nările

le fremătau în timp ce adulmecau solul prăfos. Am ridicat pușca, am țintit și
am început să trag. Nu eram pregătit pentru ce avea să facă din ei forța
gloanțelor. Iepurii săreau în sus și cădeau înapoi pe pământ. Unii n-au murit
imediat și a trebuit să-i mai împușc o dată. Ori îi ratam, ori îi răneam doar.
Când gloanțele au lovit pământul arid, s-a ridicat un nor de praf. Am fost
șocat de ce-am văzut prin vălul de praf și de frică, dar, de vreme ce-i
răneam, trebuia să continui. Iepurii nu au glas, dar scoteau un schelălăit care
mă înfiora. Eram înfricoșat și am început să plâng. Voiam să se termine, dar,
cu cât trăgeam mai mult, cu atât ținteam mai prost și cu atât faceam mai
mult rău. în cele din urmă, au murit toți și praful s-a așezat. Iepurii stăteau
nemișcări pe pământul însângerat. I-am dat pușca unchiului. Nici unul din
noi n-a zis nimic.
In seara aceea, am stat în salon la o masă mică de lemn și l-am privit cum
curăța pușca, așa cum facea întotdeauna: a golit muniția, a periat butoiașul,
a curățat și a uns mecanismul. Apoi a reîncărcat-o. M-am uitat cum intra
fiecare glonț. După aceea i-a pus piedica și mi-a dat-o mie.

Am dus pușca sus la etaj și am așezat-o pe patul supraetajat. Peste câteva

minute, după ce m-am spălat pe dinți, m-am uitat la pușcă și am încercat să-
mi amintesc dacă unchiul meu o încărcase. II privisem, dar nu-mi aduceam
aminte. Eram aproape convins că nu e încărcată, dar voiam să fiu sigur și
am ales cea mai proastă cale de a afla. Am ridicat piedica, am îndreptat
pușca spre tavan și am apăsat trăgaciul, aștcptându-mă să aud un clic în gol.
Dar a urmat o bubuitură, după care m-am pomenit holbându-mă la o gaură
în tavan. Dumnezeule, m-am gândit, în timp ce inima îmi bătea cu putere.
M-am holbat la gaură vreo câteva minute, apoi m-am plimbat prin cameră,
spunându-mi că n-am făcut cu adevărat prostia aia. Dar de fiecare dată când
mă uitam în sus, gaura era tot acolo.

Am coborât și le-am spus părinților ce se întâmplase. Nu auziseră zgomotul,

dar îmi dădeam seama, din liniștea mor-mântală cu care au primit vestea, că
tocmai făcusem o prostie cât mine de mare. Au luat arma, au zis că unchiul
Frank se va asigura că gloanțele sunt scoase cu grijă și mi-au spus să mă
întorc la culcare și să nu-mi mai bat capul.

Am urcat și, când m-am întins în pat, m-am uitat la gaura din tavan și n-am
putut să mai dorm. Până la urmă m-am ridicat și, stând în picioare pe patul
de sus, am îndesat niște hârtie igienică în gaură. Ghemotocul de hârtie a
rămas acolo tot restul copilăriei mele. Dar pușca n-am mai văzut-o
niciodată. Pur și simplu a dispărut din casă.

Amintirea cu iepurii nu s-a stins niciodată cu adevărat. La fel ca gaura din

tavan, a rămas doar astupată o vreme. Peste ani, când am avut vârsta
potrivită ca să atrag atenția armatei, mi-a revenit în minte întâmplarea cu
iepurii - nu în mod conștient, ci printr-o durere ascuțită în mușchii spatelui.
Nu-mi mai plăcea să ucid și mi se părea că în armată, unde învățam să fiu
ofițer, lumea nu voia să vorbească decât despre ucis oameni. Mi s-a dat
sarcina să-i învăț pe recruți cea mai eficientă metodă de a ucide un număr
cât mai mare de oameni cu un singur foc de mortier. Am făcut tot posibilul
să-i mulțumesc pe ofițerii superiori. Am studiat totul despre mortiere și mi-
am dat toată osteneala, spuneam glume ca să captez atenția elevilor și
simplificam materialul ca să-l țină minte mai ușor. Le-am dat drumul cu
câteva sfaturi bune despre cum să distrugă cel puțin o duzină de oameni cu
un singur foc; apoi m-am dus acasă și m-am chircit de durere. In scurt timp,
de fiecare dată când îmi puneam uniforma, țesutul de sub omoplați, chiar
deasupra plămânilor, se bloca. Odată, după ce am luat uniforma de la
curățătorie, am ajuns doar până la jumătatea străzii și n-am mai putut merge
fără să mă opresc tot timpul ca să mă sprijin de câte un zid, strângând din
dinți de durere.

Am fost trimis în Georgia ca să-mi desăvârșesc educația ca erou militar și,

odată ajuns acolo, mi s-a dat iar o armă. „Asta e pușca ta, mi-a zis sergentul.
Pușca ta este prietenul tău. Ai grijă de ea și ea va avea grijă de tine.“ Chiar
spunea lucruri din astea. Am învățat s-o curăț și s-o dezasamblez legat la
ochi și eram atent să n-o las sub nici o formă cu gura în pământ. Am
încercat din răsputeri să mă împrietenesc cu ea.

Intr-o dimineață, înainte de răsăritul soarelui, am mers la poligonul de

tragere. Eram somnoros, dar destul de încântat. Urma să tragem la țintă, nu
în ceva viu, și-mi plăcea să trag. M-am așezat bucuros pe jos, pe burtă, iar
pietricelele ascuțire îmi înțepau pantalonii de uniformă apretați. Mi-am
potrivit

--SENSUL VIEȚ II INTR-UN PAHAR CU APA cureaua puștii peste umărul ridicat
în unghiul corect pentru tragere și am ochit în lungul butoiașul.

„Dreapta pe locuri! Stânga pe locuri! Atenție... foc!“

Mi-am curbat degetul pe trăgaci - am strâns, nu am tras de el - și, după ce

am luat în calcul devierea produsă de vânt, am început să găuresc țintele de
carton.

Alți o sută de soldați tineri faceau aceleași mișcări și rezultatul era un

zgomot așa de puternic, încât aproape că n-am auzit apelul de încetare a
focului. S-a făcut liniște pe linia de tragere - doar că ceva deasupra, în
stânga mea, scotea un sunet strident, ascuțit. După o vreme, mi-am dat
seama că sunetul venea din interiorul urechii mele stângi. Mi-am agitat
degetul în ureche, dar țiuitul continuu n-a dispărut.
L-am auzit în următoarele trei zile și, când în sfârșit s-a atenuat, tot trebuia
să pun lumea să repete ce-a spus. Surzisem parțial de urechea stângă și nu
auzeam prea bine nici cu dreapta. După o vreme, când era clar că n-o să-mi
mai revină auzul, am început să-mi dau seama că praful de pușcă avea
realmente dezavantaje.

înaintând în vârstă, după-amiaza cu iepurii mi-a influențat și mai mult

ideile. Am început să mă feresc de senzația de putere care izvora din nevoia
de a ieși câștigător în fața celor apropiați.

Un prieten m-a invitat la prânz ca să-mi ceară sfatul. Mariajul său era pe
cale să se destrame pentru că soția lui credea că el iubește mai mult jocurile
de noroc decât o iubește pe ea. Câștigul, chiar și numai șansa de a câștiga, îl
facea să dea fuga în Las Vegas sau Santa Anita. Iar când se certau pe
această temă seara, în dormitor, trebuia să iasă din nou câștigător. Părea
complet descumpănit.

— Ce să fac?

— Nu știu. încep să cred că există situații când singura cale de a câștiga este
să pierzi.

— Cum vine asta?

— Predă-te soției tale. >

— Adică pur și simplu să cedez?

— Nu, predă-te.

— Asta înseamnă să cedez.

— Nu. Uite, cântecul nu spune „Iubito, cedez“, ci „Iubito, mă predai?.

Vorbeam ca și cum aveam deja răspunsul la această problemă, dar mai

trebuia să dau câteva bătălii până să fiu gata să mă predau - să mă dăruiesc
de bunăvoie unei persoane iubite. Avusesem trei șanse în viață să învăț să
fac asta: cu soția, cu copiii și cu nepoții. Și de fiecare dată când am învățat
să o fac, a trebuit s-o iau data viitoare de la zero.
Până la urmă, într-o zi pe care am petrecut-o cu două dintre nepoatele mele,
am început să simt că devin stăpân pe situație o dată pentru totdeauna. Ar fi
trebuit să știu că va fi o zi importantă pentru mine, pentru că am avut iar de-
a face cu un iepure mort. Ce-o fi cu iepurii? mă întreb. De ce apar în viața
mea ori de câte ori are loc o schimbare însemnată? De Paști, obișnuiam să
le mușc urechile îndesate cu ciocolată, înainte să le mănânc corpurile goale
pe dinăuntru. Oare de asta mă tot urmăresc?

Cred că, pe măsură ce îmbătrânim, avem tot mai multă nevoie de compania
tinerilor. Ne ajută să fim din nou tineri; ne dau posibilitatea să reluăm
lucrurile pe care le-am ratat prima oară. Tânjeam după compania nepoților
mei când au venit pe lume și aș fi fost fericit să le pot deveni indispensabil.
Asta nu însemna că doream să mă predau lor, bineînțeles, ci că doream ca ei
să mi se predea mie. Intr-o zi am avut însă o discuție care a făcut lumină.
Era sâmbătă 27 mai 2006. Am ținut minte, pentru că a fost o zi perfectă.

Liwie și Izzy, două dintre nepoatele noastre care locuiau atunci pe aceeași
stradă cu noi, au telefonat dimineața să ne întrebe dacă pot veni în vizită.
Aveam altceva de făcut, dar am hotărât să renunț. Liwie avea nouă ani și
Izzy unsprezece, și am pregătit împreună un mic dejun cât să ajungă la zece
persoane. Am făcut clătite și vafe și terci de ovăz; apoi, după ce ne-am
săturat și n-am mai putut mânca nimic, fetele au zis că vor să creeze ceva,
așa că am căutat în dulapul meu niște pantofi din care să putem face ceva.
Liwie a găsit o pereche de papuci de plajă, iar Izzy, o pereche de teniși
eleganți cu o grămadă de sclipici roșu și albastru pe ei. Am găsit în alt dulap
două aparate vechi de telefon și le-am pus deoparte. Apoi am făcut găuri în
pantofi, am trecut cablul prin ele și am instalat telefoanele sub limbile de
piele ale pantofilor. Am conectat celălalt capăt al telefoanelor, iar fetele au
dat telefon cu pantofii în loc de receptor.

Le-am dus cu mașina acasă, pentru că voiau să se dea mari cu noile lor
telefoane, dar, când am ajuns, Teo, fratele lor în vârstă de șase ani, ne-a spus
că iepurașul lor murise. 11 găsiseră în iarbă cu o zi înainte, flămând și
slăbit. Mama lui fusese omorâtă de o vulpe, rămăseseră din ea doar
picioarele. Au salvat puiul, l-au botezat Oțet și l-au ținut la adăpost într-o
cutie. Dar se pare că era șocat, nu mânca și nu se mișca. Pe când noi eram
ocupați cu telefoanele, murise.
Izzy și Liwie au pus trupul lui Oțet într-o cutie mică de carton. Au adus o
lopată și au început să sape o groapă sub un copac. Toată lumea era
surprinzător de binedispusă, deși avea loc o înmormântare. In timp ce
săpau, am zis că e păcat că Oțet nu avea o surioară pe care am fi putut-o
boteza Olive Oii1. Li s-a părut amuzant. Apoi, ca să le dau ocazia să
mediteze la sentimentele lor pentru animal, am rostit câteva cuvinte, un fel
de pomenire a lui Oțet.

— A fost un iepuraș bun. Și ne pare rău că nu mai este. A fost o vreme

printre noi, iar acum se întoarce în țărână. Căci țărână suntem și în țărână ne
vom întoarce.

Izzy s-a uitat năucă la mine.

— Ce-nseamnă chestia cu țărâna?

— Așa se spune la înmormântări. înseamnă că am venit într-un fel din

pământ și că acum trupurile noastre se întorc în pământ.

Izzy s-a gândit o vreme.

— Știi ceva, bunicule, e chiar trist că știi lucruri de-astea.

Am scris cu cretă pe alee mici propoziții în care ne luam rămas-bun de la

Oțet. înainte să plec acasă, am scris ceva scurt și am încheiat așa: „Te
iubesc, Oțet. Cu drag, Olive.“ Speram ca balsamul dragostei să aline cumva
veninul morții.

M-au sunat peste o oră de pe telefoanele-pantof și vocile lor se auzeau

uimitor de clar, având în vedere că vorbeau prin straturi de șireturi și de
jale. Voiau să vină cu bicicletele ca să confecționăm suporturi pentru
telefoane. Se gândiseră că putem folosi mingi de tenis tăiate fâșii. Sigur că
da, am zis, dar mă întrebam îngrijorat cum vor traversa strada principală cu
bicicletele. Le-am spus că vin eu să le iau.

— Nu, ne descurcăm. N-o să pățim nimic.

Ideea de a merge cu bicicleta acasă la Bunica și Bunicu’ le scotea din cap
gândul că pot păți ceva. Trebuia să hotărăsc cât de strict să fiu. Puteam să
insist și să câștig, sau puteam să le las să vină singure, să se bucure de
adierea vântului pe obraz și să-și pună mușchii picioarelor în mișcare.

Am dat înapoi cât de mult am putut.

— Vreți, vă rog, să traversați strada pe lângă biciclete? M-aș simți mult mai
liniștit.

Au acceptat, dar așa de la repezeală, încât am fost sigur că nici nu se vor

sinchisi. Nu am mai insistat. M-am predat în fața entuziasmului lor, care
părea să poată muta munții din loc.

Au venit, am tăiat mingi de tenis, am făcut suporturi din ele și am plănuit să

fabricăm telefoane din ursuleți de pluș și din tot ce mai puteam găsi. Apoi
să le vindem la târgul de vechituri sau pe Internet - ceea ce nu am făcut
niciodată, dar visurile noastre erau fericite.

La sfârșitul zilei, în timp mă uitam la ele de pe verandă, s-au urcat pe

biciclete și au pornit pe alee spre casă. După câțiva metri s-au oprit și s-au
întors spre mine.

— A, Bunicu, am uitat să-ți spunem!

— Da?

— Am trecut strada cum ai zis tu.

Am zâmbit când s-au întors și au ieșit cu bicicletele afară, în stradă.

Și acesta a fost sensul vieții din acea zi.

CAPITOLUL 12
1

Ulei de măsline (engl.) și, sub forma Olive Oyl, numele iubitei lui Popeye
Marinarul, celebrul personaj de bandă desenată. (N.t.)
Dați-mi, vă rog, farfuria, domnule Feynman

Aveam patru ani, poate cinci. Maică-mea avea un ceas mic de aur pe care-1
lăsase pe toaletă într-o dimineață. Toaleta era o măsuță la care stăteai să te
machiezi, reflectându-te în trei oglinzi. Măsuța ei era plină de cutii cu
pudră, rujuri, ondulatoare de gene și creioane de sprâncene. Câteodată,
curios să văd ce se întâmplă, amestecam câteva pudre cu pastă de dinți,
sperând să se producă un fâsâit efervescent sau poate chiar o mică explozie.
Dar în acea zi ceasul a fost ceea ce m-a atras. Mă întrebam cum
funcționează. Ce era înăuntru de facea acele >

să se învârtă? L-am luat de pe măsuță în degetele mele scurte și am tras de

el. L-am scuturat și ani tras iar de el. Spre mirarea mea, capacul din spate a
căzut și am văzut niște chestii mici, rotunde care se învârteau, ticăind și
țăcănind. Era o priveliște încântătoare. După ce m-am uitat o vreme, am pus
capacul ceasului la loc, dar nu voia să stea. Nu reușeam să-1 fac să se
închidă. Știam că nu-1 puteam lăsa pe măsuță în bucăți, așa că l-am băgat
între dinți și l-am mușcat. Așa a stat. L-am pus la loc pe măsuță și m-am
dus la cutia mea cu jucării.

Ceva mai târziu, mama a venit acolo unde mă jucam și a început să-mi
vorbească pe un ton în care am simțit o indiferență prefăcută. Știam că se
întâmplase ceva. Era o actriță îngrozitoare, iar dacă se prefăcea indiferentă
însemna că avea să se întâmple ceva rău.

— Allie, o să te întreb ceva și vreau să-mi spui adevărul. Te-ai jucat cu

ceasul meu?

— Ceasul tău?

— Dacă-mi spui adevărul, nu te pedepsesc.

De ce să mă pedepsească? Asta nu era de bine. A început să-mi tremure

buza. Aveam acel presentiment de catastrofa când simți că-ți crește ceva în
gât și se îndreaptă amenințător spre stomac.
— Cred că te-ai jucat cu ceasul meu. Am găsit urme de dinți pe el. E
adevărat... spune-mi adevărul... — a făcut o pauză subtilă - mi-ai mușcat
ceasul?

Bineînțeles că nu-i mușcasem ceasul. II asamblasem. Aplicasem presiune

asupra lui. Nu eram așa de prost încât să mănânc un ceas. N-am spus nimic
din toate astea, pentru că nu stăpâneam acest vocabular pe atunci. In
schimb, rni-au dat lacrimile și am dat afirmativ din cap. M-a iertat și am
trecut peste asta. După aceea, am încercat să nu mai repar lucrurile cu dinții,
dar curiozitatea nu mi-a scăzut. S-ar putea chiar să fi crescut.

Curiozitatea avea puterea să mă absoarbă complet. Mă ducea într-un loc

unde timpul se oprea și eu pluteam prin spațiul infinit dintre punctele de pe
cadranul unui ceas. Curiozitatea mă facea să mă simt mai viu.

Locuiam cu un tată care era uneori plecat, ca să joace pe undeva lungi

perioade de timp, și cu o mamă care era prezentă în toate felurile, mai puțin
cu mintea, care-i era bolnavă. Pe când mă feream din calea paranoiei ei și
încercam să-i anticipez schizofrenia, eram singur și, cu toate că aveam o
casă în care se râdea mult când era plină de lume, în majoritatea timpului a
trebuit să-mi inventez singur distracțiile. Pe atunci nu mă deranja asta și
acum sunt recunoscător pentru singurătatea aceea, care a fost solul propice
în care mi-a putut crește curiozitatea.

Zilele pe care le-am petrecut în munții Californiei, unde locuiam izolați de

alți oameni, aveau un fel de goliciune bătută de soare, dar spiritul aventurii
creștea în mine când ieșeam să explorez. îmi croiam drum prin munți sau
prin zecile de cărți de pe rafturile din camera noastră de zi, care adăposteau
povești ciudate și personaje bizare. Când nu înțelegeam ce vedeam sau
citeam, inventam eu explicații. Câteodată doar stăteam pe spate și mă uitam
la nori, încercând să-mi dau seama ce forme urmau să capete.

Faptul că i-am permis acestei curiozități copilărești să existe în continuare

pe parcursul întregii vieți mi-a dat satisfacția, ba poate chiar și sentimentul
unui sens. Curiozitatea îmi stimulează o parte a creierului în care simt
plăcerea; și, indiferent dacă are sau nu sens, îmi dă impresia că are. Am
senzația că dacă păstrez aprinsă flacăra curiozității, oricât de mult aș
îmbătrâni, o să văd lumea într-un fel care nu-și pierde prospețimea. Viața va
avea un gust delicios. Poate că nu asta înseamnă sens sau scop, dar într-un
fel te scapă de această grijă. Și nu vreau să pierd așa ceva.

Acum devin mai atent când aud despre oameni bătrâni care învață lucruri pe
care nu le vor folosi niciodată, dar le învață din pura plăcere de a asimila
ceva nou. Un prieten mi-a povestit că mama lui, la 96 de ani, citea
discursurile lui Lincoln pentru că voia să știe mai multe despre el ca scriitor.
N-o facea ca să scrie despre Lincoln sau în alt scop, ci mai degrabă din
plăcerea de a-și urma curiozitatea oriunde o conducea aceasta. Alt prieten
mi-a povestit despre mama lui care, la aproape o sută de ani, încă mai ia
autobuzul ca să se plimbe prin Los Angeles. îngrijorat pentru siguranța ei, a
întrebat-o de ce face asta. „Pentru că mă întâlnesc cu oameni așa de
interesând", i-a spus ea.

Curiozitatea le aduce plăcere; le încarcă bateriile. Și, în plus, îi duce în

locuri pe care nu se așteptau să le vadă și le dă posibilitatea să realizeze
lucruri care-i surprind și îi satisfac.

La Scientific American Frontiers, emisiunea de știință pe care am facut-o

timp de unsprezece ani, întâlneam mereu persoane care studiaseră diverse
lucruri pur și simplu pentru că erau interesante. Intr-o zi stăteam pe malul
nisipos al lacului Michi-gan din Chicago cu doi oameni de știință care se
întrebau, fascinați, de ce apa este împroșcată de sub talpă când calci pe
plajă, sau de ce petele de cafea de pe blatul din bucătărie au întotdeauna
formă de cerc. Pornind de la aceste întrebări simple, înțelegeau cum
interacționează materialele. Observând lucruri obișnuite, care inițial păreau
neînsemnate, li se deschidea un întreg univers.

Faptul că dădeam atenție la ceea ce era aparent neînsemnat m-a intrigat. Mi

se deschideau astfel uși care ar fi putut rămâne veșnic închise. Era ca și cum
ai putea găsi o cheie către marele oraș în gumele de mestecat lipite pe
trotuar. Iată o idee pe atât de valoroasă, pe cât era de stranie.

Poate că așa am ajuns la farfuria lui Feynman. Intr-un moment de cumpănă

din viața lui, marelui fizician Richard Feynman i-a trezit interesul o farfurie
- o farfurie obișnuită de cină - și, într-un fel, ea i-a schimbat viața. Intr-un
moment de cumpănă din viața mea, mi-a trezit interesul Feynman, așa că
farfuria a zburat din mâinile lui într-ale mele.
Era o perioadă când mă simțeam pregătit pentru ceva nou, dar nu știam
exact pentru ce anume. M*A*S*H ajunsese la final, în mare măsură pentru
că simțisem că ar fi bine să încheiem cât timp mai eram în vârf. Hotărâsem
că nu vreau să scriu și să regizez filme o vreme, de data asta pentru că
începuse să fie cam mult spațiu gol în sălile de cinema unde rulau filmele
mele. Eram liber să fac acum ce mă interesa, nu ca pe un pas în carieră, ci
pur și simplu pentru că mă interesa. Îmi urmam curiozitatea și căutam să mă
distrez.

Am fost invitat să fiu gazda emisiunii Scientific American Frontiers și am

profitat imediat de ocazie, dar numai cu condiția să-i intervievez eu însumi
pe oamenii de știință.

Această viață nouă mi s-a părut eliberatoare. Probabil de aceea am avut o

reacție atât de puternică în legătură cu farfuria lui Feynman.

Am dat peste povestea cu farfuria într-un volum de povestiri autobiografice

intitulat Surely Youre Joking, Mr. Feynman!' și m-am îndrăgostit de bărbatul
acesta care avea o minte așa de sclipitoare - unii au pus-o pe locul doi, după
a lui Einstein -și în același timp o capacitate extraordinară de a amuza și de
a se prezenta celorlalți ca un om oarecare. Onestitatea lui deplină și dorința
de a nu se înșela pe sine sau pe alții l-au transformat într-unul din eroii mei.

Am vrut să-i imit modul de a gândi și la un moment dat i-am studiat trucul
cu calculul rădăcinii pătrate într-o clipită. Am fost în stare să calculez și eu
o zi sau două, dar, cum nu e ceva la care trebuie să recurg foarte des, am
uitat repede cum se face. Apoi am văzut într-una din cărțile lui un
experiment la care n-am putut rezista. Povestea cum a ajuns la ideea că
simțul mirosului la câini este atât de ascutit, încât s-a întrebat > >

dacă oamenii nu au același simț, doar că, poate, nu la fel de bine dezvoltat.
S-a întrebat dacă n-am putea exploata un asemenea simț. Așa că a rugat un
grup de prieteni să stea lângă o etajeră cu cărți și, după ce părăsește el
încăperea, unul dintre ei să scoată o carte din raft și apoi s-o pună Ia loc. A
ieșit, iar când s-a întors le-a mirosit cu atenție mâinile tuturor. Apoi și-a
apropiat nasul de etajeră și a mirosit rafturile. In câteva minute, fără să știe
de ce și cum, a identificat cartea.
1. Cartea va apărea în traducere românească la Editura Huma-nitas. (TV. )

Nu mă puteam pune cu creierul lui Feynman, dar cu nasul lui da. Eram în
vacanță cu nepoții mei și ne-am dus într-o încăpere din hotel, unde fusese
amenajată o mică bibliotecă pentru oaspeți. Le-am spus ca, după ce ies din
cameră, să scoată o carte din raft, s-o deschidă, să se uite prin ea și apoi s-o
pună la loc. Și am ieșit. Când m-am întors, zâmbeau, știind că e imposibil
să aleg cartea corectă din cele peste două sute. Le-am mirosit mâinile, apoi
mi-am apropiat nasul de raft, exact cum făcuse Feynman. Am examinat
rafturile de două sau de trei ori. Dar nu părea să se întâmple nimic. Aveam o
senzație în nas - urma vagă a unei miresme —, dar n-o prea simțeam pe
cărți. în cele din urmă, m-am gândit să fac o încercare. De fiecare dată când
nasul îmi trecea pe lângă o anumită carte, îmi spunea ceva. Am arătat
cartea.

— Asta e?

A urmat o pauză lungă.

— Nu. E chiar cea de alături.

Am luat-o ca pe o victorie uriașă și nu am repetat niciodată experimentul.

Am citit în continuare tot ce-am putut despre Feynman și, într-o zi, am dat
peste o carte care i-a dezvăluit atât de frumos caracterul, încât ideea de a-1
juca pe scenă mi-a trezit entuziasmul. Poți spera să fii realist ca persoană,
dar, când ești actor, undeva în străfundul minții te gândești: nu sunt așa
deștept ca Feynman, sau așa înțelept ca Feynman, dar timp de două ore în
fiecare seară pot fi Feynman, și te agăți de această idee.

S-a dovedit însă surprinzător de greu să-l îngrădesc pe Feynman într-o piesă
ca într-o cutie. Era un om format din atâtea părți, încât, indiferent cum
spuneai povestea, întotdeauna un picior sau o mână atârna afară din cutie.
Am încercat mai multe variante decât a avut vreodată o piesă văzută de
mine. Ne-am descurajat de multe ori, am ratat cel puțin o dată premiera
programată și de două ori aproape că am anulat cu totul piesa. Era frustrant
să știm că avem unul din mărite personaje ale lumii și totuși nu-1 putem
face să prindă viată într-o seară pe scenă. Peter Parnell a scris variantă după
variantă. Și toate erau foarte diferite. A încercat să ajungă la Feynman din
toate unghiurile posibile. Unii dramaturgi vin cu o a doua variantă care se
deosebește de prima doar prin faptul că o parte din punctuație a fost
regândită. Peter scria o piesă cu totul nouă, cu personaje complet diferite,
despre cu totul alte părți din viața lui Feynman. Apoi, după ce o citeam cu
voce tare și o discutam o zi sau două, o arunca și scria o altă piesă despre
Feynman.

A fost ceva înnebunitor, dar până la urmă eram gata pentru o premieră în
Los Angeles. Am făcut o avanpremieră pentru studenții și profesorii de la
Institutul Caltech din Pasadena. Feynman și-a petrecut ultimele decenii din
viață predând la Caltech și a fost îndrăgit acolo, iar noi ne deschideam acum
inimile arătându-le piesa pe care o născociserăm despre legenda lor.

Teatrul a fost plin până la refuz de oameni de știință tineri care-1

cunoscuseră mai bine decât noi, dar au fost atât de prinși de acel Feynman
închipuit de noi, încât la un moment dat, când am pus o întrebare ipotetică
despre știință, cineva a ridicat mâna și a încercat să răspundă. Seara a fost
așa de plină de furtuna de râsete și de emoția pe care o simțeau pentru eroul
lor, încât ne-am întrebat dacă vom mai avea vreodată o seară asemănătoare.
Dar am avut. Am jucat șase luni în Los Angeles, apoi o stagiune în New
York. Teatrul a fost plin în fiecare seară și datorită spectacolelor noastre
vreo cincizeci de mii de oameni au făcut cunoștință cu Richard Feynman.

între ultima reprezentație din Los Angeles și premiera din New York a avut
loc atacul din 11 septembrie. Am jucat în

New York pentru un public total diferit de cel cu care ne obiș-fiuiserăm. In

seara premierei, când am urcat pe scenă la Lincoln Center, trecuseră doar
trei săptămâni de la atac și Zona Zero se afla la numai câteva zeci de străzi
de noi. La un moment dat, în timpul piesei, Feynman povestește publicului
despre perioada când a lucrat la prima bombă atomică, la Los Alamos.
Descrie priveliștea exploziei albe din deșert și depresia lui, care a durat luni
întregi după aceea. Povestește cum stătea într-un restaurant din New York și
calcula distrugerea care avea să se răspândească din locul unde se afla, dacă
bomba exploda acolo, plasându-1 în zona zero. Răspunsul publicului a fost
cea mai desăvârșită liniște pe care am auzit-o în vreun teatru. Cu câteva luni
în urmă, în Los Angeles, spectatorii fuseseră atrași, fascinați de această
poveste a unui om care a contribuit la crearea celui mai distrugător
instrument construit vreodată, dar acum ascultau o poveste nu doar despre
trecutul lor, ci despre un posibil viitor. Se stabilise un spirit de unitate și
claritate a gândului — un fir care pornea de la Feynman, ajungea la Peter
Parnell, la mine, la public și înapoi la Feynman; era o senzație pe care n-o
mai simțisem pe scenă până atunci.

Publicul se schimbase. Jucându-1 pe Feynman, și eu mă schimbam.

Din cauză că intervievasem oameni de știință la televizor timp de

unsprezece ani, iar apoi l-am jucat pe Feynman, numele meu a început să
fie asociat într-un fel cu știința. Nu mă deranja acest lucru - din două
motive. în primul rând, unul dintre defectele mele, pe care îl consider
fermecător, este că nu mă deranjează să par mai deștept decât sunt. în al
doilea rând, am învățat devreme să valorific cât mai bine orice mi se ivește
în cale. Așa am știut la ce să lucrez și uneori așa am aflat cine sunt. Prin
urmare, când eram invitat în diverse locuri să vorbesc despre știință sau să
contribui în vreun fel la promovarea interesului pentru știință, am început
să-mi dau seama că pot folosi acest interes de o viață ca să ajut. Era
complicat, pentru că voiam să ajut, dar mai știam că sunt depășit până peste
cap de situație.

Cam la un an după ce am avut premiera cu QED, am fost invitat să țin

discursul de absolvire la Caltech. Am spus da imediat și tot imediat m-am
simțit îngrozit. încă mai căutam, se pare, moduri de a mă speria. Nu mă
deranja dacă oamenii credeau că sunt mai deștept decât eram în realitate.
Dar nu prea voiam să le arăt în public cât de tare se înșelau. M-am chinuit
cu discursul luni întregi. Am testat diverse idei pe prieteni și am urmărit pe
chipurile lor semnele de interes sau, mai degrabă, deruta.

în cele din urmă, am hotărât să povestesc pur și simplu cum m-am

îndrăgostit de Feynman, prin ce efort îngrozitor am încercat să înțeleg cine
a fost și cum să-l aduc pe scenă. A fost greu, pe de-o parte pentru că era nu
era deloc simplu să înțelegi lucrările de mecanică cuantică, și pe de alta
pentru că era o persoană atât de complexă. Tot ce am încercat îl reducea la
un singur aspect al unui om oarecare. Și, oricât de mult voiam să-l
prezentăm ca pe un om obișnuit, era la polul opus a ceea ce înseamnă
obișnuit. Așa cum a spus editorul unei cărți despre Feynman în titlul ei, a
fost „un geniu neobișnuit"1.

Așadar, într-o zi însorită din 2002, m-am dus cu mașina la Caltech, am urcat
la pupitru și am aruncat o privire spre chipurile celor câteva mii de oameni
așezați pe o esplanadă lungă în fața mea, dintre care mulți absolveau cu
diplome

în știință. Se întâmplaseră multe de pe vremea când filmam în și când

mă încerca o vagă curiozitate chiar pen

tru locul în care mă aflam acum.

Acum douăzeci și cinci sau treizeci de ani, în zilele inele libere, când nu
filmam în Războiul Coreei, care pe atunci se muta la Twentieth Century
Fox, în Beverly Hills, veneam deseori la Pasadena să admir picturile lui
Rembrandt de la Muzeul Norton Simon sau să mă plimb prin Grădinile
Huntington. Și uneori treceam cu mașina pe lângă Caltech și mă uitam, și
mă întrebam ce lucruri interesante se petrec înăuntru. Citisem ani de zile cu
aviditate cărți de știință și eram extrem de curios cum reușeau oamenii de
știință să facă ceea ce fac. Nu mi-a trecut prin cap defiecare dată când am
fost pe-aici că, într-una din aceste clădiri, se afla o anumită persoană care
pe atunci poate că desena tuburi gluonice pe o tablă, sau cânta la tobe
bongo2, sau doar stătea la fereastră și se uita la vreo tânără care trecea —
și că, peste câțiva ani, aveam să devin foarte interesat de persoana aceea.

într-o zi, acum exact douăzeci și opt de ani, stătea chiar aici și ținea
discursul de absolvire. (Acesta-i mersul universului. Mai întâi ține discursul
Richard Feynman; apoi, peste douăzeci și opt de ani, îl ține un actor care a
jucat rolul lui pe scenă. Este ceea ce se numește entropie. Și se întâmplă
chiar înainte să atingă cosmosul temperatura de zero absolut.)

Ingăduiți-mi să vă spzin câte ceva despre drumul care m-a adus aici. După
ce am citit câteva cărți despre Richard Feynman, i-am dus una dintre ele - o
carte minunată, emoționantă, de Ralph Leighton, intitulată Tuva or Bust!
— lui Gordon Davidson, la Mark Taper Forum, în Los Angeles. Voiam să
știu dacă era de părere să facem o piesă despre Feynman. A propus ca
Peter Parnell să scrie piesa și am pornit toți trei într-o călătorie, ca să
aflăm cine a fost Richard Feynman. Ne gândeam să avem premiera piesei
peste vreun an. Când colo, ne-a luat peste șase ani.

Habar n-aveam cât de greu va fi. In primul rând, Feynman a fost un om

extrem de neobișnuit. Către sfârșitul vieții, știa că era pe moarte, știa exact
care erau cele mai importante întrebări, și știa că avea o singură ocazie să
răspundă la ele... totuși a rămas la obiceiul lui de a face numai ceea ce-l
interesa.

Și-a petrecut o bună parte din timpul rămas încercând să ajungă în acel
locșor din mijlocul Asiei numit Tuva, în mare măsură pentru că numele
capitalei acelui stat se scria fiară nici o vocală, ceea ce i se părea din cine
știe ce motiv, extrem de interesant.

Dar tot așa cum era chinuitor de greu pentru Feynman să ajungă în Tuva, a
fost înfiorător de greu pentru noi să ajungem la Feynman.

Pe ce latură a lui să te concentrezi? A contribuit la crearea bombei

atomice, a ajutat să se descopere de ce a explodat naveta spațială
Challenger, a înțeles atât de profund cele mai spinoase probleme alefizicii
încât i-a fost acordat Premiul No bel. Cefațetă a lui să pui în lumină?
Profesorul venerat, cântărețul la bongo, artistul, povestitorul amuzant sau
spărgătorul de seifuri?

Voiam să facem o piesă despre Feynman, dar care Feynman?

Un prieten de-al meu matematician mi-a sugerat că imaginea centrală a

unei piese despre el ar putea fi chiar propria idee a lui Feynman de
însumare a istoriilor. Așa cum, pentru Feynman, un foton încearcă, în
drumul său spre ochiul observatorului toate traiectoriile posibile, Feynman
însuși a încercat în drumul lui prin viață toate căile posibile. A fost
însumarea tuturor istoriilor lui.

Ei bine, dacă natura e destul de deșteaptă ca să facă media tuturor

traiectoriilor unui foton, noi, trei oameni de teatru, nu reușeam să găsim un
mod de a însuma toate istoriile din care era alcătuit Feynman.
La un moment dat, am zis: „Știți ce-ar trebui să facem? Ar trebui să scriem
o piesă despre trei țipi care stau într-o cameră de hotel și încearcă să
născocească o piesă despre Feynman. Și nu reușesc nicicum. Se scot doar
reciproc din minți și atât. “

Ne-am documentat și superdocumentat, bineînțeles. Oamenii care l-au

cunoscut, care au lucrat cu el și l-au îndrăgit aici, la Caltech, și-au deschis
ușile și inimile în fața noastră. Au fost extrem de generoși și de utili când
noi ne străduiam să reducem la scara unei seri de teatru această persoană
care nu poate fi redusă la scară.

Cel mai tare speram să iasă la iveală onestitatea lui. N-a vrut niciodată să
înșele pe nimeni, mai ales pe sine n-a vrut să se înșele. Și-a pus la îndoială
fiecare ipoteză. Iar când vorbea cu oameni obișnuiți, fără pregătire în
fizică, nu se retrăgea niciodată în spatele autorității lui de mare gânditor.
Considera că dacă nu poate spune ceva în cuvinte obișnuite probabil că
nici el nu înțelege acel lucru.

Am fost fascinat de această trăsătură a lui. Știa mai multe decât vor ști
vreodată cei mai mulți dintre noi, și totuși insista să vorbească pe limba
noastră.

Ca și Dante la vremea lui, putea să spună lucruri extraordinar de subtile în

limba oamenilor obișnuiți. A fost im geniu al Americii și, ca mulți artiști ai
Americii, a fost direct și familiar... nu se temea să se uite la lucrurile
obișnuite și nici să pătrundă adânc în ele, ca să dezvăluie rădăcinile
neobișnuite ale acestor lucruri obișnuite.

Cu toate astea, s-a ferit de suprasimplificare. Nu căuta să scadă nivelul

științei... căuta claritatea.

Dacă omitea ceva, spunea întotdeauna ceea ce omitea, ca să nu-ți lase o

imagine falsă de simplitate dacă nu era cazul. Iar mai târziu, când lucrurile
deveneau mai complexe, era pregătit pentru asta.

Poate că nu pare important să știm cum a reușit Feynman să fie clar. Poate
că ar trebui doar să ne bucurăm că a reușit și să nu ne mai batem capul.
Dar eu cred că este important. Pentru că trebuie, cred eu, să descoperim
cum putem fi și noi la fel.

Unul din motive este că trăim într-o epocă în care avem mijloace masive de
distrugere chiar în mâinile noastre. Probabil că suntem prima specie care
poateface atâta rău planetei noastre. Putem face păsările să nu mai cânte;
putem opri peștii în loc și putem face insectele să cadă din copaci ca o
ploaie neagră. Și ironia este că am ajuns aici prin rațiune, prin
raționalitate. Nu ne putem permite să trăim într-o cultură care nu folosește
puterea din mâinile ei cu aceeași raționalitate care a produs-o de la bun
început.

Dar acum, în loc de rațiune, multă lume se folosește de dorințe, vise,

mantre și incantații. încearcă să se vindece folosind cristale, magneți și
ierburi cu proprietăți necunoscute. Ți se oferă o pastilă făcută din frunza
unei plante necunoscute și ți se spune: „Ia-o, n-are cum să-ți facă rău, e
naturală.“ Dar naturală e și mătrăguna.

Partea interesantă e că se așteaptă ca o plantă să aibă proprietăți curative,

dar sunt siguri că n-are proprietăți care pot face rău. De unde știu asta?

Nu menționez acest lucru ca să denigrez convingerile cuiva (cred cu tărie

că suntem cu toții îndreptățiți să avem convingerile noastre, așa cum
suntem îndreptățiți la sentimentele noastre), dar îl aduc în discuție ca să
arăt că trăim într-o cultură care susține tot mai mult că știința este doar o
convingere printre altele.

Și bănuiesc că e mai ușor să ai o convingere... orice convingere... decât să

nu știi.

Nu ne place nesiguranța, așa că gravităm în jurul ultimei soluții

confortabile pe care o avem, indiferent cât de caraghioasă e.

Pe Feynman nu-l deranja să nu știe. Ba chiar îi plăcea. Pentru o vreme,

avansa o teorie, ca și cum credea că aceea era soluția.

Dar era doar o convingere temporară care-i îngăduia s-o urmeze oriunde îl
conducea. Apoi, ceva mai târziu, ataca vehement acea idee ca să vadă dacă
rezistă la toate testele care-i treceau prin cap. Dacă nu rezista, decidea pur
și simplu că nu știe. „Să nu știi, spunea el, este mult mai interesant decât să
crezi într-o soluție care poate fi greșită.“

Astăzi, într-o anumită măsură, absolviți ca moștenitori ai lui Feynman și-ai

dorinței lui extrem de îndrăznețe de a fi nesigur. Și tot așa cum el l-a
moștenit pe Newton, care l-a moștenit la rândul lui pe Galileo... sper că vă
veți gândi să ne ajutați și pe noi, ceilalți, să devenim moștenitorii voștri.

Presupun că vă aflați la Caltech pentru că iubiți știința și presupun că ați

învățat aici multe lucruri despre cum se face știință. Eu v-aș ruga să vă
dedicați o parte însemnată din viață ca să descoperiți cum se poate
împărtăși dragostea voastră pentru știință restului lumii.

Dar nu pentru că explicându-ne nouă ce faceți veți atrage mai multe

fonduri... chiar dacă așa va fi, cu siguranță... ci pur și simplu pentru că vă
place ceea ce faceți.

Iar atunci când ne explicați, nit uitați că, dacă ne amețiti cu jargonul
științific, ne vețiface să admirăm, dar nu și să iubim munca voastră.

Spuneți-ne deschis cum ați ajuns la soluție. Dacă ați ajuns pe o cale
întortocheată, cu meandre și fundături, spuneți-ne. Ne plac poveștile
polițiste. Dacă v-a plăcut aventura drumului vostru, și nouă ne va plăcea.

Majoritatea oamenilor de știință omit acest lucru. Până să auzim de

importantele lor descoperiri, mare parte din dubiu a dispărut. Erorile și
căile greșite sunt lăsate pe dinafară... și ceea ce au realizat nu pare un
lucru omenesc. Rămânem în afara procesului.

Indiferent ce faceți, ajutați-ne să iubim știința așa cum o iubiți voi. 9

Ca un tânăr îndrăgostit până peste cap de iubita lui, care vorbește întruna
despre ea; ca o tânără atât de îndrăgostită de prietenul ei, încât vrea ca
toată lumea să știe cât de minunat este... arătați-ne imagini, spuneți-
nepovești, faceți-nesă tânjim s-o cunoaștem pe iubita voastră.
Nu ne spuneți doar că știința e bună pentru noi și, prin urmare, e datoria
noastră să vă finanțăm; nu ne spuneți să avem încredere că vorbele voastre
sofisticate chiar înseamnă ceva; nu păstrați așii profesiei voastre doar în
mâneca unei elite. Nu fiți negustori, sau mandarini, sau vrăjitori... fiți
îndrăgostiți!

Știți bine, suntem obișnuiți în cultura noastră să ghicim când urmează o

reclamă. Știm cum să scăpăm de ea. Dar nu putem rezista în fața iubirii.

Poate veți fi influențați de oameni care insistă că-i interesează doar

aplicațiile practice ale științei. Poate veți fi tentați să vă schimonosiți,
spunându-le ceea ce vor să audă.

Când stătea aici pe estradă și vorbea acum douăzeci și opt de ani,

Feynman le-a atras atenția oamenilor de știință să nu exagereze când le
povestesc nespecialiștilor despre minunatele aplicații de zi cu zi ale muncii
lor, mai ales dacă acestea nu există. Nu cred că Feynman avea nevoie să-și
justifice curiozitatea față de natură. Știința pură însemna pentru el plăcere
pură. Era cea mai mare distracție. >

E ca povestea cu farfuria.

Singurul lucru de care am fost sigur încă de la început a fost că trebuie să

introducem întâmplarea cu farfuria în piesă. Era esențial. Autorul, Peter
Parnell, a scris variantă după variantă. Iar eu mă uitam peste ele și
ziceam: „ Unde-i farfuria?" L-am scos din minți.

Iată care-i povestea cu farfuria: după război, Feynman a făcut o depresie.

Prima lui soție murise de tuberculoză, iar cumplita putere de distingere a
bombei la construirea căreia contribuise ieșise finalmente la iveală. Preda
pe atunci la Universitatea Corneli, dar nu-i facea nici o plăcere. Nu se
putea concentra. Apoi, într-o zi, intră în cantina universității și vede câțiva
țipi care pierdeau vremea aruncând o farfurie în aer. Feynman se uită la
desenul de pe marginea farfuriei care se rotește și vede că, în timp ce se
rotește, fin fir ia se datină. Estefascinat și încearcă să descopere legătura
dintre rotire și clătinare. își petrece luni întregi cu această chestiune, și în
final găsește o ecuație complicată, pe care i-o arată lui Hans Bethe.
Iar Bethe spune: „Interesant, Feynman, dar ce importanță are?" Iar
Feynman răspunde: „N-are nici o importanță, e doar distractiv!"

Dar, vedeți, chestia e că cercetarea aceea făcută în joacă nu numai că l-a

scos din depresie, ci, după părerea lui Feynman, a condus până la urmă, în
mod indirect, la lucrarea pentru care a câștigat Premiul Nobel.

Insă indiferent unde l-ar fi condus, în acea zi, la cantină, Feynman a

hotărât să nu lucreze niciodată la nimic care nu-l interesa, care nu era
distractiv.

Bineînțeles că ceea ce căuta el era o distincție serioasă. Era venerația pe

care o simțea în fața naturii. Și nu numai în fața marilor minuni oficiale ale
naturii, ci a oricărei părticele din natură, pentru că fiecare părticică este la
fel de uimitoare și frumoasă și complicată ca întregul.

Interesant. Iată că vă îndemn să fiți ca o persoană pe care, recunosc, am

găsit-o destul de greu de definit.

lată-mă după șapte ani. Așa cum Feynman n-a reușit niciodată să ajungă în
Tuva, nici eu n-am reușit realmente să-l găsesc pe Feynman. Nu realmente.
M-am apropiat; dar era alcătuit din prea multe lucruri. Avea prea multe
istorii.

Am creat piesa QED, care a fost o încântare pentru noi. A fost scrisă și
regizată minunat și i-a oferit publicului un Feynman în cea mai bună
aproximație pe care am putut-o găsi. Dar ceva din mine crede că la acest
om, în întregul lui, n-am putut ajunge — și probabil nimeni nu poate
ajunge. El este pur și simplu ascuns vederii noastre și ne zâmbește. Râde că
ne-a tras pe sfoară, lă-sându-ne să credem că a fost doar un tip obișnuit.
Un tip pe care să-l putem prinde.

Se pare însă că este adevărată vorba aceea de demult care spune că

destinația nu are atâta valoare cât călătoria.

Pentru că, atunci când am început, părea important să-lgăsim pe Feynman,

și cred că era... dar s-a dovedit că distractiv a fost să-l căutăm pe Feynman.
Din când în când însă, simt că Feynman mă privește peste umăr și nu
zâmbește. Ca acum, de exemplu. Sunt la finalul discursului și simt apăsarea
cuvintelor cu care și-a încheiat el discursul acum douăzeci și opt de ani. „
Un ultim sfat, a zis, nu spune niciodată că vei ține un discurs decât dacă știi
clar despre ce vei vorbi și, în linii mari, ce anume vei spune.“

Cu alte cuvinte, unde-i sâmburele?

Căutasem să le ofer ceva acestor tineri oameni de știință, ceva care să le fie
mai util decât admirația. Și am găsit acest lucru jucându-1 pe Feynman.
Feynman și cu mine eram la ani-lumină distanță, dar împărtășeam totuși
două lucruri: curiozitatea și dorința de a comunica știința clar. Mi-am
asumat riscul și i-am provocat.

Dați-mi voie să fiu mai mult sau mai puțin practic. O să vă propun ceva
astăzi. îmi dau seama că e o idee copilărească, ceva

la care numai un neștiutor, un neinstruit s-ar putea gândi, dar este destul de
explicit ca să vă pună pe gânduri.

Ce-arfi ca fiecare dintre voi să aleagă un singur lucru care-i place din
știință și, indiferent cât de complicat este, să găsească o metodă prin care
să facă acel lucru inteligibil unui milion de oameni? Sunteți înjur de cinci
sute astăzi, la această festivitate. Dacă doar câțiva dintre voi au succes,
asta ar însemna să transformați câteva milioane în niște oameni mult mai
deștepți.

Cum o faceți vă privește. Sunteți inteligenți și pun pariu că veți găsi niște
soluții ingenioase. Pe de alta parte, poate că vă gândiți: De ce? De ce-ar
trebui să fac ceva atât de imposibil?

Păi, nu știu, poate din același motiv pentru care păsările cântă.

Dacă are același efect pentru voi ca și pentru păsări, sunt multe motive să
faceți asta:

1. Este o bună metodă să-ți îmbunătățești șansele de a face sex.

 2. Te simți bine când cânți.

> 9

3. Cântecul este muzica pe care o produce natura când dansează

dansul vieții.

Voi sunteți universul care se anunță pe sine. Deschideți gura și un mușchi

mic de gât face un colț de natură să vibreze. Sunteți o parte din pădure care
spune: „Asta-i ceea ce cred că știu “, în timp ce altă parte din pădure
spune: „Zău? Păi e ceea ce cred că știu eu/“ Ciripitul vostru este armonia
întregii cunoașteri.

Ați studiat cum funcționează natura. Există ceva mai frumos decât ea?
Există ceva mai măreț despre care să cânți?

Așadar, cântați.

Cântați tare.

Cântati. Tare.

Vă mulțumesc și vă urez noroc.

Mă întreb dacă știau cât de mult îi invidiam. Curiozitatea m-a ajutat să mă

simt viu - mi-a păstrat primăvara în

------- DAȚI-MI, VÂ ROG, FARFURIA, DOMNULE FEYNMAN -------

suflet —, dar ei puteau să-și pună la lucru curiozitatea, să se folosească de
ea. Primăvara din sufletul lor nu avea limite.

Se puteau uita înăuntrul unui univers cu mult mai complicat decât ceasul
mamei mele. Cum să nu-i invidiez? Puteau vedea rotițele învârtindu-se și
înțelegeau ce facea acele să se miște - și știau să pună capacul la loc altfel
decât cu dinții.
CAPITOLUL 13
1

Christopher Sykes (editor), No Ordinary Genius. The Illustrated Richard

Feynman, W.W. Norton & Co, 1996. (N.t.)
2

Pereche de tobe mici, în care se bate cu degetele. (N.t.)

Când prietenii se duc...

Când îl priveam din culise, era un moment în piesă când punea atâta
pasiune, încât credeam că îl stăpânește ceva mai presus de propriul control.
Văzusem actori de comedie care se lansează într-un moment de
improvizație, dar nu mai văzusem niciodată o astfel de furie inspirată, de
putere copleșitoare. Stăteam lângă sforile cortinei și mă uitam la acest
fenomen în fiecare seară, am făcut asta aproape un an, și-mi doream să pot
deveni el. Ossie Davis era un om mare și bun; preda la școala de duminică;
era blând cu copiii și respectuos cu străinii. A scris o piesă care, cu tot
disprețul pentru nedreptatea rasială, era o comedie spumoasă. Iar spre
sfârșitul piesei, când îl cuprindea furia, ți se tăia răsuflarea. Faptul că era
atât de impetuos pe scenă și totuși atât de blând în viața de zi cu zi erau cele
mai bune motive să-ți dorești să fii ca el.

L-am cunoscut pe Ossie pe când aveam puțin peste douăzeci de ani și jucam
în piesa lui, Purlie Victorious\ ne-am mai întâlnit ocazional în următoarele
decenii. îmi trimitea uneori câte un scenariu pe care-1 scrisese și mă întreba
mărinimos dacă am comentarii. Cu tot talentul și măiestria lui, a fost
întotdeauna umil. Umil și amuzant. A venit să mă vadă când am jucat într-
un one-man show și mi-a spus în glumă că aveam, în sfârșit, un rol în care
puteam vorbi cât voiam; iar la cina de după spectacol, a ținut un toast în
cinstea mea care mi-a adus lacrimi în ochi. Inima îi era la fel de plină ca
râsul. In anii șaizeci, înțelepciunea, demnitatea și curajul lui din timpul
mișcării pentru drepturile civile au contribuit la repunerea Americii pe
drumul spre egalitate, unde-i era locul. A fost un om cât un monument de
granit și un prieten de pus la rană.

Și s-a prăpădit.

A murit subit, în timpul unei filmări. Inima pur și simplu i s-a oprit. Am
primit un telefon de la Ruby, care mă invita să vorbesc la înmormântarea
Iui, și am fost mișcat că mă alesese pe mine. Când mă gândeam ce o să
spun, mi-am dat seama că o clipă ca aceea era un mic test despre ce
înseamnă o viață. Când persoana cuiva drag nu mai este și tot ce a rămas
din el e un trup neînsuflețit, cum îl chemi înapoi? Enumerându-i realizările?
Nu puteam uita ce realizase Ossie, dar m-am trezit că mi-1 amintesc mai
bine și mai intens în cele mai simple și mai umane momente ale lui. Erau
momentele când viața lui s-a ciocnit de a mea și a facut-o mai bună.

înmormântarea a avut loc pe 12 februarie 2005. Cei care fuseserăm rugați să

vorbim ne-am întâlnit într-o încăpere mică din spatele bisericii Riverside
din New York. Erau oameni din toate zonele vieții lui Ossie: actori,
politicieni, lideri ai drepturilor civile. Am povestit puțin, așa cum se face la
o înmormântare, într-un amestec ciudat de tristețe și veselie, apoi ne-am
ocupat locurile pe aceeași bancă, cea mai din față, a marii catedrale gotice.
Unul câte unul, prietenii lui Ossies-au ridicat să vorbească, mai puțin
Wynton Marsalis, care a cântat doar din corn, în timp ce se plimba încet
prin fața enoriașilor. Apoi mi-a venit rândul și mie.

Ossie a fost eroul meu și încă mai este. A fost prietenul meu și l-am iubit
patruzeci și patru de ani. Iar în ziua când a murit, am avut o reacție pe care
sunt sigur că au avut-o mulți dintre cei prezenți — nu mi-a venit să cred.
Mă gândisem într-un fel că grația, râsul, zâmbetul lui nepieritor sunt atât
de vii, încât nu ne vor părăsi niciodată.

Dar un erou nu moare dacă oamenii pe care i-a marcat își amintesc felul în
care i-a marcat. Când aveam douăzeci și cinci de ani, stăteam în culise în
fiecare seară să-l văd pe Ossie jucând în Purlie Victorious; a fost unul din
modurile în care am învățat să joc. Puterea și spontaneitatea lui erau atât
de vii, încât ți se facea pielea de găină și aveai impresia că te uitai la
cineva lovit de fulger După patruzeci și patru de ani, încă aspir la ceea ce
avea Ossie și sper să pot avea măcar un strop din Ossie în mine.

Am învățat multe lucruri de la Ossie și Ruby. Când am filmat versiunea

cinematografică a lui Purlie, m-au învățat să mănânc plăcintă de cartofi.
Chiar așa. Mi-au zis: „Iei o înghițitură și pe urmă faci: mmm — mmm -
mmm. “ Și, încă fac așa — mi doar cu plăcinta de cartofi, ci și cu o farfurie
de paste. Și de fiecare dată când fac așa, mă gândesc la Ossie și la Ruby și
îi iubesc iar.

Ca scriitor, a îmbinat râsul cu durerea și năzuințele întregii omeniri. Ca

cetățean, a scos toate acele năzuințe afară din scenă ca să ajute la
rezolvarea lor în însăși viața noastră. II iubesc pentru râsul și bunătatea
lui. II iubesc pentru serviciul adus țării lui -o țară care, în pofida tuturor
onorurilor pe care i le-a dat, nu i-a putut oferi niciodată cât a dăruit el
țării. El ne-a făcut să fim mândri de noi, indiferent din ce parte a globului
ne tragem. „Mi se pare tare frumos să fii negru l-am auzit spunând în
fiecare seară în Purlie. „O țară natală există pe chipul oricărui negru \
spunea. Ossie era tare frumos, o țară natală pentru orice om a cărui inimă
tânjea după dreptate și compasiune. Vorbea despre prinți negri — a fost
unul dintre ei.

A avut puterea decenței, puterea artei, puterea inteligenței și a dragostei, și

uneori puterea furiei îndreptățite. Dacă suntem decenți, și cu talent artistic,
și inteligenți, dacă ne îngăduim să iubim și să ne înfuriem în fața
nedreptății, atunci Ossie -frumosul prinț negru — nu va muri niciodată.
Ossie, te iubesc.

Înregistrarea slujbei de înmormântare a fost difuzată pe posturile de

televiziune din toată țara. Moartea lui Ossie a fost un eveniment național.
Mă opreau oameni în aeroporturi la mii de kilometri depărtare de New York
ca să-mi spună că văzuseră comemorarea lui la televizor. Voiau să-mi spună
cât însemnase Ossie pentru ei. Cam la o zi după slujbă, Peter Jennings și
soția lui, Kayce, erau la noi la cină; când ne-am așezat la masă, un post
local de televiziune a început să difuzeze o reluare a slujbei. Peter nu fusese
la ceremonie și a vrut să vadă măcar câteva minute din ea. Am stat în
picioare și ne-am uitat la televizorul din bucătărie. A urmat discursul meu
și, după câteva minute, a vorbit Bill Clinton. Obiectivul camerei de filmat
surprinsese două stiluri foarte diferite. Amândoi avuseserăm sentimente
foarte puternice pentru Ossie, dar eu îmi alesesem cuvintele; lui păreau să-i
vină cuvintele pe moment -fără ezitare. Se auzeau oamenii din biserică
răspunzând la spontaneitatea lui. Prezența lui simplă, naturală a fost exact
ceea ce admirasem întotdeauna în stilul de a juca al lui Ossie.

Când ne-am întors la masă, Peter mi-a spus:

— Ai fost foarte bun... - a făcut o pauză dar Clinton a fost genial.

Așa a și fost.
Am zâmbit și ne-am așezat la masă, fără să bănuiască nici unul că peste
șapte luni aveam să vorbesc la comemorarea lui Peter.

Peter a murit pe 7 august 2005 de cancer la plămâni. Boala lui a șocat

lumea din toată țara, și chiar pe prietenii lui, care nu se așteptau ca boala să-
l distrugă așa de repede.

Dar pe când Peter încă se mai zbatea să trăiască, am pierdut un al treilea

prieten în același aii. In iunie, Anne Bancroft a murit de cancer uterin.

Am întâlnit-o prima oară pe Anne când eram foarte tineri. Eram la colegiu
la Fordham. Aveam nouăsprezece ani, treceam în anul patru și, pentru că-mi
plăcea la nebunie să joc și nu-mi era teamă să vorbesc în public, mi s-a
cerut să prezint un meci de fotbal. Nu mă deranja că nu mă pasiona fotbalul
și că nici nu puteam pronunța numele polonez al antrenorului. îmi surâdea
ideea de-a ridica o mulțime fremătând de energie în picioare. Nu m-a
deranjat nici măcar că lumea a râs când am stâlcit numele antrenorului. Tot
ce auzeam atunci era veselia publicului care ovaționa. Dar când am
introdus-o pe Anne pe scenă, am auzit ce însemnau ovațiile adevărate. Era
cu patru ani mai mare decât mine și abia revenise în Bronx după câțiva ani
la Hollywood, unde învățase meseria de starletă. Faptul că trecea drept Fata
Frumoasă din New York probabil că o enerva, căci era o actriță serioasă, dar
cineva din anul patru o rugase să ne ajute cu meciul, iar ea și-a făcut treaba
vitejește. A urcat pe scenă cu un zâmbet larg cât tot Bronxul și cu un braț
plin de trandafiri pe care i-a aruncat, unul câte unul, în public. Cu fiecare
trandafir, țipetele de bucurie care izbucneau din mulțimea impregnată de
testosteron aflată în sala de sport erau și mai asurzitoare. Fordham era pe
atunci o școală numai pentru băieți și întâlneai femei numai în metroul care
te aducea până acolo. Femeile erau ceva underground, iar Anne facea
pământul să se clatine ca metroul.

După câțiva ani, Anne s-a căsătorit cu Mei Brooks, iar după câteva decenii,
când aveam toți destul succes ca să ne facem în fiecare an vacanța pe
aceeași insulă din Caraibe, ne-am împrietenit. Am reușit să înțeleg că
izvorul unora dintre cele mai bune roluri ale ei erau propriile sentimente
trăite intens. Anne avea un temperament vulcanic pe care-1 putea revărsa
asupra ta fără vreun avertisment. Era un Ve-zuviu de sentimente, și
inspirația de-a scrie rolul italiencei înflăcărate din Cele patru anotimpuri
mi-a venit văzând-o cum erupe. Rita Moreno a jucat strălucit rolul acesta în
film și nu-mi pot imagina pe altcineva care să-l joace, dar Anne a fost cea
care m-a făcut să râd prima dată de personaj.

Filmul era despre prietenie, dar n-am înțeles pe deplin ce scrisesem decât
după ce am filmat și am editat filmul și a trebuit să vorbesc în presă despre
el. A fost în mod clar unul din acele cazuri când afli ce gândești abia după
ce ai scris. Până Ia urmă, am înțeles că e o poveste despre cele patru
anotimpuri ale prieteniei: primăvara, când toți sunt atrăgători, cu forțe
proaspete și noi unul pentru celălalt; vara, când strălucirea soarelui începe
să scoată la iveală imperfecțiunile fiecăruia; toamna, când frunzele de
smochin cad în sfârșit, și vezi cine sunt cu adevărat; și iarna prieteniei, când
fie renunți la ei și o iei de la capăt cu o altă serie primăvăratică de prieteni,
fie îi iei așa cum sunt și vă puneți la adăpost de vântul rece al îmbătrânirii.

Intr-o seară, la cină, deoarece scrisesem rolul cu Anne în minte, am rugat-o

să-l joace în film. Cred că abia trecusem de primăvara prieteniei noastre și
ne îndreptam spre vară. N-o cunoșteam destul de bine ca să-mi dau seama
că se va simți jignită de invitația mea la cină fără s-o fi avertizat că aveam
să aduc în discuție chestiuni de afaceri. Probabil mi-a fost prea teamă că mă
va refuza ca să-i pomenesc despre asta dinainte, oricum a fost o greșeală. A
reacționat pierzându-și imediat interesul; de fapt, am văzut un firicel de fum
care prevestea o erupție, dar numai eu eram de vină.

Nu știu dacă a văzut vreodată filmul, iar dacă l-a văzut nu știu dacă s-a
recunoscut în el. Alți prieteni de-ai mei s-au recunoscut în personaje care n-
aveau nimic de-a face cu ei.

După ce a ieșit filmul, a trebuit să iau câteva cine în care să explic că simpla
apariție a unor personaje cu profesii sau hob-by-uri asemănătoare nu
însemna că scrisesem într-adevăr despre prieteni reali de-ai mei.

Am ajuns să turnăm o parte din film pe insula St. John, unde ne faceam de
treizeci de ani vacanța cu An ne și Mei și unde Anne s-a împrietenit cu
copiii și apoi cu nepoții noștri. Acolo am văzut-o pe femeia din spatele
actriței, fata lui Michael și Millie Italiano, botezată Anna Maria Louisa. La
moartea ei, teatrele de pe întreg Broadway-ul și-au stins luminile rampei,
dar acesta a fost un gest adresat actriței și vedetei. Când nu a mai fost, eu
unul mi-am amintit de persoana din miezul incandescent al vedetei.

Pe 1 iulie, Mei a devenit directorul teatrului St. James de pe Strada West

Forty-fourth. Comemorarea a avut loc într-un teatru, pentru a-i onora
cariera, presupun, dar Mei a invitat doar vreo două sute de oameni care o
cunoscuseră bine. Mei a vrut o slujbă privată, un moment intim de aducere
aminte, iar când m-am ridicat să vorbesc, asta voiam și eu.

Astăzi, când comemorăm viața lui Anne Bancrofi, vreau să mă asigur că ne

amintim și viața Annei Maria Louisa Italiano. Mi-e dor de Anne; dar și mai
mult mi-e dor de Anna Maria Louisa, puștoaica italiancă din Bronx.

Ca actriță, Anne avea deseori, când vorbea, un aer deprețio-zitate și de

mondenitate, dar în particular nu-și pierdea niciodată tonul și inflexiunile
bătăioase, pasionale și afectuoase ale puștoaicei din Bronx. Nu numai că
nu a uitat niciodată cine era; nu a renunțat niciodată la cine era. Anna
Maria Louisa a crescut, ca și Anne, în arta ei, în înțelegerea propriei
persoane și a tuturor persoanelor pe care le-a jucat, dar n-a încetat
niciodată să fie fata Italiano.

Era o idealista practică. Nu ținea discursuri despre drepturile femeilor. In

schimb, angaja femei pe posturi alocate in mod tradițional bărbaților,
precum cel de director de imagine al filmului pe care l-a regizat.

N-am auzit-o niciodată afirmândpompos că iubește omenirea; era midt mai

precisă. Copiii și nepoții mei își amintesc cu toții de momente familiale cu
ea, momente unice, în care ea s-a apropiat de ei în chip simplu și direct. In
vacanță, stătea cu ei pe plajă și admirau împreună cioburile de sticlă
șlefuite de mare, astfel că ei căutau zile întregi cioburi de sticlă pentru ea.
I-a apropiat de natură nu ținându-le lecții, ci prin curiozitatea autentică și
dragostea ei de frumos.

Nu admira doar natura; își lăsa amprenta asupra ei și o rea-ranja. Ii plăcea

marea. Ii plăcea să înoate în mare și să răscolească tot țărmul și uneori
culegea scoici frumoase ca să le transforme în obiecte de artă.
A dus ultima bătălie cu aceeași pasiune, creativitate și spirit combativ cu
care și-a trăit tot restul vieții. Când a venit vremea să-și acopere capul, și-a
tricotat niște căciuli uimitoare, invenții minunate de materiale și culori.

Anne Bancroft a fost o actriță iubită. Iată, o celebrez. Și o celebrez pe

femeia dinăuntrul ei care a făcut din ea ceea ce a fost: pe Anna Maria
Louisa Italiano.

Cu câțiva ani înainte să moară, Anna a cumpărat o casă la țară, lângă noi.
Știam că ei și lui Mei le place jazzul, așa că i-am scos într-o seară la un
concert susținut de câțiva dintre marii cântăreți de jazz, acasă la Peter
Jennings1. Peter organiza în fiecare an un asemenea concert ca să strângă
fonduri pentru un centru comunitar din vecinătate. Era întotdeauna, în mod
instinctiv și discret, generos cu oamenii care aveau nevoie deajutor.
Considera că este cel mai natural lucru de pe lume nu doar să-i dea unui om
fără adăpost niște bani, ci și să vorbească cu el, să-i pună întrebări despre
viata pe care o duce sau doar să afle cum îi merge. Peter mergea regulat la o
cantină a săracilor nu ca să facă impresie bună, ci ca să le pună supă în
farfurie celor flămânzi.

Peter și cu mine ne-am cunoscut ca vecini în urmă cu douăzeci de ani și am

legat încetul cu încetul o prietenie caldă. Era foarte riguros în munca lui de
coordonare a știrilor și evalua cu franchețe orice lucru la care asista. Intr-o
zi, discutam pe veranda lui, când i s-a părut că am zis ceva părtinitor politic
și că am fost cam vehement.

— Nu mi-am dat seama că ești un ideolog, a zis el.

— Păi nu cred că sunt.

— Ba da, scuză-mă că-ți spun, dar ești. Și uite - data trecută când ai fost
aici, ai băut puțin cam mult. Erai mult mai puțin strict.

— Zău?

— Da, și cred că-mi placi mai mult când ești beat.

Nu te puteai supăra pe el, pentru că orice-ți spunea era menit sincer să te
facă un om mai bun. Ceea ce se și întâmpla, dacă-i ascultai sfatul.

L-am vizitat iar pe acea verandă într-o zi de vară, cu vreo două săptămâni
înainte de sfârșit. Era slab și fără putere, dar cordial - hotărât să se ridice să
ne întâmpine. A glumit cu noi și s-a uitat cu multă atenție la albumul de
fotografii pe care i l-am dus, spunându-ne că avea să-1 analizeze după ce
plecăm. A discutat liniștit cu noi o jumătate de oră, apoi ne-a spus că ar fi
mai bine să plecăm; puterile îl părăseau. L-am îmbrățișat și nu l-am mai
văzut niciodată după aceea.

A iubit muzica, orice fel de muzică. La comemorarea lui au cântat un cor

gospel și Yo-Yo Ma. Am mai ascultat Garda de Onoare a Poliției Călare
Canadiene Regale; un cimpoier de la Departamentul de Poliție din New
York; și, din nou, o piesă de suflet interpretată de Wynton Marsalis.

Peter dăduse alt ton știrilor de radio și televiziune, care s-au dezvoltat din
propria lui voce, din ceea ce era el ca persoană. Asta mi-am amintit despre
el în acea zi.

Când lucrurile nu merg bine la televizor, vedem purici. Când semnalul nu

ajunge la noi, ecranat de munți, avem o ninsoare neclara și cețoasă de
bruiaj electronic. Când semnalul ajunge la noi, abia atunci începe
adevărata provocare: să dai pe ecran ceva mai bun decât ninsoarea. Peter
Jennings a topit ninsoarea cu căldură, inteligență și grație.

Dacă Peter îți era prieten, îl interesa cum îți merge. Se asigura că ești la
curent cu lucrurile care îți puteau afecta viața. Așa simțeau zeci de
milioane de oameni care nu l-au cunoscut niciodată.

Cred că atâta lume avea o as fel de reacțiefață de el datfiind că Peter era o

persoană autentică. Era cine era, chiar dacă era simidtan în midtefeluri.
Era complex și totodată simplu. Informat și curios. Bun și dur. Toate
simultan.

Era delicat, și totuși era direct. Odată, după o cină la noi acasă, a rămas
după ce au plecat ceilalți și a spălat vasele cu noi. Nu l-am putut convinge
că nu e nevoie. A facut-o natural șifără tam-tam; cu grație. Apoi s-a întors
spre mine în timp ce ștergea o farfurie și mi-a spus: „Acum, c-a plecat toată
lumea, în locul tău, aș duce vinul înapoi de unde L-am luat. E cam
răsuflat.“ Delicat și totuși direct.

Era curajos și independent, și totuși îi păsa de soarta celor fără adăpost,

flămânzi și excluși, de parcă era de la sine înțeles că e responsabilitatea lui
să dea o mână de ajutor.

Nu ținea niciodată predici. De fapt, nu am știut niciodată cu adevărat care

erau convingerile lui politice, dar era entuziasmat de idei și moduri diferite
de a vedea lucrurile și era la fel de entuziasmat să transmită acele idei
celorlalți. Nu cred că am >

plecat vreodată de la el fără să-mi dea să citesc o carte.

Ultima carte pe care mi-a dat-o a fost un exemplar al Constituției Statelor

Unite. O ediție mică, de buzunar. A zis că o poartă cu el oriunde merge și
m-a rugat s-o port și eu și să citesc din ea ori de câte ori am de așteptat
undeva sau dispun de câteva minute libere. „Vei învăța multe", mi-a zis.

Am ținut-o pe noptieră. Dar, când Peter a plecat dintre noi, am începtit s-o
port cu mine, așa cum mi-a cerut.

Am scos cărticica din buzunar și am deschis-o.

Citeam din ea zilele astea și mi s-a oprit privirea asupra următoarei

propoziții:

ArticolulII, Secțiunea 2, Paragraful 3: „Președintele va avea puterea de a

face numiri pe toate locurile vacante care vor apărea pe durata în care
Senatul nu este în sesiune...rtl

M-am oprit și am meditat o clipă la această frază.

Acum există un loc vacant pe care nici un președinte, nimeni de pe glob nu

are puterea să-l umple. Vor veni alții și-i vor face treaba în mod excelent,
dar nimeni nu va înlocui omul unic care a fost Peter. Noi toți, din întreaga
țară, care l-am simțit ca pe un prieten de încredere am rămas acum doar cu
niște purici pe ecran.

1. Traducere de Cătălin Avramescu {Constituția Statelor Unite ale Americii,

Humanitas, București, 2010).

Dacă i-aș mai putea spune un singur lucru lui Peter, i-aș spune acel ultim
lucru pe care el ni l-a adresat nouă, tuturor, la ultima lui emisiune:

Aș spune: dragă prietene...

„Mulțumesc. Și noapte bună.“

Mi-am înfrânat emoția, am pus Constituția la loc în buzunar și am coborât

repede. Am ratat ce au spus ceilalți vorbitori, pentru că aveam doar câteva
minute Ia dispoziție ca să ajung la un post de radio care difuza în direct.
Știam că Peter m-ar fi înțeles. >

Ce să fac oare cu toate astea? Ce-mi spuneam mie însumi în acele

discursuri? Trei dintre prietenii mei, din întâmplare celebri, au murit în
același an, iar eu am vorbit despre fiecare în public. E adevărat că ceea ce
erau pentru restul lumii erau, în parte, și pentru mine, dar nu de acea parte
îmi era dor, nu după acea parte din ei tânjeam.

Viețile lor au contat pentru mine mai ales datorită unor clipe mărunte. Mi se
pare că acesta e sensul unei vieți: priveliștea unei prietene aplecate să caute
scoici împreună cu nepotul meu, un prieten care-mi atrage atenția că prea
mă iau în serios, alt prieten care mă învață trei note muzicale de apreciere a
plăcintei cu cartofi.

îl văd pe Ossie zâmbindu-mi. Suntem pe platoul de filmare a lui Purlie. Văd

bucata de plăcintă din mâna mea și-i simt gustul. Iar Ossie spune: „Uite
cum se face. Iei o mușcătură și apoi faci mmm, mmm, mmm.“ Fiecare sunet
este altă notă dintr-o gamă minoră, un șir de note care denotă plăcere.

Scot sunetele și — știți ce? Plăcinta are un gust mai bun. Asta-i varianta
scurtă de a spune ce-au însemnat pentru mine toți cei trei prieteni. I-au dat
plăcintei un gust mai bun.
CAPITOLUL 14
1

Unul dintre „cei trei mari" jurnaliști americani de televiziune (alături de

Tom Brokaw și Dan Rather) ai anilor 1980-2005; cu moartea sa și
retragerea celorlalți doi (în 2005) s-a încheiat o epocă importantă a
jurnalismului de televiziune din SUA. (N.t.)
Pe drumul bătătorit

— Măcar încearcă, spunea tata. Doar atât îți cer.

Era primăvară și verdele pal al frunzelor avea să se transforme curând în

preaplinul luxuriant al unei veri de libertate. Nu voiam să mi-o petrec într-o
clasă întunecoasă, învățând ceva ce n-aveam să folosesc niciodată. Știam că
tatăl meu își dorise în tinerețe să se facă doctor și eram aproape sigur că de
aceea mă îndemna să încerc medicina. Nu voiam nici o părticică din ea. Mă
cuprindea o depresie morbidă când mă gândeam că, în loc să-i fac pe
oameni să râdă, ar trebui să-mi petrec viața atingând oameni bolnavi și
uitându-mă la sânge. Dar m-a implorat să urmez un curs de vară de chimie
— o cerință obligatorie înainte de medicină — doar ca să văd dacă ar putea
să-mi placă, a zis.

Nu prea erau șanse să-mi placă. Scrisesem deja în liceu cu doi prieteni de-ai
mei o comedie muzicală și jucam unul din rolurile principale. Pusesem
ochii pe show business și gândul că porneam pe o cale care putea duce spre
sala de operație în loc de 46lh Street Theatre îmi dădea fiori.

Și, în plus, mă gândeam, nu mă interesează chestiile astea. Vreau să fiu

artist. Nu mi-am dat seama atunci, dar dădeam cu piciorul la ceva ce până
la urmă aș fi dorit să învăț.

în copilărie îmi plăcea la nebunie știința. Eram un inventator amator.

Făceam mereu experimente; încercam întotdeauna să-mi dau seama cum
ajung lucrurile așa cum sunt. Cotrobăiam prin garajul câte unui vecin,
căutând bare de metal și motorașe electrice cu care puteam să-mi
construiesc invențiile. Apoi am început liceul — nu cu mult înainte ca C.P.
Snow să-și țină la Cambridge prelegerea despre cele două culturi: cultura
artei și cultura științei. A povestit cum cele două s-au distanțat și au ajuns să
nu mai știe nimic una de cealaltă.

Nu știam pe atunci, dar Snow mă descria pe mine. în liceu, am început să

cred că dacă iubeai arta nu puteai iubi știința. La scurt timp după ce am
hotărât să devin artist, am început să mă îndepărtez de știință. în facultate,
am fost gata să mă îndrăgostesc de poeții romantici. Romanticilor nu le
plăcea să câștige și să cheltuiască, și narcisele îi faceau să cadă în extaz. Pe
deasupra, nu aveau încredere în știință. Li se părea că știința mărunțește
totul, punând lucrurile în ecuații; ciopârțește natura și o ucide.

Și mie mi se părea la fel și nu voiam să-mi petrec vara învățând chimie. Dar
tatăl meu îmi ceruse umil să iau măcar în considerare această opțiune și nu-
1 puteam refuza.

într-o zi, la începutul verii, am ieșit din căldura soarelui și am intrat într-un
amfiteatru imens dintr-o clădire gotică, aflată în campusul Universității
Fordham, în Bronx. Am intrat prin spate și, în timp ce ochii mi se adaptau
la lumina chioară, am văzut rânduri de scaune care coborau în semicerc spre
o platformă unde un profesor slab a început să îndruge cuvinte pe care nu le
înțelegeam. Arăta la tablă. „Ce configurație are?“ striga. Lumea spunea cu
voce tare numere, iar el mâzgălea înverșunat și neinteligibil cu creta.
Singura dată când auzisem până atunci cuvântul configurație fusese în
legătură cu planetele. Dacă nu nimerisem cumva din greșeală la un curs de
vară de astronomie, însemna că urma să am o problemă de vocabular.
Ajunsesem la timp, dar toți păreau să fie cumva în mijlocul a ceva. Termeni
absconși mă bombardau ca niște proiectile într-un atac aerian. N-aveam nici
cea mai vagă idee despre ce vorbea profesorul. Abia am priceput că
moleculele erau făcute din atomi care erau cumva legați între ei. Habar n-
aveam că era vorba și de electroni. Speriat că așa avea să arate tot restul
vieții mele, m-am hotărât să fac tot posibilul să nu trec cursul. De fapt, nici
nu trebuia să mă străduiesc prea tare. Am picat examenul final cu brio. Tatăl
meu, în felul lui delicat, a primit vestea fără să pară dezamăgit.

— Păi măcar ai încercat, a zis.

Dar nu încercasem.

De atunci mi-am dorit de multe ori să fi fost în stare să re-conciliez

separarea culturală a lui Snow pe când eram tânăr și să învăț limbajul
chimiei și al matematicii, prin care putem ajunge cât de aproape se poate
ajunge de limbajul naturii. Nu am facut-o niciodată. Mi-am recăpătat
curiozitatea tinerească și am încercat să aflu mai multe despre ceea ce
descriau aceste limbaje, dar era un demers hazardat. Faptul că unsprezece
ani am intervievat oameni de știință pentru Scientific American Frontiers
m-a apropiat de înțelegerea felului în care gândesc ei. Și totuși, mare parte a
limbajului și multe din conceptele științei îmi erau străine, așa cum sunt
pentru majoritatea. De-a lungul secolelor, după modelul translației
continentelor, ținutul științei și cel al științelor umaniste, unite cândva într-
un Eden numit Pangaea, s-au separat și și-au dezvoltat propria floră și
faună, devenind căminul unor specii de gândire străine una de alta. Dacă
odinioară cei interesați de științele umaniste se puteau amesteca în voie cu
cei interesați de restul naturii, acum ne separă un ocean de înstrăinare.

Am fost acaparat de această idee și în scurt timp a devenit un fel de hobby.

De fiecare dată când mi se cerea să vorbesc în fata unui grup de oameni de
știință, îi rugam să găsească metode de a trage cumva din nou unul spre
celălalt cele două continente. Intr-un fel, era un hobby ciudat pentru cineva
care a obținut doar zece puncte la examenul final de chimie, dar, dacă te
gândești, nu există exemplificare mai bună a problemei.

La cincizeci și cinci de ani după ce am intrat șovăitor în amfiteatrul

întunecat din Bronx, pășeam pe aleea de la intrarea în Universitatea
Rockefeller din partea de Est a New Yorkului, pentru a ține unul dintre
acele discursuri care nu erau de nasul meu, și eram din nou la fel de
entuziasmat pe cât eram de speriat.

Paul Nurse, rectorul Universității Rockefeller, a ieșit să mă întâmpine și să

mă îmbrățișeze de bun-venit. Paul este laureat al unui Premiu Nobel în
psihologie/medicină și una dintre acele rare persoane care știu cum gândesc
oamenii de știință și cum gândește restul oamenilor și poate vorbi ambele
limbaje cu stil și umor. Paul m-a prezentat cu căldură audienței, dar, când
m-am ridicat să vorbesc, eram puțin prea conștient că nu era singurul
laureat Nobel din public și că eram și mai depășit de situație decât de
obicei. Rescrisesem cu anxietate discursul până în ultima clipă și nu
avusesem timp să-l citesc cu voce tare nici măcar o dată. De obicei mă
strecor în toaleta bărbaților înaintea unui discurs, stau >

într-o cabină și încerc să spun rapid o parte cât mai mare din text din
memorie, dar acum era prea târziu pentru așa ceva. în timp ce vorbeam, am
observat că mă cuprinsese o panică ușoară care-mi producea o mică
bâlbâială, dar speram să fie luată drept o spontaneitate fermecătoare.
Bineînțeles că a părut o bâlbâială. Era cam ca neliniștea pe care o simțim
majoritatea când ne ciocnim de știință — o întâlnire pândită adesea de toate
capcanele unui randevu orb. Exact despre asta aveam să vorbesc.

Gândiți-vă — im randevu orb: o întrevedere stabilită între doi străini cu

așteptări minime și neliniști maxime. O să rămân cu această persoană pe cap
toată noaptea? Oare ar fi trebuit să-mi pun un prieten să sune că bunica e la
urgență? Și, în același timp, poate că se gândesc: Dar dacă este persoana
care-mi va salva viața? Aceeași speranță falsă, aceeași prudență și neliniște
ca atunci când cineva se întâlnește scurt, în treacăt, cu știința.

E bine știut că randevuurile oarbe se sfârșesc uneori dezastruos, și tot așa

se întâmplă cu întâlnirile noastre neliniștite cu știința.

In 1991, în Texas s-a început construcția unui tunel circular lat de trei metil
și jumătate și lung de o sută de kilometri. In acest tunel urmau să se
instaleze o serie de magneți foarte puternici, de câteva tone fiecare.
Magneții aveau să accelereze protoni la o viteză din ce în ce mai mare,
până când aceasta se apropia foarte mult de viteza luminii. Apoi protonii
aveau să se izbească unii de alții, creând particule temporare din care
multe nu mai fuseseră observate înainte. Urma să fie cel mai mare și mai
sofisticat accelerator de particule construit vreodată și urma să facem
progrese însemnate în descoperirea originii materiei. Urma să înțelegem
realitatea cum n-o mai facuserăm până atunci. Congresul a luat în calcul
acest lucru, și bineînțeles că membrii lui înțeleg deja realitatea așa cum
nimeni nu a mai înțeles-o vreodată. După ce au cheltuit aproape două
miliarde de dolari pe accelerator, au anulat proiectul, pentru că ar fi putut
să coste iinspre-zece miliarde, și ei considerau căe o sumă prea mare
pentru niște cunoștințe lipsite de orice aplicație practică. Senatorul Dale
Bumpers a spus: „Ar fi frumos să cunoaștem originea materiei, dar ar fi și
mai frumos să avem un buget echilibrat.“

Intr-un fel sau altul, cercetarea pură duce aproape întotdeauna la rezultate
practice, dar la început cunoștințele noi par deseori neînsemnate; un lux.

Nu am progresat foarte mult din 1745, când Pi eter van Musschenbroek din
orașul Leiden a inventat butelia de Leyda și a înmagazinat în ea mari
cantități de sarcină electrică. Pentru cei mai mulți a fost o noutate. Iar
peste câțiva ani, Benjamin Franklin a captat fulgerul printr-o sârmă, pe un
zmeu de mătase, în timpul unei furtuni, și l-a stocat într-o butelie de Leyda.
Toți au fost uluiți de acestfenomen fascinant, electricitatea, dar credeau că
este în mare măsură un truc ieftin, de salon. Nu știau pe atunci că marele
truc avea să fie, în viitor, micuța cutie din salon care va aduce cele mai
îndepărtate ținuturi la tine în casă, iar liderii lumii se vor ridica și vor
cădea după cum se vor prezenta în acea cutie nu mai mare decât o butelie
de Leyda.

Și iată ce soartă a avut superacceleratorul superconductor1. Spațiul a

rămas vacant de când s-a anulat proiectul. Dar tot mai există tunelul
subteran. în luna august, o firmă din Dallas numită Collider Data Center a
început să-l închirieze ca spațiu pentru stocarea de date de calculator.

Cercul uriaș din pământ va găzdui discuri magnetice cu dosare de

contabilitate vechi stocate pe ele, în loc de magneți gigantici care să
accelereze protoni până aproape de viteza luminii și să-i ciocnească pentru
a produce explozii de noi cunoștințe. Moartea posibilului stă în mâinile
practicului.

Există multe exemple de șanse ratate și chiar de adevărate dezastre cauzate

de lipsa unei bune comunicări a științei.

La Rockefeller am menționat devastarea produsă în 2004 de tsunamiul din

Oceanul Indian. Oamenii de pe coastele Oceanului Indian nu fuseseră
instruiri de articole din ziare sau de emisiuni radio asupra pericolului
reprezentat de un tsunami. Nu erau conștienți de importanța unui semn
prevestitor precum retragerea rapidă a mării. Au existat oameni care au stat
și au privit valul năvălind, complet neștiutori că văd un zid al morții. Peste
două sute de mii de oameni au dispărut: majoritatea puteau fi salvați dacă ar
fi fost pus la punct din timp un sistem de avertizare.

Dar cred că cel mai mare dezastru de comunicare a științei ar putea fi

încălzirea globală; iar prob Ion a nu este atât înțelegerea fenomenului de
către oameni, cât însăși capacitatea lor de a-l înțelege. Încă nu pricepem
mare lucru din modul de funcționare a științei. Când cercetarea contrazice
o descoperire anterioară, parcă oamenii de știință nu s-ar putea hotărî.
Evaluarea colegială aduce a ceartă. Nu prea înțelegem că evaluarea unui
fapt real nu este același lucru cu însușirea unei convingeri. Cineva mi-a
spus odată că el crede în teoria haosului. N-am prea înțeles ce voia să zică,
dar, aparent, credea că se poate accepta ceva sau nu, în funcție de ce
impresie îți lasă; de cum ți se pare.

Atâta timp cât majoritatea nu înțelege cum gândesc oamenii de știință,

politicienii care-și urmăresc propriile interese pot eticheta munca unor
cercetători respectați drept „gunoi științific". Cum i-am putea ajuta pe
oameni să facă diferența dintre gunoiul științific și gunoiul politici

Poate că nu va fi așa de rău. Poate că încălzirea globală nu se va dovedi un

dezastru mai mare decât toate dezastrele cu care ne-am confruntat de când
existăm pe planetă. Am trecutprinți-o scurtă eră glaciară; poate că vom
supraviețui și unei ere de mari extincții.

Dar chiar daca nu va fi nici pe departe așa de rău — chiar dacă nu va

trebui să ne confruntăm decât cu oceanele lumii care înaintează puțin pe
uscat și alungă oamenii din case—, impactul economic va fi imens.

Zece la sută din populația de pe glob trăiește lângă ocean, la o altitudine

de mai puțin de zece metri deasupra nivelului mării. In cazul în care calota
glaciară a Groenlandei s-ar topi, se estimează că oceanele ar crește cu
peste șase metri. Chiar și o creștere de un metru ar inunda orașe de-a
lungul țărmului estic al SUA. O creștere de doi metri ar acoperi cu apă
mare parte din Florida. Toate acestea par atât de catastrofale, încât este
aproape imposibil să le auzi fără să-ți spui în gând: Nu se poate. Cineva
trebuie să verifice aceste cifre. Exact asta aș vrea să convingem publicul să
facă: să verifice cifrele. Aruncăm zaruri într-un joc în care miza e casa și
căminul nostru și habar n-avem care sunt sorții de izbândă.

Trebuie să depășim acest randevu orb. Nu ne putem excomunica din știință

— trebuie nu numai să-i facem pe oameni conștienți de dezastrele naturale,
ci și să împiedicăm catastrofa și mai mare a morții cunoașterii înseși.

în timp ce știința se apropie de cele mai înalte piscuri hima-laiene ale

înțelegerii științifice, jos, în văi, trăim în sânul celui mai extins grup din
întreaga istorie a omenirii care crede în magie. Așa cum a atras atenția un
astronom, există câte un articol zilnic, în aproape fiecare ziar, despre
astrologie, și doar din când în când un articol despre astronomie.

Gândirea critică și respectul pentru lucrurile verificate par să scadă.

Poate vă amintiți că acum vreun an Nicholas Kristof a relatat în The New

York Times că un sondaj de opinie realizat de Organizația Gallup arăta că
patruzeci și opt la sută din americani cred în creaționism și doar douăzeci
și opt la sută în evoluționism

(majoritatea celor rămași nu sunt siguri sau înclină spre crea-ționism)... Tot
Kristofa afirmat că este de două ori mai probabil ca americanii să creadă
în diavol decât în evoluție. Șaizeci și opt la sută cred în diavol și douăzeci și
opt la sută în evoluție.

Ce ziceți de asta: dacă intrațipe www.afterlifetclegrams.com, veți citi

această ofertă atrăgătoare:

„In schimbul unei donații de cinci dolari pe cuvânt (minimum cinci

cuvinte), le putem trimite telegrame celor care au trecut pe lumea
cealaltă.“Treaba asta se realizează cu ajutorul unor voluntari bolnavi în
fază terminală, care memorează telegramele înainte de a muri și le livrează
după ce au murit.

Avem treabă, nu glumă.

Sigur că lucrurile durează de ceva vreme. Din vremea când tehnologia

începuse să înflorească și luddiții se treziseră la viață, cutreierând
ținuturile ca o trupă de zombi și zdrobind războaiele de țesut—din vremea
când poeții, beți de romantism, spuneau că știința este rece și oarbă în fața
poeziei naturii —, scena era deja aranjată și decorul montat pentru o piesă
tragică. Arta și știința, care până atunci se iubiseră, aveau să devină
dușmane.

Au trecut aproape cincizeci de ani de când C.P. Snow a observat această

fisură din mintea noastră culturală. Și în multe feluri ea este încă prezentă,
ca și cum corpul calos care unește cele două emisfere a fost tăiat șifiecare
parte vorbește o limbă pe care cealaltă n-o poate înțelegefără traducător.
Aș vrea să facem cele două emisfere să comunice din nou. Vreau să văd cei
doi iubiți reuniți. Erau facuți unulpentru celălalt.

Așadar, ce putem face?

Mi-am petrecut viața încercând să fiu artist, așa că abordarea mea poate
părea puțin deplasată.

Singurul avantaj pe care l-am avut în acea seară la Universitatea

Rockefeller a fost că nu eram deloc în elementul meu.

Puteam aborda problema dintr-un unghi la care ei nu se gândiseră, poate,

niciodată.

Iată ce cred că trebuie să facem ca să depășim randevuul nostru orb cu

știința: cred că trebuie să parcurgem cele trei etape ale iubirii.

Lumea tot încearcă de două sau trei mii de ani să contureze etapele iubirii.
Unii susțin că există opt etape ale iubirii; alții spun că șase. Eu zic că sunt
trei, pentru că e mai ușor de reținut. lată-le:

Prima etapă a iubirii este dorința. Asta e cu siguranță ușor de reținut.

A doua etapă este dragostea oarbă.

Iar a treia etapă este dăruirea.

Senzația de dorință este ceea ce se întâmplă în timpul rande-vuului orb,

dacă acesta are cât de cât succes.

Este atracția simplă, animală, de creier reptilian. Sunt genele noastre care
ne spun că vor să trăiască veșnic. Poate că exagerez puțin, dar când auzim
prima oară niște știri despre știință aed că avem o reacție asemănătoare:
ochii ni se măresc de plăcere, pulsul ni se accelerează, simțim că cineva are
să ne spună ceva ce ne-ar putea face un pic mai deștepți sau ne-ar putea da
un mic impuls de supraviețuire. Ascultăm încă o clipă, cu ochii țintă la
sursa bonificației noastre. Ca și în cazul obiectului dorinței, genele ne spun
că vor să trăiască veșnic, iar acesta e doar un alt mod de a o face.
Da, pentru ca acest fel de atracție să aibă loc între oameni la un randevu
orb—și, prin analogie, între public și știință -, trebuie să intre în joc o
dinamică interesantă. Cercetătorii au descoperit că această atracție poate
avea loc în primele minute ale unei întâlniri și nu contează atât de mult ce
spunem, cât felul în care ne prezentăm. Limbajid corpului și tonul vocii
explică nouăzeci și trei la sută din atracție. Ceea ce spunem contează doar
șapte la sută.

Am început să înțeleg acest lucru când am începiit să intervievez oameni de

știință la Scientifle American Frontiers. în cei unsprezece ani în care am
făcut emisiunea, am vorbit cu sute de oameni de știință. Am descoperit că
cercetările lor au devenit clare—și interesante pentru publicul
neprofesionist — în măsura în care îi puteam opri să adopte stilul
academic. Îmi aduc aminte de un interviu cu un om de știință din Boston —
o femeie atrăgătoare, a cărei m uncă de cercetare era fascinantă.
Devenisem foarte curios și tot puneam întrebări la care ea începea să
răspundă ca într-o conversație, iar apoi, probabilpentru că își dădea seama
că nu facea parte din tipul ei obișnuit de discurs, nu mă mai privea și se
întorcea spre camera de filmat, cufundându-se în stilul standard de
prelegere. Vocea i se schimba, chipul i se schimba, vocabularul i se
schimba. Devenea aproape instantaneu neinteligibilă. încercam s-o readuc
în fața mea pnntr-o manifestarepasionată de curiozitate. Și imediat ce se
întorcea spre mine, întreaga ei ființă redevenea umană și caldă. Asta s-a
întâmplat de două sau de trei oii de-a lungul discuției noastre și de fiecare
dată diferența era izbitoare.

Fusese unul dintre principalele motive pentru care emisiunea avusese

succes: le permiteam oamenilor de știință să vorbească cu vocea lor. Aveau
calitatea și căldura umanității. Nu păreau zei din Olimp. Păreau oameni,
doar că foarte, foarte deștepți.

Căldura umană, cred, este vitală în stabilirea unei atracții imediate. Dar
aceasta e doar prima etapă a iubirii.

Pentru a depăși dorința, care tinde să fie ceva trecător, trebuie să avansăm
la etapa următoare: iubirea oarbă.
Aici intervine emoția. Pentru ca oamenii să-și amintească ce aud, trebuie
să le fie stârnită emoția. Studiile au arătat că emoția neface să ne amintim,
și cred că ne ajută de asemenea să fim atenți.

Dacă este spusă bine, povestea științei poate nu numai să ne stârnească

emoții, dar să fie și o superbă poveste polițistă. Efascinant să afii despre o
descoperire importantă sub forma unui mister căruia i se caută soluția.
Cred că de prea multe ori aflăm rezultatele cercetării, nu și drama căutării
înseși. Vă rog, nu vă treceți sub tăcere greșelile. Ele sunt partea cea mai
dramatică din poveste. Invitați-ne să rezolvăm puzzle-ulalături de voi, cu
toate urcușurile și coborâșurile lui emoționale.

Și dați-ne contextul. Spuneți-ne de ce a fost nevoie de această descoperire

importantă. Ce au încercat alții? De ce nu au reușit? Ce ați încercat voi de-
a lungul drumului? Cum ați greșit și cum ați reușit? Nu escamotați
fundăturile și greșelile. Nouă ni se par fascinante. Ele transformă ceea ce
faceți într-un act uman.

Și m-am gândit la profesorul meu de acum o jumătate de secol, din văgăuna

acelui amfiteatru, cum încerca din răsputeri să ne bage-n cap cu tolcerul
partea cea grea a științei. Poate că îi ceream prea mult având impresia că
poate face ca legăturile și valențele chimice să devină la fel de emoționale
precum chimia dintre Bogart și Bergman în Casablanca.

Știința e greu de înțeles și, e limpede, nu poate fi asimilată în întregime prin

niște povești interesante.

Există termeni tehnici care trebuie înțeleși și care trebuie prezentați cu o

anume sensibilitate față de mintea care încearcă să-ipătrundă. Pe când
eram copil, la vreo nouă ani, am stat și m-am uitat la o flacără o oră
întreagă. Mă întrebam ce este. Era prea fierbinte s-o atingi și, chiar dacă ai
fi putut, nu avea corp, nici greutate. Am întrebat-o pe profesoară și mi-a
spus: „Este oxidare. “Aha, am zis eu. Oxidare. Nu voiam s-o jignesc, dar
mi s-a părut cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată. Nu aveam
nevoie de alt nume pentru flacără; voiam să știu ce este.. Voiam să știu în
cei mai simpli termeni ce se petrecea la capătul înmânăm. Aveam nevoie ca
profesoara să înțeleagă unde mă aflam, în mintea mea.
Asta ne aduce la a treia etapă a iubirii: dăruirea. Aș spune că esența
dăruirii este să găsești adevărata valoare în cealaltă persoană. Nu simpla
atracție din dorință sau un interes întâmplător; nu fanteziile iubirii oarbe
care-ți sucesc capul ci, mai degrabă, faptul că amândoi găsesc o valoare
adevărată și profundă în celălalt. Aceasta e probabil singura etapă a iubirii
în care chiar trebuie să asculți cealaltă persoană. Și, de aceea, atunci
înțelegi ce se întâmplă în mintea celuilalt.

Cred că ascultătorulpoate înțelege partea grea a științei în mod critic și cu

inteligență dacă îi este prezentată deopotrivă personal și precis. Cred că
acest lucru e posibil atâta timp cât nu uităm că scopul nu este
simplificarea; scopul este claritatea.

Da Vinci a spus: „Simplitatea este forma supremă a sofisticăm. " Dar sigur
că ar trebui să ne asigurăm că nu redăm o imagine falsă prin
suprasimplificare. Einstein spunea foarte bine: „Fă totul cât de simplu se
poate, dar nu mai simplu.“

Pe de altă parte, Marele Al—așa îi spunea un astronom pe care l-am

intervievat lui Einstein — Marele Al n-ar trebui să fie creditat pe de-a-
ntregulîn privința metaforelor. Reporterii îlhărțuiau cândva să le explice ce
e relativitatea, și el, exasperat, a dat până la urmă o declarație, pe care
secretara lui urma să le-o transmită. A spus:

„ O oră cu o fată frumoasă pe o bancă în parc trece ca un minut, dar un

minut pe un cuptor încins pare o oră. “

Explicația asta are cu siguranță de-a face cu simplitatea — și bănuiesc că e

în mare măsură adevărată —, dar am sentimentul ciudat că nu e genul de
descoperire pentru care i-au dat Premiul Nobel.

Așadar, dacă Marele Einstein se putea simțifrustrat câteodată, și atunci

suprasimplifica, nouă, celorlalți, cu siguranță nu ni se va părea ușor s-o
facem. Există niște probleme serioase în încercarea de clarificare a științei.
De exemplu, cred că va fi cu atât mai plină de viață cu cât este mai
personală... și dacă este explicată chiar cu cuvintele omului de știință, cu
atât mai bine. Dar, într-o anumită măsură, acest lucru este împotriva înseși
naturii științei: cultul personalității — toată lumea e de acord - nu trebuie
să primeze asupra faptelor. Cred că este unul dintre motivele pentru care
anumiți oameni de știință înclină să-i considere ceva mai puțin științifici pe
acei colegi care dobândesc o mare popularitate.

Dar eu cred că în prezentarea științei, dacă poți păstra un echilibru între

energia personală și rigoarea științifică, poți realiza mai multe lucruri
deodată: poți face munca omului de știință mai accesibilă și poți ajuta ca
știința însăși să fie văzută drept acel lucru fascinant, amuzant și uman care
este. Orice puști deștept o poate vedea ca pe un lucru posibil de obținut.
Puteți chiar prezenta multor oameni un mod cu totul nou de gândire — unul
bazat pe fapte, nu pe opinii și magie.

Dar, pentru asta, trebuie să fim conștienți de ceea ce se petrece în capul

ascultătorului.

Sunt sigur că astaface orice profesor bun. Și eufac ceva de genul acesta în
munca mea. Probabil că toți cei care stau în fața unui public trebuie să
învețe să fie conștienți de ceea ce se întâmplă în mintea ascultătorului.
Când scriu, cândjoc sau pur și simplu când povestesc ceva amuzant, încerc
tot timpul să stabilesc așteptări în mintea publicului. Iar apoi încurc toate
aceste așteptări și, în final, le rezolv într-un mod plăcut.

E ca și anecdota cu cuplul în vârstă care a mers la tribunal să obțină

divorțul. Iar judecătorulpur și simplu nu putea să înțeleagă de ce
divorțează. I-a spus bărbatului:„Aveți nouăzeci și opt de ani, soția
dumneavoastră are nouăzeci și șase. Sunteți căsătoriți de șaptezeci de ani.
De ce vreți să mai divorțați acum?" La care bărbatul a răspuns: „Păi până
acum am așteptat să moară copiii.“

Daca urmăriți ceea ce ați gândit auzind această povestioară de doi bani,
veți vedea că are aproape aceeași structură ca Oedip Rege.

Chiar așa.

Cineva încearcă să înțeleagă ceva. De ce vreți să divorțați? Nu are nici un

sens. Ne identificăm cu cel care întreabă. Uite cât timp ați așteptat. Suntem
de acord. Cerem cu insistență un răspuns împreună cu judecătorul Apoi
soțiil răspunde, iar răspunsul este în egală măsură inevitabil și
surprinzător De îndată ce-l spune, privim în urmă și ne dăm seama că
durata căsătoriei lor a fost factorul decisiv. Intr-un mariaj așa de lung, se
întâmplă anumite lucruri, au loc conversații, sunt luate decizii care nu s-ar
fi luat într-un mariaj cu o durată obișnuită. Suntem conduși pe un drum
care se întoarce rapid și în mod surprinzător asupra lui însuși. In mintea
noastră s-a stabilit o anumită așteptare care apoi a. fost rezolvată într-un
mod neașteptat.

In Oedip Rege, orașul este blestemat, iar Oedip trebuie să afle cine este
răspunzător. Cu ani în urmă, avusese o dispută pe un drum îngust cu un
bărbat care mergea în direcția opusă și, în pripă, îl ucisese. Se dovedește că
bărbatul era chiar tatăl lui. Surpriza este că Oedip însuși este vinovatul pe
care-l căuta. In cazul cuplului în vârstă, surpriza este că au așteptat să le
moară copiii. Una este tragică și alta e amuzantă, dar cred că cele mai
multe povești bune conțin acest joc al așteptărilor.

Nu oricine are acest dar în modfiresc, dar el poate fi dobândit prin

învățătură sistematică.

Cuvântul sistematic este extrem de important în toate acestea. O bună

comunicare poate fi învățată. Dar pentru ca ea să aibă un efect durabil —
ca să devină intrinsecă acelui om — cred că trebuie predată sistematic și în
timp.

Iată modelul. In domeniul meu, acum o sută de ani, în Rusia, Konstantin

Stanislavski a demonstrat că arta actoriei poate fi predată sistematic. A
numit-o Sistemul, iar mai târziu, în versiunea americană, a fost redenumită
Metoda. Până atunci, actoria era un proces misterios în care numai puținii
talentați puteau străluci. Stanislavski nu a focut din fiecare student un
geniu, dar a descoperit că-i putea ridica pe mulți la un standard mai înalt
de competență. Nu însemna că niște oameni obișnuiți, aleși la întâmplare,
deveneau genii. Dar până și persoanele cu un talent minimal puteau deveni
niște profesioniști. Nivelul tuturor a crescut simțitor. Iar geniile încă ieșeau
în evidență. Prin studiu, puteai deveni competent. Cred că acest model ar
putea fi folosit pentru a inspira un curs de învățare a comunicării adresat
oamenilor de știință. Insă trebuie să aibă loc în timp; nu poate fi un curs
intensiv de câteva ore sau câteva săptămâni.
Mi-ar plăcea să văd oameni de știință care învață arta de a comunica de-a
lungul educației lor științifice; toate formele de comunicare — scrisă și
verbală. Dar nu mă refer ta un curs intensiv care să-i învețe cum să emită
unități de sunet. Mă refer la dezvoltarea capacității oamenilor de știință de
a vorbi precis despre munca lor, însă într-un modpersonal, viu, care să facă
mințile ascultătorilor să se aprindă de plăcere și entuziasm.

îmi dau seama că știința este o serie infinit de vastă și de dificilă de

subiecte de predat și sunt sigur că nu prea este spațiu acum în programă
pentru a introduce toată știința de care au nevoie studenții. Deci cum să se
mai strecoare înăuntru și comunicarea? E o obiecție importantă. Uitați-vă
la ineficiențele din sistemul pe care-l avem acum. N-ar merge mult mai bine
și mai repede lucrurile dacă studenții ar fi învățați de către absolvenții care
au fost instruiri la rândul lor în arta comunicării?

Problema în prezent este că numai persoanele cu un talent natural de a

vorbi se evidențiază ca buni comunicatori. Am

------------ SENSUL VIEȚ II INTR-UN PAHAR CU APA acceptat an sistem în care

oamenii de știință sunt instruiri cu rigurozitate în știință, dar comunicarea
științei a fost lăsată în totalitate la voia întâmplării.

Și nu doar talentul de a vorbi va face știința mai vie pentru noi. Ci talentul
de a lăsa să iasă la iveală ceea ce ești în interior, adevărata ta persoană:
de a exprima nu doar ceea ce știi, ci și ceea ce ești. Acest lucru nu va
diminua știința, grea, însă poate fi aproape suficient pentru a o face clară și
accesibilă.

Când le-am vorbit absolvenților de la Caltech, i-am rugat să-și dedice o

parte importantă din viață ca să descopere cum să ne împărtășească nouă,
celorlalți, dragostea de știință. In această seară, le cer oamenilor de știință
prezenți aici același lucru.

Fiți personali cu știința; treziți-ne dorința pentru ea. Spuneți-ne o poveste și

faceți-ne inimile să bată mai repede.

Să ne ascultăm reciproc, să ne dăruim unul celuilalt.

Să ne îndrăgostim.

După discurs, în timp ce mergeam să luăm cina acasă la rectorul Paul

Nurse, acesta mi-a spus că îl interesa de ceva vreme chestiunea în discuție.
A spus că în Anglia condusese, timp de câțiva ani, programe de educație
pentru a-i ajuta pe oamenii de știință să-și perfecționeze calitățile de
comunicare, iar la unul dintre programe invitase și actori care să lucreze cu
ei. Știam că Paul are talentul înnăscut de a tine trează atentia unei au-diențe,
dar acum vedeam că este și metodic. Lucrase sistematic, exact cum se face
în știință.

Cu cincizeci de ani în urmă, crezusem că nu pot sta în acel amfiteatru

întunecos dacă voiam să fiu actor. Dar Paul adusese actori în amfiteatru.
Restabilea legătura dintre emisfere. împingea continentele înapoi unul spre
celălalt.

A trecut ceva vreme până să înțeleg ce-mi spuneam mie însumi în acel
discurs: îmi spuneam să ascult. Le ceream oame-

nilor dc știință să asculte ce gândea publicul, dar de fapt îmi spuneam și mie
să ascult. Să nu cred că interesele mele momentane defineau tot ce exista
pentru mine. Să ies din mine însumi și să pătrund în ceea ce se afla în
mintea celorlalți, indiferent cât dc ciudat părea. Să descopăr ce era
interesant și valoros în ei, cei străini de mine.

Acum înțelegeam că tatăl meu nu-mi cerea să-i urmez visul, ci să-l găsesc
pe al meu și să nu mă limitez doar la ceea ce mă interesa atunci.

Să ne confruntăm cu tații noștri, la fel ca Oedip pe drumul îngust, este un

mod de a păși în maturitate, iar eu îl dădusem pe tatăl meu la o parte. II
subestimasem. II socotisem un actor înfumurat și cu puține interese. De
fapt, era curios și studios într-un fel. Când ne-am mutat la țară, era fascinat
de pământ și a cerut prin poștă prospecte de la ministerul agriculturii.
Noaptea le studia și ziua sădea măslini. Studiase la liceul Stuyvesant din
Manhattan, unde, ca să intri, trebuia să fii bun la matematică. Mi-a spus
deseori că avea drept carte preferară un volum despre oamenii de știință
care descoperiseră microbii, îl interesau lucruri din afara lui, dar eu nu le-
am dat atenție. Poate că a fost înfumurat, dar nu facea nici pe departe pe
grozavul cu curiozitatea lui cum faceam eu cu a mea; iar eu am luat asta
drept lipsă de interes. Am interpretat greșit blândețea lui, socotind-o
pasivitate. Cum putea să mă stimuleze să-mi găsesc propriul drum dacă
insista s-o iau într-o anumită direcție? Mi-a dat libertatea să-mi descopăr
singur direcția. în același fel m-a învățat să joc în scheciurile de varieteu pe
care le faceam împreună: „Repetă replica de câteva ori. De câte ori crezi tu
că e necesar. De obicei de trei ori ajunge, dar fa cum crezi.“ Și în același fel
m-a îndreptat spre cursul de chimie: „Măcar încearcă", mi-a zis.

Insistând cu blândețe să explorez, i-a dat vieții mele un sens la care cred că
nici unul din noi nu se aștepta. Poate că nu am reacționat chiar imediat, dar
până la urmă am facut-o, și asta mi-a dat curajul să merg în locuri care mă
sperie, dar în care găsesc bucurie și aventură. M-am trezit că merg unde
voia el să merg: spre toate lucrurile care m-ar putea interesa, dacă le-aș
îngădui.

La mult timp după ce drumurile ni s-au despărțit, l-am întâlnit din nou pe
tatăl meu pe drum - și, de data asta, l-am lăsat să treacă.

_________CAPITOLUL 15_________
1

Superconducting Super Collider (SSC) a fost numele oficial al

acceleratorului din Texas, rămas într-un stadiu incipient de construcție. (Ntl)
Celebritatea și neajunsurile ei

Pe când jucam în serialul M*A*S*H, s-a făcut un sondaj în rândul elevilor

și rezultatul cutremurător a fost că recunoșteau mai ușor chipul meu decât
pe cel al lui Abraham Lincoln. Lincoln - omul care a eliberat sclavii, care a
scris discursul de la Gettysburg, al cărui chip este pe moneda de un penny;
dacă ar fi putut apărea săptămânal la televizor în orele de vârf, ar fi fost
cineva.

O delegație de la revista care a realizat sondajul a venit pe platou, mi-a

făcut o poză și am luat masa împreună într-un cort din munții Malibu, unde
filmam scenele exterioare. S-a râs și s-a glumit mult. Membrii delegației
erau încântați să se afle pe platoul unui serial popular și cred că se așteptau
să fiu și eu încântat că mutra mea e atât de cunoscută. Eram uimit, dar și
puțin stingherit. Acea după-amiază a surprins tot ce crede lumea despre
celebritate. Nu o înțelegem. Chicotim când vine vorba de ea, chiar și când
ne afectează în nenumărate feluri. Dar ce este exact? Treizeci de ani mai
târziu, mă gândeam iar la ea în toiul nopții.

Nu puteam dormi. M-am trezit de trei ori în timpul nopții ca să mă așez la

calculator și să corectez câte un cuvânt sau să îndrept vreo metaforă
încâlcită. In ziua următoare trebuia să tin unul dintre acele discursuri care
nu erau de nasul meu. Prietenul meu Mike, psihanalistul, mă întrebase dacă
vreau să țin un discurs la spitalul lui. La început am zis nu, apoi m-am
gândit că poate chiar aveam despre ce să vorbesc. Mă gândeam de ceva
vreme că unul dintre modurile în care lumea obișnuiește să caute un sens în
viată este celebritatea. E unul din modurile în care sperăm să trăim veșnic.
Poate că, dacă vorbeam cu grupul lui Mike despre asta, reușeam să înțeleg
mai bine. Am zis da.

în mod uimitor, am acceptat să țin prelegerea Grand Rounds1 la Facultatea

de Medicină Weill Corneli a Universității Corneli. Această îndrăzneală nu
m-a șocat decât în seara dinaintea discursului. De ce crezusem că pot spune
în fața a o sută de psihiatri ceva care să li se pară cât de cât interesant? Cum
să aibă altă reacție decât una încadrată pe undeva între condescendență și
ultraj? Trebuia să pun capăt acestei auto-testări permanente. Devenea
ridicol. Aveam destulă adrenalină în sânge cât să trec o cireadă printr-un
râu. Am luat o pastilă și am ațipit.

Când s-a făcut dimineață, mi-am repetat placa obișnuită. Am mai făcut asta
și o pot face și acum, mă gândeam. Dar o voce din mintea mea spunea:
Pardon? Faci mereu lucruri pe care nu le-ai mai făcut niciodată și nici n-ar
trebui să-ți treacă prin cap să le faci.

în taxi, pe drumul spre spital, am încercat să citesc rapid discursul în timp

ce șoferul gonea prin trafic cu radioul pus la maxim. Asculta o emisiune în
rusește pe care n-o puteam înțelege, și totuși mă deranja. Dar ce-a urmat a
fost și mai rău. A sunat pe cineva la celular și a început să strige într-o rusă
pătimașă. Apoi s-a auzit tipul de la radio care vorbea și mai tare. Neatent,
șoferul a luat o curbă greșită. îmi era teamă că voi întârzia. Am ridicat tonul
cât să acopăr toată rusa din zona șoferului.

— Am putea s-o luăm spre nord, nu spre sud? Și puteri, vă rog, să închideți
telefonul? In primul rând, e ilegal, și în al doilea mă face să întârzii.

— Trebuie să vorbesc la telefon. Tipul ăsta mă scoate din minți. Nu este

patriotic ce spune. Sunt american. Și-s mândru de asta.

— Da, bine, dar puteți lăsa telefonul și să conduceți?

— Nu pot lăsa telefonul. Sunt pe post.

Era la telefon într-o emisiune radio în direct. Aveam să întârzii la discuția

despre celebritate pentru că șoferul era în toiul celor cincisprezece minute
care i se alocaseră. A făcut o întoarcere de trei sute șaizeci de grade și,
conducând cât de repede putea cu o mână, în timp ce urla în rusă, m-a lăsat
la sala de conferință în ultimul moment. Eram la limită. A fost pregătirea
perfectă pentru starea mea de derută în fața temei despre care trebuia să
vorbesc.

Văi mulțumesc că v-ați făcut timp să mă consultați. Trec direct la subiect.

Iată simptomele mele:
Văd străini care se holbează la mine pe stradă. Când trec pe lângă un grup
de oameni, îi aud rostindu-mi numele pe la spate. Oameni pe care sunt
sigur că nu-i cunosc încearcă să mă atingă. Unii dintre ei încearcă să mă
sărute. Odată am angajat o gardă de corp pentru că mi se părea că mă
urmărește o femeie cu o armă. Iar uneori sunt negat să vorbesc în fața unor
oameni învățări despre subiecte în care n-am deloc pregătire - și vorbesc.

De fapt, știu ce mi se întâmplă. E vorba de celebritate și neajunsurile ei.

Bineînțeles că celebritatea pare neînsemnată - alăturarea meschină dintre

fanii rock imaturi și narcisiștii îndoielnici, umflându-se în pene în luminile
rampei - dar, în realitate, se găsește peste tot. Drumul cu taximetristul fusese
un mic exemplu pentru cât de neclară e astăzi diferența între sectorul public
și cel privat. Iar impactul pe care celebritatea îl are asupra noastră nu se
mărginește la simpla distracție. Ea influențează aproape tot ce facem. Și
face asta de secole.

Grecii at< văzut faima sub două forme: ca răsplată pentru o viață
virtuoasă, dar și ca bârfa și scandal.

Homer a scris despre onoare și renume că sunt recunoașterea publică a

unei persoane care și-a trăit viața în deplina înflorire a prețuirii de sine. Pe
de altă parte, Hesiod, care a trăit cam în aceeași perioadă cu Homer, a zis:
„Faceți cum vă spun și feriți-vă de bârfa lumii. Căci Pheme (un cuvânt care
denumea atât faima, cât și zvonurile) este un lucru rău prin natură. Este o
povară ușor de ridicat — o, cât de ușoară! —, dar greu de purtat și de lăsat
iar jos. Pheme nu dispare niciodată cu totul, odată ce multă lume o
vorbește de bine. Defapt, chiar este un fel de zeiță. “Aceasta era latura
întunecată a faimei: faima ca zeiță a zvonurilor, bârfei și rumorii.

Așadar, încă de acum 2700 de ani, lumea a văzut că faima are două laturi.
Dar, în lumea noastră, chiar și renumele care vine ca răsplată pentru
virtute poatefi ponegrit de zeița zvonurilor Se spunea odinioară că
Zvonurile zboară cu viteza focului turbat, dar astăzi, în vremea comunicării
moderne, zboară cu viteza luminii.

Dacă intri pe Google, poți vedea un exemplu fascinant al influenței pe care

zeița zvonurilor îl are asupra vieților noastre. Acum câteva luni, Google și-
a inaugurat un serviciu nou, numit Google Trends. Poți evalua grafic
popularitatea anumitor termeni căutați în lumea întreagă. Mi s-a părut
interesant să compar numărul de căutări pentru Angelina cu cel pentru
Katrina. Uraganul Katrina a lovit la sfârșitul lui august2005. A fost unul
dintre cele mai devastatoare uragane din istoria Statelor Unite, luând cel
puțin 1800 de vieți. în septembrie, Katrina a surclasat de departe interesul
publicului față de actrița Angelina Jolie. însă până în octombrie
diagramele lor s-au intersectat. în decembrie, Angelina a depășit Katrina și
a rămas destul de mult deasupra. In săptămâna în care s-a anunțat că
Angelina și Brad Pitt urmau să aibă un copil, termenul Angelina Jolie a
fost mai căutat decât Irak. Și a rămas pe poziție luni întregi. Conform
Google, mass-media trata sistematic în mai mare măsură subiectele
Katrina și Irak decât pe cei doi actori, dar nu asta căuta lumea pe Google.

Celebritatea pătrunde în cele mai importante sectoare din viața noastră. A

existat o perioadă în care politicienii pur și simplu curtau celebrități. Acum
încearcă să ajungă ei înșiși celebrități. >

Simpla recunoaștere a numelui este unul dintre standardele succesului în

politică. Candidații cheltuiesc milioane ca să câștige un nume.
Recunoașterea numelui este atât de puternică, încât la fiecare câțiva ani
alegerile sunt câștigate de o persoană cu nume celebru, dar care este de
fapt moartă la acea dată - ceea ce nu e chiar așa de rău, pentru că morții
fac mai puțin rău decât viii.

Am aflat cât capital investesc politicienii pentru celebritate la câțiva ani

după succesul serialului M~‘'A"S'''Hși după ce am fost așezat în panteonul
de chipuri recunoscute. O delegație din partea unui club politic din New
Jersey a venit cu avionul pe platoul de filmare și membrii ei m-au rugat să
candidez în Senatul Statelor Unite. Nu mi-a venit să cred că vorbeau serios.
„Nu, nu, au zis, chiar așa e. Vrem să te susținem." Le-am mulțumit, dar am
spus că nu vreau să fiu politician; vreau să joc și să scriu. Și doar pentru
asta sunt calificat. Răspunsul lor a fost: „Dar ai putea să câștigi?

In cele din urmă, au plecat dezamăgiti.

Nu e vorba numai despre politică, bineînțeles. Celebritatea este legată de

modul în care ne vindem lucruri unii celorlalți.
Doziăzeci la sută din reclamele din Statele Unite folosesc celebrități —
procent dublu față de acum zece ani. Și sănătatea publică este legată de
celebritate, atât la bine cât și la rău.

Influența pozitivă afost numită efectul Couric, pentru că atunci când Katie
Couric și-a difuzat colonoscopia la televizor, rata colonoscopiilor din țară
a crescut cu peste 20 !a sută în următoarele nouă luni. Mai înainte,
numărul examinărilor crescuse după cancerul de colon al lui Ronald
Reagan și după infectarea cu HIV a lui Magic Johnson.

Dar celebritatea, afectează sănătatea publică și negativ. Există fenomenul

de sinucidere la indigo care, se spune, este mai probabil să aibă loc atunci
când se sinucide o celebritate. Tot așa, nenumărate fete ajung anorexice ca
să semene cu niște manechine celebre.

li bombardam cu toate aceste statistici pentru că voiam să mă asigur că nu

consideră acest subiect drept lipsit complet de seriozitate. Dar voiam să
ajung cumva dedesubtul acestor cifre și să încerc să înțeleg această parte
ciudată a vieții noastre. Trăisem cu adevărat fenomenul, și pentru mine nu
era atât o chestiune de amploare, cât una de adâncime și de mister.

In mare parte din viață, aflându-mă între celebritatea tatei și a mea, am

reușit să observ ce li se întâmplă oamenilor de pe ambele laturi ale liniei
care separă celebritățile de restul lumii. Prima mea expunere la faimă a avut
loc pe Bulevardul Hollywood când aveam opt ani - și nu mi-a plăcut. Era pe
la miezul nopții. Tocmai văzuserăm un film. Vorbeam cu părinții mei, iar o
fată de vreo șaisprezece ani a venit pe la spatele nostru. L-a lovit pe tatăl
meu în spinare și a strigat „Nenorocitule!“, după care a fugit. Părinții mei au
văzut că eram tulburat și au încercat să mă ajute să înțeleg. Mi-au explicat
ca unii oameni nu știu cum să reacționeze în fața celor pe care i-au văzut pe
ecran și că n-ar trebui să mă sperie acest lucru. Dar mie mi se părea că să-ți
fie teamă de o astfel de persoană e o idee bună.

Peste câteva luni, am avut iar de-a face cu faima - cu Bogart. Tata juca într-
un film la Warner Brothers și a rugat pe cineva de la departamentul de
publicitate să-mi arate împrejurimile studioului. Ne plimbam pe una din
străzile vechi ale New Yorkului, cu blocurile lui de cărămidă falsă și
fațadele teatrelor și băncilor. Deodată, însoțitorul meu a rămas țintuit
locului și s-a uitat la un bărbat scund care ședea într-un scaun de regizor și
se afla în mijlocul unei conversații.

— E Humphrey Bogart, a zis. Cere-i un autograf.

Mi-a întins un petic de hârtie, dar nu știam ce trebuie să fac cu el. Nu mai
luasem parte la acest ritual până atunci. M-a împins ușor spre Bogart, iar eu
am înaintat și am întins hârtia. Bogart a luat-o, a mâzgălit ceva pe ea și mi-a
întins-o înapoi, fără să se uite la mine. „Ține, puștiule", a zis cu vocea aia a
lui. M-am uitat la hârtia cu mâzgălitura indescifrabilă. De ce fusesem trimis
să-l întrerup pentru atâta lucrul Am păstrat autograful pe comoda din
dormitor luni de zile și mă uitam în fiecare zi la el - nu ca să-mi amintesc că
întâlnisem o persoană celebră, ci mirându-mă că cineva ar putea crede că
petecul acela de hârtie e valoros.

Mi-am pus aceeași întrebare peste douăzeci și cinci de ani, când, deodată,
lumea venea la mine cu bucățele de hârtie în mână. Succesul lui M',:A* S':
H a fost așa de mare, încât la început am fost uluit de atenția care mi se
acorda. Trebuia să mă gândesc la o strategie, altfel nu mai puteam să merg
pe o stradă aglomerată fără să-mi scriu numele la fiecare câțiva metri. După
o vreme, am început să le propun fanilor să dăm mâna în schimb. Mi se
părea mai personal. Nu avea ca rezultat mâzgălitura aia distantă a lui
Bogart, care stătea pe comoda mea. Am știut că viața mi s-a schimbat într-o
zi când ședeam într-o sală de pe Brodway pe interval, așteptând să înceapă
o piesă. Cineva a venit la mine cu o bucată de hârtie. Apoi altcineva, și
altcineva. In câteva minute, s-a format o coadă pe tot intervalul până în
fundul teatrului. Semnam repede, încercând să fiu binevoitor, dar dorindu-
mi ca luminile să se stingă, pentru ca toți să se întoarcă la locurile lor, iar eu
să redevin un simplu membru al publicului. Cortina se ridică uneori cu șase-
șapte minute după ora de începere, însă trecuseră deja douăsprezece minute,
apoi cincisprezece de când trebuia să se ridice.

In sfârșit, o plasatoare a venit la mine și m-a întrebat pe un ton de parcă se

scuza:

— Vă deranjează dacă începem piesa acum?

— O, Doamne, vă rog. Mă așteptați pe mine* Eu vă așteptam pe voi.

Mă gândisem că directorul de scenă va începe piesa la timp, dar acum nu
mă mai puteam baza pe oameni să se poarte așa cum mă așteptam. După ce
pășisem în groapa cu smoală lipicioasă a celebrității, lăsam acum în urmă
un parfum misterios care avea un efect neobișnuit asupra oamenilor.

Lumea crede câteodată că celebritățile au ceva magic. De exemplu,

scrisorile de la cei aflați pe punctul de a se sinucide. Numai eu îi puteam
ajuta. Iar câteodată lumea se poartă ca și cum celebritatea te-ar face imun la
catastrofele obișnuite: la Scientific American Frontiers, am făcut un reportaj
despre turnul înclinat din Pisa. Când am intrat în turn, custodele mi-a spus
că acesta încă se mai înclină câte puțin în fiecare an și, dacă n-o să-l poată
repara, nu numai că se va răsturna, ci, din cauza presiunii din centrul
structurii, va exploda. Am trecut de un semn pe care scria: ,Accesul interzis
dincolo de acest punct.“ Am întrebat dacă lumea avea voie să urce în turn.

— O, nu, a zis el, nu mai este permis. Dar în cazul dumneavoastră am făcut
o excepție.

Odată, în timpul unei ploi torențiale, un polițist întorcea oamenii din drum
dinaintea unui pod care era pe punctul să fie înghițit de apele râului, dar,
când mi-a văzut mutra, mi-a făcut semn să trec. Din fericire, nu m-am dus.

Interesant e că lumea își pierde deseori controlul motor. La câteva

săptămâni după ce chipul meu tocmai devenise celebru, mergeam spre un
cuplu care ieșea dintr-o gelaterie. Bărbatul ținea în mână un cornet de
înghețată și, când m-a văzut, cornetul i-a zburat în aer, a făcut o buclă și a
căzut, cu înghețata în jos. Soția lui habar n-avea ce-1 apucase:

— Harry, nu-mi vine să cred!

încă mai mult decât controlul motor, pierd controlul sintaxei. Se întâmplă
frecvent ca cineva să vină la o persoană celebră și să-i spună: „Ești cel mai
mare fan al meu.“ Nu doar că mi s-a întâmplat mie acest lucru de câteva ori,
dar li s-a întâmplat de multe ori tuturor persoanelor celebre pe care le-am
întrebat. „Ești cel mai mare fan al meu“, spun.

M-am întrebat ce-ar scoate psihiatrii din treaba asta.

Ce se întâmplă? încep să spună: „Ești cel mai... “ și încurcă asta, la
jumătate, cu „Sunt un fan de~al tău Pare săfie o confuzie de identitate. Eu
sunt tu, și tu ești eu. Seamănă puțin cu ce spunea Freud în Disconfort în
cultură: „De la înălțimea stării de îndrăgostire, limita dintre ego și obiect
amenință să dispară. în ciuda mărturiei tuturor simțurilor, un bărbat care
este îndrăgostit declară că «eu» și «tu» sunt una...“

De ce exact aceste cuvinte, iar și iar? „Ești cel mai mare fan al meu. “Să
fie o dorință inconștientă de a rezista în fața puterii pe care simt că
persoana celebră o are asupra lor? Ești fânul meu. Nu tu ai putere asupra
mea, eu am putere asupra ta. Sau poate că nu. Poate că în acest caz un
trabuc e doar un trabuc.

Uneori, deși rareori, există chiar ostilitate. Căutam locații pentru Dulce
libertate, un film pe care urma să-l regizez pe Long Island. După o lungă zi
cu paisprezece ore de muncă, am oprit la o benzinărie să fac plinul, noaptea
târziu. Un bărbat scund și musculos a venit la mașină și s-a aplecat spre
geam. Mi-a cerut un autograf. I-am spus că-mi pare rău, dar nu dau
autografe, însă dau cu plăcere mâna cu el. Mi-a zis:

— Nu vreau să dau mâna cu tine! Știi ceva? Nici nu ești cine știe ce actor.
Joci același rol la nesfârșit.

îmi facea o evaluare critică la miezul nopții, lângă o stație de benzină. Apoi
a fost și mai clar. Și-a chemat un prieten:

— Hai să-l batem pe tipul ăsta.

Cu imaginația dezamăgită și furia stârnită, nu mai era simpaticul Dr. Jekyll

căruia îi propusesem să dăm mâna. M-am tras înapoi de la geam și am
plecat fără benzină în rezervor.

Dar de obicei nu ostilitatea iese la suprafață. Emoțiile oamenilor sunt trezite

într-un mod pe care nu-1 înțeleg în totalitate. Odată, luam cina într-un
restaurant, iar la câteva mese de mine o femeie la vreo treizeci de ani a lăsat
furculița din mână și s-a uitat țintă la mine cu o expresie vulnerabilă și
derutată. Era pe Ia începutul carierei mele și nu știam cum să reacționez. Să
dau din cap? Să zic ceva? Am hotărât să nu fac nimic și am continuat să
mănânc. Peste câteva secunde, îi curgeau lacrimi pe obraji. Nu știam ce să
fac. Am încremenit. Ședeam și ne uitam unul la altul. Și apoi a început să
plângă în hohote. Hohote puternice, cu sughițuri. S-a ridicat de la masă,
deși era la jumătatea cinei, și a ieșit din restaurant.

De ce suntem atât de dezorientați la vederea unei persoane celebre? Am

văzut aceste persoane celebre pe ecran, într-o încăpere întunecată, ceea ce
seamănă cu o stare de vis. Oare de aceea suntem dezorientați când persoana
se desprinde miraculos din visele noastre și pășește în realitate?

Uneori credem că obiectele atinse de vedete au o importanță specială. Odată

luam micul dejun cu familia într-o plăcintărie. Când să plecăm, cei de la
masa vecină au în-trebat-o pe soția mea:

— Mai are nevoie de șervețel?

Era lipicios de la sirop și pătat cu ou, dar l-au luat ca suvenir. Intr-o
oarecare măsură, cei mai multi dintre noi ne putem purta așa. Eu cu
siguranță da. Am cumpărat odată o gravură originală de Rembrandt pentru
că era frumoasă, dar, dacă mă gândesc mai bine, și pentru că a atins-o
Rembrandt. Mai târziu, m-am temut să nu fi cumpărat un fals, dar n-am
aflat niciodată cu certitudine. (Așa că e totuși posibil s-o fi atins.)

Celebritatea este un afrodiziac. Iți conferă sex-appeal. Când Bill Clinton

candida la președinție, a apărut Ia MTV, iar o tânără din public l-a întrebat
dacă poartă boxeri sau chiloți. La scurtă vreme după ce am început să joc în
am

fost întrebat același lucru de către două tinere care au venit la mine într-un
bar. Au spus că nu se mai săturau râzând de toate chestiile amuzante pe care
le spuneam la televizor. Sperând să le abat interesul, le-am făcut cunoștință
cu cei doi tineri și atrăgători scenariști, care mă însoțeau. Ei scriseseră de
fapt chestiile amuzante pe care le spuneam eu. Dar nu erau celebri, așa că
pe tinere nu le interesau deloc nici ei, nici lenjeria lor.

înclinăm să credem că bogat și celebru merg mână-n mână, dar îți ia mai
mult timp să te obișnuiești cu celebritatea decât cu bogăția. Partea dificilă a
faimei este să fii recunoscut nu pentru ceea ce faci, ci pur și simplu pentru
că ești celebru. Te poți emoționa când cineva îți spune că munca ta l-a
afectat în vreun fel. Dar când ești doar o fațadă, la fel de ușor de recunoscut
ca Empire State Building și cam tot atât de emoționant, ai cu totul altă
senzație. Am știut, desigur, că prin angajarea într-un serial de televiziune
voi deveni mai cunoscut, și am crezut că voi face față, dar acum lumea
trăgea de mine, îmi smulgea hainele, mă înșfaca.

Mă simțeam hărțuit. Luni întregi, am trăit nopți de groază în care vedeam o

siluetă întunecată în dormitor, în toiul nopții, uitându-se cu dușmănie la
mine: mă trezeam țipând. Peste o vreme, mă trezeam când mă strangula.
Erau lucruri ceva mai greu de suportat decât cecurile care se adunau în
sertarul comodei.

După ce silueta întunecată nu m-a mai vizitat în fiecare noapte, m-a vizitat
într-o zi pe platoul de filmare FBI-ul. Doi agenți au venit să-mi spună că o
tânără evadase de la un ospiciu din Florida. Deținea o armă și se îndrepta
spre California, unde avea de gând să se răzbune pe Alan Aida și pe Clint
Eastwood. Se pare că Clint și cu mine o răpiserăm în Los Angeles cu câțiva
ani în urmă, iar acum venea cu o armă. Le-am mulțumit agenților, și o
vreme s-a pus un paznic la intrarea în teatrul Stage Nine.

însă și mai dificil decât faptul că lumea reacționează la cine crede că ești
este că nu poți fi cine ești cu adevărat. Albert Camus considera că o
persoană publică nu poate fi privată în public fără să-și distrugă imaginea
publică.

Ceva dc genul acesta i s-a întâmplat fotbalistului Zinedine Zidane (alintat în

Franța Zizou) în anul 2006, în timpul Campionatului Mondial. A fost scos
din joc când l-a lovit cu capul pe alt jucător. Zidane, care a declarat mai
târziu că jucătorul respectiv îi insultase de mai multe ori mama și sora, a
acționat într-un moment de furie, nu ca un sportiv renumit cu obligații, ci ca
persoana privată din spatele acestuia. S-au publicat multe articole pe tema
asta, în care unii redactori au făcut referire la ideea lui Camus, sugerând că
Zidane, în mod conștient sau inconștient, atacase nu doar jucătorul care îl
insultase, ci și, așa cum a spus cineva, „rolul insuportabil în care fusese
băgat cu forța de francezi". Trebuia să joace rolul lui Zizou, un erou
național idealizat - un rol imposibil. Astfel, imaginea publică poate fi o
cușcă. Poate inhiba dezvoltarea sau schimbarea de orice fel. Artiștii
populari nu mai reușesc să-și aprofundeze realizările pentru care au ajuns
populari, iar politicienii nu reușesc nici măcar să-și schimbe deciziile.

Atunci când ți se formează imaginea publică, aceasta se bazează în parte

pe un anume aspect din țineți în mai mare măsură pe evocări ale tale
aparținând unor oameni care nu te cunosc cu adevărat. Imaginea se
răspândește ca zeița zvonurilor și crește până când poate ajunge într-un
conflict grav cu cel care ești în realitate. în orice caz, nu este o imagine
tridimensională. Dacă dorești să fii cât de cât uman, vrei să ai celpuțin încă
o dimensiune în afara celor două atribuite unui personaj de desene
animate. Dar e greu să evadezi din personajul public care devii. Al meu era
„ Tipul de treabă". A ajuns porecla mea. A început devreme, în
timpulfilmării !a cu un titlu în revista Newsweek/

„ Tipul de treabă termină pe primul loc." Titlul a devenit un clișeu și a

suferit câteva schimbări, poposind și în mințile altor scriitori, care l-au
repetat, amplificându-i efectul. La început nu m-a deranjat, dar când am
văzut că devenea identitatea mea m-am supărat. Mai ales când a început să
mi se spună că sunt „prea de treaba1. îmi venea mai greu să fac campanie
pentru Amendamentul pentru Drepturi Egale și egalitate în fața legii dacă
lumea îmi putea respinge argumentele, luându-le drept dulcegăria
sentimentală a unui molâu. Dar, odată ce expresia a prins, n-a mai putut fi
oprită. Peste zece ani, autorul articolului mi s-a prezentat: „Bună, mi-a zis
pe un ton de scuză, eu am început totul. “ Dar probabil că aș fi. fost oricum
admirat și totodată ridiculizat și, după părerea lui Samuel Johnson, ar fi
trebuit să accept asta cu bucurie. „Este în avantajul unui autor, spunea el,
să-i fie atacată și totodată lăudată cartea. Faima este ca mingea de tenis.
Dacă este lovită numai la un capăt al sălii, va ajunge repede pe jos. Ca să
rămână în aer, trebuie lovită la ambele capete. “ Dar asta-mi sună mai
mult ca un motiv pentru care celebritatea nu merită efortul.

Am fost în stare să aștept să treacă și, în cele din urmă, în mare măsură, a
dispărut. Camus, care a murit tânăr, n-a avut niciodată cu adevărat timp să
aștepte să treacă. Intr-un interviu dat când avea 45 de ani, cu un an înainte
să moară, un reporter l-a întrebat:

— Vă simțiți bine în personalitatea dumneavoastră de scriitor?

Camus a răspuns:

— Mă simt foarte bine în relațiile personale. Dar aspectul public al vocației

mele, care nu mi-a plăcut niciodată, începe să devină insuportabil.

Dar nici unul dintre noi nu este imun; apar mereu oameni care sunt siguri că
faima le poate rezolva problemele. In loc de asta, ajung deprimați. S-a
dovedit că au aceleași probleme ca și înainte, dar amplificate, ba chiar au
câteva în plus. Presupunem că atenția pe care o vom primi ne va face să ne
simțim adorați. Nici nu ne trece prin cap că, dimpotrivă, ne-am putea simți
hărțuiți. Câteodată e vorba de amândouă.

Oricât de iubită era, Prințesa Diana a fost și hărțuită. Imaginea ei publică

era îndrăgită de o națiune întreagă care nu a cunoscut-o niciodată. Au iubit-
o atât de mult, încât, după ce a murit iar regina Elisabeta nu și-a manifestat
imediat întristarea în mod public, oamenii au început să-și reevalueze
iubirea pentru o regină pe care o iubiseră, dar pe care, de asemenea, n-o
cunoscuseră niciodată.

Am întâlnit-o pe Diana cu câțiva ani înainte să moară. Am întâlnit-o pentru

că eu eram celebru și ea era celebră. Jucam într-o piesă la Londra, în West
End, iar într-o zi, dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc, toți oamenii de
teatru din oraș au fost invitați la o masă de prânz. M-am dus și am fost
surprins să văd că sunt așezat lângă Prințesa Diana. Știam deja pe atunci că
singurul mod de a vorbi cu o persoană celebră este ca persoană, nu ca
cineva celebru; să vorbești despre slujbă, despre ce o interesează, ceva
simplu și uman. Când se întâlnesc, oamenii celebri fac tot ce le stă în
putință să vorbească simplu, în dialect, uneori chiar recurgând la argou sau
înjurături, pentru a dovedi cu orice preț că nu vor să pară speciali în fața
interlocutorului. Când văd poze cu personalități mondiale cu capetele lăsate
pe spate într-un râs nestăpânit, mă gândesc că una din ele tocmai a zis ceva
șocant ca să spargă gheața.

Am încercat să fiu direct cu Diana, dar mi-a ieșit cam artificial.

— Trebuie să fie destul de greu să ieșiți zi de zi pentru aceste apariții

publice. Probabil sunt multe locuri în care nu vreți să mergeți cu adevărat.
Dacă eu am fost stângaci, ea a fost delicată și mi-a răspuns simplu și cu o
anumită forță:

— A fost foarte greu la început. Iar ei nu m-au ajutat deloc - familia. M-au
împins pur și simplu în lume și m-au lăsat să mă descurc singură.

Era nervoasă și m-a uimit franchețea ei, pentru că pe atunci era încă
membră a familiei regale britanice. Am mai discutat puțin și prânzul s-a
încheiat, dar nu i-am uitat vulnerabilitatea.

Peste șase ani, urmărită de paparazzi într-un tunel din Paris, mașina ei s-a
făcut praf și ea a murit câteva ore mai târziu. Multi oameni din toată lumea
au fost îndurerati. Iar eu m-am pomenit că sunt furios pe fotografi, pentru că
mi se părea că au hărțuit-o până a murit. Peste trei zile, a trebuit să iau
avionul spre California, și când am coborât din avion am văzut un fotograf
așteptând în terminal. Nu mai apărusem la televizor în orele de vârf de ani
buni. Nu eram un subiect fierbinte. Nu avea nici un motiv să mă pândească
tocmai pe mine. Dar tipii ăștia i-ar mitui pe cei care lucrează la companiile
aeriene doar ca să arunce o privire pe lista pasagerilor, iar apoi să facă poze
oricărei celebrități, în speranța că respectivul ar putea face ceva nepotrivit
sau ar putea fi cu cineva cu care n-ar trebui, sau s-ar împletici beat venind
din avion. L-am ignorat, dar el și-a început tipicul mers cu spatele: mereu
cu fața spre mine, țăcănea obturatorul și mă orbea cu blițul, conducându-mă
într-un dans servil de trădare de sine. Să-mi ascund fața de el ar fi fost o
fotografie la fel de bună ca și să-i pozez și să zâmbesc; chiar mai bună. Am
simțit o fulgerare de furie. M-am repezit la el și mi-am apropiat fața de a
lui. A făcut un pas înapoi, spre perete.

— Nu ți-e rușine? i-am zis. Nu ți-e rușine să faci asta, la doar trei zile după
ce s-a întâmplat?

Mi se părea că ea fusese hărțuită, așa cum fusesem și eu când celebritatea a

pus prima oară stăpânire pe mine. Dar eu am avut timpul și norocul să mă
adaptez. In cazul meu, neajunsurile celebrității s-au stabilizat, în cazul ei
doar s-au adâncit.

Fotograful nu știa despre ce vorbesc. 11 învinovățeam pentru că facea parte

dintr-un trib care o omorâse, iar el mă privea de parcă eram puțin scrântit.
Și într-o anumită măsură chiar eram. încă un strop de testosteron și m-aș fi
transformat în Zidane. Dar furia n-a schimbat nimic. Nu mi-a adus nici un
pic de mulțumire.

Pentru ca acest neajuns să dispară, sau măcar să scadă, cred că trucul este
să fii oarecum capabil să trăiești o viață publică și una privată simultan,
fiară ca tina să-i amenințe sau să-i distrugă valoarea celeilalte.

M-am uitat la ceas.

Văd că ne apropiem de sfârșitul ședinței - și a venit timpul pentru

tratament. Dacă nu vă deranjează, o să merg mai departe și o să mi-l
administrez singur.

Nu știu la alții cum e, dar la mine antidotul pentru neajunsurile imaginii

publice este să fiu cât mai autentic cu putință — să fiu pur și simplu cine
sunt atât în viața privată, cât și în cea publică.

Așa că iată ce vom face: vom lua acest băiat - născut într-o viață de iluzii,
crescut de o mamă care avea halucinații, educat în arta de a fi altcineva și
care s-a trezit că e hiat drept cineva cu care seamănă doar parțial — și-i
vom da o identitate nouă.

După o viață în care a încercat multe altele, acest tratament s-ar putea să
funcționeze cel mai bine. Identitatea pe care i-o vom da este el însuși.

Am fost destul de mulțumit de discurs. încercasem să fiu sincer cu ei, și

faptul că am dat glas unor sentimente încâlcite de-ale mele a descurcat
câteva complicații de-ale lor. Mi-au pus întrebări generoase și încurajatoare.
Vorbisem undeva unde nu prea aveam ce căuta și mi se părea că scăpasem
iar ca prin minune.

Peste câteva săptămâni, luam cina cu Mona Ackerman, o prietenă

psihoterapeută care fusese în sală în ziua aceea. Ascultase cu atenție și își
păstrase întrebarea pentru această cină.

— Ne-ai spus în discursul tău, mi-a zis, că n-ai vrut niciodată să fii celebru.
M-am gândit la asta.
— N-am vrut. N-am vrut niciodată să fiu celebru.

— Chiar? Nici un pic?

Era o întrebare inocentă care m-a făcut să mă uit tintă >

la ea. Cât de cinstit fusesem cu mine însumi*.

— Păi, s-ar putea să... poate că am vrut puțin.

— Dacă nu, de ce ai ales show businessul?

— Mda, așa-i...

Ne-am uitat unul la altul câteva clipe - și am zâmbit. Mă prinsese. Sigur că

am vrut. Era un mod de a trăi veșnic. A existat chiar un moment în viața
mea când mi-am pus la punct strategia de viață veșnică. Stând acolo cu
Mona, mi-a fulgerat prin minte acea întâmplare.

Aveam vreo douăzeci de ani, eram într-un restaurant Howard Johnson de

lângă Times Square, cu alți câțiva actori. Pierdeam vremea între repetiții, iar
eu am pomenit că învăț singur să devin scriitor și că vreau să scriu foarte
bine, pentru că altfel opera mea nu va dăinui. Scrisul dăinuie, am zis eu, pe
când jocul pe scenă piere pe măsură ce este săvârșit.

Astăzi zâmbesc când mă gândesc la tânărul care eram atunci. Presupuneam

că orice aș fi scris ar fi fost luat în serios de milioane de oameni, în vreme
ce prin meseria mea continuam să trăiesc. Nu știam pe atunci ce m-au
învățat anii de după: că totzd piere. Când a fost inventat filmul, s-a crezut că
el le va permite spectacolelor interpretate pe scenă să dureze veșnic; dar
nitratul d^e argint a ars ca hârtia magicienilor, și celuloidul s-a făcut praf și
pulbere. într-o zi culorile au explodat pe ecran, în ziua următoare s-au șters.
Nuanțele strălucitoare s-au înverzit și cu timpul au devenit niște urme roz.
Totul trece. Chaucer are nevoie de traducere acum. Cu timpul, și
Shakespeare va avea. Așa cum cărțile putrezesc și sunt mâncate de viermi,
iar cilindrii lui Edison s-au transformat în ceară și ceara în vinii - tot ce
facem sau creăm, sau ne trece prin cap se va transforma în altceva.
Celebritatea nu ne va permite să trăim veșnic. Abia dacă ne lasă să trăim
acum. Așadar, cred că o s-o tai de pe listă. Dar ce rămâne? Oare nu există
mwzrcare să ne dea imboldul pe care-1 căutăm - sentimentul de satisfacție
care ne face să știm cât e de bine că existăm? Poate că există totuși ceva.
Dar este atât de banal, de prostesc de simplu, încât poți să-I ratezi. Eu am
trecut chiar pe lângă el de fiecare dată.

CAPITOLUL 16
1

Parte componentă a educației medicale în SUA, care constă în prezentarea

unor probleme medicale și tratamente specifice ale unui pacient, de obicei
prezent, în fața unui public format din medici, rezidenți și studenți la
medicină. (A. )
Burta lui Bosco

Tocmai dădeam gata o sticlă reconfortantă de Brunello, când prietenul meu

Arnold ?-a uitat peste masă și a lăsat jos paharul. Ascultase cugetările mele
cu compasiune. Unde voiam să ajung cu asta? mă întrebam. Oare puneam
întrebări care aveau deja răspunsuri?

— Știi ce-ar trebui să faci? Așa o să-ți dai seama ce crezi cu adevărat despre
toate astea. Ar trebui să mai scrii un discurs. Dar unul special.

— Ce discurs?

— Dacă ai fi rugat să ții un discurs pe patul tău de moarte, despre ce ai

vorbi?

Arnold Steinhardt este un mare violonist, dar și un scriitor uluitor de bun.

Poate stoarce înțelesul din cele mai simple cuvinte, așa cum poate scoate
muzica din catgut și păr de cal. Așa că l-am ascultat. Ce le-aș spune copiilor
dacă aș scrie un discurs de absolvire pe patul de moarte? M-ar apropia
moartea de miezul lucrurilor?

Mă îndoiesc că pe patul meu de moarte real o să-mi pierd timpul încercând

să turui câteva noi banalități, dar m-am gândit să văd ce-aș putea scoate, ca
și cum ar fi ultima mea șansă să găsesc un sens.

Așa că-i dau drumul. Astăzi, mesajul meu pentru voi, absolvenții care ieșiți
în lume și vă uitați cu speranță spre viitor, este acesta: „Plecați departe. Și
rămâneți acolo.“

Ce vreau să spun cu asta? Adică ar trebui să plecati din oraș? Să plecați și

să nu vă mai întoarceți? Ei bine, într-un fel, da. Spun doar: plecați; porniți
într-o aventură ca Lewis și Clark1 - dar nu vă întoarceți de unde ați pornit.
Lewis și Clark aproape că au murit în aventura lor, dar le-a fost și mai rău
când s-au întors. Dimpotrivă, de ce să nu continuați să explorați, să învățați?
De ce să reveniți la vechile obiceiuri? De ce să renunțați vreodată să
încercați să ajungeți unde n-ați mai fost până acum? Unde poate că n-a mai
fost nimeni niciodată* Luați ce vă trebuie ca să supraviețuiți în sălbăticie și
plecați. Când ajungeți acolo, luați ce găsiți și faceți ce trebuie ca să
continuați. Mergeți cu cineva cu care să vă puteți întinde alături sub cerul
înstelat și care să vă poată ajuta să deosebiți noroiul de nisipul mișcător
atunci când vă croiți drum prin necunoscut.

Dar orice ați face - chiar dacă acest lucru poate părea ciudat în ziua
absolvirii: nu plecați în căutarea vreunui Sens. Am făcut și eu această
călătorie cândva, crezând că va fi amuzant și ușor. M-aș uita în urmă la
toate lucrurile pe care le-am spus în zile ca aceasta - îndemnându-i pe tineri
într-un fel sau altul spre o viață cu sens — și răspunsul ar fi clar. Dar am
ajuns să urăsc cuvântul. Nu are sens. Dragii mei prieteni, căutați un sens?
N-o faceți. Eu mi-am pierdut mințile așa. Am acum bănuiala clară că nu
există nici un sens ascuns al vieții. Căutarea unui sens nu înseamnă decât că
partea din creierul nostru care se ocupă cu rezolvarea de probleme fuge
după propria-i coadă - coada lungă, de șopârlă, de creier reptilian.

Sau, așa cum scrie pe o plăcuță pe care mi-a dat-o un prieten: „Și dacă totul
chiar este doar un hocus-pocus?

în loc să vă pierdeți mințile, mai bine ați încerca ceva simplu:

1. Găsiți pe cineva cu care să râdeți.

2. Găsiți pe cineva de care să râdeți (să râdeți de voi înșivă e

întotdeauna bine).

3. Rămâneți în mișcare.

Dacă am avut vreodată sentimentul sensului, acesta a constat în simpla

percepție a vieții mele: pur și simplu să observ că sunt viu. Poate că asta-i
tot. Marc Aurel iu a spus că tot ce avem este momentul prezent. Acum două
mii de ani, el a înțeles ceea ce au descoperit mai târziu cercetătorii
creierului: că acum există doar pentru o scurtă perioadă de timp în mințile
noastre - poate între cinci și șapte secunde. Tot restul este amintire sau
gândire despre viitor și nici una nu se dovedește niciodată ceea ce credem
noi că este. Dar, pentru mine, clipa scurtă de acum poate fi ca și cum ai
trage o dușcă spumoasă într-o zi fierbinte.

Simpla observare a vieții poate fi întreaga sticlă de bere. Natura este un

puzzle amețitor, ispititor, un spectacol pirotehnic. Le spun nepoților mei:
„V-ați plictisit?. Dacă v-ați plictisit înseamnă că nu sunteți atenți.“ Am scos
această vorbă cu tâlc dintr-un articol de revistă și o folosesc tot timpul cu ei,
dar nu par să înțeleagă ce vreau să spun cu ea. Se uită la mine ciudat. E în
regulă. Nici eu n-aș fi înțeles-o la vârsta lor.

Burta pufoasă a lui Bosco, câinele nepoților mei; privirea lui visătoare când
îl scarpini pe burtă: acesta-i sensul vieții. Atât pentru mine, cât și pentru el.

Când îmi zburdă mintea și încerc să mă gândesc mai departe de burta lui
Bosco, totul se reduce la aceleași două întrebări. Una este întrebarea pe care
mi-a pus-o tânărul meu prieten, la o cafea, într-un restaurant din Times
Square. Restaurantul nu mai există acum, dar întrebarea stăruie: De ce să
nu-i pun capăt? Are vreun sens să trăiești? Iar eu cred: Sigur că are un
sens: viata este sensul. în clipa aceea grecii antici mă privesc din paginile
unei cărți și mă întreabă: Dar ce este o viață bună? Grecii antici, ca și
restaurantul, au dispărut de mult, dar întrebarea dăinuie.

Și atunci chiar contează ce valoare dăm lucrurilor. Am avut un prieten care

a trăit o viață bună. Cel puțin lui așa i s-a părut. Scria cărți citite de milioane
de oameni, avea case în toată lumea. Și-i mai plăcea să-și petreacă
majoritatea timpului cât nu dormea cufundat într-o sticlă de gin. Așa că,
între gin și somn, a fost inconștient cam două treimi din viață. Dacă aș fi
condamnat de un tribunal la o viață ca aceasta, cred că aș face recurs.

Oricum s-ar numi acest lucru - sens, semnificație, satisfacție, împlinire -, l-

am căutat în artă și în iubire; în învățătură, prietenie, credință, familie și în a
fi util; chiar și în simpla mișcare - doar ca să fiu ocupat cu ceva. Nu am
aflat că fiecare din aceste lucruri în parte și-ar face efectul. Dacă mă țin de
unul dintre ele prea mult, își pierde aroma intimă și trebuie să trec la altul.
Pentru o vreme îl găsesc; înfulec din el și, până să-mi dau seama, mi-e
foame din nou.
Am, într-adevăr, o poftă rușinos de mare. Pe la treizeci de ani, am dat
lovitura în toate felurile. Aveam totul: o soție iubitoare, copii fericiți, o
slujbă de care puteam fi mândru, bani, prieteni, chiar și șansa de a mă
dedica un pic bunăstării altora. Eram pe deplin fericit. Și într-o bună zi mi-
am zis: Asta-i tot ce înseamnă viața -fericire?

Asta-i mai mult decât poftă. înseamnă să fii nesătul. Dar eram dornic să
lucrez serios ca să gust cât de mult puteam din toate lucrurile care se
presupune că aduc cea mai profundă, cea mai durabilă satisfacție. Pe urmă
s-a dovedit că să alergi după ea nu este întotdeauna de ajuns. Câteodată tot
ce trebuie să faci este să stai cuminte și s-o lași să vină la tine. Dar nu știi
niciodată care din aceste variante dă rezultat. Uneori amândouă deodată.

Să storci cât mai mult din viață presupune, se pare, un amestec ciudat de
plutire fără griji și de muncă pe brânci, înseamnă să moțăi ca un câine într-
un petic însorit, pe podeaua din camera de zi, în timp ce jonglezi cu
douăsprezece farfurii în bucătărie. înseamnă mișcare și neclintire,
amândouă deodată. înseamnă să fii Căpitanul mut și Șeherazada în același
timp.

Așa că totul se sfârșește într-un nenorocit de paradox zen. Ai' fi trebuit să

știu.

Cu toate astea, într-un fel, îmi place toată această nesiguranță. Face lucrurile
mai captivante. Ridică miza. Chiar și când eram pe patul de moarte, în urmă
cu patru ani, într-o cameră de gardă mică și murdară din Chile, m-am
gândit: Foarte bine, ăsta ar putea fi sfârșitul; ar trebui să-i las un bilet
femeii pe care o iubesc. Nu m-am rugat, nu am sperat la o viață de după,
nici n-am regretat viața pe care am avut-o. Și cu siguranță nu am pierdut
vremea gândindu-mă la așa-zisele mele realizări. Am preluat pur și simplu
controlul situației. îmi place oarecum să arunc o privire în prăpastie.

Dar astăzi absolviți. Nu vreau să vă pun în cârcă prea multă nesiguranță

chiar înainte să pășiți într-o lume doldora de întâmplător. Aveți nevoie de
încredere.

O să las baltă discursul imaginar de pe patul de moarte și o să trec la unul

pe care l-am ținut la Southampton College, în Long Island, în 2003. E puțin
cam sumbru pe ici, pe colo, dar în linii mari e optimist.

Noi, cei care ținem discursuri de absolvire, avem câteva metode standard la
care recurgem. Câteodată ignorăm complet absolvenții și vorbim peste
capetele lor direct presei sau acționarilor — sau chiar unor guverne
străine, în timp ce anunțăm care va fi politica externă. Cu toate acestea,
dacă nu aveți nimic împotrivă, astăzi aș vrea să vorbesc direct
absolvenților.

Acum patruzeci și șapte de ani, stăteam acolo unde sta ți voi -mă rog, nu
chiar unde stați voi, ci pe un gazon mare, în Bronx. Dar stăteam unde stați
voi din toate celelalte puncte de vedere, în timp ce un tip, nu mai știu cine,
ne înșira o grămadă de banalități. Probabil ne vorbea despre cuvântul
absolvire. Este un subiect popular. Astăzi e ziua absolvirii, dar nu este un
sfârșit; ci un început... începutul restului vieții voastre. Acesta-i un mod de
a începe ușor de reținut, atrăgând atenția asupra faptului că acest
eveniment are, de vreo șase sute de ani, un nume nepotrivit.

Numai că, de fapt, este numele potrivit, pentru că, în jurul anului 1314,
absolvire' însemna inițierea cuiva într-un ordin, iar într-o facultate însemna
a lua diploma de licență. Dar știm că nimeni nu va da fuga să caute în
dicționar, deoarece cu așa ceva v-ați ocupat în timpul școlii — care este
gata acum, cum bine știm.

Probabil că oratorul respectiv ne mai spunea: „Voi Sunteți Viitorul

NostruAlt subiect popular. Ei bine, nu sunteți chiar viitorul nostru. Până să
aveți voi vreo putere, poate că noi n-o să mai fim pe-aici. Și nu sunteți nici
măcar viitorulvostni, deoarece chestia ciudată ac viitorul este că nu ajunge
niciodată aici.

1. în engleză commencernent, cuvânt care înseamnă atât „ziua sau

ceremonia de absolvire", cât și „început". (AC )

Dar sună bine să spui că sunteți viitorul nostru. Vă face oarecum să vă

simțiți cineva într-o zi mare, e ca un mic cadou de rămas-bun.

Dar acum suntem peste patruzeci ți șapte de ani. Lumea este altfel, mult
mai complexă și în mod potențial mult mai letală. Micile plăceri nu-și mai
fac efectul astăzi.

Există un vechi blestem care sună așa: să ai nenorocul să trăiești vremuri

interesante. Avem norocul nenorocit să trăim vremuri fascinante. Ca specie
știm atât de multe, ca națiune suntem atât de puternici, încât uneori mi se
pare că viitorul nostru arată ca un creion care stă în echilibru pe vârf.
Orice lucru, cât de mic, îl poate răsturna și, în funcție de partea în care
cade creionul, putem intra într-o epocă de aur sau putem vedea nașterea
unei epoci întunecate, mai întunecată decât am trăit vreodată.

Dar probabil că doar pare as fel. Probabil că vom bâjbâi mai departe și
vom continua să evităm și utopia, și apocalipsa. Ceea ce va fi bine, pentru
că toate utopiile pe care le-am încercat până acum au fost speranțe deșarte.
Cât despre apocalipsă, ne pricepem așa de bine să spunem„Apocalipsă,
dar nu acum, mai târziu “ — și să ne fofilăm.

Bănuiesc deci că aceasta e sarcina îngrijorătoare pe care o veți avea: să

bâjbâiți vitejește mai departe.

Iar eu sunt aici ca să vă spun cum s-o faceți. Sunt omul vostru. Din toți
oamenii pe care i-arfi putut alege să vi-i trimită cu un ultim sfat înțelept, m-
au ales pe mine. Sunteți tare norocoși. Sunt persoana perfectă care să vă
vorbească — pentru că practic nu am învățat nimic în facultate. Mă rog,
am învățat câteva lucruri și sunt sigur că voi ați învățat și mai multe. Dar,
credeți-mă, încă n-ați învățat lucrul care contează; lucrul care vă va ajuta
să depășiți orele negre ale nopții când lupul cenușiu al îndoielii,
prințulfricii, vine și vi se așază pe piept zâmbind, și vă șoptește:

„Salut, prietene. O să te mănânc, dar nu vei simți nimic, pentru că te

mănânc din interior."

Probabil că acum vă gândiți: E oare prea târziu să-l chemăm pe tipul cu

discursul despre politica externă?

Știți ce? Exagerez — dar oricât de ușor ar fi să spun „Absolvirea înseamnă

un început", am învățat în acești patruzeci și șapte de ani cât de zdrobitor
de adevărat este faptul că astăzi nu este decât un început. Restul vieții
voastre va însemna educație continuă, indiferent dacă vă înscrieți sau nu la
ea.

In cei patru ani de facultate ai mei, au existat două lucruri fundamentale pe

care le-am învățat, și tot restul s-a clădit pe ele. Primul a fost cum să
gândesc mai clar, al doilea a fost cum să folosesc limbajul mai bine. îmi
amintesc cu mare satisfacție orele de logică, unde am început să înțeleg că
există reguli de gândire care, dacă sunt respectate, te ajută să înlături
ilogicul din gândirea cuiva, și mai ales din propria gândire. Și chiar dacă
încercam deja să învăț să fiu scriitor, îmi amintesc orele de engleză care m-
au provocat cu adevărat să mă arunc fără ezitare în limbaj. Asta-i tot:
logică și limbă. Dar e tot ce vă trebuie. Restul este experiență.

A mai fost totuși încă un lucru pe care l-am învățat: că erau oameni cărora
chiar le păsa dacă învăț. Ei m-au încurajat să renunț la ignoranță în
schimbul curiozității. Ați observat că am spus curiozitate, și nu cunoaștere
sau adevăr. Deoarece cred că opusul ignoranței nu înseamnă doar să știi
ceva, ci să fii curios. Mtdte dintre lucrurile pe care le știm ca sigcre sunt de
fapt doar schițe sumare ale realității. într-o poveste plasată în Eden, Mark
Twain o pune pe Eva să spună că Adam știe o mulțime de lucruri — în mare
măsură greșite. Nu am progresat prea mult de la Adam.

Știu că toate acestea pot părea puțin sumbre, dar cu ce v-aș fi de folos dacă
nu v-aș spune adevărul? Suntfericit și împlinit în toate felurile care
contează pentru mine. Așa că de ce să nu

vă spun cum am ajuns aici, ca să puteți fi și voi fericiți și împliniți? Ar fi o

după-amiază fructuoasă, pentru care a meritat să vă aranjați la patru ace.

Fiți atenți, asta-i important. Numărul unu: să fiți foaaarte norocoși.

Fiți suficient de norocoși ca să găsiți o persoană pe care s-o iubiți și o

muncă pe care s-o iubiți. Fiți suficient de norocoși ca să puteți face numea
respectivă cât de mult vreți.

Numărul doi: să aveți o soluție de rezervă în caz că numărul unu nu

funcționează. Fiți pe fază..
Nu puteți controla norocul pe care-l veți avea, dar puteți controla ceea ce
veți face cu el. Cred că faptul că am scost tot ce s-a putut din ceea ce mi-a
ieșit în cale a fost cel mai mare talent al meu. Vi-l recomand.

Sunt câteva reguli esențiale pe care le-am învățat și care cred că m-au
ajutat să scot tot ce s-a putut din ceea ce mi-a ieșit în cale. Iată care sunt
acestea, așa cum sunt ele... nu va dura mult, pentru că am învățat doar trei
lucruri în viață.

Mă rog, am învățat mai multe, nu trei. Am învățat puțină franceză și

italiană și pot spune câteva lucruri în chineză și în idiș. Mai știu să fac
rigatoni cu anghinare — toate acestea sunt aptitudini extrem de utile. Dar
mi se numără printre cele trei esențiale. Nu vă vor salva viața în cazul unei
urgențe, cum ar fi îmbătrânirea bruscă.

Puteți face aceste lucruri indiferent dacă aveți noroc sau nu... de fapt, dacă
aveți noroc și nu. le faceți este probabil cea mai bună metodă de a
transforma norocul în ghinion. Aceste trei lucruri esențiale vă vor ajuta să
scoateți tot ce se poate scoate din ceea ce vă iese în cale, indiferent despre
ce e vorba. "

1. Faceți pe cineva fericit. Invățați să râdeți și cum să faceți pe

altcineva să râdă. Bucurați-vă de ceilalți așa cum sunt ei. Cu alte
cuvinte, iubiți pe cineva. Predați-vă persoa-

Tn
nei pe care o iubiți. Asta nu înseamnă să cedați. Ci să vă predați. Depuneți
armele de luptă și deschideți armele celelalte. Nu e nevoie de argumente și
compromisuri cu cei pe care-i iubiți. E destul să-i faceți fericiți.

2. Aflați cum puteți fi de ajutor. La început nu mi-am dat seama că să

fii util este mai bine decât să fii în centrul a tenției. Nu era gen ul de
idee care să-i treacă prin cap un ui actor. Dar se pare că dacă găsiți
într-adevăr un mod de a fi utili, veți avea parte de mai multă
satisfacție și laudă decât veți putea duce. Să fiți utili presupune că
aceia pe care îi ajutați chiar vor ajutorul vostru. Și că știți destule ca
să puteți cu adevărat să le fiți de ajutor și nu să le faceți viața mai
 grea decât este. Asta înseamnă să fiți cât mai deștepți. Dar a fi deștept
este un lucru alambicat. Cei mai deștepți oameni pe care i-am
cunoscut simt cei care știau exact ce nu știau. Dacă nu știți prea multe
despre ceva, să vă imaginați că puținul pe care-L știți e tot ce este de
știut nu-i o metodă să aflați mai multe. încercați să nu credeți că puteți
doar să vă dați cu presupusul despre lucrurile complexe. Lucrurile
complexe sunt spinoase. Așadar, fiți atenți cu răspunsurile simple la
întrebările complexe.

3. Dacă urmăriți succesul, urmăriți-l în felul vostru. Nu-i lăsați. pe

alții să vă spună că succesul înseamnă o casă mare, dacă voi credeți
că succesul este un cămin fericit. Dacă întâlniți un mahăr care zice:
„Sunt mai puternic și mai bogat decât tine, și tu ești un nimeni dacă nu
ești mai puternic sau mai bogat decât mine", și dacă este mai bogat și
mai puternic decât veți fi voi vreodată, n-arfi o prostie să intrați într-o
competiție inutilă cu tipul ăsta?

Dar poate că o spun cu prea multe cuvinte. Să zicem că sunt pe punctul să

fiu împușcat în vreo dictatură de doi bani, iar plutonul de execuție îmi
spune: „Ai zece secunde să ne spui tot

ce știi. Și dacă nu poți spune intr-o singură propoziție, președintele a dat

ordin să te omorâm.“ Iată ce aș spune: „Băieți, gândiți singuri. “

Cred că asta cuprinde tot, mai puțin partea cu iubirea.

Tot ce vă cer este să vă gândiți bine. Indiferent care este ideologia, luați în
considerare faptele. Nu vă bazați pur și simplu pe convingerile voastre.
Totul este mai complex decât pare la prima vedere, și, dacă sunteți
înflăcărați, nu înseamnă că aveți și dreptate.

Cât despre faptul de a fi conducătorii de mâine, având în vedere cum

funcționează lumea, cum ați putea voi, cei care vă aflați astăzi aici, să luați
în serios cuvintele vreunui individ care spune de sus, de pe podium: „Voi
sunteți conducătorii de mâine — voi sunteți viitorul nostru“?

Hai să fim serioși. Când plecați de aici, dacă sunteți destul de norocoși să
vă găsiți o slujbă, vă veți petrece următorii zece ani învățând dedesubturile
meseriei și aflând exact ce compromisuri să faceți ca să avansați. Veți
învăța cum să faceți și să vindeți mașini care sunt ceva mai puțin sigure
decât ați vrea să conduceți voi — veți face filme care sunt ceva mai proaste
și mai previzibile decât ați vrea să vedeți — veți pilota avioane de pasageri
lăsând să treacă ceva mai mult timp între inspecțiile de siguranță decât v-ar
plăcea. Veți face aceste lucruri pentru că sistemul în care încercați să vă
integrați există de mai midt timp decât idealurile voastre. Este sistemid la
care părinții voștri au trebuit să se adapteze pentru a supraviețui — și
părinții lor la fel.

Unica mare invenție americană nu a fost mașina lui Henry Ford, ci linia de
asamblare a lui Henry Ford. în vremurile noastre, a atins culmea
perfecțiunii. Fiecare persoană din linie are un rol specializat. înfiletează
piulița, strânge șurubul și du-te acasă!

Nimeni nu este responsabil pentru întreg, doar pentru părticica lui. întregul
trebuie doar să fie destul de bun pentru vânzare, iar valoarea, meritul lui
sunt recunoscute după prețul pe care-l primește. Ambiția voastră se va
îndrepta spre obținerea unui loc mai bun pe linia de asamblare și într-o
bună zi poate chiar la conducerea liniei, dar, ca în marele aforism al lui
Lily Tomlin: „Problema într-o cursă de șoareci este că, și atunci când
câștigi, tot șoarece ești. “

Așa că ce șansă aveți să fiți „ viitorul nostru “?

Iată care e șansa: puteți decide să gândiți singuri. Vă puteți spune: voi face
sită de mătase din fiecare coadă de câine de pe linia de asamblare.

Poate că vi se va cere să le spuneți oamenilor doar ceea ce trebuie să știe

ca să se facă vânzarea. Dar dacă reușiți să aflați ce le trebuie cu adevărat
și îi ajutați să obțină acel lucru, pun pariu că vă veți simți mai bine, și chiar
o veți duce mai bine. Presupune mai multă energie—mult mai multă energie
—, dare și mai amuzant. Edmund Burke a spus: „Singurul lucru necesar
pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic.“Iar eu spun
că singurul lucru necesar pentru triumful liniei de asamblare este ca
oamenii creativi, cu energie tinerească, să nu facă altceva decât să învețe
dedesubturile.
Asta e. V-am spus tot ce știu.

Gândiți limpede și gândiți singuri; învățați să folosiți limbajul ca să vă

exprimați acele gânduri. Iubiți pe cineva din tot sufletul... și oricărei
persoane, indiferent că o iubiți sau nu, încercați să-i fiți de ajutor.

Dar, de fapt, este chiar mai simplu decât atât. După atâta timp și după toate
aceste discursuri publice și conversații private, cred că acum înțeleg. Dacă
aș urma sugestiaprietenului meu Arnold și aș vorbi de pe patul de moarte,
cred că știu ce aș

spune: acum văd că am avut sensul meu tot timpul. Trebuia doar să-l
observ.

Sensul vieții este viața.

Să nu observi viața este lipsit de sens, până în ultima clipă. Când am jucat
rolul lui Richard Feynman pe scenă, Feynman, care se stingea de cancer, i-a
spus doctorului că nu vrea să fie anesteziat la sfârșit pentru că: „dacă o să
mor, vreau să fiu acolo când se întâmplă". Chiar și în ultimul moment avea
ceva de observat. După toată vorbăria, acesta e ultimul cuvânt.

Observați.

Așadar, plecați. Realizați cât de multe puteți. Dar, în timp ce sunteți ocupați
să faceți lucruri mari - nu uitați să aveți grijă de burta lui Bosco.

Sensul vieții într-un pahar cu apă pornește exact din punctul în care se
oprise precedentul memoir de mare succes al lui Alan Aida, Să nu-ți
împăiezi niciodată câinele'. în urma unei intervenții chirurgicale salvatoare,
petrecută într-un modest spital din Chile, autorul își dă seama că este, de
fapt, posesorul unei prețioase vieți noi, căreia s-ar cuveni să-i dea cât mai
mult sens.

Dar ce înseamnă o viață plină de sens ?

Alan Aida, actor iubit și om inteligent, a fost deseori invitat să vorbească în
public; de pildă, să țină discursul de deschidere Ia diferite universități, cu
ocazia ceremoniei de absolvire. Pentru a răspunde la dificila întrebare,
autorul „recitește" și comentează toate aceste speech-uri, găsindu-le
totodată locul în propria-i biografie.

Sfaturile sale - adresate tinerilor sau oricărui om aflat în fața unei încercări
de viață - sunt candide, înțelepte, pline de umor și adesea emoționante. La
fel ca Alan Aida însuși.

în aceeași serie Alan Aida Sa nu-ți împăiezi niciodată camele (și alte
lucruri pe care le-am învățat în viața)

Expediția lui Meriwether Lewis și William Clark din anii 1804-1806 a fost
prima expediție națională americană pe uscat, din Saint-Louis până la
Oceanul Pacific și înapoi. (N.t.)