- Observator Cultural - https://www.observatorcultural.

ro -

„Cuvintele atrag realitatea“. Interviu cu Mariana MARIN

Posted By Svetlana CÂRSTEAN On noiembrie 6, 2001 @ 12:00 am In | No Comments

De la Razboiul de o suta de ani al Marianei Marin a trecut mult timp. Acesta era titlul volumului sau de
debut, aparut la Editura Albatros, in 1981. Razboiul cu pricina nu s-a terminat insa, el a luat doar alte
infatisari, iar luptele s-au dat in alte locuri. Cel putin pentru Madi („sa nu ma mai domnesti atita, mi-a
spus ea cind ne-am intilnit, eu sint Madi pentru toata lumea“). Ultimul cimp de batalie a fost in
sanatoriul de la Moroieni, de unde Madi s-a intors de curind.

Mariana Marin a scris mult despre boala, despre batalii pierdute, chiar si despre un anumit sanatoriu
ascuns in munti („In sanatoriul din munti/ la adapost hehei! din nou la adapost“). Totul pare
premonitoriu in poezia ei, toata realitatea Marianei Marin pare sa fi existat mai intii in irealitatea
poeziei pe care a scris-o. Viata lui Madi se hraneste, paradoxal, din poezia ei si nu invers. Sau, mai
degraba, limita intre ele este atit de greu de identificat, incit orice detectivistica e inutila. Poate ca
valoarea poeziei sale vine tocmai din forta ei de a invada ireversibil, in mod fericit sau nu, viata de
toate zilele.

De la literatura la realitate (si invers)

Scriai in volumul de debut urmatoarele: „Despre boala citise la 17 ani totul/ (i se parea o sansa)“. As
vrea sa ne legam putin de aceste doua versuri.

Probabil ca o sa rida lumea in hohote de ceea ce am sa spun, dar nu-mi pasa de asta. Totul e de o
bizarerie totala. Cred foarte tare in faptul ca intr-adevar cuvintele atrag realitatea. Aventura asta a
inceput foarte demult, poate inca de cind aveam vreo 11 ani si descopeream literatura secolului XIX.
Am avut o profesoara de romana care mi-a deschis gustul pentru asa ceva, o profesoara la care am
tinut foarte mult si care mi-a fost un adevarat model. Literatura asta a secolului XIX, lacrimogena si
plina de tot felul de ftizici, ma fascina pur si simplu. Ea influenta si iubirile virstei respective. Eram
indragostita de un baiat, bineinteles mai scund decit mine, cum se intimpla de obicei. Era o nebunie
intreaga pentru ca visam sa mor exemplar, din dragoste evident, si sa sufar teribil. Sa sufar si sa mor
discret, in singuratate. Ca sa tremur noaptea, de exemplu, dormeam pe frig cu geamurile deschise.
Ce mai incolo si incoace, eu trebuia musai sa ma imbolnavesc de plamini. Asta era telul meu. E o
nebunie totala, dupa cum vezi. Evident ca aceste lucruri, daca le cultivi, ajung sa lucreze in imaginatia
ta. Mai tirziu nu mi-am mai dorit asemenea chestii, dar niciodata nu poti sti cum jongleaza ele cu
propria ta minte.

Cum ti se par toate acestea acum, dupa ce ai avut de suferit atit de mult?

Marturisesc sincer ca as fi preferat sa nu mi se intimple. Pentru ca tuberculoza e o boala foarte

ciudata. Au avut-o multi indivizi celebri, de altfel. Dar asta nu-i o consolare. Stii ca Thomas Mann
vorbeste despre o experienta oarecum asemanatoare. El a suferit o operatie la plamini si spune ca,
dupa interventia chirurgicala, a simtit ca a renascut. E adevarat, senzatia de renastere e reala, dar
explicatia e foarte terre-à-terre. Poti respira efectiv altfel. Si e normal sa fie asa. E vorba de o senzatie
pur fizica. Nu e nimic metafizic aici. Dar, daca ma intorc la tineretea mea, pot spune ca am fost un
adolescent ca oricare altul, in ciuda curiozitatii mele fata de asemenea lucruri. Mi-am parcurs etapele
normal, fara nimic spectaculos, desi poate ca viata fiecaruia e spectaculoasa intr-un anumit fel. Mi-am
dorit foarte tare sa fac medicina. Dincolo de literatura, am citit si studii medicale care imi erau
accesibile. M-au pasionat si scrierile axate pe politic, social si istorie.

A trai viata la limita

Spui acum ca ti-ai fi dorit sa nu faci aceasta boala. Aducind din nou in discutie versurile de la inceput,
in ce masura o asemenea boala sau alta ar putea fi o sansa?

Chiar ma gindeam la un lucru in acest sens. Sper din tot sufletul ca tuberculoza sa nu ma fi facut mai
celebra decit poezia. As fi extrem de postmoderna in cazul asta.

Ma refeream la o sansa personala, aceea de a putea avea un anumit tip de experienta.

Da, asa sint construita eu. Sint un om al experimentelor. Nu mi se pare lipsit de utilitate sa cunosti
anumite lucruri, sa practici un fel de sport-limita. In general, oamenilor le place foarte mult sa
vorbeasca despre experientele-limita si despre cei care le practica, dar numai de la distanta. Putini
sint aceia care ar pune piciorul in asemenea situatii, ca sa se confrunte de-adevaratelea cu ele. In
ceea ce ma priveste, probabil ca, daca lumea in care m-am nascut ar fi fost una cu mult mai multe
posibilitati si fara dictatura groaznica prin care am trecut, as fi incercat si alte feluri de experiente.
Poate ca m-as fi drogat, nu stiu. Din curiozitate macar. Desi pot spune ca am avut parte si pina acum
de experiente asemanatoare. Am avut probleme cu alcoolul, am baut mai mult decit ar fi fost normal
pentru o femeie. N-as putea spune insa ca am fost chiar o alcoolica. Nici n-as putea spune ca n-am sa
mai beau in viata mea, (fiindca boala m-a facut sa renunt la asta).

Si povestea cu alcoolul a fost un fel de a trai la limita, un fel de fuga permanenta de un anumit gen de
normalitate.

Da, de chestia asta plata in care traiesc toti oamenii. Prin alcool, am vrut sa uit unele lucruri, sa-mi
distrug anumite slabiciuni, pentru ca bind iti distrugi slabiciunile si nu puterile. Poate fi si aceasta o
metoda, intr-adevar. Dar cred ca aceste lucruri au facut si nu au facut, in acelasi timp, parte din
personalitatea mea.

Te ajuta alcoolul sa socializezi mai bine? Spuneai ca esti, de felul tau, destul de singuratica.

Da, si in plus sint o timida. N-am reusit nici sa duc la bun sfirsit o viata de cuplu, si asta numai din
vina mea, pentru ca sanse au existat.

In ce moment ai descoperit ca a trai la limita poate fi o solutie?

Nici nu aveai cum, in vremea tineretii mele, sa nu traiesti la limita. Ceea ce se intimpla era ingrozitor,
iar evadarea putea fi o chestie profilactica, la urma urmei. Era o dorinta de a te apara in fata lucrurilor
oribile pe care le vedeai in jurul tau si care te agresau. Unde puteai sa te refugiezi? In literatura,
desigur. De aceea, pentru mine, poezia a devenit un mod de a fi. Asta nu inseamna insa ca trebuia sa
traiesti ca turbatul in fiecare minut.

„Nu pot spune ca am fost un disident“

In 1989, faceai greva foamei, inainte de Congresul al XIII-lea.

Nu stiu exact ce s-ar fi intimplat cu mine, in 1989, daca nu ar mai fi fost in viata mama mea. A fost
singurul om care m-a oprit de la gesturi definitive. A fost o perioada foarte grea pentru mine, dar nu
pot spune acum ca am facut nu stiu ce mare lucru. De altfel, nici nu prea vorbesc despre gesturile
mele de atunci, chiar daca biografia mea e la indemina oricui in Cartea Alba a Securitatii. As fi
incintata sa lamuresc toate aceste lucruri, dar imi este foarte greu sa vorbesc despre ele, pentru ca nu
as vrea sa-mi creez o aura de disident. Nu are sens acest lucru, in primul rind pentru ca nu am fost
membra a Partidului Comunist. Prin urmare, nu am avut de ce sa ma dezic. Oricum, nu cred ca stilul
meu prezenta garantii pentru acea organizatie bizara. Poate ca sa fi si vrut si nu cred ca m-ar fi
primit. Si stiu ca am facut tot ce s-a putut ca sa nu mi se propuna niciodata intrarea in partid.

Ar fi putut sa-si doreasca sa te reeduce, sa te readuca pe drumul cel bun.

Sa fim seriosi, cu oameni ca mine nu-si mai bateau capul. Era pierdere de vreme. Revenind, nu pot
spune ca am fost un disident, mi s-ar parea ca as lua locul unei victime adevarate, care chiar a platit
cu pretul cel mai scump posibil. Au murit atitia oameni, si mai ales tineri, in decembrie ’89. Atunci, in
anul acela ma inghesuisera bine de tot, avusesem parte de nu stiu cite interogatorii. Am vrut si noi sa
facem ceva impotriva realegerii lui Ceausescu la al XIII-lea Congres. Am fost foarte legata atunci de
Dan Petrescu si de cei din Iasi. Ne-am gindit sa fortam lucrurile si sa le dam o idee chiar celor
implicati, celor prezenti acolo la Congres. Am fi vrut sa inteleaga ca daca nu-l mai alegeau din nou,
am fi putut scapa intr-un mod civilizat de el. I-am luat prin surprindere, nu se asteptau atunci la
asemenea initiative, dovada si represaliile care au urmat. Intii a facut Dan Petrescu greva foamei, fiind
stabilit ca atunci cind el nu o sa mai poata si voi auzi acest lucru prin Europa Libera, sa continuu eu la
Bucuresti. Nu stiu ce s-ar fi intimplat atunci cu mine, daca nu ar fi urmat decembrie 1989.

Dar pina la acest moment, din ce cauza te interogasera, de mai multe ori chiar, dupa cum spui?

Publicasem ceva in strainatate si lucrul acesta era deja suspect. In plus, ma invirteam intre niste
oameni pe care ei ii suspectau de multa vreme. Ma refer in primul rind la grupul iesean, dar si la
oameni de aici, de la Bucuresti. Mircea Dinescu, de exemplu. M-au interogat pentru ca vroiau mai
inainte de toate sa stie cum au fost scoase din tara acele texte publicate in strainatate. Iar, dupa
protestul impotriva realegerii lui Ceausescu, am avut parte si de o perchezitie acasa. Le-am dat voie
atunci sa scoata si parchetul. In 20 decembrie, m-au luat de acasa impreuna cu mama. Nu aveau cum
sa ma santajeze altfel, nu aveam copii, nu aveam o familie a mea. A fost un interogatoriu care a
inceput pe la 8-9 dimineata si a tinut pina pe la 8-9 seara, cind lucrurile au luat o alta intorsatura.
Mamei mele ii spuneau sa ma potoleasca, pentru ca altfel m-ar putea astepta un viitor nu tocmai
luminos. Amenintari suficiente pentru a inspaiminta o mama, atunci cind e vorba de copilul ei. Dar
pentru mine, lucrurile erau oricum jucate. In invatamint nu mai puteam preda, imi fusese interzis
acest lucru. In acea zi, ceea ce faceau indivizii care ma anchetau era foarte bizar. Ieseau intruna, isi
sopteau diverse lucruri la ureche. Ma asteptam ca, in acea noapte, sa spal toaletele institutiei
respective, dar pina la urma, in mod surprinzator, ne-au dat o masina si ne-au trimis acasa, sfatuindu-
ne sa nu iesim pe strazi. Ceea ce a fost de o ciudatenie absoluta. Cel putin in acel moment. Oricum,
n-a fost deloc vesela confruntarea cu ei. Dar nu pot spune ca am facut nu stiu ce mari acte de
disidenta. Nu mai puteam suporta pur si simplu, nu mai puteam respira. Iata ca revin la tema
respiratiei.

Nu sint facuta sa fiu sef

Dupa 1990, te-ai mai implicat in politica?

In perioada imediat urmatoare, noua putere, pentru a se instala mai confortabil si pentru a capata
increderea cetatenilor, „vina“ acele persoane care facusera in timpul regimului diverse gesturi. Numele
meu fusese si el vehiculat la Europa Libera, asa ca am fost si eu contactata sa ma duc la nu stiu ce
sedinte ale Frontului, ale CPUN-ului. Nu am raspuns, pentru ca toate acele manifestatii din perioada
respectiva mi s-au parut cel putin ciudate. Mi se parea ceva putred, dar nu stiam sa spun ce anume.
Nu am vrut sa ma inregimentez in nici o structura politica. Rolul meu se sfirsise. Dincolo de asta insa,
trebuie sa recunosc ca eu numai buna de asa ceva nu sint. Nu sint facuta sa fiu nici lider de opinie,
nici sa activez in politica. Nu sint facuta sa fiu sef. Singura data in viata mea cind am fost sef a fost la
Contrapunct, cind eram sefa lui Ion Stratan. Ma pusesera pe mine sefa peste rubricile de poezie
pentru ca eram, poate, ceva mai ordonata decit el. Ca sa scap de ironiile lui, absolut indreptatite, si de
comportamentul tipic de sef, ma obligasem sa-i aduc in fiecare zi sandvisuri. Care va sa zica, am fost
sefa unui poet de mare valoare.

Si dupa Contrapunct ce a urmat?

Am plecat cu o bursa la Paris, am cunoscut diversi oameni din exilul romanesc, am facut multe
interviuri si am trait o vreme impartita intre Franta si Romania. Am participat la crearea Editurii Est, la
aparitia primelor carti, apoi am avut tot felul de job-uri efemere, pina cind m-am hotarit sa nu mai fiu
decit scriitor si am optat pentru liber-profesionism. Drept pentru care m-am si imbolnavit de
tuberculoza. Cam atit.

Unde sint faldurile de altadata?

Crezi ca poezia pe care ai scris-o in ultimii ani e cu mult diferita de cea din primele volume?

Intr-un fel, da. Acum cred ca ma apropii de ceva esential pentru mine, ca scriitura. Am parasit
poemele construite, de respiratie larga. Cineva vorbea despre o „bizara simplitate“, comentind ceea ce
scriu acum. E si nu e simplitate. E un fel de constructie pe spatii mai mici, dar e elaborata la singe si
fara sa aiba nimic rudimentar. Cel putin asa imi doresc eu. Nu stiu unde va duce asta. Sint atit de
emotionata, de parca as debuta din nou. Intr-adevar poezia mea e acum mai putin complicata, are
mai putine falduri si uneori chiar imi e dor de faldurile de altadata.

Ai debutat in cadrul valului optzecist. La ora actuala, poetii de atunci mai scriu sau nu. Te simti
singura in acest context?

Nu ma simt deloc singura, iar colegii mei, cei mai multi dintre ei, continua sa scrie. Ma gindesc in
primul rind la Mircea Cartarescu. Dar mie cind mi se face dor de poezia lui, ma intorc foarte departe in
timp, la volumul lui de debut, mai precis la un anumit ciclu din acel volum, care se numea Calea
regala. Ar putea sa para ca unii colegi de-ai mei, ca Ion Stratan sau Traian T. Cosovei, nu au avut o
evolutie prea spectaculoasa. Dar daca ii urmaresti pe toti cu atentie, observi ca lucrurile nu stau chiar
asa. Ion Muresan continua sa scrie, Marta Petreu la fel. Pe Florin Iaru il mai astept inca, pentru ca ar fi
pacat sa renunte de tot la poezie. Ma simt foarte bine in generatia ’80, chiar daca fiecare dintre noi a
evoluat in felul lui. Poezia romaneasca este o poezie in care eu personal ma simt foarte bine. E o
poezie de foarte buna calitate. Mi-am dat seama de asta mai ales cu ocazia iesirilor mele in
strainatate. Si spun ca e de buna calitate, nu din considerente nationaliste. Cred ca nu pot fi banuita
in nici un caz de asa ceva. Poezia noastra e ajutata si de limba romana, care, din punct de vedere
poetic, e o limba foarte tinara.

„Fundamental, sint o persoana plina de vitalitate“

Revenind la boala, se spune adesea ca fiecare om are boala care i se potriveste cel mai bine, ca nu e
intimplator ca facem o anumita boala si nu alta.

Ti-am spus eu ca tuberculoza m-a facut mai celebra decit poezia. Ceea ce ar trebui sa le atraga
atentia oamenilor politici, din moment ce oricum sintem pe primul loc la tuberculoza in Europa. Dar ca
sa-ti raspund la intrebare, am sa iti spun ca am inceput chiar sa devin superstitioasa in ceea ce
priveste folosirea cuvintelor. Poti ajunge in situatii incredibile. In plus, m-a procopsit Dumnezeu si cu o
boala in care, daca chiar vrei sa optezi pentru solutia definitiva, poti opta. Nu mai e nevoie sa apelezi
la nu stiu ce substitut sau sa te arunci in cap.

Ce te-a oprit sa nu alegi solutia definitiva?

Am sa-ti spun o platitudine acum si probabil ca multi ar gindi la fel in locul meu. Stiam ca am lasat
lucrurile neterminate. Vroiam sa imi duc pina la capat experienta asta noua pentru mine. Ma refer la
scris. Parca eram neterminata si nelamurita inca in legatura cu multe lucruri. Asa ca motivatiile cam
acestea erau. Nu as fi lasat in urma o viata de familie. Toate legaturile de familie erau, intr-un fel sau
altul, terminate. In jurul meu, murisera toti cei apropiati, pina la ultimul. Ceea ce era de vazut,
consideram ca am vazut. Asa ca scrisul era cel mai important lucru. Pe de alta parte, in ciuda
lucrurilor triste pe care le scriu, a faptului ca arat in poezia mea numai fata intunecata a lumii, cred
ca, fundamental, sint o persoana cu multa vitalitate.

Ce fel de loc e sanatoriul in care ai stat?

Sanatoriul e la Moroieni, aproape de Sinaia, intr-o zona absolut deosebita, la o altitudine de 1200 de
metri. A fost construit prin 1936 si a fost unul din cele mai importante sanatorii din Europa. Asta din
cauza aerului din zona, aproape miraculos in bolile pulmonare. Acolo a fost si primul tomograf din
Romania. Acum si in acest sanatoriu viata e grea, ca peste tot. Zona in sine e foarte interesanta. Am
fost bineinteles intrebata mereu de prieteni: „Ei, si cum e cu Thomas Mann, cum e cu muntele vrajit?“
Ceva asemanator exista intr-adevar. De pilda, in cartea lui Thomas Mann se vorbeste de „cei de jos“ si
„cei de sus“. Si in sanatoriu se vorbea la fel. E foarte frumos peisajul, dar in sanatoriu e atita boala si
atita tristete. Tuberculoza e o boala ingrozitoare, care distruge vieti personale, iar recaderile sint
cumplite.

A trebuit, timp de sase luni, sa stai acolo, sa te supui si sa fii foarte cuminte. Cum ai rezistat?

A fost un bun prilej sa ma verific, in acest sens. Verdictul e clar: sint un pacient foarte cuminte si
responsabil. Mi se parea atit de fascinant ceea ce mi se cerea sa fac. Nu ieseam din vorba medicilor
deloc. Si nici acum nu ies, pentru ca sint in continuare in tratament. Medicii de acolo sint niste mici
eroi, au cazuri foarte grele si lucreaza cu mijloace putine. Am vazut cu ochii mei paciente care au fost
aduse pe brate si au reusit apoi sa se intoarca, partial refacute desigur, la copiii lor acasa.

„Boala m-a ajutat sa devin mai buna“

In toata aceasta perioada cred ca sentimentele tale, relatiile cu anumiti oameni s-au filtrat mai bine,
iar prioritatile tale s-au schimbat.

Ceea ce pot sa spun e ca imi place sa cred ca sint un om fara dusmani. Insa ce mi s-a intimplat atunci
cind m-am imbolnavit m-a uimit peste masura. Toata campania pe care au facut-o prietenii mei m-a
naucit pur si simplu. N-am stiut nimic, ei au pus totul la cale. Si cind atitia oameni, pe care i-ai
cunoscut sau nu, isi doresc atit de mult sa depasesti o perioada atit de grea, esti obligat sa lupti.
Iata o noua motivatie pentru a nu alege solutia definitiva.

Da, asta m-a ajutat sa depasesc impasul. Cred ca m-am trezit cu mai multi prieteni decit aveam. Si
mai cred ca boala m-a ajutat sa devin mai buna.

Si prioritatile tale s-au schimbat?

Daca e vorba de scris, acesta a fost dintotdeauna prioritatea mea. Pe de alta parte insa, sper acum,
cind m-am intors, ca se va infiripa ceva. Omul care m-a ajutat pe mine foarte mult a fost colega
noastra Rodica Buzdugan, care are o fundatie de binefacere. Se numeste Angels. Rodica e un om care
iti insufla mult curaj si multa pofta de viata. Un om complet daruit lucrurilor de care se apuca. M-a
invitat sa lucrez impreuna cu ea la aceasta fundatie, proiectul urmator fiind construirea din temelii a
unui complex umanitar. Complexul se va numi si el, spre ciuda domnului senator Pruteanu si a noii
sale legi, Angels si nu Ingeri.

Article printed from Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro

URL to article: https://www.observatorcultural.ro/articol/cuvintele-atrag-realitatea-

interviu-cu-mariana-marin/

Copyright © 2015 Observator Cultural. All rights reserved.