ANTHONY QUINN (1915–2001) a fost unul dintre actorii de lm marcanți ai secolului XX și

cel mai important actor latino-american care a făcut carieră la Hollywood. De origine
mexicană, s-a mutat în SUA împreună cu părinții și în anii 1930 a devenit interesat de
actorie, primul său rol ind în Parole din 1936, după care a urmat The Milky Way, în regia
lui Harold Lloyd. Avea să joace apoi o mulțime de roluri, alături de creatori consacrați,
devenind un adevărat star în special după realizarea lmului Viva Zapata!, în regia lui Elia
Kazan, creație pentru care a fost recompensat cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor
în rol secundar. Un an mai târziu, iubitorii de lm îl vedeau în La Strada, celebrul lm al lui
Federico Fellini. Printre celelalte creații semni cative de care este legat numele său se
numără Lawrence of Arabia, Lust for Life, Lion of the Desert. Destinul îi va aduce, în
decursul deceniilor, multe premii și distincții. În 1964, când a interpretat rolul Zorba
Grecul din lmul omonim al lui Michael Cacoyannis, rol cu care avea să rămână asociat
pentru totdeauna, a avut încă o nominalizare la Oscar. Pe Walk of Fame de la Hollywood
și-a primit, așa cum se cuvenea, o stea.
Coperta: Cristian FLORESCU, Ana NICOLAU
Tehnoredactor: Magda BITAY
Lector: Irina CERCHIA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

QUINN, ANTHONY
Păcatul originar. O autobiogra e / Anthony Quinn; trad. din limba engleză:
Monica Andronescu. - București: Nemira Publishing House, 2018
ISBN print 978-606-43-0373-8
ISBN epub 978-606-43-0804-7
ISBN mobi 978-606-43-0805-4
I. Andronescu, Monica (trad.)
821.111

Anthony Quinn
THE ORIGINAL SIN: A SELF-PORTRAIT
Copyright@ Anthony Quinn Family Trust

© Nemira, 2018

Tiparul executat de GANESHA PUBLISHING HOUSE

Orice reproducere, totală sau parţială,
a acestei lucrări, închirierea acestei cărți
fără acordul scris al editorului sunt strict interzise
și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
 1

Cabinetul arăta ca altele un milion, toate după același șablon. Biroul era
îngrijit echipat cu obișnuitele stilouri care nu merg niciodată, cu sugativa falsă,
de piele, cu ceasul de bronz, maritim, cu calendarul rotativ.
Bărbatul masiv, exuberant, din spatele biroului purta un costum de stofă
făcut de un brand cunoscut. Singurul lucru personal din încăpere era zâmbetul
lui. Stând în faţa lui, am încercat să-l definesc cumva, dar n-am reușit. În afară
de obișnuitele amabilităţi, n-a avut loc de când am intrat în biroul lui niciun
alt schimb important. În cele din urmă, l-am întrebat dacă mă pot întinde pe
canapea.
– De ce? mi-a zâmbit doctorul. Sunteţi obosit?
– Nu, i-am răspuns eu. Dar m-am gândit că…
– Nu-mi păreţi foarte bolnav, domnule Quinn. Hai să ne așezăm și să stăm
de vorbă!
Nu era deloc așa cum îmi imaginasem.
– V-am văzut acum câteva zile într-un film italian. Scena finală, când
plângeţi pe plajă, a fost al naibii de emoţionantă.
Rahat! Eu plăteam aici cincizeci de dolari pe oră, cincizeci de afurisiţi de
dolari, și el era doar un alt fan al meu…
– Nu mă pricep deloc la filme, a continuat el. Sunteţi primul actor pe care-l
cunosc așa, din punct de vedere profesional, așa că iertaţi-mă dacă pun
întrebări prostești. Dar în acea ultimă scenă, erau lacrimi adevărate sau erau
provocate de vreun miros de ceapă sau așa ceva?
Cincisprezece minute din ora mea preţioasă trecuseră deja și noi discutam
despre filme!
– Nu, doctore. Erau lacrimi reale.
 – Vreţi să spuneţi că aţi plâns de-adevăratelea?
Deci era unul dintre ăia?
– Da, am plâns.
– Cum plânge un actor? Presupun că trebuie să-ţi amintești lucruri dureroase
din viaţa ta ca să-ţi poţi provoca lacrimile, nu?
Iisuse!
– Poate fi o formă de autoanaliză, nu?
Nu-ţi face griji, e destulă durere în viaţa mea, am de unde să mă adap.
– Presupun că da, am ridicat eu din umeri.
– Și v-aţi gândit la ceva anume, acolo, în acel moment de pe plajă?
– Da.
– La ce?
– Păi, înainte de orice, m-am gândit la amărâtul ăla ticălos pe care-l jucam.
Avusese o viaţă aspră și lipsită de sens. Nu simţise niciodată iubirea. Iar când în
sfârșit a găsit-o, n-a știut ce să facă – și a distrus-o. Acolo, pe plajă, el a simţit
imensitatea spaţiului. Eternitatea pe care urma s-o înfrunte de unul singur.
Probabil era prima dată în viaţa lui când vedea cu adevărat stelele, iar pentru el,
ele nu reprezentau decât o eternitate de singurătate.
Nu mi-am putut reprima un nod în gât când am rememorat scena.
– Vă simţiţi foarte aproape de personaj, nu-i așa?
– Trebuie să mă simt aproape de fiecare personaj pe care-l joc. Dar nu reușesc
întotdeauna.
Brusc, mi-am dat seama că doctorul nu era doar un iubitor de filme.
– Credeţi în iubire, domnule Quinn?
Întrebarea m-a năucit. Am vrut să mă ridic și să plec. Toată povestea asta cu
analiza era dureroasă și jenantă. Mă simţeam închis într-o cutie, claustrofob.
Nu eram sigur deloc c-o să-mi placă omul. Era prea rumen la faţă, arăta prea
sănătos. Probabil un cap pătrat, un om banal.
– Credeţi în iubire?
Despre asta era vorba. Iată lucrul suprem!
De-asta stăteam acolo ca un idiot.
 Dacă m-ar fi întrebat „Credeţi în Dumnezeu?“, aș fi săpat în mine după cine
știe ce argumente teologice și le-aș fi încărcat cu lecturile mele și cu experienţe
personale. Mă bălăcisem destul în subiect ca să pot să trec o cursă cu obstacole.
Dar acest „Credeţi în iubire?“ –, ăsta era lucrul important. Cel mai important.
Și m-am gândit, da…
Iubesc primele zile de primăvară, când apar frunzuliţele noi.
Iubesc soarele și marea.
Iubesc râsetele copiilor.
Iubesc foșnetul copacilor.
Iubesc mirosul iute al pământului după ploaie.
Iubesc inocenţa primei zăpezi.
Iubesc muzica mexicană.
Îl iubesc pe Puccini.
Iubesc faptul că învăţ lucruri.
Iubesc un somn bun de noapte.
Iubesc faptul că descopăr lucruri.
Iubesc mirosul de tămâie din biserică.
Îl iubesc pe Thomas Wolfe.
Îl iubesc pe Rouault.
Îl iubesc pe Michelangelo.
Îmi iubesc copiii.
Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi.
Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiţionat? Cu siguranţă,
îmi iubeam copiii, și totuși le impusesem și lor legi.
Cu femeile eșuasem complet. Acolo, condiţiile pe care le puneam eu erau
învechite și rigide, rezultatul educaţiei mele religioase și al eredităţii. Sângele
indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice
concepţii moderne stridente. Cu femeile eram total inflexibil.
„Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge și eu, și unde vei trăi tu, voi trăi și
eu; poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu“.1
Doctorul îmi aștepta răbdător răspunsul.
 – Acel tip de iubire în care cred eu e prea complex pentru a răspunde doar cu
„da“ sau „nu“, i-am zis. Dar pentru moment să spunem că da, cred în iubire.
– Atunci, nu vă temeţi! Totul va fi bine. Niciun om care crede în iubire nu
poate fi prea bolnav, a încercat el să facă o glumă.
Am zâmbit vag la gluma slabă.
– Când m-aţi sunat zilele trecute, trebuie să recunosc că am fost șocat, a
continuat. Eu și soţia mea v-am văzut într-o mulţime de filme. Așa că am făcut
ceva cercetări înainte să veniţi azi, aici.
Și a scos un dosar. Erau o mulţime de tăieturi din ziare. Le-a răsfoit și a găsit-
o pe cea pe care o căuta.
– Uite-o! Scrie aici că v-aţi născut în Mexic, în timpul revoluţiei.
– Da. Pe 21 aprilie 1915.
– Și mai scrie că mama și tatăl dumneavoastră au luptat amândoi de partea
lui Pancho Villa. E corect?
– Da, cred că da.
– De ce-o spuneţi așa?
– Perioada aia e toată o nebunie. Îmi pare rău. Da, au luptat alături de
Pancho Villa.
Doctorul a dat din cap.
– Mă tem că tot ce știu despre Revoluţia din Mexic este ce am văzut în filmul
Viva Villa, cu Wallace Beery. Oare așa era Villa în realitate?
– Cred că Beery a făcut un rol foarte bun, dar nu cred că a reușit să prindă
ardoarea lui Villa.
– Ce vreţi să spuneţi?
Și atunci i-am povestit o anecdotă, pe care o știam de la tata, despre
momentul în care Villa călărise până în vârful dealului și văzuse Pacificul
pentru prima dată. Se uitase la imensitatea oceanului minute în șir, fără să
spună un cuvânt. Apoi își strunise calul și o pornise înapoi, în jos.
Locotenentul său, care călărea în spatele lui, a zis: „Ce priveliște, nu-i așa, Jefe?“
Iar Pancho i-a răspuns peste umăr: „E prea mic ca să-mi sature mie setea“.
– Asta da replică! a zis doctorul. Și când v-a povestit istorioara asta tatăl
dumneavoastră?
 – Când eram puști.
– Și n-ai uitat-o în toţi acești ani?
– Nu.
– Simţiţi și dumneavoastră că oceanul e prea mic ca să vă stingă setea,
domnule Quinn?
– Da.
– Dacă doctorul mai avea dubii despre boala mea, am simţit că răspunsul
meu i le-a risipit.
La naiba cu el! Lasă-l să-și câștige banii, m-am gândit.
Bărbatul avea o faţă impasibilă și căuta mai departe printre hârtiile din dosar.
– Scrie aici în continuare că tatăl dumneavoastră a fost un aventurier
irlandez, iar mama, o prinţesă aztecă.
N-am putut să nu râd zgomotos.
– De ce râdeţi? Nu e adevărat? și-a ridicat el privirea.
– Tata a avut ceva sânge irlandez, partea asta e adevărată. Dar râdeam de
treaba cu prinţesa indiană.
– Eu și soţia mea ne-am gândit că e ceva foarte romantic, când am citit.
– Presupun că exact asta a vrut departamentul de publicitate al Paramount
Pictures să simţiţi. Nu li s-a părut suficient de romantic ca mama să fi fost o
mexicancă oarecare.
– De ce nu?
– Ce naiba, doctore, trăiești în Los Angeles. Știi prea bine ce cred cei mai
mulţi dintre oamenii de aici despre mexicani.
– Nu știu. Sunt aici doar de câţiva ani, Tony. Pot să-ţi spun Tony?
Întrebarea despre mexicani m-a iritat. Începuse deja să arate ca un texan cu
gâtul roșu.
– Sigur, dacă pot să-ţi spun și eu pe numele mic.
A râs.
– Poţi să-mi spui cum vrei – și în câte feluri n-o să-mi spui până o să
terminăm.
– Deci… să fii mexican în sudul Californiei nu e tocmai ca „Sesam,
deschide-te!“ Ani întregi pe ușile sălilor de dans și la intrarea în restaurante au
fost plăcuţe pe care scria „Interzis mexicanilor!“ Mexicanii sunt leneși, sunt
hoţi, sunt murdari. Sunt fie îmbrăcaţi în costume ciudate, fie Pachuco2 sau
fumători de marijuana.
– Ai fumat vreodată marijuana, Tony?
– Nu, niciodată.
A făcut niște semne pe o hârtie. Mă întrebam ce naiba tot scrie acolo.
Peste drum, într-o altă clădire de birouri, puteam să văd cabinetul unui
dentist. Un tip în costum alb se chiora în gâtul unei doamne în vârstă.
Doctorul m-a văzut că mă uit pe fereastră și s-a ridicat și a tras jaluzelele.
Eram bucuros că nu eram eu cel care trebuia să treacă prin acea operaţiune de
la dentist.
– Te întrebam, Tony, cum era mama ta când era tânără.
Auzisem întrebarea, dar încercam cu disperare să evit răspunsul.
Doctorul a zâmbit înţelegător.
Iisuse! Cum era mama? Fusese oare vreodată tânără?
Dacă avem să-i spun nenorocitului ăstuia adevărul, probabil că avea să creadă
că am complexul mamei. E atât de simplu… Chiar dacă nu sunt psihiatru, tot
îmi dau seama. Ce să-i spun? Că mama făcea cel mai bun chili con carne3 din
lume? Să-i spun despre foame, despre durere? Să-i spun adevărul?
Da, era tânără pe vremea aia, în Juárez. Amândoi eram tineri, pe vremea când
eram singuri. Și chiar n-aveam nevoie de nimeni altcineva. Ne aveam unul pe
altul. Probabil că de-aici au și apărut problemele. Dar și asta mi se pare prea
simplu. Fără dubiu că s-au complicat când s-a întors el.
Eu aveam trei ani și am știut de-atunci că mi-am găsit adversarul perfect.
Știam că n-o să-l pot învinge. Era prea mult pentru mine să mă lupt cu el, așa
că m-am îndrăgostit de el pe loc. Dar mi-a luat locul și probabil de-asta mi-am
petrecut tot restul vieţii încercând să fiu ca el.
Cum era mama? Trecuseră doar câteva zile de când o întrebasem. Și știam că
răspunsul ar putea fi, cumva, acolo.
– Mama, mai ţii minte când mă plimbam eu pe acoperișul unei colibe de
chirpici undeva în El Paso? Sau poate în Juárez? Mi-aduc aminte o colibă și o
scară și pe tine, jos, strigându-mă, rugându-mă să fiu cuminte și să nu mă
mișc. Ai adus niște bărbaţi care s-au urcat pe scară și m-au dat jos. Mi-aduc
aminte că aproape m-am bucurat că îţi fusese atât de frică. M-am bucurat să te
necăjesc. Simţeam prin frica și grija ta că mă iubești cu adevărat. Cu cât mai
îngrijorată erai tu, cu atât mai fericit eram eu. Și, într-un final, bărbaţii ăștia s-
au căţărat după mine și m-au dat jos. Iar tu m-ai luat în braţe și m-ai sărutat de
parcă m-aș fi întors din morţi. Când era asta, mama?
– Nu se poate să-ţi amintești asta, fiule. Trebuie să-ţi fi povestit eu. Se
întâmpla când aveai vreun an și jumătate.
– Ţin minte, mama, încă îţi pot vedea faţa. Încă pot să văd faţa bărbatului
care a urcat după mine și mi-aduc aminte scara. Parcă aș putea s-o ating, chiar
și acum.
– De ce tot încerci să te întorci în trecut, fiule?
– Mama, nu cam pe-atunci lucrai tu pentru o femeie blondă? Mi-aduc
aminte cum mă jucam la ea în curte, în timp ce tu spălai și găteai.
– Și ce e cu ea, fiule?
– N-a vrut să mă adopte ea la un moment dat? Sau cam așa ceva…
– Dar, fiule, n-aveai decât un an și jumătate, cum e posibil…?
– Mama, pur și simplu ţin minte.
– Deci ce e cu femeia aia? Spui că ne-ai auzit vorbind?
– Da, am auzit-o cum îţi oferea bani pentru mine. Spunea că vrea să mă
adopte și să mă dea la școală, iar tu ai spus: „O să mă gândesc.“
– Nu, fiule! Doar n-o să-mi zici acum că tu chiar ai crezut că eu am vrut să te
vând sau să te dau. M-am simţit insultată, dar nu-i puteam răspunde acelei
femei: „Cu cine crezi tu că vorbești?“. Poate că ai dreptate. Poate că ar fi trebuit
s-o plesnesc sau așa ceva, dar eram jenată. În definitiv, lucram pentru ea. Părea
să fie o doamnă foarte inteligentă și mi-a spus: „Până la urmă, Nellie, e un
băieţel minunat, iar eu n-am avut niciodată copii, și eu și soţul meu suntem
îndrăgostiţi de el.“ Nouă însă ne era greu pe vremea aia, așa cum bine știi, și
uneori n-aveam ce să-ţi dau de mâncare. Și nu-mi plăcea să te văd flămând și
m-am gândit că poate ar fi o oportunitate. Erau oameni foarte bogaţi, un cuplu
de americani, iar eu îmi doream atât de mult ca tu să crești în America. Trăiam
în fiecare zi cu spaima că or să mă trimită înapoi în Mexic. Nu pentru mine o
făceam, Tony. O făceam pentru tine. Mă întrebam dacă nu sunt, de fapt,
egoistă să te păstrez. Da, am spus c-o să mă gândesc. M-am gândit: oare nu
sunt eu egoistă să-l păstrez pe copilul ăsta? Erai un băieţel extrem de inteligent
și de frumos. Toată lumea era înnebunită după tine, iar eu îmi tot spuneam
poate că are dreptate, poate că nu merit așa un copil. Semănai foarte tare cu
tatăl tău. Și mă gândeam, poate că n-am să reușesc să am grijă de tine, poate că
vei ajunge un alt culegător de fructe mexican, dacă trăiești lângă mine. Da, m-
am gândit la toate astea. M-am gândit mult timp. Mă culcam în fiecare noapte
plângând, la gândul că te-aș da altcuiva. Dar, da, trebuie să-ţi mărturisesc, fiule,
că m-am gândit la asta. Și ce? E ceva atât de rău?
– Nu, mama, nu e ceva rău, acum, că mi-ai explicat. Dar nu cred că atunci
am înţeles. Până la urmă, eram doar un copil și gândul că tu te gândeai să mă
dai… adică acum, că mi-ai explicat, da, înţeleg. Spui că era spre binele meu,
dar cred că asta m-a rănit profund, mama. Cred că m-am gândit că voiai să mă
vinzi acelor oameni.
– Doamne Dumnezeule, nu se poate să te fi gândit la una ca asta! Nu era
vorba de un schimb de bani, Tony. Femeia blondă spunea că vrea să mergi să
locuiești cu ea. Voia să te ducă în Kansas City sau așa ceva și să-ţi ofere tot ce-ţi
poţi dori pe lume și că soţul ei nu era tânăr, iar atunci când avea să moară, avea
să-ţi lase ţie totul. Desigur, eu n-ar fi trebuit să te mai văd niciodată. M-am
întrebat dacă nu las să-mi scape o ocazie pentru tine, dar n-a fost niciodată
vorba să te dau pe bani. Dumnezeule! Nu se poate ca tu să fi crezut asta în toţi
acești ani.
– Nu știu exact dacă m-am gândit la un schimb pe bani, mama, dar cred că
m-am gândit că fie și dacă îţi pui problema să mă dai înseamnă că nu ţii la
mine de-ajuns.
– Tony, ai fost primul meu copil. Erai singura fiinţă pe care o aveam pe lume.
Tatăl tău plecase. Nu-l văzusem de vreun an. Mama mă alungase de-acasă. N-
aveam pe altcineva pe lume decât pe tine. Cum a putut măcar să-ţi treacă prin
cap că mai exista altceva pe lume pentru mine? Am trecut prin atâtea noi doi –
călătoria pe care am făcut-o împreună de la Chihuahua la Juárez. Sigur, erai
doar un bebeluș atunci, dar mai târziu, când ai început să faci primii pași, ne
distram atât de bine. Îmi plăcea la nebunie să stau cu tine și te luam cu mine
peste tot, iar uneori mi-am pierdut slujba, pentru că nu voiau să mă primească
împreună cu tine, fiindcă se gândeau că n-o să mai lucrez la fel de bine dacă
ești tu în preajmă. Mă angajam doar acolo unde te acceptau pe tine, pentru că
nu voiam să stau departe de tine nicio clipă. Cum ai putut să te gândești că nu
te iubesc?
– Oricum, mama, cam pe-atunci au început să apară dubiile.
– E o prostie. Nici nu vreau să ascult așa ceva, Tony. Nu se poate ca tu să te fi
gândit că eu nu te-am iubit.
– Ţi-a trecut prin minte vreodată, Tony, m-a întrebat doctorul, că mama ta
chiar a crezut că greșește faţă de tine, nedându-te acelei familii? Până la urmă,
nu era deloc ușor pentru ea. Era doar o fată tânără, nu-i așa? într-o ţară
ciudată, care te căra peste tot, iar uneori n-avea ce să-ţi dea să mănânci. Iar
când această femeie i-a sugerat că ar putea să te adopte, cu siguranţă s-a gândit
că, poate, era cel mai bun lucru pe care-l putea face. Acum, retrospectiv, îi poţi
înţelege punctul de vedere?
Omul săpa în locuri dureroase.
– Salut, Elefantule! am auzit o voce adâncă.
La acel moment locuiam pe malul unui canal puturos și umed, într-o
cocioabă făcută din șipci și bucăţi de tablă.
Plouase toată noaptea, iar eu și mama ne cuibăriserăm seara într-o pătură,
lângă sobiţă, încercând să ne ferim de ploaia care curgea prin acoperișul spart.
Acum era dimineaţă și soarele în sfârșit apăruse. Mama mi-a spus că pot să
merg afară să mă joc, dacă vreau.
– Váyase a jugar!4 mi-a zis.
Întotdeauna mi se adresa așa, politicos, ca și cum i-ar fi vorbit unui superior.
Doar peste ani, când eram deja adult, a început să mi se adreseze cu „tu“.
Mi-am luat singura jucărie – un tramvai roșu, din fontă – și am ieșit.
Băltoacele din pământul roșiatic oglindeau norii plutitori. Undeva, spre
stânga, vedeam rezervoarele uriașe de gaz, care străluceau în soare.
În timp ce-mi conduceam tramvaiul în această călătorie periculoasă peste
băltoacă, i-am zărit umbra. M-am întors și am văzut o pereche de pantofi. Mi
s-a părut că privirile mele s-au înălţat o veșnicie, când am văzut profilat pe
cerul plin de nori un chip despre care am știut că era al tatălui meu.
– Și nu-l mai văzuseși niciodată până atunci? m-a întrebat doctorul.
– Nu cât să mi-l pot aminti. Mama mi-a spus că ultima dată l-am văzut când
aveam opt luni. Mă cărase în braţe tot timpul cât a traversat deșertul
Chihuahua din nord, în căutarea lui. Îl găsise în cele din urmă, împreună cu
mama lui, luând micul dejun într-un restaurant dintr-o gară. Încă doi ani
aveau să treacă până când eu și tata aveam să ne întâlnim din nou.
– Salut, Elefantule!
– Buna, Tata, i-am răspuns.
– Unde e mama ta?
M-a luat de mână, iar eu l-am condus până la cocioaba de peste drum.
– Știi unde te-am găsit noi pe tine, Elefantule? m-a întrebat tata. Într-o
cocină de porci. Nu-i așa, Nellie? Te-am găsit printre porci, iar mie și mamei
tale ni s-a făcut milă de tine și te-am luat acasă, nu-i așa, Nellie?
Mă întreb dacă își dădea seama că un băieţel de trei ani s-ar putea gândi
destul de serios la faptul că nu aparţine nimănui, dacă spui așa ceva, că poate
era un străin adunat de pe undeva și că fata blondă pe care o credea mama lui,
de fapt, nu era, și că bărbatul ăsta uriaș nu era tatăl lui.
În noaptea aceea, când stăteam întins lângă sobă, înfășurat în pătură pe
podea, i-am auzit. M-am întrebam dacă de mine chicoteau așa. M-am întrebat
dacă erau cu adevărat mama și tata. Și am suspinat singur în întuneric.
De dimineaţă, când m-am trezit, aveam febră. „Tata“ ieșise să-și caute ceva de
lucru cu un vecin. Iar „mama“ îmi făcea mie o fiertură. Am refuzat să mănânc.
Tot dădeam linguriţa la o parte. În cele din urmă, am vărsat-o pe toată pe
rochia ei.
– Ce e cu tine, fiule? Ce e cu tine?
Și brusc, cuvintele au ţâșnit din mine:
– Nu ești mama mea, iar el nu e tata. A zis că m-a găsit într-o cocină de
porci.
– De-asta ești tu supărat, fiule? De-asta ești bolnav? A fost o glumă prostească
de-a tatălui tău. O glumă proastă, fiule.
 Și a început să mă pupe ca de obicei. Și m-a pupat până am adormit la loc.
Pe jumătate adormit, l-am auzit pe tata când a intrat și pe mama șoptindu-i:
– Știi de ce era bolnav băiatul? De la gluma ta proastă cum că l-am fi găsit
într-o cocină. E un copil foarte sensibil. Să nu mai spui astfel de lucruri în faţa
lui!
Bărbatul cel uriaș a venit și s-a uitat în jos la mine, cum stăteam întins pe
pătură. Am zâmbit vag, sperând să primesc noi asigurări. Și bărbatul cel uriaș a
început să râdă.
– De-asta ești tu bolnav? C-am zis eu ce-am zis?
Speram c-o să mă ia în braţe. În schimb, el a râs și mai tare și a spus:
– Dar n-am glumit. Chiar te-am găsit într-o cocină.
Mama s-a supărat și a început să-l lovească cu pumnii.
– Nu-i mai vorbi așa! Lasă-l în pace! Nu-l crede, fiule! E doar o glumă
proastă.
Bărbatul cel uriaș s-a înfuriat.
– Nu-l mai răsfăţa! Vreau să pot să glumesc cu fiul meu. Nu se poate să fie
atât de sensibil, încât să nu pot să glumesc cu el.
Și faptul că bărbatul m-a numit „fiul lui“ – chiar și așa furios cum era – mi-a
fost de-ajuns. Bărbatul cel uriaș m-a numit fiul lui. Eram fiul tatălui meu.
Fusese o glumă.
Doctorul tot mâzgălea pe foaia lui.
– Mă întreb de ce a spus asta.
L-am apărat pe tata.
– Bietul amărât avea și el probleme. Lucrase în Pennsylvania într-o topitorie.
Și o bucată de oţel i se înfipsese în ochiul stâng. Și începuse să i se învineţească.
Doctorul îi spusese că e posibil să-și piardă vederea. Și mai erau atâtea de văzut.
Dumnezeu știe, nici doi ochi nu-i ajungeau, iar acum era pe cale să devină
„chior“.
– Tu chiar l-ai iubit, nu?
– Da. Cred că el și copiii sunt cel mai aproape de ceea ce aș numi dragoste.
L-am văzut pe doctor aruncând o privire la ceasul de pe birou. Ora mea se
terminase. Era un gest care avea să mă scoată din minţi mai târziu.
 După un timp, am învăţat să nu mai încep niciun subiect important când
timpul se apropia de sfârșit. În mijlocul unei descoperiri emoţionale, doctorul
punea dosarul alături, iar eu știam că nu mai ascultă.
Când mă duceam spre lift, în prima zi, am văzut o fată tânără și atrăgătoare,
cum se îndrepta spre cabinetul lui. Tot scotocea în poșetă.
Ce naiba căuta? Ce răspunsuri spera să găsească acolo?
Nu credeam c-o să revin a doua zi.
Cartea lui Rut, 1:16 (n. tr.).
Pachuco se referă la o subcultură mexicano-americană, asociată cu costumele specifice, cu pantaloni
largi, cu talia înaltă, și haină lungă, cu umerii lăsaţi, stil care a devenit popular în rândul comunităţilor
afro-americane, latino-americană și filipo-americane, în anii ’40 (n. tr.).
Fel de mâncare tradiţional, condimentat cu ardei iuţi, carne (de vită), roșii și deseori fasole. Poate fi
asezonat cu ceapă, usturoi și chimion (n. tr.).
„Du-te afară să te joci“, formă politicoasă de adresare – în lb. sp. în orig. (n. tr.).
 2

M-am dat jos din mașină și m-am uitat în jur. Undeva, jos, lacul lucea în
soare și nu se schimbase prea mult de pe vremea când eram puști și colindam
împrejurimile. Aproape singurul semn că viaţa aceea se schimbase era
automobilul Lincoln Continental, cu care sosisem, cu tapiseria lui de piele și
cu instalaţia specială de sunet stereofonic.
În timp ce coboram pe potecă, spre casa mamei, m-am întors și l-am văzut pe
„băiat“. Stătea lângă mașină și se holba la ea. M-am gândit: acum o să-ţi arăt
eu, ticălosule, că am reușit!
A pășit în jurul limuzinei negre, lucioase, dar n-a părut impresionat.
Rahat! m-am gândit. Pe tine nimic nu te-a mulţumit vreodată, ticălosule!
A stat acolo și s-a uitat la mine cum mă îndrept spre ușa din faţă a casei.
Când mama a deschis-o, m-am uitat în spate. Era tot acolo, afișând zâmbetul
ăla sarcastic de care învăţasem să mă tem.
M-am aplecat și am pupat-o pe mama.
– Hijito!
A folosit diminutivul. Pentru ea, întotdeauna aveam să fiu un copil.
M-am uitat prin camera de zi. Poza cu indianul călare pe un cal alb atârna
mai departe, acolo, pe perete. Nu-și schimbase expresia în treizeci de ani. Cam
ajunsese la capăt. Unul dintre puţinele lucruri noi din încăpere era o pictură cu
mine, făcută de prietenul meu John Decker. I-o dăruisem mamei de un
Crăciun. O altă piesă nouă era televizorul. Altfel, totul era cam la fel. Nici
timpul, nici lacul de pe jos nu se mișcaseră în anii care trecuseră.
Mama mi-a adus o ceașcă de cafea. Casa era tăcută. Eram doar noi… și
stafiile.
– De ce te duci la doctor, fiule? La ce pot să ducă ele, toate întrebările astea?
 – La adevăr, mamă! E ceva ce mă bântuie și trebuie să aflu ce anume este.
Aveam deja o suspiciune.
– Și ce e acolo, înapoia, ca să-ţi dorești tu să vezi din nou? m-a întrebat.
Numai durerea și foamea pot să lumineze adevărul? Primele tale cuvinte au fost
„Mi-e foame“. O mamă vrea să-i dea primului ei copil soarele și luna. Eu n-am
avut ce să-ţi dau, decât niște tortilla uscată. Viaţa ne-a dat realitatea. Iar eu n-
am putut să-ţi dăruiesc, în schimb, decât vise. A fost o greșeală? Am greșit,
fiule?
– Nu, mama. N-ai greșit. Doar că viaţa nu merge așa cum aș vrea eu și vreau
să aflu de ce.
– Ești bolnav, fiule?
– Nu sunt fericit, mamă.
– Dar asta e natura ta. Tatăl tău n-a fost un om fericit. Unchii tăi n-au fost
oameni fericiţi. Sigur, mai ieșeau din când în când, se-mbătau, se duceau la
femei stricate și li se părea că sunt fericiţi. Și, oricum, cine zice că suntem
trimiși aici, pe pământ, ca să fim fericiţi?
– Televiziunea, am încercat eu să glumesc.
N-a râs.
– Serios, fiule, ești bogat, ai niște copii minunaţi, ai succes – ar trebui să fii
fericit.
– Dar nu sunt, aproape că am ţipat.
M-am ridicat și m-am uitat pe fereastră.
– Fiule, ce-ţi face doctorul ăsta? Te hipnotizează sau așa ceva?
Mi-a părut rău pentru izbucnirea de mai devreme. Am cuprins-o cu braţul.
– Nu, nu mă hipnotizează.
– Îţi dă medicamente?
– Nu.
– Și-atunci, ce faci acolo, la el în cabinet?
– Doar stăm de vorbă.
– Și pentru asta îi dai tu atâţia bani?
– Da.
 – De ce nu te duci să vorbești cu un preot, cu cineva care e aproape de
Dumnezeu? Și ar costa mult mai puţin…
– Poate c-o să urmeze și asta.
M-am întors la ceașca de cafea.
Mă temeam să n-o rănesc pe această femeie minunată și bună. Dar trebuia să
mă poarte înapoi, în trecut. Trebuia să mergem acolo împreună.
Ea a început…
– Stră-străbunicii tăi din partea mea au fost indieni, Juan Palares și Pilar
Cano. Au avut șapte copii. Băieţii au fost Pedro, Hipolito, Paulino și Braulio.
Iar fetele, Guadalupe, Petra și Maria.
A trebuit să zâmbesc.
– Mama, te rog, hai să mai scurtăm pomelnicul!
– Ce să scurtăm?
– Mama, eu vreau să știu despre tine și despre mine, despre tata, despre
bunica și despre Stella.
– Nu vrei să știi despre unchii și mătușile mele?
– Ba da, mama, dar altă dată.
– Bine. Străbunicii tăi au avut trei fete: Guadalupe, Petra și Maria. Maria a
fost mama mea, adică bunica ta. A fost pusă de la șapte ani în slujba unei femei
pe nume Oaxaca. Era dintr-o familie care deţinea o mulţime de mine și mult
pământ în zona Chihuahua. Doamna avea un nepot care venea s-o viziteze des.
A fost voia lui Dumnezeu ca, la paisprezece ani, mama să rămână gravidă cu
acest nepot.
– „Ne apucăm să-nvinuim de nenorocirile noastre soarele, luna și stelele… –
dibace scuză pentru un patron de bordel, să-și pună…“5
– Ce?!
– Citam, Mama.
– Nu asculţi ce-ţi povestesc?
– Iartă-mă! Continuă, te rog!
– Mama mi-a spus de mai multe ori că primele dureri ale facerii au apucat-o
în spatele morii, când măcina porumb. Când și-a dat seama că mama era în
travaliu, doamna Oaxaca a ajutat-o să aducă pe lume copilul. Iar copilul eram
eu.
Mama s-a ridicat și și-a mai turnat cafea.
– Of, Tony, de ce trebuie să-ţi spun toate astea? La ce ajută?
– Nu e nimic în neregulă cu ce-mi povestești, Mama. Doar vreau să știu cum
s-au petrecut toate.
– Nu mă urăști pentru că ţi-am spus că m-am născut în spatele unei sobe de
bucătărie?
– Nu, mama!
– Aș vrea să-ţi pot spune că m-am născut pe un pat cu baldachin, înconjurată
de surori medicale frumoase, îmbrăcate în alb, iar tatăl meu m-a luat în braţe și
mi-a zâmbit.
– Prefer povestea adevărată, mama. Exact din cauza acestor visuri cu norișori
roz am ajuns să am probleme. Vrea să văd tot de la capăt. Vreau să ating și să
miros tot.
– Și crezi că duhoarea e mai plăcută?
– E parte din viaţă. O floare n-ar exista fără îngrășământul din bălegar.
– Dar promite-mi că n-ai să mă urăști după ce-am să-ţi spun tot!
– Îţi promit.
– Doamna Oaxaca a întrebat-o, desigur, pe Maria cine era tatăl copilului, iar
mama a trebuit să-i mărturisească faptul că era José, nepotul doamnei. Când
familia lui José a aflat, l-au trimis în America să înveţe să se facă inginer.
Mi-a venit să râd de cât de absurd era. Am vrut să întreb de ce nu l-au trimis
să studieze horticultura sau agricultura, dar am hotărât s-o las să continue.
– Familia Pallares, pe de altă parte, a venit și-a luat-o pe Maria de la familia
Oaxacas și au trimis-o să lucreze la o altă familie.
– Unde nu existau nepoţi, presupun.
– Nu fi sarcastic, fiule! Biata mama a suportat destulă rușine, fiind renegată
de propria familie. Singurul care s-a îndurat de noi a fost unchiul, preotul. Ne-
a dus pe amândouă în Sierras, să locuim cu indienii, Taraumares. Uneori mi se
pare că acei șapte ani au fost cei mai fericiţi din viaţa mea. Ne petreceam
timpul vânând și pescuind. Oamenii vorbeau doar dacă era necesar. Nimeni nu
se credea mai bun decât celălalt. Iar când nu era carne, mâncam cu toţii fasole
din același vas. Fiindcă eram blondă și aveam ochii verzi, tot satul mă trata ca
pe ceva special. Mă simţeam cu adevărat iubită acolo. Dacă n-aș fi făcut pojar,
am fi putut trăi acolo toată viaţa. N-am mai văzut-o niciodată pe mama
fericită, după ce unchiul a venit să ne ducă înapoi în Chihuahua. Se obișnuise
cu stilul de viaţă al indienilor și viaţa la oraș i se părea foarte grea. Și apoi,
unchiul a murit curând, iar noi am rămas singure. Locuiam întotdeauna în
suburbiile orașului, pentru că mama se simţea mai acasă acolo. Îi amintea de
viaţa de la munte. Uneori se gândea cum ar fi să ne întoarcem, dar n-am făcut-
o niciodată. Ne-am dat seama că viaţa e foarte diferită de ce știam noi din
Sierras. Vorbeam în dialectul indian, iar oamenilor de la oraș li se părea
amuzant.
Pe-atunci indienii erau priviţi cu dispreţ. Mulţi mexicani vorbeau cu mândrie
despre sângele lor indian, dar în secret își doreau să fie spanioli. Numai
revoluţia avea să schimbe asta.
– Atunci a început revoluţia?
– Nu, mai târziu. Da, oamenii tot mormăiau printre dinţi, dar să-l răstoarne
pe Diaz era ceva de neimaginat. Condusese ţara atât de mult timp, încât toată
lumea ajunsese să-l accepte ca pe unul din familie. Era ca un fel de unchi
bogat… Dacă cineva se gândea la un fel de tată al ţării, acela era Benito Juárez.
Dar pentru că el era ca unul de-ai noștri.
– Și cum aţi reușit tu și nunica să rămâneţi în viaţă?
– Tot ce știa mama să facă era să spele și să calce rufele. Și mi-a revenit mie
datoria să bat din ușă în ușă și să întreb dacă nu au rufe murdare. Mie îmi
plăcea mai tare când făceam treaba la oameni acasă. Îmi plăcea să stau printre
oameni. Când aveam vreo paisprezece sau cincisprezece ani, lucram la o femeie
pe care o chema Conchita. M-a învăţat să citesc, punându-mă să brodez literele
alfabetului pe o faţă de pernă. La început, mama a fost foarte supărată că
învăţam să citesc. Ea m-a învăţat că toate cărţile erau ceva rău. Dar, după o
vreme, când am fost capabilă să-i citesc Cenușăreasa cu voce tare, m-a iertat.
Cenușăreasa era povestea ei preferată. Nu poţi să-ţi spun cât de fericită am fost
peste ani că învăţasem să citesc. Cărţile au devenit cei mai buni prieteni ai mei
și m-au ajutat să nu mă cuprindă cu totul disperarea. Un singur lucru aveam în
comun eu și tatăl tău: iubeam cărţile. Tu ai moștenit dragostea de cărţi de la
noi. Dumnezeule, și câte ai! Le citești pe toate?
– Pe cele mai multe, mama.
– Da, iubesc cărţile, dar cel mai mult iubesc oamenii. Îmi place să stau de
vorbă cu oamenii. Din cărţi îţi iei cunoștinţe, dar de la oameni îţi iei
înţelepciune. Îmi place să-i aud râzând. Dacă aș fi fost bărbat, m-aș fi dus la
circ și m-aș fi făcut clovn. Îţi plac clovnii, fiule?
– Îmi pare rău pentru ei, fiindcă știu cât trebuie să sufere ca să-i facă pe
oameni să râdă.
– De ce trebuie să vezi întotdeauna partea negativă? De ce nu te gândești pur
și simplu la râsetele pe care le provoacă?
– Pentru că nu poate exista ceva pozitiv decât dacă există și ceva negativ.
– Asta e prea adâncă pentru mine. Mie îmi place partea fericită a lucrurilor.
Mama spunea că, dacă m-aș pierde vreodată, ar ști unde să mă găsească. S-ar
uita după o mulţime de oameni râzând, iar eu aș fi în mijlocul lor, prostindu-
mă. Oricum, doamna asta, Conchita, avea un văr pe nume Victorio, care s-a
îndrăgostit de mine…
Mama trebuie să fi văzut un semn de iritare pe faţa mea.
– Nu-ţi face plăcere să auzi că și alţi băieţi, în afară de tatăl tău, m-au găsit
atrăgătoare, nu-i așa?
– Nu, urăsc chestia asta.
– Dar, dragul meu, e ceva normal.
– Mama, dacă eram ce numești tu normal, n-aș mai fi fost acum aici și nu te-
aș fi pus să treci prin toate astea și nici n-ar fi trebuit să mă duc la doctor. Eu
cred în ideea că există un singur bărbat pentru o singură femeie și invers. Și,
pentru că nimeni pe lumea asta nu trăiește după această concepţie, cu atât mai
puţin eu însumi, nu pot să simt iubire. Deși îmi doresc…
– Dar dragostea nu înseamnă o viaţă ca-n basme, fiule.
– Mama, tu spune-mi povestea și lasă-mă pe mine să trag concluziile!
– Unde rămăsesem?
– Erai la Victorio, dar lasă asta. Povestește-mi despre revoluţie!
 – Ești exact ca tatăl tău. El romanţa revoluţia. Credea că revoluţia o să aducă
paradisul pe pământ. Pentru mine, revoluţia n-a fost decât miros de praf de
pușcă și ţipetele răniţilor. N-am văzut nimic romanţat acolo. Eram doar niște
bieţi oameni care luptau pentru burţile lor. Discuţia despre frăţie și purtarea
drapelului a venit mai târziu, de la oameni care doar au profitat de suferinţa
noastră. Prin 1910 am început să auzim discuţii despre răsturnarea lui Diaz.
Nume ca Orozco, Pancho Villa și Francisco Madero au apărut pe neașteptate.
Nimeni nu știa nimic despre Madero, dar, dacă avea curajul să se ridice
împotriva lui Diaz, ne-am gândit că trebuie să fie foarte „macho“. Se vorbea că
Madero era undeva în nord, în Juárez, și că nu acceptase rezultatul unor
alegeri. Nu știu dacă era bine sau nu, pentru că nimeni dintre ai mei nu votase
vreodată. Asta făceau numai marii proprietari de pământuri sau oamenii din
poziţii importante. Așa era viaţa și noi o acceptam. Din câte știu, cam pe-
atunci au început să sosească în Chihuahua o mulţime de soldaţi federali. În
oraș toată lumea vorbea și era mare confuzie. Am auzit că Pancho Villa a atacat
cu o mică bandă un tren plin cu federali, care se îndrepta spre nord, să-l
aresteze pe Madero. Pancho Villa i-a învins și a devenit brusc erou. Se vedea că
lucrurile se schimbă în oraș. Toată lumea se simţea acum mai curajoasă. Și
toate resentimentele pe care și le înghiţiseră ani întregi ieșeau acum la
suprafaţă. Lucrurile se puteau schimba. Poate că nu era asta legea Domnului,
ca unii oameni să moară de foame în timp ce alţii să aibă din belșug. Poate că
omul care plantează salata ar putea s-o și mănânce… Mulţi bărbaţi au plecat și
s-au dus să i se alăture lui Pancho Villa. Devenise un fel de lucru „macho“ pe
care să-l faci. Mama, care era clar împotriva bogaţilor, din pricina lucrurilor pe
care le păţise ea, zicea: „Acum o să vadă ei! Acum o să-i pună cu botu’ pe labe!“
Am așteptat ca lucrurile să se schimbe. Cred că toţi ne imaginam atunci cum o
să împartă bogăţiile peste tot în jur. Dar nu s-a întâmplat nimic, doar că acum
era mai multă exaltare. Se vorbea cum că Orozco și Villa nu erau atât de buni
prieteni. Oamenii erau nedumeriţi, fiindcă pentru ei revoluţia era una singură.
Dar se părea că în interiorul revoluţiei era o altă revoluţie. Singurul lucru pe
care pot să-l spun despre perioada aia e că muzica a devenit mult mai plină de
viaţă. Parcă erau multe cântece. Fiecare parte își avea cântecele ei. Și trebuie să
fiu sinceră și să spun că ale oamenilor lui Pancho Villa erau cele mai bune.
Apoi a apărut un nume nou. Zapata. Venea din statul Morelos. Oamenii
vorbeau frumos despre el și o vreme s-a crezut că, probabil, el are să fie liderul.
Dar ce avea să se întâmple când se întâlneau el și Pancho Villa? Poate că aveau
să se urască și noi aveam să fim nevoiţi să luptăm cu Emiliano Zapata. În 1913,
după ce sărmanul de Madero a fost asasinat, Villa și Zapata s-au întâlnit în
sfârșit în Mexico City. Spre surprinderea tuturor, s-au plăcut. Niciunul nu știa
să citească, așa că niciunul nu s-a simţit superior sau inferior celuilalt.
Dar lucrurile s-au schimbat din nou. Acum am aflat că apăruse un dușman
nou, Victoriano Huerta. Confuzia s-a adâncit. Dar asta a însemnat revoluţia:
confuzie!
Unul dintre fraţii tatălui meu, David, a crezut foarte mult în revoluţie. Chiar
dacă familia Oaxacas pierduse mare parte din terenuri și mine, era un om
cinstit și-i iubea pe oameni. I s-a alăturat lui Pancho Villa.
În tabăra lui Villa, cineva i l-a prezentat lui Pancho într-o zi și a zis: „Șefu’,
ăsta e unul dintre ăia bogaţi, care cred în revoluţie. E din familia Oaxaca.“
Omul s-a gândit că face ceva bun pentru David. Dar Pancho a tras un scuipat
și a zis: „N-am încredere în fiii de târfă. Împușcaţi-l!“ Și l-au împușcat pe loc.
Deși mama avusese de suferit din cauza familiei Oaxacas, n-am putut să mă
bucur de nenorocirea lor. În ochii Domnului, acel bărbat era tatăl meu. Mi-a
părut rău de cum se schimbase soarta pentru el. Fugise în America și casa lui
era plină de „revoluţionari“.
Aveam cam cincisprezece ani când am aflat că o familie nouă se mutase într-
una dintre cele mai bune „mahalale“, lângă catedrală. M-am dus să-i întreb
dacă n-au rufe de spălat. Auzisem că noua familie era mai înstărită. Se numea
Quinn.
Când am bătut la ușă, mi-a răspuns o femeie foarte arătoasă. Îţi dădeai seama
după cum era îmbrăcată și după mers că era o mare doamnă. În spatele ei era
un băiat înalt, care arăta bine. Trebuie să fi avut cam șaptesprezece ani. O
domina pe mama lui.
– Da? a întrebat femeia.
 – Aveţi cumva rufe de spălat? am întrebat eu.
– Nu, avem o menajeră care se ocupă de asta, a zis ea și a dat să închidă ușa.
– Știu să calc cămăși mai bine decât oricine. Nu vreţi să încercaţi?
– Nu, mulţumesc. Menajera noastră calcă hainele destul de bine.
Tânărul s-a întors spre mama lui:
– De ce nu-i dai câteva dintre cămășile mele?
Puteai să-ţi dai seama că femeii nu i-a plăcut intervenţia băiatului și a închis
ușa. I-am auzit cum se certau în timp ce mă îndepărtam. Peste câteva zile, când
treceam prin faţa casei lor, tânărul a ieșit și m-a urmărit pe stradă, în jos. M-am
prefăcut că nu-l observ. Până la urmă, m-a ajuns în faţa unei brutării.
– Ascultă, îmi pare rău pentru ziua aia…
– E-n regulă, am zis.
– Chiar știi să calci bine cămășile?
– Așa se spune.
– Poate c-am s-o conving, totuși, pe mama să-ţi dăm ţie rufele.
– Nu, mulţumesc. Nu mă deranjează să vin să cer de muncă, dar nu-mi place
să mă rog de oameni, i-am zis și am plecat.
După asta, îl vedeam mereu stând pe la colţul străzilor. Nu puteai să nu-l
vezi. Era atât de înalt. Dar rar s-a întâmplat să-l văd cu cineva. Tot timpul
părea singur.
Aflasem de la niște vecini că erau din Parral. Dona Sabina, mama băiatului,
fusese măritată cu un inginer de cale ferată, pe care-l chema Frank Quinn.
Murise într-un accident de tren în urmă cu trei sau patru ani. Dumnezeu știe
cum de aflaseră vecinii atâtea lucruri, dar știau și că Dona Sabina moștenise o
sumă frumoasă de bani, iar compania de cale ferată îi plătea o pensie lunară.
Cică domnul Quinn fusese un bărbat blond, foarte arătos și că venise din
Irlanda. Fiul trebuie să fi semănat mult cu tatăl lui, pentru că nu arăta deloc ca
noi, ceilalţi. Nu avea nimic indian. Într-o zi, băiatul – îl chema Francisco – a
venit după mine. Era o după-amiază de sâmbătă și mi-a zis așa:
– O să plec în armată și vreau ca tu să fii soldata6 mea.
Sigur că, de uimire, am rămas fără glas. Imaginează-ţi ce neobrăzare!
– De ce? l-am întrebat.
 – Pentru că eu cred în revoluţie și în Pancho Villa.
– Nu, i-am răspuns. Eu te întreb de ce vrei să fiu eu soldata ta. De-abia dacă
mă cunoști.
– Te-am tot văzut prin preajmă… și îmi place de tine… și… ei bine…
S-a uitat aiurea, ca și cum l-ar fi deranjat că am nevoie de explicaţii.
– Oricum, m-am hotărât că, dacă tot plec la luptă, aș vrea să fii lângă mine,
atâta tot.
În mod ciudat, prin felul în care a zis-o părea să spună ceva mai mult – și
arăta atât de bine!
– O să mă gândesc, i-am răspuns.
Și am plecat.
În noaptea aceea n-am putut să mi-l scot din minte. Băiatul avea ceva, un aer
însingurat, sălbatic și straniu. Peste câteva zile, când ieșeam de la brutărie,
stătea acolo, afară, parcă așteptându-mi în continuare răspunsul.
– Deci? m-a întrebat el.
– Nu pot să mă hotărăsc așa, pur și simplu. Trebuie să discutăm, i-am zis.
Voiam să spună de ce mă alesese pe mine. Voiam să-l aud spunând o mulţime
de lucruri.
– Uite, a zis el, ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile. Nu aștepta discursuri
frumoase de la mine. Urăsc discursurile.
Am ezitat mult timp. Voiam să fug de el, dar simţeam că totul în jurul meu e
împrejmuit. N-aș fi putut face un pas dacă aș fi vrut.
– Mâine pleacă un tren cu oameni care merg să i se alăture lui Villa undeva,
jos, în sud. Eu voi fi unul dintre ei. Am aflat că pleacă în zori.
Și s-a îndepărtat.
În noapte aceea mi-am strâns câteva lucruri. În zori am ieșit din casă.
Gara era plină de tineri, femei și bărbaţi. Era aproape un aer festiv, ca și cum
am fi mers la un picnic cu toţii, nu la război. L-am căutat cu privirea pe
Francisco. În cele din urmă, l-am zărit, cu uriașa lui pălărie sombrero și cu
însemnele pe piept. Era mai înalt decât toţi ceilalţi. Am alergat spre el.
Sperasem că atunci când o să mă vadă o să cedeze în sfârșit și o să zică ceva
drăguţ, ceva romantic. În schimb, a spus:
 – Deci te-ai hotărât să vii?
Ce altceva aș fi putut să spun, dacă nu „Da, vreau să lupt pentru revoluţie“?
A zâmbit ca și cum scuza asta era la fel de bună ca oricare alta și-a zis:
– OK. Haide!
M-a condus către unul dintre vagoanele de marfă care aveau să ne ducă spre
sud, spre Durango. L-am urmat ca și cum aș fi făcut asta de-o viaţă. Noi nici
măcar nu ne ţinuserăm vreodată de mână. În timp ce trenul pufăia, străbătând
satele maronii, toată lumea din vagonul de marfă cânta. Bărbaţii stăteau
adunaţi în grupuri, în jurul altor bărbaţi care cântau la chitară. Femeile stăteau
în preajma lor și curăţau pistoalele sau coseau. Eu și Francisco stăteam la
capătul vagonului. Eram mai la adăpost acolo de vântul care sufla printre
stinghiile cu spaţii largi între ele.
N-am vorbit prea mult. În cea mai mare parte a timpului, el s-a uitat la
peisajele care goneau în viteza trenului. Pe la amiază, trenul a ajuns într-o haltă,
în mijlocul deșertului. Ni s-a ordonat tuturor să ne dăm jos din vagoane.
Femeilor li s-a spus să-și hrănească bărbaţii. Au dat toate o raită pe câmp, ca să
strângă mesquite7 uscate și să aprindă focul. Slavă Domnului că mama mă
învăţase să gătesc, așa că nu m-am făcut de râs în rândul celorlalte femei!
Francisco a spus că tortilla e foarte bună. Ba chiar a invitat alţi câţiva bărbaţi,
care nu-și aveau femeile cu ei. Cu toţii l-au complimentat pentru cum gătește
femeia lui. El doar a dat din cap.
După o vreme, alergam din nou spre sud. Soarele se lăsa în jos, dincolo de
munţi, iar aerul să făcea mai rece. Oamenii au început să se acopere cu rebozo8
și poncho. Câţiva au aprins niște lămpi de kerosen. În vagon, cineva cânta
încet, iar alţii se pregăteau să se culce. Mi-am dat seama că în curând asta
trebuia să fac și eu. Trebuia să mă duc să mă culc lângă băiat, pe care de-abia
dacă-l cunoșteam, lângă acest băiat care nu-mi spusese niciodată nicio vorbă
drăguţă și care mă luase drept ceva sigur.
M-a văzut că tremuram în frig.
– Vino aici, sub pătură!
– Nu pot să dorm cu tine, i-am spus.
 – E o prostie. N-o să mă ating de tine. Doar vreau să vii să te bagi sub pătură.
E frig.
Am dat din cap că nu.
– Crezi că oamenii dorm împreună numai când sunt căsătoriţi? a râs el.
– Sigur că da! i-am răspuns eu, știind că nu e adevărat.
În partea cealaltă a vagonului era un preot.
– Părinte, vino aici! l-a strigat Francisco. Fata asta și cu mine vrem să ne
căsătorim.
Preotul era foarte tânăr. Cred că nu mai slujise vreodată ceremonia cununiei.
– Păi… nu știu ce să zic…
Francisco a devenit iritat.
– Uite care-i treaba, suntem în război, iar vagonul ăsta ar putea să sară în aer
în orice clipă. Fata asta și cu mine vrem să ne căsătorim înainte să murim.
Primul lucru pe care l-a spus Francisco după săvârșirea ritului simplu a fost:
– Bun. Acuma vino sub pătură!
Peste câteva zile am ajuns la Durango, am coborât din tren și am făcut o
tabără. A doua zi, un sergent a venit și le-a ordonat tuturor bărbaţilor să-și ia
armele și să-l urmeze. Francisco și-a luat echipamentul și, împreună cu toţi
ceilalţi, au început să urce pe un deal de unde se auzeau împușcături.
Noi, femeile, stăteam acolo și doar ne uitam după bărbaţii noștri cum pleacă
spre prima lor bătălie. Mulţi dintre ei s-au uitat înapoi și le-au făcut cu mâna
femeilor. Francisco nu.
Marea grozăvie a războiului pentru mine a fost așteptarea. Noi, femeile,
așteptam acolo toată noaptea, ascultând zgomotul împușcăturilor. M-am trezit
îngenunchind. M-am rugat să scape din această primă bătălie.
A doua zi de dimineaţă, în zori, un călăreţ a venit și ne-a spus să ne strângem
păturile și ce aveam de mâncare și să mergem să ne hrănim bărbaţii.
Din vârful dealului am văzut ce însemna o bătălie. Erau trupuri peste tot.
Unii erau morţi, alţii doar răniţi. Mulţi erau adormiţi, epuizaţi de lupta din
noaptea dinainte.
Auzeai ţipetele femeilor când își descopereau bărbaţii morţi sau răniţi.
Într-un târziu, am auzit o voce:
 – Manuela!
Stătea acolo, în spatele unei stânci. A fost prima dată când m-a strigat pe
nume. În timp ce mergeam spre el, am văzut o privire nouă în ochii lui.
– Manuela, a fost extraordinar. Mult mai bine decât m-am așteptat. M-am
temut c-o să-mi fie frică, dar când au început împușcăturile, nu mi-a mai fost
deloc frică.
Nu mi-a spus că se bucură să mă vadă.
Am îngenuncheat lângă el și i-am pregătit micul dejun. De-abia dacă a putut
să înghită ceva, atât era de excitat de ce se întâmplase în noaptea dinainte.
Am înţeles atât de multe lucruri despre el în ziua aia. Era altfel decât ceilalţi
bărbaţi. Pentru ei, era un saxon – îl chema Quinn. Întotdeauna a încercat să
dovedească faptul că era la fel de mexican ca ei. Mai târziu l-am văzut de multe
ori luându-se la bătaie în tabără pentru că cineva făcuse greșeala de a-l striga
„saxonule“. Lupta pentru revoluţie, iar tovarășii lui nu-l acceptau ca pe unul
de-ai lor.
După prima bătălie, toate au fost la fel. Același miros de praf de pușcă,
aceleași sunete de goarnă, împușcăturile și strigătele răniţilor. Aceeași frică la
sfârșitul fiecărei lupte, că n-avea să se mai întoarcă. Nu știu dacă eram
îndrăgostită de el. N-aveai timp să-ţi pui astfel de întrebări.
Acele prime confruntări mi-au schimbat toate ideile mele romanţate despre
iubire. Nu eram personaje într-un basm. Iar eu nu-mi așteptam cavalerul să
vină pe un cal alb. Mi-era frică tot timpul că următorul cal va fi negru și că mi-
l va lua.
Dragostea însemna ore îngrozitoare de așteptare și de frică. Dragostea
însemna să gătești pentru omul tău, care vine de la bătălie, și să-i cârpești
hainele. Dragostea însemna să-i mulţumești lui Dumnezeu că omul tău e încă
în viaţă.
Într-o noapte, peste câteva luni, în timp ce eram cu toţii înghesuiţi ca
sardelele într-un tren – de data asta eram trimiși mai departe în sud, spre
Zacatecas –, i-am spus că ţi-am simţit primele mișcări în burtă. A râs.
Peste câteva zile, noi, femeile, spălam rufe pe malul unui râu, când a apărut
un sergent.
 – E vreuna dintre voi gravidă?
Câteva dintre noi au ridicat mâna și ni s-a zis să ne întoarcem în tabără și să
ne adunăm lucrurile. Ne trimiteau acasă pentru că simţiseră că bărbaţii nu mai
luptau la fel de bine când își făceau griji pentru femeile lor gravide.
L-am implorat pe sergent să ne dea voie să ne luăm la revedere de la bărbaţii
noștri. A refuzat. Pe câteva le-au târât și le-au urcat în trenul spre Chihuahua.
Am plâns pentru prima dată pentru că eram despărţită de Francisco. Mi-am
dat seama că eu chiar sunt femeia lui. M-am întrebat cine o să-l hrănească și o
să aibă grijă de el.
În Chihuahua m-am dus imediat s-o caut pe mama. Mi s-a spus că se
mutase. Nimeni nu știa unde.
Am fost acasă la Dona Sabina. Am încercat să-i zic să nu-și facă griji pentru
fiul ei, că era bine, dar când m-a văzut cu burta mare n-a știut cum să scape de
mine mai repede.
Una dintre vecine mi-a oferit o cămăruţă unde mi-a spus că pot să stau și să-
mi nasc copilul. Nu era acolo decât o saltea micuţă, pusă direct pe podeaua
tare, de pământ. Îmi mai aducea din când în când de cusut, ca să-mi câștig
pâinea, în timp ce așteptam să vină copilul. Voiam un băiat. După tot ce fusese
nevoită mama să îndure și după toată experienţa mea, am hotărât că e mult
mai bine să am un băiat. L-am implorat pe Domnul în fiecare noapte să fie
băiat.
Într-o zi, a venit să mă vadă o biată femeie nebună. Cei mai mulţi se purtau
urât cu ea și ziceau că e vrăjitoare, dar mie mereu îmi fusese milă de ea și mă
purtasem frumos cu ea. Mi-a adus o mușcată ca să-mi ţină de urât. M-a
întrebat dacă voiam o fată sau un băiat.
– Băiat aș vrea, i-am spus.
– Răspunsul e acolo, a zis ea, arătând spre floare, dar eu n-am înţeles.
Mi-a explicat că într-o zi bobocul se va desface. Dacă aveam în burtă o fată,
floarea avea să fie albă. Dacă era băiat, avea să fie roșie.
Am udat planta în fiecare zi, sperând să se grăbească să-mi dea răspunsul.
Burta mi se făcea tot mai mare cu fiecare zi și simţeam nerăbdarea dinăuntru.
 Prima durere cruntă m-a trezit într-o noapte. Am știut că venise timpul.
Afară, pe stradă, totul era nemișcat. Mi-era teamă că durerile aveau să devină
de nesuportat și că aveam să ţip și să trezesc toţi vecinii. M-am întins și am
aprins lumânarea. Am așteptat să văd dacă mușcata înflorise. Era tot boboc.
Prima durere trecuse. Stăteam acolo, întinsă, la lumina lumânării, așteptând
următoarea contracţie. Când a venit, mi-am mușcat mâna ca să-mi înăbuș un
strigăt. M-am rugat la Domnul să nu nasc copilul în mijlocul nopţii. Voiam să
nasc când era soarele pe cer. Voiam un copil al speranţei, nu al întunericului.
Afară, am văzut că se crapă de ziuă. M-am liniștit, până la urmă. Dacă era
voia Domnului, de-acum putea să mi se nască și copilul. Trebuie să mă fi auzit,
fiindcă am simţit o zbatere puternică în mine. Nu mai puteam să suport. M-
am dus să desfac bobocul de la planta aia încăpăţânată. Voiam să văd dacă
floarea aia e roșie sau albă. Când am atins floarea, am simţit ca și cum toate
râurile din mine au ţâșnit. Am ţipat. Am înșfăcat bobocul. Era roșu ca sângele.
Când m-am trezit, vecina te ţinea în braţe. Erai ditamai bebelușul, fiule. Încă
din prima clipă ai arătat ca un Quinn. Și erai atât de alb! Doar, cu timpul, te-ai
mai înnegrit.
Când aveai două luni s-a întors Francisco. Plecase din tranșee. Era rănit,
bietul băiat! Fusese rănit la braţ în ultima bătălie de pe dealurile de la Santa
Rosa, lângă un cimitir. Imediat ce s-a întors a venit să mă caute.
Locuiam într-un cartier vechi, unde găsisem o cămăruţă. Toţi cei care
luptaserăm pentru Villa primiserăm niște bilete de valoare. Erau banii lui Villa.
Nu era mult – vreo 20 de pesos – dar, chiar și așa, era greu să găsim ceva de
mâncare. Trebuia să stai la coadă pe Via Yuma, unde scoteau ei de-ale gurii.
Uneori, stăteam până la patru sau cinci dimineaţa pentru câteva uncii de mălai
și fasole.
Ca să mă ajute, o doamnă mi-a dat să-i spăl niște rufe. Era lenjerie fină, de
femeie. Mai târziu am aflat că erau de la bordelul local. Când tatăl tău a venit
și a văzut maldărul de lenjerie de damă, m-a întrebat ce fac. I-am explicat că
spăl rufele pentru bordelul local. S-a înfuriat.
– Adică speli rufele unor târfe? m-a întrebat.
 – Te rog să nu le mai spui așa! i-am zis. Până la urmă, suntem în război și-și
fac și ele datoria.
Francisco nu mi-a ascultat motivele. A început să arunce toate rufele prin
cameră. Mi-a zis că n-o să-mi dea voie să muncesc pentru niște târfe. După
cum vezi, prima noastră întâlnire după întoarcerea lui n-a fost tocmai una
romantică. S-a dus să locuiască din nou cu mama lui. Când s-a recuperat de pe
urma rănii, s-a dus să lucreze într-o topitorie locală. Mergeam să-l văd atunci
când îi duceam prânzul și seara, când se oprea să-și vadă fiul, care tot timpul a
fost o bucurie pentru el.
Dar într-o zi mi-a spus că nu trebuie să mai vin să-i aduc mâncare, că mama
lui nu mai vrea să merg eu și că o să trimită ea servitoarea să-i ducă mâncare.
Dar că el tot o să vină seara să se joace cu tine. Că o să stea lângă tine și o să-ţi
vorbească, așa, ca și cum tu ai fi înţeles, ca și cum tu ai fi fost deja băiat mare.
Nu puteam să nu râd la lungile conversaţii pe care le aveaţi voi doi, ignorând
total faptul că eu eram în cameră.
Cât de mult îi plăcea să se joace cu tine! Mi-aduc aminte că a venit o dată și
mi-a spus să te îmbrac în cele mai bune hăinuţe. Nu cred că aveai mai mult de
câteva luni.
– Îl duc la o coridă, mi-a spus.
Ţin minte că am mers și eu în urma voastră, în timp ce Francisco te căra pe
umeri. În după-amiaza aceea ne-am uitat la lupta cu tauri pentru prima dată ca
o familie. Te-a ţinut în braţe toată după-amiaza. Atunci a fost prima dată când
am simţit că am o familie. Când ne-am întors la mine în cameră, mi-a zis:
– Manuela, mă întorc în câteva minute. Nu-mi pasă ce spune mama, o să i-l
prezint pe fiul meu. Dacă mă lovește, va trebui să ne lovească pe amândoi, a zis
el râzând tare, cum îi era obiceiul. Dar nu-ţi face griji! Dacă începe să tragă, o
să-mi protejez fiul. Va trebui să mă omoare pe mine primul.
Ce să spun? Fusese o după-amiază atât de frumoasă și mă bucurasem atât de
mult să-i văd pe amândoi băieţii mei fericiţi, că l-am lăsat să te ia cu el. M-am
dus la mine în cameră și am așteptat. A trecut o oră, apoi două, apoi trei. Am
început să-mi fac griji. Am început să mă gândesc la tot felul de lucruri
îngrozitoare. Și, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât disperarea punea
stăpânire pe mine.
Mi-era teamă să ies, ca nu cumva el să se întoarcă în lipsa mea și să nu mă
găsească. Nu știam ce să fac. Am stat acolo, pe prag, uitându-mă în susul și în
josul străzii. Am stat ore întregi și m-am rugat: „Te rog, Doamne, nu-mi lua
fiul! Ia-mi orice, dar nu copilul! Nu-i lăsa să mi-l fure!“
Într-un târziu, am zărit silueta uriașă a tatălui tău venind în jos, pe stradă, cu
tine dormind la el în braţe. Nu mi-a spus un cuvânt, a intrat tăcut în casă și te-
a așezat pe perniţa de pe podea. Apoi s-a așezat în genunchi acolo, privindu-te
cum dormi.
Când s-a întors, am văzut că avea ochii umflaţi. Plânsese. Atunci a fost prima
și ultima dată când am văzut lacrimi în ochii lui. Avea ochi frumoși. Și mă
durea să-i văd umflaţi de plâns.
– Mama nu vrea să te accepte, mi-a zis. Refuză cu desăvârșire. Ce pot să fac?
Îmi tot spune că ea e mama mea și că principala mea răspundere e faţă de ea,
nu faţă de tine.
– Are dreptate, i-am spus. Ea a fost înaintea mea. Chiar are întâietate.
A plecat în noaptea aceea. Nu mai era nimic de spus.
A doua zi mama lui a trimis servitoarea, pe Maria, cu ceva de mâncare.
Niciun ban, doar ceva de mâncare. Era întotdeauna gătită. Trimitea mâncare o
dată pe zi – supă, o cană cu fasole și tortilla. Orice mâncau ei îmi trimite și
mie.
Într-o zi, a venit Maria și mi-a zis:
– Manuela, îmi pare tare rău că trebuie să-ţi dau vestea asta, dar Dona Sabina
și Francisco au plecat în America. A vândut tot și apoi au plecat în nord.
Revoluţia luase o turnură urâtă, iar Dona Sabina se temea că Federalii o să-l
cheme pe tatăl tău la arme.
– Și unde s-au dus? am întrebat-o eu.
A ezitat. Dona Sabina o instruise să nu-mi spună, dar când te-a văzut pe tine,
n-a mai putut să ţină secretul.
– La Juárez, mi-a zis și apoi a plecat.
 Când am rămas singură, am crezut că o să se dărâme pereţii pe mine. Mă
simţeam de parcă pământul mă ţine strânsă într-o menghină. Era sfârșitul
lumii, dar atunci și acolo m-am hotărât că fiul meu nu va crește fără tatăl lui.
Am vândut câteva vechituri, salteaua, masa și o statuetă cu un sfânt. N-am
obţinut mulţi bani, dar au fost suficient cât să plec.
M-am dus la gară. Trenurile erau în cea mai mare parte pline cu soldaţi sau
cu vite. Am așteptat în gara aia rece trei zile și trei nopţi.
Când am ajuns acolo prima dată, am văzut un bărbat care stătea pe peron. L-
am văzut uitându-se la mine de multe ori. N-a făcut însă niciodată un pas spre
mine și nici n-a încercat să-mi vorbească. La început am crezut că era cineva pe
care-l cunoscusem pe când fusesem soldată, așa că l-am întrebat.
– Domnule, de ce vă tot uitaţi la mine? Ne cunoaștem cumva?
– Nu, dar eram curios în legătură cu dumneata. Eu aștept un tren care ar
trebui să mă ducă în nord. Sunt inginer.
– Ce fel de inginer? l-am întrebat.
A râs.
– Conduc trenuri.
– O, atunci poate mă ajutaţi. Și eu merg spre nord, dar n-am destui bani
pentru călătorie. N-am decât niște hârtii de valoare. Vi le pot da.
A făcut un semn cu mâna.
– Bucăţile alea de hârtie n-au nicio valoare.
– E tot ce am, i-am zis.
S-a gândit mult.
– Mâine iau un tren militar spre nord. Am putea fi atacaţi pe drum. S-ar
putea să fie nevoie să ne luptăm. E pericol mare. Ţi-ai asuma asta?
Trebuie să recunosc că, în clipa aia, tot ce mi-a trecut prin minte a fost că
moartea ar putea fi soluţia la toate problemele mele. Singura mea grija era fiul
meu. Ce avea să se aleagă de el? Așa că am hotărât să mă las în mâinile
Domnului.
Când a sosit trenul, omul ăsta amabil ne-a strecurat în vagonul de cărbuni,
lângă motor. Ne-a ascuns sub cărbuni, așa încât sergentul să nu ne vadă.
Dumnezeule!... cât de cald era acolo! Noaptea, singura lumină era de la focul
de la motor. Restul trenului era cufundat în întuneric, în afară de beţele de
chibrit pe care soldaţii le scăpărau din când în când ca să-și aprindă ţigările.
Trenul a înaintat încet, spre nord, printre liniile inamice. Drumul parcă a
durat o veșnicie. M-am trezit în miez de noapte și l-am văzut pe inginer
mâncând o tortilla. A văzut că mă uit la el și mi-a oferit și mie o gură. Apoi tu
te-ai trezit și ai început să plângi. Era atât de cald acolo, lângă motor, că n-ai
putut să mai adormi. Mi-am scos sânul și ţi-am dat să sugi.
Călătoria cu trenul de la Juárez la Chihuahua durează în mod obișnuit câteva
ore. Atunci a durat zile întregi.
Într-o noapte am fost înconjuraţi de călăreţi care au început să tragă în tren.
Îi auzeam cum strigau: Viva Orozco! Inginerul s-a întors spre mine și mi-a spus:
– Ţi-am zis, duduie, că s-ar putea să fie groasă.
M-am gândit că, dacă trebuia să se întâmple, asta e. Poate că moartea era
singura soluţie pentru mine și fiul meu. Soldaţii din tren au început să tragă și
ei. Curând, am auzit un strigăt din rândul călăreţilor:
– Nu mai trageţi! Glumeam doar! Nu ne pasă dacă sunteţi oamenii lui Villa
sau ai lui Orozco – tot fii de târfe sunteţi!
Cred că oamenii începuseră să cam obosească din cauza revoluţiei.
Am ajuns în cele din urmă la Juárez. Nu cunoșteam pe nimeni acolo. Niciun
suflet. Am ajuns în zori. Era o zi urâtă, într-un oraș urât.
Soldaţii săreau în timp ce intram în gară. Inginerul m-a pus să aștept. A sărit
și el și s-a dus să vorbească cu cineva. După un timp, s-a întors și mi-a spus să
cobor. S-a uitat de jur împrejur, ca și cum s-ar fi temut de ceva. Mi-a spus că ar
fi bine să dispar înainte să mă vadă cineva. Mi-a dat păturile în care erau
adunate toate lucrurile noastre și mi-a spus:
– Grăbește-te și să ai mult noroc! Mi-aș dori să te pot ajuta mai mult, dar nu
pot. Sper să-ţi găsești bărbatul.
M-am grăbit să plec, simţind că, dacă mă vedea cineva, aveam să-l bag pe el
în bucluc. A fost cel mai de treabă bărbat pe care l-am întâlnit în viaţa mea, un
adevărat gentleman. Nu l-am uitat niciodată, deși nu i-am știut numele.
Am rătăcit pe străzile murdare din Juárez, neștiind ce să fac. Apoi mi-am
amintit brusc că unchiul meu Braulio se mutase în nord. M-am gândit că
poate era în Juárez.
Dar n-am făcut nimic ca să dau de el. Nu știu de ce. Nu pentru că eram
timidă sau independentă. Presupun că era vorba de mândrie. Nu-mi place să-i
deranjez pe oameni cu problemele mele. Nu-mi place să le cer oamenilor
ajutorul. Îţi creează obligaţii. Nimic nu e mai greu decât să-ţi plătești o favoare.
Am umblat așa cu tine și cu legăturile în spate ore întregi. Mi-era teamă că o
să cad din picioare. A început să mi se învârtă capul și am bătut la o ușă. Mi-a
deschis o doamnă. Avea o faţă foarte blândă. I-am spus că de-abia ce mă
dădusem jos din tren. Cred că eram o priveliște, fiindcă te văzusem pe tine că
erai negru tot de la cărbune. Femeia s-a uitat la noi și faţa i s-a luminat a
înţelegere. Ne-a poftit înăuntru.
I-am spus povestea mea. M-a ascultat și a suspinat. I-a zis uneia dintre fete
să-mi aducă ceva de mâncare și mi-a oferit casa ei.
I-am mulţumit, dar i-am spus că trebuie să-l caut pe Francisco. Am rugat-o
doar să-mi las lucrurile la ea și am plecat să-mi continui căutările. L-a trimis cu
mine pe fiul ei mai mic, Che Che, să mă conducă prin oraș. M-a dus la câteva
hoteluri jalnice. Am întrebat peste tot dacă Sabina și Frank Quinn locuiau
acolo. Peste tot mi-au răspuns că nu. Apoi băiatul m-a dus într-o piaţă, unde,
spune el, toată lumea venea să bea limonadă și pulque9. Era o piaţă tristă și
foarte sărăcăcioasă, dar erau o groază de oameni care se perindau pe-acolo.
M-am tot uitat, sperând să-i zăresc pe Francisco și Sabina. Dar nu i-am
văzut. Așa că m-am întors la Senora Florencia – așa o chema pe doamna aceea
drăguţă. Am întrebat-o cum puteai să ajungi în El Paso. Aveam o presimţire că
acolo îl voi găsi pe Francisco.
– N-ai nevoie decât de doi cenţi ca să treci podul. Ai vreun ban? m-a întrebat
ea.
– Nu, i-am răspuns eu, dar am hârtii de valoare.
– Nu sunt bune aici și cu atât mai puţin în America. Îţi dau eu doi cenţi.
Și l-a trimis pe băiatul cel mic cu mine să-mi arate drumul spre pod. Când
am ajuns acolo, mi-am luat legătura de la Che și i-am zis să-i mulţumească
mamei lui din partea mea. Am traversat spre El Paso. Nimeni nu m-a întrebat
nimic când am pășit în America. Omul mi-a luat cei doi penny și mi-a făcut
semn cu mâna spre America. Asta a fost tot. Nicio întrebare de genul: Cum te
cheamă? Ce vrei? Nimic. Atâta timp cât aveai cei doi penny, puteai să treci în
America.
Slavă Domnului că reușiserăm să ne spălăm! Și eu, și băiatul meu arătam
foarte curaţi când am pășit în America. Era pe 2 august 1915. Tu nu aveai nici
patru luni.
El Paso mi s-a părut cel mai mare oraș din lume. Nu-mi puteam imagina
ceva mai mare. Primul lucru care mi-a venit în cap după ce am trecut graniţa a
fost să merg la biserică. Voiam să-i mulţumesc Domnului că mă ajutase să
ajung atât de departe cu fiul meu. Și voiam să-L rog să mă ajute să-l găsesc pe
Francisco.
Am mers până am dat de o biserică. Am fost foarte norocoasă că era pustie.
Preotul așeza niște lumânări pe altar. M-am dus spre el și l-am întrebat dacă i-
aș putea vorbi. M-a dus în încăperile lui. Mi-a luat bocceluţa din spate și a
așezat-o jos. Mi-era rușine că n-apucasem să spăl lucrurile. Dar n-a părut să-l
deranjeze. Mi-a ascultat povestea foarte răbdător.
Când am terminat, mi-a spus:
– Nu te teme, copilă! Domnul o să te-ajute. Între timp, o s-o rog pe Dona
Julia să te ia s-o ajuţi în bucătărie, să gătiţi pentru studenţii de aici, de la
seminar. E o femeia ciudată și nu-i plac prea mulţi oameni, dar cred că pe tine
o să te placă. În orice caz, sunt sigur c-o să-l placă pe băieţelul tău.
În timp ce-i spusesem povestea, preotul te luase la el pe genunchi, Tony. Iar
tu ai adormit la el în braţe. Părea să-i placă să ţină un copil în braţe.
Am traversat curtea, spre bucătărie, și m-a prezentat Donei Julia. Era o
femeie foarte înaltă și destul de grasă. I-a spus că eram dispusă să muncesc
pentru ceva de mâncare și un loc unde să dorm. Și ne-a lăsat acolo.
Femeia n-a zis nimic. S-a dus spre sobă și a scos niște tăvi cu mâncare. Mi-a
făcut semn din cap să stau jos la masă. A fost prima masă pe care eu și cu tine
am avut-o după zile întregi. Slavă Domnului, sânii mei aveau încă destul lapte
pentru tine, dar te apropiai de vârsta la care nu-ţi mai era suficient doar laptele.
Erai ditamai băiatul. Toată lumea credea că ai șase sau șapte luni. Iar apetitul
era de un băiat de un an.
 Când am terminat de mâncat, m-am ridicat și mi-am spălat vasele, apoi am
ajutat-o să cureţe bucătăria. I-am spus că, dacă are ceva rufe, m-aș bucura să le
spăl. Mi-a zis că nu, că ar trebui să dorm puţin.
Mi-am întins pătura lângă sobă și m-am așezat cu tine alături. Eram atât de
obosiţi, că am adormit imediat. Nu mă mai simţisem în siguranţă de mult,
mult timp. Fusese o zi bună, iar Domnul era atât de aproape de mine.
În zori, m-am trezit să te hrănesc. Când ai terminat de supt, te-am înfășat și
te-am așezat jos, să dormi mai departe. M-am ridicat și am găsit o mătură. Am
măturat bucătăria și am făcut ordine. Apoi am măturat curtea. Era o zi
frumoasă și totul arăta atât de plăcut și de liniștit acolo. Mi-ar fi plăcut să
rămân pentru totdeauna. Ce frumos ar fi, mă gândeam eu, ca fiul meu să
crească într-o atmosferă atât de împăcată!
Când a venit ca să se ocupe de micul dejun, Dona Julia a fost surprinsă să
vadă cât de curat arăta totul. N-a spus nimic, dar mi-am dat seama că nu era
obișnuită cu oameni care lucrau din greu, dar mie mi-a plăcut întotdeauna să
muncesc și să-i surprind pe oameni.
Mi-a dat niște cafea și niște fasole răscoaptă. Eu tot sufeream de foame, așa că
am mâncat totul prea repede.
– Cred că ar fi mai bine să-ţi strângi lucrurile și să pleci, mi-a spus apoi.
– Am făcut ceva greșit?
– Nu. Ești o fată bună și un om care poate munci din greu. Mi-am dat
seama. Dar ești foarte tânără. Iar noi avem aici o mulţime de băieţi tineri care
studiază. Și să te vadă în preajma lor o să-i tulbure.
A traversat curtea spre încăperile unde locuia preotul. Peste câteva momente,
s-au întors împreună. El părea trist. Eu stăteam tot la masă. Nu mă mișcasem
de când îmi vorbise femeia. Eram înmărmurită.
Preotul mi-a spus să-mi iau bocceluţa și copilul și să-l urmez. În biserică, s-a
căutat în buzunar și a scos o monedă de 50 de cenţi.
– Îmi pare rău, copila mea, poate că Dona Julia are dreptate. Ia bănuţii ăștia
și Domnul să te aibă în pază! O să mă găsești aici întotdeauna, dacă o să ai
nevoie de mine.
 Și iată-mă din nou pe stradă! Dar de data asta nu mă mai simţeam atât de
pierdută. Aveam 50 de cenţi. Măcar puteam mânca.
Am hălăduit prin oraș și m-am uitat la magazine. Nu știam că pot exista atât
de multe lucruri – haine, medicamente, sticle, echipamente, bomboane. De
fapt, nu-mi imaginam că pot exista atât de multe lucruri în toată lumea…
M-am oprit să cumpăr niște bomboane de la o femeie care împingea un căruţ
în josul străzii.
– Cât costă o cameră? am întrebat-o.
– Depinde de care vrei.
– Vreau o cameră pentru mine și fiul meu.
– Cât poţi să plătești?
– Nu mult. Unde trăiesc oamenii săraci? Eu și fiul meu avem nevoie doar de
o cămăruţă unde să dormim și să ne odihnim.
Mi-a dat câteva indicaţii:
– Ia-o în josul străzii până ajungi la un canal, iar acolo fă la dreapta! Mergi
de-a lungul canalului, până ajungi la niște bordeie. O să le vezi când ajungi.
Sunt o mulţime de oameni săraci care locuiesc acolo și care o să te ia bucuroși
pe tine și fiul tău pentru câţiva penny pe zi.
Când am ajuns la canal, am întrebat de camere de închiriat. Dar erau toate
foarte scumpe. Mergând de-a lungul canalului, casele erau tot mai rele. Am
ajuns în cele din urmă într-un cartier care arăta mizerabil. Am întrebat o
femeie cât costă camerele și mi-a spus că n-avea nimic mai ieftin de 1 dolar pe
lună.
Eu n-aveam decât 49 de cenţi. Cheltuisem 1 cent pe bomboane ca o proastă.
I-am spus că sigur o să-mi găsesc ceva de lucru și o să-i plătesc restul în câteva
zile. A fost foarte înţelegătoare. Mi-a spus că nu trebuie să plătesc nimic în
avans, fiindcă sigur am nevoie de bani ca să-mi hrănesc copilul.
Ne-a arătat camera. Nu era mare lucru, dar cel puţin aveam un acoperiș
deasupra capului și ne apăra de vânt. Podeaua era de pământ, dar era măturată
și curată. Era plăcut să avem în sfârșit o casă pentru noi.
A doua zi am întrebat prin cartier dacă e ceva de lucru. Câţiva oameni de
treabă mi-au dat lenjeria la spălat. M-am dus cu ele la canal, acolo unde se
duceau și celelalte femei. Am început să câștig câte 20-30 de cenţi pe zi.
Ori de câte ori reușeam să termin treaba mai repede, te îmbrăcam și
mergeam în Juárez să-l caut pe Francisco. Cred că am trecut podul ăla de
cincisprezece-douăzeci de ori. Chiar și omul care încasa cei doi penny la pod
ajunsese să ne știe. Ne saluta ca pe niște vechi prieteni. De câteva ori chiar ne-a
lăsat să trecem fără să plătim.
Într-o dimineaţă, după ce am trecut podul și mă îndreptam spre casa Donei
Florencia, i-am văzut într-un restaurant. Ei erau! Francisco și Sabina stăteau la
o fereastră și mâncau.
– Dar am vorbit despre asta altă dată, Tony!
– Știu, mama. Dar povestește-mi din nou exact așa cum îţi amintești!
– Am simţit că norii s-au spulberat și soarele a strălucit pentru mine. Am
intrat în restaurant și m-am dus spre masa lor.
Nu m-au văzut până când n-am ajuns lângă ei. Erau îmbrăcaţi amândoi
foarte bine. Sabina era o femeie foarte elegantă. Francisco arăta atât de frumos
în costumul lui negru și cu cămașa albă. Părea mai slab, mi s-a părut, dar
niciodată nu mi se păruse atât de chipeș.
El ne-a observat primul. Ar fi trebuit să-i vezi faţa când te-a văzut. S-a ridicat
și te-a luat în braţe. Te-a îmbrăţișat atât de tare, că m-am temut că o să te
frângă. Dar pe tine n-a părut să te deranjeze. Ce pereche făceaţi voi doi! Păreaţi
făcuţi din același material. De-asta am ales să trec prin toate astea, ca să vă aduc
unul lângă altul – pentru că vă aparţineaţi unul altuia.
Francisco s-a întors spre mine și m-a întrebat cum am ajuns acolo. I-am spus
numai lucrurile importante. Nu l-am mai necăjit cu detaliile. Sabina n-a scos
un cuvânt. De-abia ne-a aruncat o privire.
– Locuiești aici, în Juárez? m-a întrebat Francisco.
– Nu, în El Paso, i-am răspuns. Am crezut c-o să te găsesc acolo. Te-am
căutat peste tot.
Nu mi-a zis să mă așez. Părea să fi uitat până și de mama lui. Nu se gândea
decât la fiul lui pe care-l ţinea în braţe. M-a întrebat în ce zonă din El Paso
locuiam. I-am spus.
 – N-aș găsi niciodată cartierul ăla, mi-a răspuns. Dar când mai veniţi
încoace?
– Ori de câte ori o să-mi spui, o să fiu aici.
Am grăit drept. Îi spuneam că-i aparţin în aceeași măsură ca și fiul lui. De el
depindea să ia o hotărâre. El era bărbatul. Orice mi-ar fi spus el, eu aș fi făcut.
M-a costat ceva să i-o spun în faţa mamei lui, dar voiam ca ea să știe cum e
treaba cu mine.
– Eu și cu mama mergeam acum să vedem o casă. Dar, dacă poţi să vii
mâine, o să te însoţesc în El Paso. Și pe urmă o să știu drumul.
– Bine, i-am spus.
– Apoi te-am luat din braţele lui și am plecat.
A doua zi m-am dus și ţi-am cumpărat niște hăinuţe noi. Eram la magazin și
așteptam să deschidă. Era un costumaș modest, dar era cel mai bun lucru pe
care-l aveam. Era pentru un copil de un an. Vânzătoarea nu m-a crezut că n-
aveai decât șase luni.
Te-am îmbrăcat în alb din cap până-n picioare. Și eu arătam bine. Am ales o
rochie care n-avea decât un mic petic. Era greu să-l vezi, fiindcă era la subraţ.
Când am trecut podul spre Juárez, Francisco era deja acolo, ne aștepta. A
alergat să te ia în braţe. Când am traversat din nou spre El Paso, te ţinea pe
umeri. Am vrut să plătesc – presupun că din obișnuinţă –, dar Francisco mi-a
dat mâna la o parte.
Am ajuns, în sfârșit, și la noi acasă. Nu-mi era rușine. Era foarte curat. Aveam
chiar o mușcată într-un vas, lângă pat. Era înflorită și făcea încăperea să pară
foarte plăcută. S-a uitat în jur. Nu știam la ce se gândește.
– Unde doarme Elefantul?
A fost prima dată când ţi-a spus așa, „Elefantul“. Era foarte mândru că are un
fiu așa de mare. Tatăl tău avea peste un metru și optzeci, dar întotdeauna a
spus:
– Elefantul o să fie mai înalt decât mine.
Își dorea ca fiul lui să fie mai mare, mai puternic și mai arătos decât el. Mă
îngrijoram că punea atâtea în cârca unui copil. Dar așa sunt bărbaţii… Vor atât
de mult de la fiii lor!
 – Doarme aici, lângă mine, i-am răspuns.
– Pe podea?
– Suntem obișnuiţi.
N-a spus nimic. Poate a luat-o ca pe un reproș.
– Și sunt mulţi bărbaţi pe-aici?
– Da. Dar sunt și multe femei și mulţi copii. De ce întrebi?
– Așa, fără motiv…
Dar eu știam că exista un motiv. Era un bărbat extrem de gelos. Altceva n-a
mai zis. Nu era genul care să vorbească prea mult. Cel puţin, nu cu mine. A
stat acolo, în cameră, și s-a jucat cu tine mult timp. Te-a gâdilat și ţi-a spus
povești. Nu mă puteam abţine să nu râd, fiindcă Francisco era atât de zevzec
să-i vorbească așa serios unui bebeluș, iar tu arătai ca un zevzec și mai mare
când pretindeai c-ai înţeles. Dar când voi doi eraţi împreună, aveaţi un limbaj
numai al vostru și nimeni altcineva nu mai exista în jur.
Când s-a întunecat, s-a ridicat și a plecat.
– O să mă întorc curând. Nu mai trebuie să mă cauţi. De-acum o să vin eu
singur.
Mi-a interzis să mai merg în Juárez și eu m-am supus. El era bărbatul și el
dădea ordinele.
Într-o zi, tu și cu mine stăteam într-un restaurant și mâncam, când am simţit
un bărbat în spatele meu. M-am întors și l-am văzut pe Unchiul Braulio. S-a
uitat la mine îndelung.
– N-am știut că ai un copil.
– Da, e băieţelul meu.
– Ce cauţi aici, în Juárez, atât de departe de casă?
– Locuiesc în El Paso, i-am răspuns. Dar am venit la acest restaurant, fiindcă
îmi place cum fac drobul.
– Unde este tatăl copilului?
– Aici, în Juárez.
– Unde locuiește?
– De ce?
– Nu contează. Spune-mi unde locuiește! a insistat el.
 I-am spus. Era un om energic și foarte educat. Și foarte demn. Nu mi-a zis
nicio vorbă de reproș. A ieșit din restaurant și s-a dus să-l caute pe Francisco.
Am aflat mai târziu că s-a dus acasă la Dona Sabina, unde l-a găsit pe
Francisco. L-a rugat să iasă puţin. Sabina a vrut să știe cine era și ce voia de la
fiul ei. Francisco se pare că a simţit ceva, pentru că i-a spus mamei lui să stea
deoparte. Și a ieșit în stradă cu unchiul meu.
Cei doi aveau o mulţime de lucruri în comun. Amândoi aveau peste 1,80 m
înălţime și amândoi își purtau trupul cu aceeași mândrie. Aveau chiar și același
fel de a vorbi.
Când au ajuns pe stradă, Francisco era pregătit pentru orice. Se aștepta,
probabil, ca bărbatul să-l provoace la vreo luptă. Dar Braulio și-a pus mâna pe
umărul lui Francisco și l-a întrebat:
– Îţi iubești fiul?
Pe Francisco l-a înfuriat întrebarea, dar a dat din cap că da.
– Și atunci de ce nu ești lângă el?
Pe Francisco l-au deranjat întrebările. Ar fi preferat ca bărbatul să-l lovească
decât să-și bage nasul în viaţa lui personală.
– E o poveste lungă.
– Când putem să ne întâlnim să stăm de vorbă? Cred că trebuie să avem o
discuţie.
Au stabilit o întâlnire mai târziu, în aceeași zi. Braulio s-a întors la restaurant
și mi-a spus că a stat de vorbă cu Francisco.
– Te rog… am dat eu să spun.
– Nu-ţi face griji! Nu l-am certat. Și eu sunt bărbat, înţeleg. Dar și el trebuie
să înveţe să fie bărbat. O să stăm de vorbă. Acum trebuie să vii cu mine acasă și
s-o cunoști pe mătușa ta.
Era prima dată când cineva din familia mamei mă recunoștea. Am fost foarte
bucuroasă să descopăr că am o familie. Am mers la el acasă și am cunoscut-o pe
soţia lui, Otila. Apoi el a plecat. Peste câteva minute, s-a întors cu Francisco.
Acum trebuie să-ţi fac o mărturisire: am lăsat ceva nespus. Nu m-am gândit
că era important să-ţi fi spus până acum. Ţi-am povestit doar momentele clare.
Însă trebuie să înţelegi că eu îl consideram pe tatăl tău soţul și omul meu. Și nu
povestești de câte ori faci dragoste. Astea sunt doar pentru poveștile de amor,
nu se spun când îţi povestești viaţa.
Așadar, fuseserăm împreună ca bărbat și femeie. Asta e tot. Și acum eram din
nou însărcinată. Și începea să se vadă. Așa că unchiul i-a spus tatălui tău:
– Prin urmare, domnule Quinn, ai un fiu superb și, după câte se pare, încă
unul e pe drum. Eu și soţia mea am fi încântaţi să vă însoţim la biserică chiar
acum și să vă fim cavaler și doamnă de onoare.
A spus-o pe un ton atât de potrivit, încât Francisco nu s-a putut supăra.
– Dar suntem deja căsătoriţi, a protestat el.
Braulio a dat din cap.
– Dar de data asta o să aveţi și martori.
Așa că ne-am dus la biserică cu tine în braţe la tatăl tău și ne-am căsătorit din
nou.
După ceremonia scurtă, Francisco s-a întors la mama lui. Eu am mers cu
Otila și unchiul la ei acasă. Mă simţeam foarte confortabil, știind că sunt
măritată cu adevărat. Respiram mai ușor. Dacă nu voia să mă mai vadă, treaba
lui. Dar măcar copiii erau legal ai lui acum.
M-am întors în El Paso și mi-am spus că așa era destinul meu, să trăiesc
singură. Nu mă deranja să muncesc pentru tine și pentru copilul care creștea în
mine. Acum mai aveam un scop. Familia mea se mărea. Cele două fiinţe
deveniseră toată viaţa mea. Când Francisco n-a apărut săptămâni la rând, am
hotărât să-l uit.
După o lună sau cam așa ceva, a apărut într-o zi în care-l așteptam mai puţin
ca oricând. Venise să-și vadă fiul și să vadă cum îi mergea celui din burta mea.
– A început să se miște, i-am spus.
– Îl simţi? Și cum e? Te doare?
– Numai când lovește tare sau își schimbă poziţia. E foarte neliniștit.
A râs, dar mi-a răspuns serios:
– Nu trebuie să fii într-o burtă ca să fii neliniștit.
M-a întrebat când se mișcă bebelușul la mine în burtă.
– Chiar acum, i-am răspuns, apoi i-am luat mâna și i-am pus-o pe burtă.
 Tu ai început să crezi că e cine știe ce joc și ai pus și tu mâna pe burta mea. Și
am stat așa, toţi trei, așteptând ca bebelușul să dea din picioare.
Îmi părea rău pentru Francisco. Nu avea puterea să trăiască simplu. Am
înţeles de ce spusese vorba aia despre neliniște. Învăţasem să-i caut acea privire
pe chip. Era o privire plină de panică, o privire care-i apărea în ochi, ca cineva
blocat într-un lift sau într-o cameră încuiată. Se ridica și începea să pășească
prin cameră.
Întotdeauna aștepta să se întâmple un miracol. Întotdeauna era acolo, într-un
mâine ce va să vină.
Uneori venea și stătea cu noi zile întregi. Speram că se va muta cu noi.
Începuse să vorbească cu mine. Îmi povestea tot felul de planuri și visuri pe
care le avea pentru copiii lui și pentru mine. Mergeam la culcare atât de fericită
că se hotărâse să fim o familie, dar dimineaţa se trezea și avea pe chip privirea
asta. Privirea unui om care trebuie să fugă din nou.
– Trebuie să plec.
– Unde? întrebam eu.
– Nu știu. Dar nu mai pot să stau.
Și dus era. Dar când era fericit, putea să scoată și petele de pe un leopard. Ce-
i mai plăcea să cânte! De fapt, și uita că n-aveam nimic de mâncare. Credea că
putem trăi cu muzică. Apoi, avea izbucniri de energie și se ducea la piaţă și
descărca vagoane. Era un bărbat masiv și putea să care saci uriași de orez, zahăr
și fasole în spate. Muncea ca un demon câteva zile, îmi aducea câţiva bani, apoi
își petrecea restul săptămânii jucându-se cu fiul lui și cântând cât era ziua de
lungă.
Iar femeile… toate erau îndrăgostite de el. Toate mă invidiau. Nu vedeai așa
un bărbat pe stradă oricând, trebuie să spun. Avea o gură superbă. Buzele lui
erau atât de frumoase, că parcă erau pictate. Dar niciodată nu le-am auzit
rostind „Te iubesc!“ Mă doare să ţi-o spun ţie, fiul lui, dar ăsta e adevărul.
Niciodată n-am auzit aceste cuvinte de pe buzele tatălui tău. Singura dată când
mi-a spus „te iubesc“ a fost la început, când mi-a scris o scrisorică de dragoste.
Atunci a fost prima și ultima dată.
 Tatăl tău era un om ciudat. Într-o zi a venit acasă cu un antricot. Ne
mutaserăm pe-atunci, ceva mai în jos pe stradă. Tot lângă canal, dar era un
cartier mai bun.
Sora ta, Stella, se născuse deja. El era plecat când am născut-o. De-abia am
găsit suficienţi bani să cumpăr niște bumbac s-o înfășor când a venit pe lume.
I-am dat moașei ultimii mei trei dolari ca să mă ajute s-o nasc.
Oricum, în noaptea aceea el a venit cu o bucată de carne înfășurată și eu am
gătit-o în timp ce el s-a jucat cu voi, copiii. Când a fost gata friptura, am tăiat-
o în trei. O bucată pentru el, una pentru tine și una pentru mine.
De-abia apucaserăm să luăm câteva guri din ea, când tu, sărman copil, care
păreai să nu te saturi niciodată, ai spus:
– Mai vreau carne!
– Ai avut o bucată mare în farfurie, a zis Francisco.
– Dar mai vreau, ai insistat tu.
Și atunci, Francisco mi-a înșfăcat mie farfuria, a luat-o și pe-a lui și a
îngrămădit toată carnea pe farfuria ta.
– Foarte bine, mănânc-o tu pe toată!
Tu n-ai înţeles. Ai fost fericit să vezi că toată mâncarea era la tine în farfurie și
ai început să mănânci. Francisco și-a băut cafeaua încet.
După un timp, te-ai săturat și ai dat farfuria deoparte. Cea mai mare parte
din mâncare rămăsese acolo.
Francisco ţi-a băgat-o înapoi sub bărbie și a spus:
– O s-o mănânci pe toată, Elefantule!
– Dar nu-mi mai e foame! ai strigat tu.
– Nu-mi pasă! a insistat Francisco. A zis că o vrei pe toată, așa c-o s-o
mănânci pe toată!
Ai început să plângi, dar ai încercat să îndeși carnea pe gât. Ai mai luat câteva
înghiţituri și pe urmă te-ai înecat. Ţi-ai încleștat mâinile pe gât. Eu am sărit să
te ajut, dar Francisco nu m-a lăsat. Stătea acolo și-și sorbea cafeaua, în timp ce
tu erai gata să te sufoci. Ai început să te învineţești. Nu mai puteai să respiri de
la bucata de carne care ţi se înfipsese în gâtlej. L-am implorat pe Francisco să
facă ceva. Într-un final s-a ridicat, foarte încet, te-a luat, te-a așezat cu capul în
jos și a început să te scuture ca pe un sac vechi de făină. Tu ai vomitat bucata
de carne și tot restul cinei… Ai fost la câteva secunde de moarte.
Francisco părea imperturbabil. Te-a așezat la loc pe scaun și a întrebat dacă
tot mai voiai să mănânci. Tu deja erai înnebunit de groază.
– Nu, tata.
– Data viitoare încearcă să fii sigur că ai destul loc pentru ce-ţi dorești, fiule!
– Da, tata!
– Nu plânge! Primește-ţi lecţia ca un bărbat! Și fii recunoscător că ai învăţat
ceva. Uite, ia o gură de cafea, Elefantule!
Imaginează-ţi! Fiul lui fusese cât pe ce să moară, iar el îi ţinea prelegeri cum
că trebuia să fie recunoscător.
N-am înţeles niciodată acest fel de logică. Dar așa era Francisco… Un om
foarte ciudat. Niciodată n-am știut cum să mă port în preajma lui. Dacă
începeam să cânt, îmi spunea să tac, fiindcă el vrea să gândească. Dacă tăceam,
îmi spunea că-l deprim, fiindcă eram întotdeauna tristă. Presupun doar că nu
ne potriveam la ritm…
Ce e amuzant, fiule, e că tu îţi amintești incidentul cu carnea și ai un alt
punct de vedere. Încă mai crezi că tatăl tău a avut dreptate. Atunci, ești la fel ca
el. Nu-ţi mai amintești că ai fost bolnav zile întregi după asta. Nu-ţi mai
amintești că ai fost la un pas de moarte.
S-ar putea să ţi se pară că nu vorbesc suficient de frumos despre tatăl tău. Că
l-am zugrăvit într-o lumină proastă. Dar asta ar fi o greșeală. Când s-a născut
sora ta, a fost foarte mândru. Ca tată, și-a iubit copiii până la demenţă. Dacă
mi-ar fi spus și mie măcar o dată în viaţă „Te iubesc!“, ar fi însemnat totul
pentru mine. Dar sunt recunoscătoare pentru cei doi copii pe care mi i-a
dăruit. El a fost singurul bărbat pe care l-am iubit.
Pe lângă alte trăsături pe care copiii mei le-au moștenit de la tatăl lor, unele
bune, alte rele, au moștenit-o și pe aceea de a se purta frumos cu mama lor.
Pentru asta sunt foarte recunoscătoare. Pot să mor liniștită, știind că într-adevăr
copiii mei s-au purtat frumos cu mine. Singurul lucru pe care nu l-am înţeles
la copiii mei este de ce nu se simt cei mai mari și mai norocoși din lume.
Amândoi au bani, amândoi sunt sănătoși, amândoi sunt inteligenţi și știu să
scrie și să citească – ce altceva și-ar putea dori un om sănătos la cap?
După ce eu și tatăl tău ne-am căsătorit, nu m-am mai temut de Dona Sabina.
V-am dus pe tine și pe sora ta să vă vadă. A fost surprinsă. Semănai atât de
mult cu fiul ei! Era evident că amândoi eraţi niște Quinn. La momentul acela
deja mergeai ca tatăl tău și căpătaseși căutătura lui încruntată.
Mie mi-a vorbit destul de puţin, dar nu și-a putut lua mâinile de pe voi. Mi-
am dat seama că vă iubea mult.
Era o mare doamnă și am respectat-o, chiar dacă a fost rece cu mine. Mai
târziu, am învăţat s-o iubesc. Mi-a devenit mai apropiată decât mama mea.
Asta a fost după ce s-a mutat în El Paso. A pierdut toţi banii și a trebuit să se
apuce să muncească. A găsit o slujbă într-un magazin alimentar. Imaginează-ţi-
o pe doamna asta mândră, care nu mișcase o dată un deget, nevoită să meargă
la slujbă într-un loc unde să vândă cârnaţi și murături. Dar chiar și atunci ea și-
a păstrat mândria.
Într-o zi, când ningea, a venit și a întrebat dacă ar putea să te ia cu ea la
lucru. A spus că o să poţi mânca multe bunătăţi acolo. Te-am înfofolit și te-am
dus afară.
La acel moment, eu lucram la o femeie pe care o chema Carmen. Îi spălam și
îi și călcam hainele. Pe tine și pe Stella vă luam cu mine. Ne dădea mâncare din
belșug. Era o doamnă generoasă.
Tatăl tău era plecat atunci. Urăsc faptul că mă tot repet, dar nu era ușor să ţin
socoteala venirilor și plecărilor lui. Dar la acel moment nu era prin preajmă. Se
înrolase în armata americană și fusese trimis pe un câmp de antrenament din
Pennsylvania.
Dona Sabina venea adesea să ia cina cu mine duminica și pe urmă te scotea
în oraș toată ziua, la film și prin tot felul de locuri. Așa aveam și eu răgaz să fac
curat prin cameră. În continuare trăiam cu toţii într-o singură încăpere.
Și unchiul venea din când în când în vizită. Într-o zi, mi-a zis că e foarte
mândru de mine, fiindcă eram, credea el, o mamă și o soţie bună. A fost cel
mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată. Restul familiei mele mă
trata de parcă i-aș fi dezonorat. Așa că, datorită acestor vorbe care veneau de la
cel mai educat membru al familiei mele, am fost foarte mișcată. M-au făcut să
plâng. Încercasem din răsputeri să-i mulţumesc, iar acum unchiul îmi dădea
binecuvântarea lui.
Aceea a fost o perioadă foarte fericită pentru mine. Singura suferinţă era că
tatăl tău era plecat.
Armata l-a trimis să lucreze într-o fabrică de muniţie din Pennsylvania. Acolo
i s-a infectat ochiul stâng. Presupun că i-a intrat praf de pușcă în el, sărmanul
băiat, iar ei nu l-au trimis la spital. A stat acolo o lună întreagă și n-a scris
nimănui un cuvânt despre asta. Nu suporta să recunoască în faţa cuiva că era
bolnav.
Când a ieșit din spital, l-au dat afară din armată. Dar trei luni nu s-a întors în
El Paso. Dumnezeu știe unde a fost sau ce-a făcut în tot acest timp. Niciodată
n-a spus. Mai târziu am găsit o fotografie la el în portofel. O fotografie cu el
sub niște pomi uriași. Arăta ca un câmp de cherestea.
Și într-o zi a apărut. Tu l-ai condus în casă ca și cum n-ar fi fost nicio clipă
plecat. Sora ta dormea într-un butuc. Adusesem eu un butuc pe care-l
transformasem în pătuţ pentru ea. Laturile înalte îi ţineau de cald. Răcea tot
timpul, făcea urticarie, avea tuse convulsivă sau mai știu eu ce, așa că
inventasem pătuţul ăsta pentru ea, cu laturile înalte, ca s-o protejeze de frig.
Și brusc, iată-l în prag. Oh, arăta tare bine în ziua aia, atât de înalt și de
binefăcut. Părea că o să iasă prin tavan.
A luat-o pe sora ta și a început să danseze prin cameră.
– Asta e păpușica mea! a spus fericit.
Pe urmă te-a tras și pe tine și a început să danseze cu voi amândoi.
– Ce face Elefantul meu? Marele meu Elefant?
Și v-a tot pupat pe amândoi. În cele din urmă s-a întors spre mine și mi-a
spus:
– Nellie, îmbracă-te! Ieșim în oraș.
Încă nu fusese s-o vadă pe mama lui. A fost prima dată când el a venit întâi la
noi, înainte să treacă pe la ea.
I-am spus că ar trebui să trecem pe la ea. Era după-amiaza, devreme, și
probabil era încă la slujbă. El a fost de acord și ne-am dus la ea, la magazinul
de delicatese. A fost tare emoţionată să-l vadă, normal. Dar amuzant e că nu s-
au îmbrăţișat și nu s-au pupat. Niciunul dintre ei nu era demonstrativ. Și,
totuși, Sabina și Francisco se iubeau foarte tare. Cu siguranţă erau din alt aluat
decât mine. Eu când iubesc pe cineva trebuie s-o și arăt. Uneori îmi dau seama
că-mi arăt afecţiunea prea mult. Știu că se poate să vă fi stânjenit de multe ori
pe voi, copii, fiindcă nu eram în stare să mă abţin. Dar așa sunt eu…
Sabina ne-a invitat să ne așezăm și să luăm cina acolo, la prăvălie, dar
Francisco a refuzat. I-a spus că vrea să-și ducă familia la restaurant și c-o să
treacă pe la ea mai târziu. Cred că Dona Sabina a fost puţin surprinsă de
independenţa lui, care era ceva nou.
Ne-a dus la un restaurant micuţ și cochet, cu feţe de masă curate. Pe tine te-a
așezat lângă el. Iar tu stăteai acolo ca un bărbat mititel, lângă tatăl tău. Pe Stella
am ţinut-o eu în braţe. Toată seara m-a necăjit cu ce făcuse el cât timp fusese
plecat. Mi-a spus că a întâlnit o fată foarte frumoasă în Pennsylvania.
L-am ascultat. Nu știam niciodată când glumea și când nu. Fusese plecat
multă vreme și era posibil să se fi legat de o altă femeie. Nu-i era greu să
găsească femei. Toate fetele din cartier erau cu ochii pe el de câte ori venea în
vizită la mine.
N-am înţeles de ce a vrut să mă impresioneze spunându-mi de femeia asta.
Știa ce însemna el pentru mine. Pentru mine nu exista un bărbat mai bun pe
lume. Nu trebuia să-mi dovedească nimic. Și apoi, era viaţa lui, și eu știam că
el și-o trăiește așa cum crede de cuviinţă. N-aveam de gând să-l schimb.
– Oricum, mi-a zis, m-am gândit la tine și la copii și mi-am zis: la naiba, am
deja o familie.
S-a uitat la tine și la Stella și a început să râdă.
– Sunt chiar mai drăgălași decât mi-i aminteam.
Așa am petrecut toată seara – el mă tachina și-mi povestea de aventurile lui.
N-a spus un cuvânt despre armată, despre ochiul lui sau despre spital. Poate că
erau chestiuni prea personale. Dar mi-a spus că o să plece din nou.
L-am întrebat când o să se-ntoarcă. S-a uitat la mine foarte serios și mi-a
răspuns:
 – Nu știu dacă o să mă mai întorc, dar, dacă mă întorc, nu mai plec
niciodată.
Ce puteam să spun? Doar am dat din cap.
Peste câteva zile, în cartier au venit niște inspectori și au început să sigileze o
mulţime de cocioabe pe motiv că sunt neigienice și nu prezintă siguranţă.
Femeile și copiii au început să plângă, că erau aruncaţi direct în stradă, dar
inspectorii au zis că e o epidemie teribilă de pojar în susul canalului și că toată
zona trebuia curăţată sau arsă din temelii. De fapt, autorităţile fuseseră destul
de răbdătoare cu noi. Adică ne lăsaseră pe toţi să trecem graniţa ca să scăpăm
de revoluţie și apoi să ne întemeiem cocioabele astea pe malul canalului. Chiar
cred că abuzaserăm de ospitalitatea lor, dar eram oameni foarte săraci. De-abia
aveam ce să mâncăm. N-aveau cum să se aștepte la noi să pavăm strada și să
facem canale de scurgere și să tragem electricitate. Eram obligaţi să bem apa aia
murdară din canal. Sigur că trebuia întâi s-o fierbem, dar inspectorii aveau
dreptate: mulţi oameni se îmbolnăviseră.
Locul unde trăiam noi a fost închis.
Nu aveam unde să ne ducem. Toată lumea în El Paso se temea să ia pe cineva
care venea din zona contaminată. V-am luat pe amândoi și am mers să locuim
sub un pom din suburbiile orașului. Era vreme frumoasă. Slavă Cerului, erau o
mulţime de pomi în jur și mulţi alţi oameni au avut aceeași idee. Familiile pur
și simplu plecau și-și căutau un pom sub care să locuiască.
Cred că am trăit acolo vreo trei sau patru luni. Când a început să se facă frig
și nopţile să fie reci, am plecat să caut un alt loc unde să mergem. Până la
urmă, am găsit o cămăruţă frumoasă. Domnul a avut întotdeauna grijă de
mine. Nu sunt o persoană religioasă, dar cred în Dumnezeu. E foarte bun și e
atotputernic. Știu că El are grijă de mine. De-asta viaţa nu m-a speriat
niciodată. Pot să merg fără teamă, fiindcă știu că Domnul e cu mine, dar nu-s
religioasă.
O viaţă nu e tocmai ca o poveste. Aici nu există „a fost odată“… În viaţă,
timpurile se amestecă. Nici nu se termină bine ceva, că începe altceva. Chiar
propria viaţă, deși am trăit-o, e greu de spus că a fost așa sau invers. Numai
morţile și nașterile ţi le amintești cu exactitate și chiar și ele sunt uneori uitate.
 N-am știut niciodată unde a fost tatăl tău în acel timp. Dispăruse. Cred că
am văzut-o pe Sabina pe-atunci. Trebuie să fi știut că stăteam sub un pom.
Sunt sigură că m-am văzut cu ea. De ce nu m-am dus să locuiesc la ea? Nu știu.
Din mândrie, probabil. Avea viaţa ei, iar eu voiam să mi-o trăiesc pe-a mea.
Nu-mi plăcea să recunosc că aveam nevoie de ajutor de la nimeni, nici măcar
de la bunica și de la tatăl tău.
Oricum, am găsit un loc curat, care nici nu costa prea mult. Trei dolari pe
lună. La câteva case mai jos, era o brutărie. Don Fernando ne oprea nouă
pâinea care se învechea. O stropeam cu apă și o reîncălzeam și era mai bună
decât cea proaspătă.
Cam pe-atunci și-a făcut apariţia și tatăl tău. Găsise de lucru pe ici, pe colo.
Într-o seară mi-a spus că sora mai mică a Donei Sabina, Inez, și soţul ei Glafiro
veneau în El Paso. Și că mama lui i-a invitat pe la ea.
O văzusem pe Inez o dată sau de două ori în Chihuahua. Ea și Glafiro aveau
doi copii – micuţul Glafiro și Socorro. Socorro era de-o seamă cu tine, iar
Glafiro cu patru ani mai mare.
Francisco și Inez cu familia lor au sosit, dar n-au reușit să găsească un loc
unde să stea. Nu puteau să vină să stea cu mine? Imaginează-ţi tot tribul într-o
singură cameră. Dar n-am putut niciodată să-i refuz ceva lui Francisco, așa că
am spus da.
Bietul Glafiro a avut o perioadă grea, nu găsea deloc de lucru. Inez ar fi putut
să caute să spele niște rufe, dar nici nu-i trecea prin cap. Nu cred că lucrase
vreodată până atunci. S-a oferit de câteva ori să aibă grijă de voi, copiii, cât
eram eu la lucru, dar nu v-am lăsat niciodată în grija ei. Nu-mi plăcea să aibă
altcineva grijă de copiii mei. Unde mergeam eu, vă luam și pe voi. Viaţa mea
era viaţa voastră, iar viaţa voastră era viaţa mea.
Într-o zi, Francisco a venit acasă foarte entuziasmat. L-a întrebat pe Glafiro:
– Ai găsit de lucru?
– Nu, i-a răspuns Glafiro.
– Peste câteva zile pleacă un tren spre Glamis. Iau o groază de oameni. Nu
vrei să te duci? E muncă la căile ferate.
– Nu mă tem de munca grea, dar ce facem cu familiile noastre?
 – Femeia mea și copiii mei merg unde merg și eu, a răspuns tatăl tău și s-a
întors spre Inez: Vii cu el?
– Unde?
– Femeia mea nu întreabă unde. Oricum, e mai bine decât să trăiţi aici cu
toţii, într-o singură încăpere, ca porcii.
În cele din urmă, Inez a acceptat. Urăsc să-ţi povestesc despre călătoria asta.
Mi-e jenă să-mi aduc aminte.
La depou, erau sute de oameni care plângeau și strigau, încercând să urce în
tren. Glamis le suna ca un fel de paradis. Chiar dacă eram cu toţii înghesuiţi în
niște vagoane murdare pentru vite, toată lumea implora să se urce. Francisco și
Glafiro aveau hârtiile alea și nouă ni s-a dat voie să trecem. Erau oameni acolo
care ar fi vrut bucuroși să cumpere hârtiile alea.
Drumul a fost mai rău decât oricare altul pe care îl făcusem în armată.
Jumătate erau copii care urlau și plângeau. Îţi poţi imagina mirosurile și
duhoarea din acel tren. Singurul lucru care-mi tot trecea prin minte era că
poate Francisco în sfârșit nu va mai pleca.
Nu-mi mai amintesc câte zile și nopţi am mers. Călătoria a părut să dureze la
nesfârșit. Dar când am ajuns la destinaţie, a fost și mai rău. Ne-au aruncat pe
toţi la un fel de triaj. Nu era niciun oraș, nu era nimic acolo. Două sau trei
clădiri, asta era tot. Am auzit că eram în California.
A venit un bărbat și ne-a arătat niște vagoane de marfă vechi și ne-a zis să
mergem acolo. Alea urma să fie casele noastre. Tatăl tău și Glafiro au alergat să
aleagă una pentru familiile noastre. Eu și Inez am strâns copiii și lucrurile și am
traversat șinele. Și bunica ta a dat o mână de ajutor la cărat.
În vagon era ca în cuptor. Și afară era destul de cald, dar înăuntru era mai
fierbinte decât în orice iad pe care ţi l-ai putea imagina.
Era prin anul 1918.
Cine s-ar fi gândit cu ani în urmă că marea Dona Sabina și familia ei vor fi
împreună cu mine și copiii mei în același vagon de vite?
Totuși, era plăcut să vezi un pământ nou. Pe fereastră priveam „America cea
Mare“. E-adevărat, era doar deșert, dar trebuia să recunoaștem că era deșertul
american. Iar în spatele acestui deșert erau bunăstarea și fericirea.
 Francisco era în elementul lui în Glamis. Nu-mi dădusem seama până atunci
cât de bine vorbea engleza. Acolo, în Glamis, l-am auzit prima dată. Am mers
la micuţa băcănie de lângă calea ferată și el a început să vorbească cu omul de
la tejghea. Omul a fost evident surprins, pentru că i-a zis:
– O, vorbești engleza?
– Da. Și ce-i așa ciudat? i-a răspuns el.
– Nimic, doar că cei mai mulţi care lucrează la calea ferată sunt mexicani.
– Și eu sunt mexican, i-a zis el.
– A, păi, atunci… s-a fâstâcit omul și n-a mai știut ce să spună.
N-am înţeles prea bine ce anume-l enervase pe Francisco. I-a întins o foaie de
hârtie pe care i-o dăduseră de la compania de căi ferate. Omul a luat-o și a
umplut o pungă cu alimente. Când ne îndepărtam, l-a chemat înapoi pe
Francisco. A ridicat mâinile:
– N-am vrut să te jignesc. Dacă te interesează, ești bine-venit să lucrezi
pentru mine oricând dorești. Am nevoie de cineva care să înţeleagă păsăreasca
pe care-o vorbesc oamenii ăștia.
Francisco a dat din cap și a zis c-o să se gândească.
După asta au devenit foarte buni prieteni. I-am spus lui Francisco să accepte
oferta. Cumva, nu mi-l puteam imagina pe acest bărbat frumos, pe tatăl tău,
trăgând la căile ferate ca un bou la jug.
A zis nu, a insistat că el îl adusese aici pe Glafiro și că o să muncească alături
de el. Mi se rupea inima să-i văd pe acești bărbaţi cum ieșeau în soarele arzător
în fiecare dimineaţă. Munca lor era să fixeze noile șine de cale ferată.
După câteva săptămâni, majoritatea au renunţat. Prea multă muncă și prea
puţini bani, au zis. Mulţi s-au întors în El Paso, iar câţiva au pornit să
traverseze deșertul, spre Los Angeles. Într-un final, n-au mai rămas decât
Glafiro și tatăl tău. Presupun că motivul pentru care erau încă acolo a fost că
niciunul dintre ei n-a vrut să recunoască în faţa celuilalt că nu mai rezistă.
Chiar și inspectorul care a trecut pe-acolo într-o zi s-a minunat că muncesc
în continuare singuri. Aveau nevoie de un om care să ţină crampoanele, în
timp ce alţi doi trebuiau să le bată cu ciocanul. Altfel, îi încetinea foarte mult.
Nu era o slujbă grea, dar era foarte importantă.
 Inspectorul a spus c-o să le aducă un om să ţină crampoanele. Francisco l-a
întrebat cu cât va fi plătit.
– Cât primiţi și voi.
– Doar ca să ţină de crampon? a întrebat Francisco, surprins.
– Tot muncă e.
– Nu vă mai obosiţi să aduceţi altul, i-a zis Francisco. Am eu un prieten care-
o să facă munca asta.
– Cum vreţi, câtă vreme munca se face, a fost de acord inspectorul.
– Ce zici, Nellie? Nu vrei să vii mâine-dimineaţă cu mine la muncă? m-a
întrebat Francisco în seara aia.
Bărbaţii se duceau de obicei la muncă într-un fel de vagonet pe care-l puneau
pe șine. Îl făceau să meargă împingând niște manete în sus și-n jos. De multe
ori tu și Glafiro vă urcaţi în el și Francisco vă plimba câte un kilometru, doi.
Mi-a plăcut ideea să merg cu vagonetul.
În dimineaţa următoare, am plecat cu Glafiro și Francisco. Împingeau
amândoi manetele și înaintam pe șine foarte repede. Ne-a luat cam o oră să
ajungem la locul unde lucrau ei. Crezusem că m-au luat doar pentru o
plimbare, dar când am ajuns acolo Francisco mi-a întins niște clești lungi și mi-
a spus să ţin cramponul la locul lui, în timp ce el și Glafiro l-au bătut cu
ciocanul până a intrat în nodul de la șină.
I-am ajutat toată dimineaţa, până când ne-am oprit pentru prânz. Îi
pregătisem coșul lui Francisco încă de dimineaţă, în zori. Glafiro avea și el un
coș. Ne-am dus cu toţii și ne-am așezat la umbra unui copac răzleţ și am
mâncat. A fost aproape ca un picnic.
Apoi Francisco m-a întrebat dacă n-aș vrea să vin să lucrez cu el în fiecare zi.
– Tot ce trebuie să faci e să ţii cuiele alea, în timp ce eu și Glafiro le batem cu
ciocanul. O să primești aceiași bani ca noi.
Nu mă gândisem la munca asta ca la o slujbă adevărată. Crezusem că am ieșit
la un picnic, dar munca nu era grea și știam că banii ne-ar fi de folos, așa că am
acceptat.
Lucram deja de vreo săptămână cu cei doi bărbaţi, când a venit pe
neașteptate inspectorul. A fost surprins să vadă cât de mult înaintaseră între
timp. Chiar dacă eram singuri – noi trei –, lucram zi-lumină.
– Băieţi, aţi făcut o treabă foarte bună. Unde e celălalt om pe care l-aţi
angajat?
– Nu s-a descurcat, așa că am adus-o pe ea să ne-ajute, a arătat el spre mine.
Inspectorul s-a uitat la mine. A crezut că e vreun truc, cred, ca să obţină bani
în plus.
– Adică fata asta face o muncă de bărbat?
– E la fel de bună ca orice bărbat, a zis Francisco. Hai, mi-a spus mie, să-i
arătăm!
Cei doi bărbaţi și cu mine am bătut vreo zece bârne de cale ferată.
Inspectorul a dat din cap.
– Nu pot să cred! Cine e fata asta?
Francisco a ezitat o clipă, apoi a răspuns:
– E soţia mea.
– E treaba ta… Nu-mi pasă cine face treaba atâta vreme cât e făcută.
Le-a dat celor doi salariile, apoi mi-a întins mie paisprezece dolari. Erau cei
mai mulţi bani pe care-i câștigasem vreodată în viaţă. I i-am oferit lui
Francisco. Până la urmă, el era capul familiei. Dar el mi i-a întins înapoi.
– Ai muncit din greu pentru ei. Sunt ai tăi, păstrează-i!
– Mie nu-mi trebuie bani decât pentru familie. Nu-mi trebuie bani pentru
mine.
Și atunci mi-a întins încă zece dolari din salariul lui și mi-a spus că eu o să ţin
banii de-acum, ca să am grijă de casă.
Chiar începeam să fim soţ și soţie. În seara aceea, când ne-am întors la
vagonul nostru, Francisco i-a zis mamei lui că de-acum, de vreme ce eu lucram
la calea ferată cu el, o să fie treaba ei să gătească și să aibă grijă de copii. Și din
felul în care i-a spus-o, nu era ca și cum îi cerea o favoare, o anunţa pur și
simplu. Ea a fost de acord.
Peste câteva săptămâni, bătuserăm atâtea șine, că ne lua mai mult să ajungem
la capătul liniei. Inspectorul ne-a spus că va trebui să ne mutăm vagonul mai
aproape de muncă. La puţin timp după asta a venit o locomotivă. Au agăţat
vagonul și ne-am mutat mai în jos pe linie.
 Presupun că azi toate astea sună incredibil. Ar putea suna într-adevăr ciudat
ca o fată tânără să lucreze la căile ferate, dar noi, mexicancele, eram obișnuite.
Am luptat alături de bărbaţii noștri și ni se părea normal să muncim alături de
ei. Îmi plăcea să lucrez din greu alături de Francisco. Când ne întorceam seara
acasă eram amândoi obosiţi și încinși. Ne înţelegeam unul altuia durerile. Ceea
ce e aproape mai important decât să împarţi fericirea.
Uneori era atât de cald acolo, în soare, încât apa din găleata pe care o
aduceam cu noi dimineaţa începea să fiarbă. Am încercat orice. Chiar am
îngropat-o în nisip. Nimic n-a fost de ajutor.
Știi, ei îi iau în râs pe mexicani pentru că-și fac siesta, dar cine râde ar trebui
să iasă acolo, afară și să lucreze de la șase dimineaţa la ora douăsprezece, în
soarele fierbinte, și să vedem cât se mai ţine pe picioare. Nicio fiinţă umană nu
poate rezista să lucreze pe arșiţa aia, între ora douăsprezece și ora două
jumătate. Nu poţi să faci nimic altceva decât să găsești puţină umbră și să
aștepţi să treacă dogoarea.
Nimeni nu venea să ne controleze. Ţinea de noi cât de cinstiţi eram. N-am
înșelat niciodată compania de căi ferate, nici măcar cu o secundă. Munceam
opt ore pe zi pentru un dolar.
Am aflat o mulţime de lucruri despre tatăl tău în acea perioadă. Să nu uităm
că era încă un băiat… N-avea decât douăzeci și unu sau douăzeci și doi de ani.
Și nu se temea de munca grea. Voia să-și facă treaba cât mai bine.
Odată a găsit două legături puţin îndoite. Nimeni n-ar fi observat și, cu
siguranţă, nu afecta siguranţa trenurilor, dar el a zis că n-arată bine. Eu și
Glafiro ne-am contrazis cu el vreo oră. Voia să scoatem cincisprezece metri de
cale ferată și să strângem cele două traverse. Asta însemna să pierdem o zi
întreagă de muncă, dar l-am ajutat. Dacă nu l-am fi ajutat, ar fi făcut-o singur.
A doua zi, când am terminat, s-a uitat la ce-a ieșit și a întrebat:
– Ei, n-arată mai bine acum?
– Ba da, a trebuit să recunosc eu.
Dar oare meritase toată munca și nădușeala? Pentru el da. Imaginează-ţi ce
înseamnă să muncești peste program, nimeni să nu te plătească, doar ca să arate
un pic mai bine!
 Într-o zi, una foarte fierbinte, aproape am leșinat de la căldură. La prânz n-
am putut să mănânc nimic. Până în ziua aceea tot timpul am ţinut pasul cu ei,
dar atunci natura mea de femeie a fost mai puternică… Am adormit în timpul
prânzului. Francisco a încercat să mă trezească pe la trei, dar eu n-am putut. El
și Glafiro s-au întors singuri la muncă. Cu o mână Francisco încerca să prindă
cramponul cu cleștele, iar cu cealaltă să lovească în el cu ciocanul. Era aproape
imposibil. Ciocanul era prea greu. Era nevoie de două mâini să-l ridici. Chiar și
așa, după câteva minute, cântărea o tonă.
A lucrat așa vreo oră, apoi cred că i-a obosit braţul. S-a întins să aranjeze
cramponul cu mâna lui. Glafiro nu a putut opri mișcarea ciocanului, care a
lovit cramponul și i l-a înfipt lui Francisco în mână.
Liniștea m-a trezit. L-am văzut pe Glafiro aplecat peste Francisco. Mâna lui
era carne vie. Am dat un strigăt și m-am repezit spre el. L-am pus într-un
vagonet și am început să dăm din manete spre casă.
Mâna îi sângera destul de tare. Mi-am rupt o bucată din tivul de la rochie și
l-am bandajat cât de bine am putut. Sângele însă ţâșnea în continuare. Mi-a
spus să-i leg strâns braţul, deasupra cotului.
Când am ajuns la vagonul nostru, toată lumea a dat buzna să vadă ce s-a
întâmplat. Francisco era deja foarte palid. Dona Sabina a început să plângă și
să urle. Francisco era furios.
– Nu e nimic. Taci odată! Doar o să sperii copiii.
Toată noaptea i-am ţinut mâna în apă fierbinte cu sare. Pe la miezul nopţii i-
am auzit geamătul. M-am trezit și i-am scos mâna din apă. Se învineţea.
Sabina era îngrozită:
– Se cangrenează.
Undeva, în depărtare, am auzit șuieratul unui tren. Am fugit afară, în noapte.
Nu era nicio haltă acolo. Trenurile doar treceau pe lângă noi. Cea mai
apropiată gară era la 30-40 de kilometri, spre vest.
M-am așezat în mijlocul drumului și am încercat să fac semne ca să oprească
trenul. Venea cu viteză mare. Speram că mecanicul să se uite afară și să mă
vadă, că, dacă nu, mă omora, dar nu aveam de gând să mă dau de pe șină.
 Dar m-a ajutat Domnul. Mecanicul a pus frână și trenul s-a oprit cu un
scârţâit. Am alergat și i-am spus că soţul meu e pe moarte, că are nevoie urgent
de un doctor. Doi bărbaţi au fugit spre vagonul unde dormeam. Francisco deja
avea febră mare și delira. Unul dintre ei s-a uitat la mâna lui și i-a zis celuilalt
să-l ajute să-l ridice. Era așa un bărbat trupeș, că a fost nevoie de noi toţi ca să-l
cărăm la tren.
Am vrut să mă duc și eu cu Francisco. Nu voiam să-l las singur, dar
mecanicul a zis că doar le-aș sta în cale. Mi-a spus că se vor îngriji să ajungă la
un doctor bun.
Trenul s-a pus în mișcare. Am rămas cu toţii acolo, pe șine, încă mult timp
după ce dispăruse după cotitură.
Mai târziu am aflat că mecanicul a stat cu Francisco până l-au dus la un spital
din Los Angeles. Se opriseră într-un orășel să-l vadă un doctor, care a spus că
nu poate decât să-i dea ceva care să-l ajute pe moment. Francisco avea să-și
piardă mâna, dacă nu primea cea mai bună îngrijire medicală. Cum Los
Angeles era cel mai apropiat loc unde se putea găsi un medic bun, mecanicul l-
a dus acolo în aceeași noapte.
L-a lăsat la spital și a dispărut. Nu i-am aflat niciodată numele.
Eu și Dona Sabina sufeream, pentru că nu aveam nicio veste de la Francisco.
Au trecut trei zile întregi, până când, dintr-un tren în viteză, cineva ne-a
aruncat un bileţel legat de un cărbune: „Soţul tău e bine. E la un spital din Los
Angeles. E la intersecţia dintre Washington Street și Central Avenue.“
Asta era tot ce scria. Niciun nume, nimic. Dar eu și Sabina eram eliberate și
fericite. Nu știam cum să-i scriem lui Francisco. Trebuia să-l așteptăm pur și
simplu pe el să se întoarcă. Ne petrecuserăm atât din viaţă așteptându-l, încât
eram obișnuite.
Ne temeam că inspectorul o să ne dea afară, așa că eu cu Inez și cu Sabina
mergeam în fiecare dimineaţă la muncă, împreună cu Glafiro. Sabina și Inez
făceau cu rândul la lovit cu ciocanul. Sărmanele doamne delicate! Cu siguranţă
revoluţia nu le îmbunătăţise viaţa… Presupun că asta se înţelegea prin
egalitate.
 Într-o zi a venit inspectorul și ne-a găsit muncind. Aflase deja de la cineva
despre Francisco. Ne-a spus c-o să se întoarcă în câteva săptămâni. N-a făcut
nicio remarcă despre faptul că noi, femeile, făceam muncă de bărbaţi. Ne-a
plătit fiecăreia salariul unui bărbat. Era un om bun.
Peste vreo săptămână sau ceva mai mult, omul care avea băcănia aia micuţă
în Glamis mi-a adus o scrisoare. Era de la Francisco.
Nellie,
Eu nu mă mai întorc în Glamis. Spune-i mamei că poate să facă ce vrea.
Poate să se întoarcă în El Paso sau poate să vină la Los Angeles cu tine și copiii.
Spune-i inspectorului că am vorbit deja cu cei de la căile ferate și că au
acceptat bucuroși să-mi transporte familia până la Los Angeles. Am semnat
niște hârtii cum că accidentul meu n-a fost din vina lor și mi-au dat biletele în
schimbul semnăturii.
Inspectorul trebuie să vă urce în tren și să vă zică unde mă găsiţi în Los
Angeles.
Francisco Quinn
Dona Sabina a hotărât, desigur, să vină cu noi la Los Angeles.
Inez a izbucnit în lacrimi în ziua în care am plecat. Credea că e vreo
șmecherie ca să scăpăm de ea. Era furioasă pe Dona Sabina că o abandona
acolo. Ea simţea că, de vreme ce era sora mai mică a Donei Sabina, avea să
rămână cu ea.
– Locul meu e alături de fiul meu și de familia lui, a spus Sabina când ne-am
urcat în tren.
Inez a plecat fără să ne facă vreun semn de rămas-bun. În schimb, Glafiro și
copiii lui ne-au făcut cu mâna.
Dacă El Paso mi se păruse cel mai mare oraș din lume, îţi dai seama cum era
Los Angeles pentru mine! Când am coborât în gară și am văzut enormităţile de
clădiri, m-am gândit: „Iată-ne într-o nouă aventură!“
Din clipa în care am văzut Los Angeles, m-am îndrăgostit de el. Am știut că-
mi doresc ca familia mea să crească în acest oraș.
Am ieșit în stradă. Nu mai văzusem niciodată un asemenea trafic. Tot
zgomotul acela, automobile care scoteau fum, tramvaie care claxonau, mașini
de pompieri care urlau. Era ca un spectacol uriaș! Ne-am oprit și am întrebat
câţiva oameni unde era Washington Street. Era la vreo douăsprezece clădiri
lungi de gară.
Dar cu voi, amândoi copiii, după noi și cu toate lucrurile în spate, ne-a luat o
eternitate să parcurgem drumul acela.
Aproape toată lumea pe care o întâlneam în Los Angeles vorbea spaniola, mai
ales pe Grand Avenue. Era strada unde locuiau cei mai mulţi mexicani și negri.
La spital am găsit o asistentă care vorbea spaniola. I-am spus că-l caut pe
soţul meu, Francisco Quinn. A zâmbit când i-a auzit numele. Mi-a spus că
trebuie să merg doar eu, copiii n-aveau voie în saloanele pacienţilor.
Francisco era într-un salon cu încă un bărbat, care avea ambele picioare
bandajate. Mai târziu am aflat că avea arsuri de gradul trei. Era din Canada.
Când am intrat, Francisco și omul acela râdeau. Francisco avea un tub în
mâna bandajată. Tubul se golea într-o sticlă de lângă pat. Fusesem atât de
nerăbdătoare să-l văd, că uitasem de cum arătam. Nu dormisem toată noaptea.
Eram în aceeași rochie în care plecasem din Glamis. Presupun că nu arătam
prea bine…
Și am stat pur și simplu și ne-am uitat unul la altul.
– Cum te simţi? l-am întrebat.
– Mai bine. Unde sunt copiii?
I-am explicat că sunt jos, că nu li s-a dat voie să intre.
M-a pus să-i povestesc tot ce se întâmplase de când plecase el. Apoi m-a
prezentat bărbatului din patul de alături: Ea e Nellie.
N-a spus: „Ea e soţia mea“ sau „ea e doamna Quinn“.
Iar bărbatul din patul de alături m-a întrebat:
– Ce mai faceţi, doamna Quinn? Aţi găsit un loc unde să locuiţi?
Vorbea o spaniolă cu accent puternic, dar am înţeles ce a vrut să spună.
– Nu, tocmai ce-am sosit și nu cunoaștem pe nimeni în Los Angeles.
A luat un creion și o hârtie și a scris o adresă. Mi-a spus că femeia de acolo o
să mă ajute să găsesc ceva și să menţionez neapărat numele lui.
După un timp, mi-am luat la revedere de la Francisco și am plecat s-o caut pe
femeie. Eu și Sabina am mers în jos, pe Main Street, fiecare cărând un copil și
o boccea. Am găsit-o pe femeia cu pricina. Nu știam care era relaţia ei cu
canadianul, dar s-a mișcat foarte repede și ne-a găsit o casă pe Clover Street,
chiar lângă Main.
Când am văzut casa, am fost sigură că era o greșeală. Era un palat! Avea o
încăpere mare și două mai mici. Camerele erau vopsite într-un bleu foarte
frumos. Avea chiar și un beci dedesubt și, Tony, avea lumină electrică!
Oh, Tony, îmi doream casa aia atât de mult, dar știam că trebuie să fie o
greșeală.
– Cât costă? am întrebat-o.
– Îţi place?
– La nebunie. Dar avem foarte puţini bani. Avem nevoie de ceva mai ieftin.
– Nu-ţi face tu griji în privinţa asta. Tu te muţi și ne înţelegem noi mai
târziu.
N-am știut niciodată ce aranjamente se făcuseră. Poate că a fost unul dintre
secretele lui Francisco. Întotdeauna a avut secrete faţă de mine. Oricum, ne-am
mutat acolo.
În prima noapte eu și Sabina n-am știut unde să dormim. Atât eram de
obișnuite să trăim cu toţii într-o singură cameră. Am început să râdem isteric,
pentru că nu ne puteam hotărî unde să dormim. Imaginează-ţi ce problemă
aveam noi!
Citat din Regele Lear de W. Shakespeare, actul 1, scena 2, trad. în lb. rom. de Mihnea Gheorghiu (n.
tr.).
Soldadera, în orig. Soldaderas sau Adelitas au fost femeile din armata mexicană care au participat la
revoluţie. S-a menţionat în repetate rânduri că Revoluţia Mexicană n-a fost una a bărbaţilor, ci una a
femeilor (n. tr.).
O plantă leguminoasă din America de Sud, cu o aromă distinctă, similară cu scorţișoara și cuișoarele,
extrem de folosită în bucătărie și în farmacie (n.tr.).
Ţesătură populară, specifică Mexicului, care seamănă cu un șal amplu (n.tr.).
Băutură alcoolică specific mexicană, de culoare laptelui, făcută din agave (n. tr.).
 3

Se făcuse întuneric când am plecat de la mama de-acasă. Biata femeie, o

făcusem să sape adânc. Știam că pentru ea e dureros. Acum depindea de doctor
să mă ajute să le pun pe toate cap la cap. Dumnezeu știe că singur încercasem
ani și ani. Dar știam că apăruseră niște pete întunecate. Aveam nevoie de
cineva să mă ajute să mă uit la ele.
Când am ajuns în vârful scărilor, „puștiul“ era tot acolo. Dumnezeule!
Ultima persoană pe care-mi doream s-o văd în acel moment era ticălosul ăsta
mic.
Am intrat în mașină, am răsucit cheia și motorul a răspuns imediat. Auzeam
cum se ambalează sub capotă cei trei sute de cai-putere și așteaptă să fie
eliberaţi.
Am aprins luminile și am băgat în viteză, când „puștiul“ a pornit spre mine.
A fost cât pe ce să-l ating.
Avea același rânjet familiar.
– Ţi-a plăcut povestea, domnu’? m-a întrebat el batjocoritor.
Aș fi putut să ies din mașină și să-l omor pe puștan.
Dar, în situaţia dată, am turat motorul și aproape că l-am lovit când am
accelerat, numai că a fost prea rapid pentru mine și a sărit sprinten într-o parte.
Încă îl auzeam râzând când am ieșit pe bulevard.
Pe partea dreaptă, lacul sclipea de la luminile de pe deal. În depărtare vedeam
Angelus Temple, unde visasem să ajung un mare predicator.
Am încetinit motorul, știind că nu pot să merg mai departe. Am parcat pe
marginea șoselei, am ieșit din mașină și m-am îndreptat spre parc.
– Salut, Sid! Hai, vino să dăm o tură până la felinar!
– Willy, te duci diseară la dans?
 – Frăţioare, când tipul ăla te-a băgat la colţ, te-am văzut ghemuit, cu
genunchii îndoiţi. Te-a rănit, frăţioare?
– Danny, Danny, de ce nu m-ai invitat la petrecerea de sâmbătă seara? Tu ești
ca și familia mea, Danny. Ţi-e rușine cu mine?
– Nu, Tony, doar că am vrut să mă duc și eu singur – o singură dată. Nici
măcar n-a fost cine știe ce petrecere. Am vrut doar să văd dacă mă descurc
singur.
Brusc, era o după-amiază luminoasă de sâmbătă și noi cinci mergeam prin
parc.
– E un film cu Spencer Tracy, undeva în jos, pe Temple Street. Ce ziceţi?
Mergem?
– Nope, cine are chef să se uite acum la film… a ridicat Fratele din umeri.
– Tracy e super tare! Îi pune pe toţi la pământ. Nu se teme de nimic, a
insistat Sid.
– Nope…
Chiar atunci a trecut zdrăngănind pe lângă noi un tramvai roșu, iar Willy a
început să se bâlbâie cum că ar trebui să sărim în el șș-și ss-să vv-vedem cât dd-
de rr-repede rr-reușim cu tt-toţii. Dar când a terminat el de spus asta,
tramvaiul era deja departe și am început cu toţii să râdem.
A zâmbit și el când și-a dat seama că bâlbâiala lui era amuzantă. În schimb,
nu se bâlbâia niciodată cu mâinile și picioarele. „Ai fi putut fi un mare pictor,
chiar ai fi putut, Willy!“
– Hai să urcăm pe Belmont High! Echipa de la drumuri a terminat lucrul.
Nimeni n-a spus da sau nu, dar am pornit cu toţii înspre liceul de cărămidă
roșie de pe deal. Din când în când, Willy o lua la fugă și prindea o minge de
fotbal imaginară, aruncată de Dan.
– Danny, ce s-a întâmplat cu toate cărţile alea pe care le-ai citit? Ce-ai făcut
cu ele? Mai visezi la D’Artagnan? Mai reciţi din Cyrano? L-ai găsit, Dan?
Fratelo mă băgase deja într-un colţ imaginar și-mi căra la pumni. Tot se
dădea la mine și-mi făcea semne. M-am ferit din faţa croșeului lui de stânga și
am încercat să mă apăr.
 „Fratelo, pielea ta întunecată strălucea în soare. Le aveai pe toate – viteză,
putere, un corp potrivit, creier. Cine mai era ca tine, Frăţioare? N-ai făcut faţă?
Ai fi putut deveni Campion Mondial la Categoria Ușoară. De ce nu ai luat
coroana?“
Băieţii în uniformele lor alb cu verde mergeau pe cărare, spre partea cealaltă a
gardului. Ne-am uitat la ei o vreme. Noi, cei cinci puști aflaţi la capătul opus,
simţeam cu toţii același lucru despre acești cavaleri blonzi. Ei reprezentau tot ce
noi n-aveam să fim niciodată.
Sidney a fost cel care s-a apucat să-i întărâte pe băieţii care înaintau pe aleea
de zgură. A început să le strige tot felul de obscenităţi. Sidney era cel mai mic
dintre noi și i-am zis să se oprească, fiindcă miroseam că urmează o bătaie.
Dar, când i-a văzut pe junii Adoniși, frustrarea și furia lui nu puteau fi
calmate.
– La dracu’ cu ei! Cine rahat se cred ei? Hei, ăsta! a strigat el la un băiat
deșirat și a ţâșnit spre el. O să mătur pe jos cu tine!
Băiatul s-a întors și a mers încet spre gard. În curând, alţi trei sau patru
lucrători i s-au alăturat. Puștiul s-a holbat la Sidney:
– Ce-ai zis?
– Am zis că sunteţi toţi niște rahaţi și că fugiţi ca niște poponari.
Băiatul cel înalt s-a albit de furie.
– Așteaptă acolo, jidan jegos, și vin eu acu’ și mă ocup de tine!
Băiatul a pornit spre poartă, la capătul celălalt al terenului. Colegii lui s-au
dus să-l oprească. Sidney nu s-a mișcat.
– Așa, ţineţi-l! Mă sperie de mor…
În cele din urmă, toată echipa a auzit hărmălaia și s-au îndreptat cu toţii spre
noi.
Antrenorul a venit să vadă ce se întâmplase.
– Copii, nu vrem să avem probleme. Băieţi, de ce n-o luaţi voi din loc?
Willy a deschis gura:
– D-d-dar nu e as-s-ta o ţ-ţ-ară l-l-iberă? P-putem s-să s-stăm aici ș-și s-să n-
ne uit-t-ăm d-dacă v-vrem.
Antrenorul părea un tip de treabă.
 – Puteţi să vă uitaţi dacă vreţi, a zis, dar nu vreau nicio problemă aici.
– Din câte îmi dau seama, o să aveţi o mulţime de necazuri cu echipa asta de
„fetiţe“ … Nu sunt în stare să alerge nici dacă îi înţepi cu furca în fund.
– Și credeţi că voi v-aţi descurca mai bine? a întrebat omul.
– Eu pot să întrec pe oricare din echipa ta. De fapt, oricare dintre noi poate.
Cu toţii ne-am uitat la Sidney surprinși. Niciunul dintre noi nu era de
aceeași părere.
– Uite cum o să facem, băieţi, a continuat antrenorul. O să avem întâlnirea
noastră privată. Intraţi și întreceţi-vă cu echipa noastră!
Și gata cacealmaua! Numai Sidney a răspuns la provocare.
– Hai, băieţi, hai să mergem și să le-arătăm noi lor!
Noi, ceilalţi patru, l-am urmat cam cu juma’ de inima. Antrenorul s-a oferit
să ne împrumute niște pantofi de alergat, dar Sidney i-a respins oferta
generoasă.
– O să alergăm așa cum suntem.
Și uite-așa, într-o după-amiază singuratică, de sâmbătă, fără nimeni care să
privească, a avut loc una dintre cele mai importante întâmplări din viaţa mea.
Sidney a hotărât c-o să fie reprezentantul nostru la cursa de o sută de metri,
ca și la cea de două sute. Fratelo trebuia să alerge în cea de 450 de metri, iar eu
în cea de 900 de metri. Willy și Danny trebuia să împartă cursa de un
kilometru și jumătate, aruncarea greutăţii și săriturile în înălţime. La acel
moment, Sidney se aștepta să fi recuperat suficient cât să întrecem echipa școlii
la săritura în lungime, la săritura cu prăjina și la cursa cu obstacole. „Sidney,
spune-mi adevărul! Tu ai vrut să-i baţi pe toţi de unul singur, nu-i așa?“
– Alinierea pentru cursa de o sută de metri! a strigat antrenorul.
Sidney s-a așezat la linie, concurând cu cei patru băieţi în uniforme. Au luat
poziţie, fiecare la linia de pornire, ca niște câini antrenaţi. Sidney arăta ridicol
lângă ei. A refuzat să ia poziţia de alergare clasică.
– Pe locuri, fiţi gata…
Pistolul a răsunat în aer. Și parcă l-ar fi proiectat pe Sidney pe ţeavă când a
tras. Picioarele lui durdulii alergau pe zgură ca niște pistoane bete. Faţa îi era
contorsionată de furie și de hotărârea de a câștiga. Nu avea niciun stil, doar
tupeu și voinţă în timp ce alerga spre linia de sosire. L-a întrecut pe cel mai
bun alergător al lor cu o jumătate de metru.
Antrenorul a anunţat cursa de două sute de metri.
Willy a încercat să-l înlocuiască pe Sidney, dar el nici n-a vrut s-audă.
– O să-i bat singur pe ticăloși!
Bang! Pistolul a răsunat și Sidney a luat-o la fugă pe pistă. Picioarele lui
păreau să spună: „Sunt evreu, sunt evreu, sunt evreu, trebuie să alerg mai
repede decât voi eu!“ Și a câștigat din nou.
S-a prăbușit pe iarba de lângă pistă, epuizat. Între două respiraţii grele, i-a
spus lui Fratelo să-și miște fundul ca lumea în cursa de 450 de metri.
„Fratelo, arătai ca o superbă pisică neagră, strălucitoare în timp ce alergai pe
pista aia. În primii două sute de metri erai cu mult înaintea plutonului. Dar
erai neliniștit. Toţi am alergat cu furie în după-amiaza aia. Cu toţii ne-am
luptat. În ring te-ai fi descurcat mai bine. Te-ai fi păstrat pentru rundele
următoare. Însă noi voiam să câștigăm detașat – să fie knockout. Nu voiam să
fie vreun dubiu. Cu toţii am pornit prea rapid. Dar ai fost al doilea, Fratelo!
Numai campionul a putut să te bată.“
Și era rândul meu. 900 de metri. Mai bine de o jumătate de kilometru de
teroare se întindea în faţa mea.
Și iată-mă aliniat, concurând cu acești trei tipi cu pantofii lor strălucitori. Și
eu, în tenișii mei murdari, îndrăznind să mă întrec cu acești eroi blonzi. Aș fi
dat orice să nu alerg în acea după-amiază. „Mefisto, ai fi putut să-mi iei sufletul
pentru nimic atunci!“
Sydney a stat lângă mine când ne-am aliniat la linia de start. Mi-a simţit
frica.
– Tony, singura diferenţă dintre ei și tine este că ei poartă pantofi scumpi.
Doar pune-ţi un picior în faţa celuilalt și tot așa. O să câștigi!
Pistolul a răsunat în aer și tot ce-am văzut a fost o ceaţă în timp ce pământul
roșu se mișca sub mine. În faţă am văzut o pereche de călcâie care lovea zgura.
Tot ce trebuia să fac era să ţin pasul cu călcâiele astea care se mișcau.
Mi se părea că alerg de-o veșnicie când mi-am dat seama că cineva pășea
lângă mine în interiorul pistei. Și am auzit vocea lui Sid:
 – Te descurci de minune, Tony! Încă șase sute de metri.
Șase sute? Christoase! Plămânii mei păreau gata să explodeze, iar eu nu
alergasem decât un sfert din distanţă.
Tot urmăream călcâiele din faţa mea. Cin-gag-cin-gag-cin-gag. Pasul lung al
băiatului din faţa mea reprezenta tot ce-mi doream eu să fiu – sigur pe mine,
controlat și cu măsură.
Când am terminat al doilea tur de teren, am știut că n-o să reușesc. Îmi
simţeam picioarele de parcă aș fi cărat greutăţi, iar plămânii mei refuzau să mai
răspundă. Simţeam voma cum mi se aduna în gât.
Sidney alerga lângă mine și îmi vorbea.
– Tony, știu că e greu. Știu că te simţi rău, dar rezistă! În câteva secunde o să
termini al doilea tur. Nimeni nu e mai bun ca noi, Tony! N-avem nevoie de
blestemaţii ăia de pantofi cu ţinte și de uniformele alea drăguţe ca să le arătăm
ticăloșilor ăstora că suntem mai buni decât ei.
„Dumnezeule, Sidney! Doar atât presupune cursa asta blestemată? Să le
arătăm oamenilor că suntem la fel de buni ca ei? Și acum îmi ard plămânii,
Sidney. Am nevoie de tine. Unde naiba ești?“
– Tony, nu-i nimic de capul băiatului din faţa ta. Pentru cel din spatele tău e
doar unul care merge la pas. În câteva secunde, ăsta din spatele tău o să te
depășească. Lasă-l să treacă doar cu o lungime de pas, lasă-l să conducă până la
ultimii o sută de metri – și atunci dă-i drumul tare!
„La asta mă refer, Sid. Am mers amândoi în spatele tipului greșit, în spatele
valorilor greșite? Nu cumva adevăratul alergător e întotdeauna cel din spatele
nostru?“
Băiatul din spatele meu, destul de sigur pe el, m-a depășit. I-am auzit
respiraţia calmă și egală când a trecut pe lângă mine. Părea să fie cu kilometri
mai înalt decât mine.
– Nu te teme! a strigat Sidney. Și el se simte la fel de rău ca tine. Nu sunt
supermeni – păcătoși spurcaţi. Ţine pasul cu el!
Am continuat să alerg, luptându-mă pentru aer. Am încercat cu disperare să-
mi ignor durerea teribilă din piept. Simţeam că sunt gata să explodez și că
maţele o să mi se împrăștie acolo, pe pistă.
 – Încă o sută de metri – și acum dă tot ce poţi…
„Ce anume să mai dau? Nu-mi mai rămăsese nici măcar o gură de aer. Lumea
se învârtea. Simţeam sângele invadându-mi creierul. Încă doi pași și sângele
avea să ţâșnească din mine ca dintr-o fântână.
– Tony, nu e decât un om între tine și linia de sosire. Mișcă-ţi fundul ăla!
Dumnezeule, cât de ușor ar fi fost să abandonez! Cât de simplu! Întotdeauna
poţi găsi o scuză. Și totuși, undeva în adâncul meu, știam că, dacă mă
prăbușesc acum, n-o să mă mai ridic niciodată.
Următorul lucru de care-mi aduc aminte e că zăceam pe iarbă și vomitam.
Am ridicat privirea și am văzut feţele celor patru tovarăși ai mei. Zâmbeau.
– Băieţi, ia ziceţi, am leșinat, ce-am făcut? am reușit să-i întreb.
– A-ai c-c-câștigat! mi-a răspuns Willy.
Am simţit cum stomacul mi se întoarce pe dos și l-am mai golit o dată în
iarbă. Deci așa te simţi când ești numărul 1 – ești înconjurat de vomă și de feţe
zâmbitoare, m-am gândit eu. Să cauţi cu disperare aerul!
Și totuși, de câte ori de-atunci n-am tânjit să simt iar asta – să fiu numărul 1!
Nevoia asta avea să mă chinuiască și să mă bântuie toată viaţa.
Dar cum faci să știi ce număr ești în viaţă? Al câtelea ești în iubire? Unde e
linia de sosire și cine sunt ceilalţi alergători? Care sunt fantomele cu care
concurezi?
Cum naiba îţi dai seama unde anume te afli într-o relaţie cu o femeie? De
unde știi că n-ai primit trofeul de la sine?
Doctorul mi-a spus așa: „Pentru Dumnezeu, Tony, chiar trebuie să te simţi
numărul 1 din când în când?“
I-am povestit de panteră.
– Sâmbătă după-amiază eu și vărul meu mergeam la grădina zoologică, unde
lucra tata, și-l ajutam să hrănească felinele. Printre ele, era și o mică panteră
neagră, o femelă, de care m-am îndrăgostit nebunește. Desigur, tata ne
avertizase să nu ne apropiem prea tare de ea. A trebuit să înfig o ţepușă într-o
bucată de carne și să i-o arunc înăuntru. Îmi plăcea la nebunie să fiu singur cu
ea. La început, eu și vărul meu puneam carnea jos, dar felina nu-l plăcea pe
vărul meu. De fapt, și eu îl uram. Unul dintre motivele pentru care am făcut o
obsesie patologică pentru defecaţie e el. N-am avut niciodată o toaletă acasă,
până la unsprezece ani, iar când lucram la calea ferată nu avem nici măcar o
latrină. Trebuia să ne facem nevoile pe câmp.
Și era un trunchi de copac vechi – ca un fel de stâlp de priponit caii –, unde
toată lumea, bărbaţi și femei, se așeza și-și făcea nevoile la vedere. Toată lumea
părea să accepte asta ca pe ceva normal, iar bărbaţii și femeile stăteau acolo,
fumau și stăteau de vorbă în timp ce-și făceau nevoile. Dar mie mi se părea
ceva jignitor.
Într-o zi, vărul meu se ușura acolo. Eu aveam doar trei sau patru ani și
trebuia să stau pe vine. El a venit în spatele meu, și-a luat excrementele și mi-a
frecat toată faţa cu ele. N-o să-l iert niciodată pe ticălos.
Oricum, nici felinele nu-l plăceau și mai ales pantera asta neagră îl ura. Ori
de câte ori era el prin preajmă, mârâia și nu se atingea de mâncare. L-am făcut
să plece. Îmi plăcea la nebunie să am pantera neagră doar pentru mine. Când
mă apropiam eu, torcea tare, în felul ei specific. O visam. Și faptul că era
femelă conta și mai mult. Credeam că ea e singura femeie din lume care mă
iubea necondiţionat.
Într-o zi, când nu era nimeni prin preajmă, am intrat în cușcă și i-am atins
blana mătăsoasă. Era atât de tensionată în timp ce se uita la mine... Până azi
îmi amintesc exact senzaţia, blana aia moale, minunată și strălucitoare – și
pericolul. Când m-am apucat s-o mângâi foarte încet, i-am simţit fiecare
mușchi și fiecare fibră cum răspund.
La scurt timp, a trebuit să merg la spital pentru o operaţie de amigdalită.
Într-o sală uriașă erau aliniaţi vreo cincisprezece copii pentru aceeași operaţie
pe bandă rulantă. Am văzut un băiat întins pe masa plină de sânge. Am fost
martor la toată procedura aia sângeroasă. Am început să ţip și să mă lupt să
scap, dar aveam mâinile și picioarele imobilizate. După ce l-au scos pe băiat pe
un cărucior, mi-au pus o mască. Am simţit mirosul sufocant de eter. Totul a
început să se învârtească în jurul meu, ca artificiile din ziua de 4 iulie, apoi s-a
făcut negru.
M-am trezit într-un mic salon, alături de alţi opt băieţi. Tata stătea lângă
mine. Stătuse acolo toată după-amiaza.
 În noaptea aceea n-a plecat când asistenta i-a zis că s-a terminat programul de
vizită. M-a luat în braţe și m-a acoperit c-o pătură. M-a scos pe ieșirea de
incendiu și m-a dus acasă. Mama spunea că el e mai degrabă genul neexpansiv,
care nu arată ce simte, dar știu că în ziua aia m-a pupat și m-a dus acasă.
Mama și bunica s-au supărat teribil că m-a luat de la spital. Se temeau să nu
fac vreo complicaţie, dar el a spus: „Nu. O să am eu singur grijă de fiul meu!“
Și a stat acolo, nu s-a dus la muncă a doua zi, până n-a fost sigur că sunt în
regulă.
A trebuit să se întoarcă să hrănească animalele. Pantera refuza să mănânce.
Mai târziu mi-a zis că animalul se uita în jur, ca și cum ar fi întrebat „Unde e
băiatul? Unde e prietenul meu?“ Iar el a vorbit cu pantera: „E bolnav acum, dar
se întoarce în câteva zile.“ Însă ea tot n-a vrut să mănânce, doar umbla de colo
până colo. În cele din urmă, a încercat s-o oblige să mănânce. A băgat mâna în
cușcă și i-a dat mâncarea, iar ea a sărit și i-a sfâșiat braţul. A stat în spital două
săptămâni, zbătându-se între viaţă și moarte.
M-am dus să văd pantera de câteva ori în timp ce tata era în spital. Am simţit
că-i pare rău pentru ce făcuse. Mârâitul ei adânc era mai mult un strigăt prin
care mă ruga s-o iert. Am mângâiat-o.
Am mers să-l văd pe tata la spital și i-am spus că m-am dus să văd pantera. I-
am mărturisit că i-am fost neloial.
– Nu fi prostuţ! mi-a răspuns el. Pantera te iubește.
Și până la urmă a avut dreptate. Nu era treaba mea să mă bag în vorbă cu
iubita altcuiva.
– Așa trebuie să se poarte o femeie adevărată, a continuat. Sper să ai noroc să
găsești o femeie ca ea în viaţa ta, una care omoară pe oricine altcineva se
apropie de ea. Când o să-ţi cauţi o femeie, vezi să fie una ca pantera asta!
M-a pus să mă duc înapoi la ea și să-i dau de mâncare.
Peste ceva vreme ne-am mutat și marea mea poveste de dragoste cu
frumuseţea cu blană lucioasă s-a încheiat. M-am întrebat de multe ori ce s-o fi
întâmplat cu ea – cine o fi hrănit-o după ce eu am plecat? Oare s-o fi
îndrăgostit de el?
 4

Am ieșit de pe autostradă și am intrat într-un centru comercial. Am găsit o

cabină telefonică și i-am telefonat soţiei în Santa Monica.
– Bună! Katie? Bine, bine! Uite, dragă, o să merg să iau masa cu doctorul și
soţia lui.
A urmat o pauză la celălalt capăt.
– O să lucreze cu tine la el acasă?
– M-a invitat la cină, dar presupun că voi fi sub observaţie.
A râs, acel râs intim pe care-l știam atât de bine.
– Să nu întârzii, dragule! Au sunat de la studio că s-a schimbat ora și trebuie
să intri la machiaj la șapte dimineaţa.
La naiba! m-am gândit. Chiar acum, când am găsit urma unor adevăruri
importante, eu trebuie să-mi fac griji pentru machiaj, pentru închipuire…
Apoi mi-am dat seama că sunt nedrept, pentru că lumea asta a închipuirii
fusese salvarea mea. Închipuirea era singurul adevăr pe care mă puteam baza.
– Bine, iubito, i-am zis. Ce fac copiii?
– Sunt bine. L-am dus pe Duncan la doctor, pentru un control la ochi. Iar
Kathy a făcut testele pentru alergii. O să aflăm rezultatele în câteva zile.
Chrissy a făcut televizorul bucăţi și acum le asamblează la loc. Iar Vally rămâne
la o prietenă la noapte.
– A mai sunat altcineva?
– Agentul tău. A spus că are o ofertă pentru tine în Europa.
Mi s-a părut că depistez un ghimpe de iritare în această ultimă veste.
– Bine, iubito. Trebuie să o iau spre casa doctorului.
– Să nu vii târziu, dragule! Și, Tony, ai încredere în Dumnezeu! O să fie bine.
– Da, scumpo. Ne vedem mai târziu.
 Am închis.
M-am gândit la ea cum era înconjurată de copiii pe care-i iubeam. Și am
invidiat-o. Eu eram prins într-o căutare însingurată și chinuitoare, când ar fi
trebuit să fiu acasă, „bucurându-mă de roadele muncii mele“.
Am urcat cu mașina pe drumul șerpuit de pe deal, spre casa doctorului. Îmi
dăduse o hartă, așa că nu mi-a fost greu s-o găsesc. Jos se vedeau luminile
strălucind în noaptea rece și senină.
Mi se părea absolut normal ca doctorul să locuiască în astfel de împrejurimi
neutre. Presupun că omul trebuia să se „neutralizeze“ tot timpul.
M-a întâmpinat la ușă. Zâmbea, cu zâmbetul acela deschis care spunea „mă
bucur să te văd“. La început, mi-am amintit de toţi mârlanii pe care i-am urât
în viaţă: copoii de la căile ferate, directorul adjunct de la liceu, poliţiștii pe
motociclete și pe cei din infanteria marină a Statelor Unite, cărora le plăcea să-i
snopească în bătaie pe băieţii cu nasul pe sus sâmbăta seara. Doar mai târziu
am început să mă gândesc că poate era și un pic de sinceritate în zâmbetul
acela.
M-a prezentat soţiei lui, care părea caldă și plină de graţie.
Când m-am uitat prin cameră, am văzut că era mâna aceluiași designer de
interior care îi aranjase și cabinetul – ceva mai multe stampe japoneze din
mătase, care atârnau pe pereţi, același ghiveci pentru arborele de cauciuc, în
camera de zi.
La cină i-am desfătat cu povești de-ale unchiului Cleofus.
Pe vremea când locuiam pe Daly Street, în estul orașului Los Angeles, trăiam
într-un permanent cutremur. Trenurile treceau la doar câţiva metri de casa
noastră și parcă eram cu toţii loviţi de streche. Totul în casă zdrăngănea,
inclusiv dinţii noștri.
Și nu numai trenurile te zgâlţâiau în halul ăla, ci și tramvaiele roșii care
treceau pe pod, prin faţa casei noastre.
„Casa“ însemna o încăpere modică și o bucătărioară. La început, dormeam
cu toţii pe podea – bunica, mama, tata, sora mea și eu. Mai târziu, tata a
construit o mică aplecătoare, care a devenit dormitorul lui și-al mamei. În el
intrau un pat, o măsuţă și o lampă cu kerosen.
 O ladă de pian în mijlocul așa-zisului „living“ ne servea de masă, în jurul
căreia ne așezam cu toţii la micul dejun, la prânz și la cină.
Tata ura imaginea căilor ferate de la stânga locuinţei. Așa că a pictat pe toate
geamurile tot felul de scene. Pe fereastra din bucătărie a pictat niște munţi și un
pârâu care trecea printr-o vale înverzită. A pictat chiar vaci și cai păscând în
iarbă. În camera de zi și-a lăsat imaginaţia în voie. Una dintre ferestre era
Oceanul Pacific, cu vapoarele lui uriașe mergând spre un permanent nicăieri.
Iar cealaltă fereastră era un sătuc, cu castele care se zăreau la orizont.
În mijlocul nostru a năvălit un străin. Mi s-a spus că e unchiul Cleofus. De
fapt, era fratele bunicii. Nu-mi mai amintesc ce-a zis, dar la două minute după
ce-a intrat toată lumea era la podea și se prăpădea de râs.
La cină ne-a spus povești cu aventurile lui din timpul revoluţiei – precum
ziua în care l-a provocat pe Villa la duel, iar Villa a dat înapoi.
– Villa m-a implorat să nu-l mai provoc niciodată pe un teren. Îi luase prea
mult timp să-și construiască reputaţia ca lui Lothario cu femeile. Știa că, dacă
vreodată o să fac treaba asta publică, reputaţia lui o să fie distrusă. Mi-am ţinut
promisiunea.
– Și ia zi, Antonio, s-a întors unchiul Cleofus spre mine, cum ești fiul tatălui
tău și nepotul meu, trebuie să ai măcar vreo trei femei ascunse pe undeva.
Pe-atunci, la șase ani, avusesem încercări nereușite de a face sex, în timp ce
construiam o căsuţă de jucărie cu fetiţa vecinilor. Mama m-a prins și mi-a tras
o bătaie zdravănă. Așa că de data asta m-am uitat la ea după ajutor. I-a răspuns
unchiului Cleofus că mă prinsese într-o zi „făcându-mi de cap“.
– Numai o dată? Băiatul ăsta e întârziat, a comentat unchiul. Adică l-ai oprit?
S-ar putea să-i fi distrus sănătatea pentru totdeauna, Nellie. E periculos să-i
oprești pe băieţi din acţiune, atunci când le vine…
Bunica i-a zis s-o lase baltă și că tot un ticălos destrăbălat a rămas.
– Sabina, tu toată viaţa ai avut o mentalitate pe dos despre sex. Dacă
Dumnezeu n-ar fi vrut să ne folosim instrumentele din dotare, le-ar fi făcut să
funcţioneze doar pe sezoane. Dar, slavă Domnului, sunt funcţionale tot anul!
Tony, noi doi trebuie să avem o discuţie mâine, când nu sunt puritanele astea
prin preajmă.
 În noaptea aia l-am auzit pe unchiul sforăind. Era cel mai puternic, cel mai
sănătos și cel mai fericit sforăit pe care l-am auzit vreodată. Părea să se bucure
de el însuși chiar și în somn.
A doua zi m-a dus în curtea din spatele casei și mi-a dat prima mea lecţie în
arta iubirii.
– Dragul meu băiat, relaţia unui bărbat cu femeile îţi colorează toată viaţa.
Învaţă să le manevrezi și o să poţi să manevrezi orice, de la pisici sălbatice la
matematici superioare.
S-a uitat în jur ca să se asigure că eram doar noi doi.
– Și acum, doar între noi, tu ai o fată, nu?
– Păi, e fata asta de la școală…
– Știam eu, știam eu… a răcnit aprobator. Când te-am văzut ieri, mi-am zis:
ăsta e singurul bărbat din lume care o să-mi doboare recordul. Și zi-mi despre
fată!
– Nu e nimic de zis. Mie îmi place de ea, dar cred că ei îi place de alt băiat.
Fiindcă el îi cumpără bomboane.
– Aha, de-asta mi-este… Da, sunt dificile, știu, dar poţi să le dovedești până
la urmă prin talent. Probabil că nu-ţi merită atenţia, dacă afecţiunea îi poate fi
cumpărată cu bomboane. Un bărbat care trebuie să ţină o femeie cu cadouri,
ăla nu e bărbat. Ăla e samsar. Dar, deși m-am hotărât că ea îţi e inferioară, nu
pot să te las să crești cu acest sentiment al înfrângerii. Ar putea să-ţi afecteze
toată viaţa. Care e abordarea ta preferată?
– Cum adică?
– Cum faci să-i atragi atenţia?
– Pur și simplu mă uit la ea.
– Aha, asta e prima greșeală. Întotdeauna ignoră-le, Tony! Niciodată nu le
face să-și dea seama că ești interesat de ele!
– Și ce-ar trebui să fac? am întrebat.
Mi-am dat seama că primeam o lecţie de viaţă preţioasă.
– Să presupunem că eu sunt fata și tu vrei să-mi atragi atenţia. Cum vii spre
mine?
 M-a pus să traversez curtea și să vin spre el. Eram sfios și stângaci și mă uitam
în jos, la pantofi, când am trecut pe lângă el.
– Of, băiete, o să ai nevoie de ceva antrenament! Întâi, scoţi mâinile din
buzunar – și nu merge așa aiurea, ca și cum n-ai avea nicio treabă! Mergi ca și
cum ai fi grăbit și n-ai timp de pierdut. Dacă vrei, poţi să-i arunci o privire
rapid, dar să pară că te-ai uita prin ea, nu la ea! Acum, dacă după un timp vezi
că n-a funcţionat, încerci altă abordare. Un alt tip de mers. Spre exemplu,
odată, în Guadalajara, era o senorita superbă, bogată și arogantă, care nici nu se
uita la mine. Dar n-a trecut mult și am făcut-o să-mi mănânce din palmă. Am
elaborat un tip de mers care a uimit-o și a făcut-o să fie a mea pentru
totdeauna. Făceam un pas, apoi loveam ușor cu piciorul din spate, un alt pas, o
altă lovitură ușoară.
S-a ridicat și mi-a arătat.
– Dar folosește asta numai în cazuri extreme, fiule, că, altfel, o să te trezești
invadat de femei. Sunt înnebunite după mersul ăsta.
Am exersat zile întregi. Numai că atunci când l-am făcut la școală pentru
Lucy, m-a crezut că sunt nebun. I-am povestit unchiului despre eșecul meu.
– Uit-o! mi-a zis. E irecuperabilă! Nu merită decât tipi care-o îndoapă cu
bomboane.
După o săptămână sau cam așa ceva, unchiul a întors casa cu fundul în sus.
Vorbise cu tata să finanţeze o invenţie. În noaptea aia parcă toată masa a fost
vrăjită de marea lui descoperire.
Era o aplecătoare în grădină pe jumătate hambar, pe jumătate garaj. Cum nu
aveam automobil, adăpostea doar niște iepuri, vreo trei sau patru găini și un
cocoș pitic, foarte beligerant.
– Francisco, a anunţat el la cină, vreau să transform garajul într-o mică
fabrică.
– Ce fel de fabrică? a întrebat tata suspicios.
– Șșșttt! i-a făcut semn unchiul cu o șoaptă puternică. Ce am de gând să vă
zic e doar pentru urechile voastre. Nimeni din împrejurimi nu trebuie să știe ce
se întâmplă. Toată lumea de aici trebuie să jure că păstrează secretul. Un singur
cuvânt, și toate planurile noastre se duc de râpă. Dragul meu băiat, nu cred că
mai e nevoie să spun cât de mult o stimez pe sora mea preferată, aflată aici, în
stânga mea.
Bunica a pufnit batjocoritor.
– Sabina, a continuat el, mă rănești dacă-mi iei așa în râs afecţiunea. Mi-ai
fost întotdeauna cea mai dragă din familie. După moartea soţului tău, am fost
ca un tată pentru fiul tău. Nu-i așa, Francisco?
– Ori de câte ori ai fost prin preajmă… a fost de acord tata.
– Fiule, am fost în război. Și pe oriunde am rătăcit, familia Quinn a fost tot
timpul în fiecare gând al meu.
– Nu contează, a răspuns bunica. Zi-ne despre fabrică!
Familia luase foc la posibilitatea de a se îmbogăţi.
– O, da, fabrica… Francisco, tu îţi dai seama cât costă o banană la New
York?
– Nu. Cât?
Unchiul a făcut o pauză dramatică.
– Douăzeci de cenţi o singură banană!
Toată familia a rămas înmărmurită. Douăzeci de cenţi o singură banană! În
Los Angeles poţi să cumperi douăsprezece banane cu zece cenţi.
– Exact! Imaginaţi-vă ce profit am obţine, dacă aș livra banane proaspete la
New York.
– Ei nu cresc banane la New York? a întrebat bunica.
Iar unchiul a taxat-o pentru ignoranţa ei în ceea ce privește agricultura
superioară:
– Bananele cresc numai în climat tropical. Sunt aduse la New York de pe
insula Cuba sau de la tropice, din Mexic. Numai aici, în Los Angeles, există
recolte care pot egala Cuba și sudul. Acum problema e cum să facem să ajungă
la New York înainte să se strice. În acest moment, ele sunt transportate în est în
vagoane frigorifice și de-asta costă o banană douăzeci de cenţi.
Ne-a explicat rapid că, la douăsprezece banane, profitul va fi de doi dolari și
treizeci de cenţi.
– Înmulţiţi cu o mie și sunteţi milionari peste noapte.
 Și a lăsat-o așa, să ne cufundăm în ea… Ideea asta simplă i-a lăsat cu gura
căscată pe toţi de la masă.
– Și ce legătură are fabrica de care spuneai cu toate astea? a întrebat bunica
mea cea pragmatică.
Ţinuse pentru final partea cea mai tare.
– Aha! Am inventat o metodă de a congela, care o să lase cu mult în urmă
vagoanele frigorifice și tonele de gheaţă necesare pentru transport.
După anunţul teatral, bunica a întrerupt tăcerea:
– De când ai devenit tu inventator?
– Sabina, ce crezi c-am făcut în toţi acești ani? Am căutat acel lucru care să ne
îmbogăţească pe toţi. Am venit în California special la chemarea unor persoane
care au aflat despre secretul meu. Dar după câteva zile petrecute aici, în
atmosfera caldă a familiei mele, am hotărât că nu vreau să le dezvălui secretul
străinilor. Nu am nevoie de ei. Îmi trebuie doar un loc unde să pot lucra și
câteva instrumente simple – pe care mi le va procura Frank. Și el va fi
coproprietar al mărcii pe care o s-o înregistrez în câteva zile.
Apoi s-a ridicat și a părăsit camera discret, spunând că se duce până la colţ să
cumpere ţigări. Știa că familia va dori să discute posibila investiţie în invenţia
unchiului.
O, câte păreri pro și contra au urmat! Tata era cucerit de promisiunea
îmbogăţirii rapide. Avea să-l susţină pe unchiul Cleofus până la capăt.
Peste două săptămâni, garajul a fost acoperit peste tot cu plăci de lemn și
toate găurile au fost astupate, în așa fel încât nimeni să nu poată trage cu
ochiul înăuntru, să vadă ce construiește unchiul acolo. Bubuielile de ciocan pe
metal răsunau cât era ziua de lungă. Ori de câte ori trebuia să meargă în oraș ca
să cumpere fel de fel de ţevi și aparate de măsurat importante pentru „invenţia“
lui, încuia bine „fabrica“. Curtea din spatele casei arăta de parcă intraserăm în
afaceri cu vechituri și gunoaie.
După un timp, progresele lui au devenit „strict secrete“. Doar el și tata
discutau ce progrese se făcuseră cu invenţia.
Mi-aduc aminte că la cină discuţiile erau foarte vesele, iar tata părea să creadă
că milioanele erau după colţ.
 Din când în când, bunica se plângea că o să ajungem cu toţii la azilul de
săraci din cauza invenţiei unchiului. Calculase că tata investise deja 97 de
dolari și sfârșitul nu se zărea nicăieri la orizont.
– În mod normal, se apăra unchiul, o asemenea întreprindere titanică ar
costa mii de dolari și ar necesita mijloace pe care numai o fabrică le-ar putea
produce. Dar din cauza capitalului limitat, eu lucrez zi și noapte. Sunt absolut
conștient de răspunderea pe care o am faţă de încrederea nepotului meu. Și n-o
să i-o înșel. Totuși, dacă voi toţi consideraţi că profit în vreun fel de propria
mea familie, există anumite persoane care ar fi înnebunite să…
Cu atâtea discuţii negative, tata devenea neliniștit.
– Uite, Cleofus, am zis că merg mai departe, așa că tu vezi-ţi de treabă! Cred
că e o idee minunată.
Ciocănelile și zdrăngănitul au continuat săptămâni întregi în curtea din
spate. În cele din urmă, a sosit ziua cea mare. Trebuia să aibă loc dezvelirea
lucrării. Era o dimineaţă de duminică când toată familia trebuia să fie prezentă,
să se bucure de realizarea unchiului și să viseze la cum va cheltui milioanele.
Bunica era bucuroasă să primească înapoi cei 147 de dolari investiţi de tata, dar
noi toţi ajunseserăm s-o considerăm un fel de vocea dezastrului.
Unchiul a deschis ușa fabricii cu un gest amplu. Am năvălit cu toţii înăuntru.
Acolo, în mijlocul garajului, se afla „Invenţia“. Era un butoi uriaș de ulei, cu
tot felul de instalaţii pe lângă el, ca un animal uriaș, cu toate maţele la vedere.
Erau tot felul de ţevi și ceasuri.
Unchiul Cleofus s-a lansat într-o descriere detaliată a tipului de presiune,
alimentare și evacuare, pe care doar tata părea s-o urmărească. Apoi a deschis o
ușă care a scârţâit tare. Înăuntru, am văzut ceva care semăna cu un cuptor
stricat. Iar în mijlocul cuptorului era o banană.
Unchiul a scos-o cu multă delicateţe și l-am privit cum o descojea. Parcă era
un magician care îndepărta cele șapte văluri. Apoi ne-a pus pe toţi să mușcăm
din ea – tata primul, pentru că el avea prioritate, în calitate de investitor
principal –, pe urmă mama, bunica, eu și Stella, sora mea, a luat ultima bucată.
Dumnezeu știe ce așteptam cu toţii, dar avea gust de banană normală.
– Așa, și? a întrebat bunica.
 – „Așa și“. Asta e tot ce poţi spune, „așa și“? Draga mea surioară, banana asta
a stat acolo două săptămâni și e la fel de proaspătă ca și cum aș fi cules-o din
pom în dimineaţa asta.
Am fost cu toţii impresionaţi.
– Și câte banane intră în chestia asta? a întrebat bunica.
– În acest moment, douăsprezece, a zâmbit unchiul.
Bunica a calculat cu aproximaţie că fiecare banană ar trebui să valoreze zece
dolari la momentul când va ajunge la New York. El a zâmbit trist la ignoranţa
ei.
– Desigur, acesta este doar un model, draga mea. Pe măsură ce vom crește
dimensiunile, vor crește și volumul, și cantitatea mărfii noastre.
– După câte se pare, ca să transporţi o mie de banane va trebui să construiești
o vană cât un zgârie-nori, l-a contrat bunica.
Familia începea să-și dea seama că avea și ea dreptate. Unchiul Cleofus a
încercat cu disperare să reînvie entuziasmul.
– Francisco, dacă ne-am fi luat după femei, nu s-ar fi descoperit niciodată
curentul electric, iar Columb n-ar fi trecut niciodată oceanul. Nu te lăsa
influenţat!
Dar chiar și entuziasmul lui tata începea să pălească.
Ca să nu închidă ceremonia într-o notă negativă, unchiul a așezat șase
banane în drăcia aia și a închis-o ermetic, răsucind niște manete și niște
șuruburi. Apoi a reglat valvele și a reumplut o sticlă cu apă, din care curgea din
când în când câte o picătură într-un recipient despre care el ne-a explicat că
este sistemul de răcire. Apoi a aprins focul sub butoi. A spus că va avea loc un
fenomen de evaporare, iar golul creat prin oxidare avea să creeze propriul
sistem de răcire.
Ne-a promis că în trei sau patru zile vom fi cu toţii acolo când va deschide
ușa, iar cele șase banane vor fi la fel de proaspete ca atunci când le-a pus
înăuntru.
În dimineaţa când urma să aibă loc noua dezvelire, am auzit ţipete dinspre
garaj. Era vocea furioasă a bunicii. Îl prinsese pe unchiul schimbând bananele.
Și tocmai se pregătea să i le arunce în cap.
 – O să-i spun lui Frank și o să te omoare! l-a ameninţat ea.
Unchiul a încercat să explice că n-a funcţionat ceva, dar am observat că își
cam pierduse siguranţa din glas.
În seara aia a făcut un anunţ la cină – dezvelirea nu va avea loc, dar el era
mulţumit că invenţia funcţiona. Acum urma să se ducă să întâlnească anumite
persoane importante din Est, care aveau să contribuie cu fondurile necesare
pentru construirea Mașinii de Răcit Quinn-Espinoza. I-a spus tatei că nu
trebuie să-și facă niciun fel de griji, pentru că numele lui era pe toate hârtiile de
brevet în calitate de coproprietar. Nu exista niciun risc să fie păcălit.
A durat câteva zile până când a reușit unchiul să pună la punct câteva aspecte
importante, iar plecarea lui a fost programată pentru duminica următoare.
Stăteam cu toţii cu picioarele încrucișate în jurul cutiei de pian. Deși era dis-
de-dimineaţă, femeile pregătiseră un festin. Cutia de pian era plină de mâncare
festivă. Patru sau cinci vecini fuseseră invitaţi să participe la plecarea unchiului.
Au fost multe toasturi, iar în final unchiul s-a ridicat să ţină un discurs.
Timpul se scurgea. Se auzea șuieratul trenului în depărtare.
– Dragi prieteni și mult prea draga mea familie, am fost aici doar pentru
scurtă vreme, dar îndeajuns de mult ca să simt ghimpii nostalgiei la gândul că
nu voi mai simţi căldura și afecţiunea voastră un timp îndelungat de-acum
încolo. Simt că suntem pe punctul să dobândim o mare avere. Simt că revelaţia
marii mele invenţii nu mi-a fost trimisă de Dumnezeu doar pentru mine și
pentru folosul meu egoist. Era scris în stele să o împart cu progeniturile iubite
ale dragii mele surori. O să vă părăsesc în câteva minute, dar beneficiile de care
familia Quinn se va bucura în urma vizitei mele vor dura pentru totdeauna.
Și a dat pe gât un ultim pahar cu vin roșu. Șuieratul trenului se auzea de-
acum mult mai aproape. Și-a înșfăcat în grabă desaga și ne-am înghesuit cu
toţii în urma lui.
Trenul se apropia încet, ieșind din triaj. A vrut să se urce într-un vagon
deschis. Desaga i s-a așezat în cale și prima încercare s-a dovedit
neîndemânatică. A fost cât pe ce să alunece sub roţile trenului. Totuși, a reușit
să ne facă semn cu mâna ca să ne asigure că e totul în regulă, iar la a doua
încercare a prins scara și s-a legănat prin aer.
 Ne-a trimis pupici și am plâns cu toţii până când s-a pierdut în depărtare.
O săptămână mai târziu, bunica a vândut invenţia unui negustor de vechituri
și nu s-a mai vorbit niciodată despre ea.
După cină, soţia doctorului ne-a servit cafea în birou. S-a scuzat că are puţină
treabă și mi-a zis că speră să ne revedem curând.
După ce a plecat ea, doctorul m-a întrebat cum a mers întâlnirea cu mama.
– Bine – nimic nou. O abordare oarecum nouă a unor momente, dar în fond
nimic nou.
– Deci n-ai aflat niciun răspuns?
– Doctore, mi-ai spus să pun întrebări. Sper că răspunsurile o să le găsești tu.
– O să le găsim, Tony, o să le găsim. Apropo, ce mașină frumoasă ai! Ce
marcă e?
– E un Continental.
– E frumoasă. Și mare cât un bloc. Îţi plac mașinile puternice, Tony?
– Uite, am citit și eu o groază de cărţi. Știu ce simbolizează mașinile. Nu,
doctore, nu invidiez lungimea altor penisuri și nu fumez ţigări lungi…
A râs.
– N-am vrut să sugerez…
– Doctore, tu ești la fel ca mine. Noi tot timpul lucrăm… Așa că să-ţi spun
ceva care să-ţi dea niște teme pentru acasă. Am condus mașina până la mama
acasă, știind foarte clar ce fac. Am vrut să mă dau mare cu ea în faţa tuturor
din cartier și, chiar mai important, să-i arăt tatălui meu vitreg că am devenit
mai important decât el. Am vrut să-i arăt că niciodată n-o să fie la fel de mare
sau de important ca tata.
– Asta e trist, nu, Tony? Sunt sigur că bătrânul oricum a trăit în umbra
tatălui tău toţi acești ani… Și tu ești un tip prea de treabă ca să vrei să-l tot
macini așa.
– De fapt, n-a mers oricum. Pentru că el nu era acolo. Era, în schimb,
„puștiul“.
– L-ai văzut din nou?
– Ticălosul mi-a stat în spate. Niciodată nu pot să-l mulţumesc îndeajuns.
Orice aș face, oricâte aș reuși, el tot batjocoritor râde.
 – Câţi ani avea azi?
– Zece sau unsprezece.
Era târziu și eu nu voiam să ridic capacul de pe cutia asta… Trebuia să plec.
– Spune-mi mai multe despre băiat!
Doctorul vorbea pe un ton foarte neutru, ca și cum ar fi discutat despre
vreme. Pentru mine, puștiul fermeca norii de furtună. În ultima vreme
începuse să mă deranjeze destul de tare. Poate pentru că simţise că se strânge
laţul în jurul lui. Și își păzea spatele.
L-am văzut de câteva ori pe platoul de filmare unde lucram. Apoi l-am văzut
din nou la studio, unde mâncam de prânz cu o jurnalistă care-mi lua un
interviu.
– Copilăria dumneavoastră sună fascinant, domnule Quinn, mi-a zis ea.
Aveţi un tată irlandez, o mamă care a luptat la revoluţie alături de Pancho Villa
și tot restul… Acum, că aţi câștigat două premii Oscar, ce scopuri mai aveţi?
Puștiul s-a prefăcut că mănâncă la masa de alături, dar știam că asculta fiecare
cuvinţel. Nu înţelegeam de ce nu-l dau afară. Era îmbrăcat în pantaloni reiaţi,
bluză albă și puloverul acela verde-aprins. Credeau probabil că e vreun puști
care lucrează pentru vreun serial TV.
– Domnule Quinn, care sunt ţelurile dumneavoastră?
Femeia stătea acolo, cu creionul pregătit.
– Ţelurile mele? Să fiu sănătos și să câștig suficienţi bani cât să le pot asigura
copiilor mei o bună educaţie.
– Sună frumos și sănătos, dar eu mă refeream la ţelurile dumneavoastră în
carieră.
M-am uitat la puști. I-am prins privirea, iar el s-a holbat la mine. Chelneriţa
tocmai trecea pe-acolo, așa că i-am cerut nota. M-am întors spre reporteriţă și
am glumit:
– Îl las pe agentul meu să ia toate deciziile în sensul acesta – eu pot să depun
mărturie doar pentru munca mea.
Măcar nu mă compromisesem în faţa puștiului. N-avea de ce să mă ia în
balon.
– Ce vrea de la mine? l-am întrebat pe doctor.
 „Ce anume vrea el?“ m-am gândit.
– Vrea lumea întreagă, am spus. Vrea cerul. Vrea eternitatea. Vrea de la mine
lucruri pe care eu nu i le pot da. Vrea puritate și adevăr.
– Și nu-i poţi da puritate și adevăr, Tony?
– Îi dau acel tip de adevăr care e prin preajmă azi. E singurul disponibil pe
piaţă… Dar el vrea un alt brand, unul care nu se mai fabrică. Cât despre
puritate, unde te poţi duce azi, ca s-o găsești? În unele mănăstiri din Himalaya.
Să devin un Albert Schweitzer în junglă?
– Numai puritate religioasă îţi cere?
– Nu, vrea puritatea gândului, puritatea acţiunii. Vrea onestitate desăvârșită.
– Dar tu încerci să fii onest. Întâlnirile tale cu mine au fost destul de directe.
Mi se pare că ești un om care încearcă cu disperare să fie onest.
– El nu crede așa. Eu îi tot spun că sunt atât de onest cât poţi fi în „lumea
asta rea“, dar el mă batjocorește.
– Păi, folosind genul de limbaj care-ţi place ţie, Tony, de ce nu-i spui să se
ducă dracu’?
– I-am spus, doctore. Dar nu vrea.
– Când a apărut prima dată?
– Când m-am apucat să cumpăr lucruri care m-am gândit că l-ar mulţumi.
Prima dată l-am văzut când am cumpărat casa fastuoasă de pe Sunset
Boulevard. Stătea pe peluză într-o zi și se minuna ce dracu’ oi face cu așa un
căsoi. Era în timpul războiului, iar căsoaiele nu prea erau la mare căutare, așa
că eu m-am gândit, ce mama naibii, o cumpăr. Băiatul a început să mă facă să
mă simt vinovat, așa că obișnuiam să-i las pe alţi oameni s-o folosească ca să
strângă bani pentru cauze umanitare. Singura dată când l-am văzut pe ticălos
zâmbind aprobator a fost în seara în care am dat o petrecere pentru strângerea
de fonduri pentru cazul „Sleepy Lagoon“. În seara aia, eu și puștiul ne-am
plimbat prin grădină ca niște camarazi adevăraţi.
– Ce este cazul „Sleepy Lagoon“?
– În 1944 sau 1945, douăzeci și doi de tineri mexicani au fost acuzaţi de
crimă. Se pare că ar fi avut loc o petrecere în estul Los Angelesului, care s-a
sfârșit cu o luptă între două bande, ceea ce nu era deloc neobișnuit. Câţiva
puști dintr-o altă bandă au încercat să treacă pe-acolo, a urmat o luptă și unul
dintre băieţi a fost omorât. Douăzeci și doi de băieţi mexicani au fost ridicaţi
de poliţie și acuzaţi de crimă. Anumite grupuri din Los Angeles au fost absolut
revoltate. Au simţit că e vorba de manipulare. Ziceau că e vorba de un alt caz,
Scottsboro, unde un grup de negri fusese găsit vinovat de răpire undeva, în
sud. Cazul s-a transformat într-un meci politic. Unele ziare din Los Angeles
scriau că mexicanii au sânge rău, de indieni, care-i face violenţi. Și se simţea un
clocot puternic antimexican.
Filmam pentru un film de război în Camp Pendleton la acel moment și într-
o sâmbătă, după ce am terminat treaba, niște soldaţi din marină, care lucrau
împreună cu noi, au venit și m-au întrebat dacă nu vreau să mă alătur lor. Se
duceau la Los Angeles „să bată niște mexicani“. Bieţii de ei au nimerit prost.
Încercau să-mi spună că mă consideră unul de-ai lor. Presupun că, numele meu
fiind Quinn, nu s-au gândit nicio clipă că aș putea fi mexican. Și m-am luat la
bătaie cu ticăloșii. A fost scandal mare. Presupun că din fericire ne-a despărţit
careva.
Într-o zi m-a sunat mama la studio. M-a întrebat dacă am citit despre cazul
„Sleepy Lagoon“. Iisuse! Chiar și mama era implicată. I-am spus că da, normal,
ziarele numai despre asta scriau.
– Pe unul dintre băieţi îl cheamă Levas.
– Așa, și?
– Tu nu ţi-o mai amintești, dar în ziua când am ajuns în Juárez din
Chihuahua, ea a fost prima persoană care ne-a ajutat. Noi eram morţi de
foame, iar ea ne-a făcut ouă jumări.
N-am putut să nu râd, gândindu-mă cum a ţinut mama minte meniul.
– Oricum, a continuat, femeia m-a sunat în dimineaţa asta și plângea. Se
pare că, după toate datele, fiul ei va ajunge pe scaunul electric.
– Da, știu, i-am răspuns. Se pare că el a fost liderul grupului.
– I-am promis că tu o să-l ajuţi să scape, m-a anunţat mama.
– Ce-ai făcut?
– Ei n-au bani, Tony! Nu-și pot permite un avocat bun. Nu vrea decât ca fiul
ei să aibă parte de un proces cinstit. În toţii acești ani n-a cerut niciodată nimic
în schimbul favorului pe care ni l-a făcut.
– Mamă, nu mă pot implica într-un caz de crimă. Dumnezeule, ai citit
ziarele! Oricine încearcă să le ia apărarea băieţilor e numit „comunist“. Asta e
tot ce-mi trebuie! Mama, am putea fi daţi afară din ţară.
– Poate că nici n-am fi fost în ţara asta, dacă nu era Trini Levas.
– De ce? Pentru că ne-a dat niște ouă jumări?
– Poate că ne-a salvat viaţa.
– Iisuse, mamă! Cât trebuie să plătim pentru nenorocitele alea de ouă? Bine,
îţi dau o mie de dolari. Poţi să-i dai. Cred că e mai mult decât suficient pentru
ouăle alea.
– Nu, Tony, nu vrea bani. Ea îl vrea pe fiul ei.
M-am certat cu ea, i-am adus argumente să nu mă implice în povestea asta.
Degeaba. În acea seară am sunat un prieten. El și soţia lui, Goldie, erau oameni
de treabă. Întotdeauna luptaseră pentru tot felul de cauze. Fie că era vorba de o
grevă a producătorilor de salată, a lucrătorilor de pe docuri sau de cazul „Sleepy
Lagoon“.
Le-am spus că aș vrea să-i ajut pe băieţi. Ce puteam face? Se formase un
comitet pentru apărarea lor, mi-a zis. Aș fi putut să-i ajut să strângă bani.
N-aveam experienţă cu astfel de lucruri, așa că am folosit abordarea directă.
M-am dus la actorii și regizorii pe care-i cunoșteam și le-am cerut bani. Cei
mai mulţi au fost generoși. Câţiva s-au temut că vor fi implicaţi politic. Un
actor faimos, care-și făcuse reputaţia jucând roluri de gangster, m-a refuzat și
m-a făcut spion. A zis că toată mișcarea asta de apărare a puștilor era condusă
de „Roșii“.
Am început să ţin discursuri în faţa doamnelor la cluburile unde-și luau
prânzul. Ziarele au aflat și într-o zi m-a sunat Darryl Zanuck, la studioul cu
care aveam atunci contract. Mi-a spus că implicarea mea în acest caz pune în
pericol investiţia pe care o făcuseră în filmele cu mine.
– Darryl, ești unul dintre cei mai curajoși oameni pe care i-am văzut
vreodată, i-am zis. Ai făcut filme ca The Ox-Bow Incident, Fructele mâniei,
Gentleman’s Agreement. Nu te-ai temut niciodată de nimic. De ce vrei să mă
faci pe mine să dau înapoi acum?
 I-am explicat motivul pentru care m-am implicat în povestea asta. Iar acum,
că intrasem în ea, începusem să-mi dau seama că anumite forţe urâte lucrează
împotriva băieţilor.
A dat din cap și a zis:
– Un iad pentru o farfurie cu ouă jumări!
Când am plecat, nu știam dacă o să fiu dat afară de la studio. N-am fost.
Întotdeauna am fost mândru că anumiţi oameni din industria asta în care
activez nu urmăresc numai propriul interes. Darryl Zanuck cu siguranţă a
dovedit-o în ziua aceea.
La puţin timp după aceea am dat o petrecere caritabilă la vila mea din
Beverly Hills. Am pus o taxă de intrare uriașă, iar câteva dintre celebrităţile de
la Hollywood au venit să petreacă, totul pentru binele acestei cauze.
Seara, când mă plimbam prin grădină, primindu-mi oaspeţii, „băiatul“ a
mers alături de mine. Nu l-am mai văzut niciodată atât de fericit. Era prima
dată după ani întregi când părea să fie de acord cu mine. Am crezut că după
asta o să mă lase în pace. Dar nu s-a întâmplat.
Doctorul m-a ascultat răbdător. O dată sau de două ori l-am văzut cum nota
ceva pe hârtiile pe care avea cazul meu.
– Tony, te-ar deranja dacă ai discuta cu mine despre opţiunile tale politice la
un moment dat?
Trebuie să mă fi uitat la el ciudat, pentru că a dat capul pe spate și a râs.
– Nu reprezint HUAC10.
Din cauza suferinţelor pe care acest comitet le provocase prietenilor mei, n-
am putut să râd cu el.
– Nu, doctore, n-am nimic de ascuns. Și dă-mi voie să-ţi zic că m-ar fi durut
undeva dacă erai din comitetul ăsta. Uneori chiar îmi doresc să mă fi căutat.
Ca să-ţi spun adevărul, „puștiul“ a sperat că o să mă caute. Întotdeauna m-a
îndemnat să iau o poziţie fermă. N-am fost niciodată comunist. N-am
participat niciodată la vreo întâlnire închisă și, mă crezi sau nu, n-a încercat
nimeni să mă convertească sau să-mi ceară să mă alătur unei așa-numite
mișcări subversive. Am fost de partea muncitorilor, din motive umanitare. Am
fost antifascist și antinazist, pentru că predicau superioritatea rasială și
naţionalistă, ceea ce e diametral opus filosofiei mele de viaţă. Pentru mine,
America a însemnat un experiment în ceea ce privește umanitarismul, pe care
n-aș vrea să-l văd eșuând.
Vorbele mele începuseră să sune de parcă aș fi fluturat un drapel. Știam că
doctorul era prietenul meu, atunci când nu bătea în retragere.
– Și nu l-ai mai văzut pe „puști“ fericit de-atunci?
– L-am mai văzut o singură dată, la Paris.
– Povestește-mi!
Pe vasul cu care traversam Atlanticul, să mergem să facem un film, am
mâncat niște pește stricat și am făcut o alergie îngrozitoare. Mi s-a umflat faţa
și eram de nerecunoscut. La început, toată lumea a crezut că e ceva trecător,
dar când am ajuns în Le Havre deja se înrăutăţise. I-am avertizat pe
producători că s-ar putea să nu fiu capabil să încep filmările când era
programat. Au venit să mă vadă pe vapor, ca să fie siguri că nu era o scuză ca să
renunţ la înţelegere. Au fost îngroziţi de cum arătam și au fost nevoiţi să mă
treacă graniţa pe furiș, ocolind autorităţile. Arătam de parcă aș fi avut o boală
contagioasă.
Când am ajuns la Paris, m-au instalat într-un apartament de la mansardă al
unuia dintre cele mai luxoase hoteluri. A doua zi au început să mă ducă pe la
toţi specialiștii în dermatologie din Europa ca să pună un diagnostic. Mergeam
de la un cabinet la altul. Au încercat tot felul de teste și de tratamente,
tratamente cu raze X, care să-mi dezumfle și să-mi netezească pielea, dar
degeaba.
Eu stăteam în mansarda mea, cu o mască de mătase pe faţă. Nu voiam să mă
văd cu nimeni. Eram complet izolat, în afară de telefoanele de la producători,
care chemaseră un alt specialist. Noaptea luam liftul de serviciu și mă
strecuram afară pe intrarea din spate.
Filmul era cu Gina Lollobrigida, care nu a fost de acord ca producătorii să
dea altcuiva rolul meu. Credea cu tărie că o să mă fac bine. Dar presiunea era
mare și se apropia momentul când aveau să fie nevoiţi să ia pe altcineva.
Am stat în mansarda aia săptămâni întregi, cu masca pe faţă. La început și eu
am crezut că e ceva temporar. M-am bucurat de timpul liber citind și ascultând
muzică. Mai târziu, nu mai puteam să citesc, iar muzica o ascultam din ce în ce
mai rar. Stăteam pur și simplu și mă holbam la cerul parizian, convins că am o
boală ciudată și incurabilă.
Atunci a apărut „băiatul“. Stătea cu mine în cameră zile întregi. Era foarte
tăcut și-și pierduse zâmbetul batjocoritor. Nu vorbeam cu adevărat unul cu
altul. Nu erau prea multe de spus. Aproape că mă bucuram de compania lui.
Într-o zi, stăteam acolo în liniște de ore întregi, când i-am spus:
– Ei, puștiule, se pare că s-a terminat.
– Da, așa se pare, a zis el.
– Te bucuri, nu? l-am întrebat eu.
– Nu tocmai. Nu așa. N-am vrut să fii obligat.
– Ce vrei tu, puștiule? Ce naiba vrei? Ce pot să-ţi mai dau eu ţie?
– Nu vreau mai multe lucruri. E deja prea mult. Vreau doar să fie altfel, mi-a
răspuns calm.
Dumnezeule, știam la ce se referă, dar nu voiam să mă gândesc la asta.
– Ce-o să faci dacă nu dispare infecţia? m-a întrebat.
– Nu știu. Mă gândeam să stau undeva, pe o insulă. Poate să merg să locuiesc
în India, cu alţi paria. Până la urmă, nimeni nu spune că un pictor sau un
scriitor sau chiar un arhitect trebuie să aibă neapărat piele de Palmolive.
Puștiul a râs. Chiar a râs. Era plăcut să-l văd fericit. Și am tot glumit așa
despre ce-o să fac. Îi plăcea să viseze la tot felul de posibilităţi.
Vocea doctorului m-a adus cu picioarele pe pământ.
– Deci era bucuros la gândul că o să te aibă doar pentru el, nu? Adică n-a
discutat despre posibilitatea de a-ţi lua cu tine, în India, soţia sau copiii, nu?
– Nu, ai dreptate. Tot spunea că așa vom fi doar noi doi. Peste câteva zile, am
descoperit motivul psihologic de la baza bolii mele și m-am făcut bine.
– Pur și simplu?
– Producătorii au hotărât să mai facă o încercare. Au găsit un homeopat.
Avea un cabinet dubios în Montmartre. Acolo erau mai multe cărţi decât
aparatură medicală. Specialistul s-a așezat la birou și a pus lângă el câteva cărţi
și o revistă.
– Așadar, domnule Quinn, ce problemă aveţi?
 Ce dracu’ credea că fac eu acolo, la el în cabinet? I-am arătat umflăturile de
pe faţă. A ridicat din umeri, ca și cum asta nu era important.
– Vreau să spun, ce faceţi aici, la Paris?
– Am venit să fac un film.
– Cum se cheamă?
– Cocoșatul de la Notre Dame, i-am răspuns.
Urăsc doctorii care se poartă ca niște fani ai filmelor.
– Păi, a râs el, acum, când arăta ca un monstru, știţi cum vă simţiţi, nu?
Acum, că aţi aflat, duceţi-vă acasă, spălaţi-vă pe faţă cu apă Evian și frecaţi-vă
puţin cu niște alcool camforat. În trei zile o să fiţi bine.
Și a avut dreptate. În trei zile mi-a trecut. Dar atunci a fost ultima dată când
l-am văzut pe „băiat“ zâmbind.
Doctorul era la fereastră. Era doar în cămașă și stătea cu spatele la mine.
– Dumnezeule, mi-a zis, n-am întâlnit niciodată o persoană atât de
contradictorie. Tu iubești viaţa și în același timp o urăști, Tony. Crezi în viaţă
și, totuși, te lași înconjurat de morţi. Marii tăi tovarăși, marile tale provocări,
toate aparţin trecutului. DeMille, John Barrymore, Carole Lombard, toţi sunt
morţi. Tatăl tău e mort, bunica ta, Sylvia la fel. E ușor să te lupţi cu ei, pentru
că ei nu-ţi pot răspunde. Stau în spatele tău și te împung, încercând să te
forţeze să mergi mai departe, dar tu te agiţi încoace și-ncolo. Singurul pe care
nu l-ai anihilat cu adevărat e „băiatul“, pentru că știi că el te poate distruge
oricând dorește. Totuși, l-ai păstrat prin preajmă, pentru că e singurul care are
simţul direcţiei. Vrea să ajungă undeva. Dar nu-ţi poate spune unde. Pentru că
n-a fost niciodată acolo. Poate că locul nici nu există. Poate că e mai degrabă
ceva ce mintea lui a inventat de zece ani. Dar dă-mi voie să te întreb, Tony, ai
lăsa un copil să-ţi conducă mașina? Ai avea încredere într-un pilot în vârstă de
zece ani?
După acest baraj al doctorului, eram pregătit eu însumi cu un monolog, dar
n-am fost suficient de rapid. S-a uitat la afurisitul ăla de ceas.
– O să mai vorbim despre „băiat“, mi-a zis.
De parcă n-aș fi știut…
 House Un-American Activities Committee a fost un comitet de investigaţii, creat în 1938 pentru a
cerceta activităţile subversive ale cetăţenilor și ale organizaţiilor suspectate că ar avea legături comuniste
(n. tr.).
 5

– Cum te-ai hotărât să te faci actor? a început el următoarea întâlnire.

– Doctore, asta a sunat a la jurnaliștii ăia stupizi care vin să-mi ia interviu și
sunt total nepregătiţi. Și speră că o să fac eu temele pentru acasă în locul lor.
Am spus povestea asta de o mie de ori. M-am plictisit de ea.
– Da, am citit câteva versiuni și mă întrebam care dintre ele este cea corectă.
– Până acum nu știu nici eu. Dacă repeţi o minciună destul de des, ajungi s-o
crezi și tu.
L-am văzut că răsfoiește câteva dintre dosarele pe care le strânsese. Trebuia să-
i acord credit, își făcea temele. Întâlnirile noastre deveniseră în ultima vreme
mai ușoare. În urmă cu o săptămână sau două îmi spusese că așteaptă cu
nerăbdare „vizitele“ mele. De fapt, mă programase la ora șase ca să fiu ultimul
lui „vizitator“.
A luat un dosar.
– Aici scrie că tatăl tău era cameraman la un studio și că ai început să joci
când aveai opt ani. E adevărat?
Tata cameraman! Asta e ca gluma aia veche despre producătorul care tocmai
își cumpărase primul lui iaht. A ajuns acasă, în pantalonii lui albi, de doc, în
sacoul lui cu nasturi de bronz și cu pălăria de marinar. La ușă s-a întâlnit cu
mama lui: „Gregorovich, ce e aia pe capul tău?“ „O pălărie de marinar. Sunt
căpitan.“ „Oi fi tu căpitan, dar pentru un căpitan mai ești căpitan?“
Fusese tatăl meu cameraman? Da, aveam o fotografie veche cu tata mânuind
o cameră, dar mă îndoiesc că a fost cameraman. A lucrat într-adevăr la Selig
Studios, unde s-au filmat secvenţe cu animale. Acolo unde îi dădea el de
mâncare panterei negre. După un an sau doi a fost promovat să manevreze
camera când se filma.
 Într-o zi, aveau de făcut o secvenţă dintr-un film cu doi urși grizzly și un pui.
Aveau cei doi urși dresaţi, dar nu și puiul. Cineva a avut ideea strălucită să
îmbrace un copil într-o piele de urs. Și când toată lumea a spus că ar putea fi
periculos pentru un copil să lucreze cu doi urși grizzly, fie ei dresaţi sau nu, tata
a zis că are el un fiu căruia n-o să-i fie frică. „Bine. Vino mâine cu el!“ i-au
răspuns ei.
În seara aia a adus pielea de urs acasă și a anunţat că urma să-mi fac debutul
în film. După cină, toată familia stătea de jur împrejur, în timp ce eu mi-am
făcut prima repetiţie cu costum. M-am plimbat de colo până colo în pielea de
urs ore întregi. Am făcut chiar și o tumbă așa cum văzusem că fac puii,
fixându-mi umerii jos și răsucindu-mă încet. Înainte să mergem la culcare, tata
a anunţat că aveam să plecăm la lucru la șapte dimineaţa.
Nici n-am putut să dorm de emoţie. Niciun actor n-a avut vreodată atâtea
emoţii pentru un rol câte am avut eu, întins lângă sobă, în noaptea aceea. Cred
că am jucat rolul în minte de sute de ori. Dimineaţa m-am trezit într-o baltă de
urină.
Mama a observat că ceva era în neregulă. Mi-a pus mâna pe frunte și a văzut
că aveam febră mare. Tata era furios. A spus că probabil era tracul de scenă și
că probabil mă temeam să intru în cușca urșilor.
I-am jurat că nu e adevărat. Am plâns și le-am zis că n-am nimic, că sunt în
regulă, dar mama și bunica au refuzat să mă lase să plec.
În cele din urmă, s-a hotărât ca tata să-l ia în schimb pe vărul meu, care avea
cam aceeași talie ca mine și pe care-l uram. Am plâns toată ziua.
L-am văzut pe doctor cum făcea deja obișnuitele mâzgăleli în dosarul meu.
– Și cel mai tare, am continuat eu, m-a rănit că tata a crezut că mi-a fost frică
de urși. Cum să-mi fie? Mă gândeam la ei ca și cum ar fi fost mama și tata. De-
asta peste câteva săptămâni am avut incidentul cu mașina.
– Povestește-mi!
Muream de plăcere să-l povestesc, fiindcă a fost prima dată când l-am egalat
pe tata.
Tata tocmai cumpărase o rablă, prima mașină pe care a avut-o vreodată. A
venit cu ea acasă și toţi vecinii se adunaseră în jurul ei și se uitau la minunata
achiziţie. Eram singura familie din zonă care avea o mașină. Primise o mică
mărire de salariu și o cumpărase de la unul dintre lucrătorii de la Selig. Bunica
i-a spus întotdeauna „tarantula“. Era îngrozită la gândul că o conduce tata.
– Știi să conduci? l-a întrebat.
Pe el l-a iritat întrebarea.
– Hai, mamă, sigur că știu să conduc.
Eram tot timpul uimiţi de câte lucruri știa să facă tata.
– Hai, Elefantule, s-a întors el despre mine, urcă în mașină!
Mi-a părut rău pentru mama și sora mea, care, evident, mureau de nerăbdare
să facă o tură cu mașina, dar el le-a zis:
– Elefantul e primul care merge cu mine. Mă întorc mai târziu după voi.
Am pornit spre dealurile din Lincoln Park. Aerul care îmi șuiera pe la urechi
aproape că-mi tăia respiraţia.
– Ia zi, Elefantule, ce crezi? a strigat el ca să acopere zgomotul motorului.
– E o mașină minunată, papa, i-am strigat eu înapoi.
– Nu-i așa că e o frumuseţe? Într-o zi, când o să mai crești, te învăţ să
conduci.
– Dar nu e nevoie să mă înveţi. Pot să conduc mașina asta, dacă vreau, i-am
urlat eu.
S-a uitat la mine sarcastic:
– Cum adică poţi să conduci mașina asta? N-ai mai condus niciodată o
mașină.
– Dar m-am uitat la tine. Nu e așa de greu. Și eu pot s-o conduc.
Coboram pe un drum șerpuit.
– Chiar crezi că ești în stare?
– Sigur, am ridicat eu din umeri. Nu e mare lucru. Doar răsucești de volan în
direcţia în care vrei să mergi.
Și cu asta, m-a luat și m-a pus în spatele volanului, iar el s-a tras la o parte.
Brusc, am avut volanul în mână și n-am reușit să-l stăpânesc pe drumul acela
accidentat.
– Tata, tata, te rog, nu pot!
– Nu, nu, mergi! mi-a zis. Ai spus că poţi să conduci, atunci, condu!
 – Dar, papa, nu pot – nu pot! și am început să plâng.
– Uite, ticălosule, ai spus că poţi să conduci mașina asta, atunci, condu-o, la
dracu’! a urlat el.
– O să murim, am zis eu.
– Atunci, n-avem decât să murim. Altă dată să nu mai spui că poţi să faci
ceva ce nu poţi! Condu rahatul ăsta!
Ceea ce începuse ca o aventură frumoasă, încântătoare, se transformase într-
un coșmar. Mă duceam dintr-o parte în alta a șoselei, îngrozit la gândul că am
putea întâlni o altă mașină.
Tata și-a aprins o ţigară și privea peisajul rustic. Maneta pentru combustibil
era pe partea dreaptă a volanului. Am tras de ea, iar motorul a început să
pufăie, dar mașina tot avea un avânt mare la vale.
Nu ajungeam la frâne. Tata continua să fumeze nonșalant. Am ajuns la
poalele dealului printr-o minune. N-am intrat în nicio stâncă! Nu ne-am
zdrobit de nimic! Mașina a mai alunecat vreo sută de metri, apoi a pufnit și s-a
oprit.
Tata își pufăia mai departe ţigara.
– Ai condus foarte bine, Tony! Nu am crezut că poţi să conduci. Mai vrei?
– Nu, papa, mai bine treci tu la volan, i-am zis.
A ieșit din mașină și a împins-o. Motorul a pornit din nou și el s-a așezat la
volan. Ne-am continuat plimbarea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Afară se lăsa întunericul. Cele mai multe dintre birourile din clădirea de
alături se închideau. L-am văzut pe dentist scoţându-și halatul alb și punându-
și o jachetă sport.
Doctorul părea pierdut în reverie.
L-am așteptat să se întoarcă. S-a răsucit în scaunul lui rotativ.
– Mă gândeam cât de mult seamănă taţii noștri. În cazul meu, a fost un
tractor. Trăiam la o fermă și acolo s-a petrecut o scenă aproape identică. Numai
că am pus la pământ jumătate din recolta pe anul acela, iar tractorul s-a izbit
de un hambar.
Mă bucuram că omul ăsta care mă ajuta să găsesc răspunsuri și pe care adesea
îl considerasem cam obișnuit avusese experienţe asemănătoare cu ale mele.
 – Cred că taţii noștri au fost mai duri decât generaţia noastră, a oftat el. Deci,
Tony, să revenim la motivul pentru care te-ai făcut actor. Momentul acela cu
pielea de urs crezi că a fost începutul?
– Poate chiar mai devreme.
– Când aveam trei ani bunica mă ducea la cinema. Preferaţii ei erau Antonio
Moreno și Ramón Novarro. Și acum îmi amintesc cum îmi strângea mâna
când se uita la ecran. Retrăia filmul iar și iar pe drumul spre casă. De fapt, cred
că ea a plantat sămânţa în mine. Ori de câte ori îi vorbeam despre cum o să mă
fac mare predicator, campion la box sau arhitect, n-o impresionam deloc. Dar
în ziua în care m-am apucat să studiez actoria s-a înviorat toată. Presupun că
pentru ea actorie însemna faimă obţinută cu ușurinţă și mulţi bani. Biata de ea,
la acel moment era foarte bolnavă, avea cancer, și tot spunea că n-o să moară
până n-o să știe că mi-am găsit drumul.
– Bunica ta a avut o influenţă enormă asupra ta, nu-i așa? Moartea ei a lăsat
un mare gol în viaţa ta?
– Mi-ai pus o întrebare și mi-ar plăcea să-ţi povestesc tot, dar în câteva
minute o să te uiţi la ceas. Ca un tren gata să intre în gară, va trebui atunci să
trag frânele…
– De-asta i-am spus soţiei, mi-a zâmbit el, că diseară nu vin la cină. Știu că
nici tu nu lucrezi mâine, așa că nu ne presează nimic. Doar să nu faci glume și
șmecherii cu mine, asta e tot ce te rog. Vorbeai despre motivul din spatele
dorinţei de a deveni actor.
– E complicat, doctore. Îmi amintesc una dintre cele mai grele replici pe care
le-am avut de spus într-un film: „Suntem cu toţii trădători și asta dintr-un
singur motiv. N-am fost în stare niciunul să iubim. Am eșuat cu toţii.“ În
noaptea dinainte să filmăm scena asta n-am putut să dorm. Replica mă
bântuia. Cred că un actor își pune sufletul ca să recreeze un moment de adevăr
ca un cristal, pe scenă sau pe ecran. Actorii spun adesea: „Cât de mult îmi
doresc un rol în care să mă arunc cu entuziasm!“ E un clișeu, desigur. Ceea ce
vor cu adevărat să spună – iar acum vorbesc despre cei buni, serioși – este că,
de fapt, caută un rol care să le permită să ţină o oglindă în faţa tuturor visurilor
lor nerostite, a tuturor dorinţelor și singurătăţilor, un rol care să le confere un
loc permanent pe zidul adevărului absolut. Actorul vrea să-i ofere lumii
momentul suprem – asta e ceea ce-și dorește actorul: să dăruiască. De-asta îmi
iubesc profesia. Dar astăzi, doctore, am fost pe platoul de filmare zece ore și n-
am fost în stare să dăruiesc nimic.
– Cum? De ce nu mi-ai spus de la începutul întâlnirii?
– N-am vrut să vorbesc despre asta. Și încă nu vreau să intru cu adevărat în
asta.
– Tony, te înţeleg, dar este exact genul de lucru dificil în care trebuie să
intrăm. Ce s-a întâmplat azi?
– Nu știu. N-am mai avut niciodată așa ceva. De ani întregi mă mândresc că
sunt un actor care face o secvenţă din prima. Astăzi a trebuit să tragem
douăzeci și șapte de duble. Și era o scenă atât de simplă! Totuși, în momentul
în care regizorul spunea „Motor!“, în mintea mea se făcea gol. Toţi actorii și-au
dat seama că am o problemă. Regizorul știa că trec printr-o problemă
emoţională, dar, în loc înţeleagă sau să încerce să mă ajute, el a devenit nervos.
Iar pe la a douăzecea dublă era de-a dreptul furios. „Ce dracu’ se întâmplă cu
tine?“ a strigat. Ceilalţi actori și echipa s-au jenat.
Am reputaţia că aș fi o persoană dificilă, nu unul la care se ţipă. Se așteptau
să iasă scântei. Dar eu am stat acolo și-am încasat-o. „La dracu’!“, a continuat
regizorul furios. „Dacă nu poţi să faci scena, o schimbăm.“ Mi-am plecat capul.
Mă plătesc o mică avere pentru rolul ăsta, și eu nu puteam să dau ce am mai
bun. Avea dreptate să fie furios. Se revoltau maţele în mine. Am încercat să nu
intru în panică. Ce dracu’ se întâmplă cu mine, doctore?
– Continuă! Spune mai departe ce s-a întâmplat!
– Actriţa în rolul principal – un sex-simbol – a venit la mine și i-am dat
braţul: „Ușurel, Tonito, ușurel! Pot să te ajut cu ceva?“ M-am uitat în acei ochi
atât de cunoscuţi din dormitor și la părul ei blond, coafat. Mi-am dat seama că
și ea cunoscuse panica, singurătatea, nehotărârea. Am știut că ar înţelege. Dar
n-am putut să-i mărturisesc nimic. Chiar și „puștiul“ a fost îngrijorat. A stat pe
margine și a așteptat.
Regizorul ne-a chemat înapoi să încercăm scena din nou. Am stricat-o din
nou de șase ori la rând. Se făcea târziu. Știam că, dacă depășește timpul,
compania va plăti enorm în plus. L-am chemat pe producător, care a venit în
fugă. A încercat cu disperare să zâmbească și să glumească în legătură cu
incidentul, dar faţa lui de obicei angelică avea un fel de rictus nervos.
– Ascultă, l-am implorat eu, nu-mi pasă dacă trebuie să stau aici toată
noaptea. O să plătesc eu tot, dar trebuie să fac scena asta. Te rog, întreabă
echipa dacă e dispusă să stea peste program!
– Tony, pentru Dumnezeu, o să rescriem scena. Nu e Hamlet. Ești pur și
simplu obosit. Du-te acasă și odihnește-te! O să facem o nouă încercare de
dimineaţă.
– Nu! Dacă nu trec de scena asta, sunt terminat. Te implor…
– Bine.
– Echipa a fost de acord să continuăm. Cumva, presiunea a fost eliminată și
am reușit să fac scena din următoarea încercare. Normal că am fost încântat
când echipa a izbucnit în aplauze, dar m-am simţit umilit. M-am simţit ca
unul care ajunge ultimul la maraton, iar echipa izbucnește în urale ridicole.
Știu că actorii sunt cunoscuţi că strică scenele. Sunt povești întregi cu
Barrymore, Gable, Tracy și alţii care trag câte douăzeci-treizeci de duble. Dar,
la naiba, nu eu! Ei n-aveau decât să râdă de propria imperfecţiune. Eu nu mă
simt atât de sigur pe mine, încât să fac haz de mine însumi. Ce naiba îmi face
toată autoanaliza asta, doctore? Mă simt mai confuz ca oricând.
– Care era replica la care te tot împotmoleai? m-a întrebat.
– Una stupidă.
Am încercat din nou s-o spun, dar din nou limba n-a vrut să articuleze
cuvintele. A așteptat răbdător. În cele din urmă, mi-a ieșit: „Îmi pare rău că am
întârziat. Am fost reţinut de niște complicaţii neprevăzute“.
– „Complicaţii neprevăzute“?
– Exact.
– Tony, în felul în care lucrezi tu, te identifici adesea cu personajul, nu-i așa?
– Iisuse, nu te-ai fi gândit la asta azi!
– De când am întâlnirile astea cu tine, înţeleg câte ceva despre felul în care
lucrează un actor. Adică despre felul în care conștientul și subconștientul tău
oscilează permanent. Am discutat de multe ori despre cum anume un personaj
te copleșește și tu însuţi ajungi să fii implicat emoţional.
– La naiba, doctore, nu sunt aici să discut metoda lui Stanislavski. Azi n-am
putut să-mi fac jobul. Și, rahat, munca mea e singurul lucru pe care m-am
putut baza în ultimul timp. Dacă o dau în bară și cu asta, aș putea foarte bine
să-mi trag un glonţ în cap.
– Dar faptul că ai avut o problemă cu o replică nu e sfârșitul lumii, Tony!
– Este sfârșitul singurei lumi pe care o cunosc eu.
– Dar nu înţelegi de ce? N-ai putut să spui acele cuvinte pentru că tu ești în
faţa unui zid de „complicaţii neprevăzute“. Ca să fii actor, trebuie să-ţi
controlezi pe deplin emoţiile. Azi subconștientul a fost mai puternic.
Turbulenţele din interior nu respectă contractele sau obligaţiile nimănui. Nu
mă interesează cariera ta, Tony! Eu încerc să ajut omul, nu actorul. Știu cât de
importantă este actoria pentru tine, dar în acest moment funcţionezi doar cu
cinci cilindri. Și vreau să ajungi să funcţionezi cu toţi opt, ba poate chiar cu
zece. Mă bucur mult pentru ziua de azi. Am făcut un mare progres.
– Aș vrea să pot crede asta.
– Chiar e-adevărat. Să recunoști o problemă este un pas spre rezolvarea ei. Și
acum să ne întoarcem. Ultima dată când ne-am întâlnit îmi povesteai de tatăl
tău. Repeţi întruna cât de mult îl iubești. Îl iubești cu adevărat? În viaţa noastră
trebuie de multe ori să facem alegeri. Nu putem să-l urmăm în același timp și
pe Dumnezeu, și pe diavol. Nu putem avea doi stăpâni. A cui voce o ascultăm,
de fapt, pe a tatălui sau pe a mamei? Nu cumva te-ai tot convins de această
mare iubire pentru tatăl tău, pentru că, iubindu-l, nu trebuie să intri în
competiţie cu el? Sau, de fapt, nu-ţi merită dragostea, iar tu te temi s-o
recunoști, pentru că atunci ar trebui să-l înlocuiești cu o altă figură – cu a ta
însuţi – și nu știi dacă meriţi asta?
Atunci m-am gândit la povestea cu strugurii.
– Informaţii extra, informaţii extra, domnule – citiţi totul aici!
Pasagerii coborau din tramvai. Tata nu era printre ei. M-am uitat peste, la
ceasul de deasupra depozitului de cherestea. Mai erau câteva minute până la
șase. Sigur avea să fie în următorul, care venea în zece minute. M-am dus
înapoi să vânăm niște penny cu ceilalţi băieţi care vindeau ziare. Dintr-un
motiv pe care nu mi-l mai amintesc, m-am luat la bătaie cu unul dintre ei. Ne-
am încăierat la pământ și am început să ne sfâșiem. După un timp am auzit
tramvaiul zdrăngănind. Lupta s-a încheiat, iar eu m-am întors la teancul meu
de ziare.
În fiecare după-amiază, de-abia așteptam ritualul nostru: îi vindeam un ziar
tatei. Îmi plăcea la nebunie cum sărea din tramvai. Îi admiram statura de uriaș.
Îi domina pe toţi. Venea spre mine, se uita la titluri. Băga mâna în buzunar și
scoate o monedă de cinci cenţi. Ziarul costa doar trei, dar el spunea: „Păstrează
restul, băiete!“ Și-mi zâmbea cu zâmbetul lui secret, pe care-l adoram. Și-l
priveam apoi cum se îndepărta cu pasul lui regal.
Mai târziu, când terminam de vândut toate ziarele, dădeam o fugă peste
stradă, la patiserie și cumpăram niște desert pentru familia mea, dar, de fapt, el
era numai pentru tata. Niciodată nu m-a dezamăgit. Când lua o linguriţă din
prăjitură sau din plăcintă, dădea ochii peste cap de plăcere. Se prefăcea că e în
extaz.
– Nellie, îi spunea mamei, asta e cea mai bună plăcintă pe care am gustat-o în
viaţa mea.
Îmi oferea și mie o bucăţică. Eu refuzam, spunând că nu-mi e foame. Să-l
privesc pe el mâncând darul de la mine era mai preţios decât orice desert din
lume. Dar în acea zi, l-am văzut coborând din tramvai. L-am așteptat să se
apropie, așa cum făcea întotdeauna. Ţineam ziarul desfăcut ca să poată citi
titlurile.
– Ziarul, domnule!
S-a uitat peste capul meu, ca și cum ar fi căutat pe cineva. Apoi s-a
îndepărtat, fără să-mi arunce o privire. A stat la colţ o secundă, apoi a dispărut
în jos, pe stradă. Oare nu mă văzuse? Oare era bolnav?
N-am mai avut răbdare să-mi termin de vândut teancul de ziare, ca să mă
duc acasă să aflu. L-am strigat pe Carlos Ramirez să vină el să le preia. Am
alergat la băcănie să cumpăr desertul. Un ciorchine mare de strugure mi-a furat
privirile. Erau primii din sezon – 27 de cenţi o jumătate de kilogram. Mi-am
dat toţi banii câștigaţi în ziua aceea și am cumpărat un kilogram.
 Când am ajuns acasă, tata era deja la masă. Mama și bunica se învârteau în
jurul lui, așezându-i în faţă farfurii cu carne, fasole și tortilla. Sora mea stătea
lângă el. Când am intrat, de-abia s-a uitat la mine.
M-am dus spre chiuveta din bucătărie, am spălat strugurii și i-am pus pe o
farfurie. I-am așezat în mijlocul mesei. A ignorat tot și a început să se
hârjonească puţin cu sora mea, căreia îi spunea Prinţesa. Mama și bunica și-au
dat seama că ceva nu era în regulă între mine și el. Bunica m-a luat deoparte.
– Du-te să te speli și să-ţi schimbi hainele, mi-a zis.
M-am dus să mă spăl și m-am pieptănat. Mi-a dat o cămașă curată. Când m-
am întors la masă, tata și-a ridicat privirea. A zâmbit.
– Hei, Elefantule, unde ai fost? M-am tot uitat după tine când am coborât
din tramvai, dar nu te-am văzut.
– Dar, tata, ai trecut chiar pe lângă mine. Am venit spre tine, dar tu te-ai
comportat ca și cum nu m-ai fi cunoscut.
– Nu te-am văzut. Am văzut un puști mexican murdar, care m-a întrebat
dacă nu vreau un ziar. Semăna puţin cu tine, dar nu era fiul meu. Fiul meu
poate că este sărac, dar nu e niciodată murdar. Orice ar face, e mândru și arată
întotdeauna ca un prinţ.
S-a uitat la struguri de parcă atunci i-ar fi văzut prima dată.
– Ce-s ăștia? Struguri?
A luat o boabă și a savurat-o.
– Sunt cei mai buni struguri pe care i-am gustat vreodată, Nellie.
Acum, când i-am povestit doctorului episodul, am plâns. N-am putut să-mi
alung senzaţia aceea de lipsă de aer, de strangulare, pe care o simţisem cu mult
timp în urmă.
Cât îl urâsem pe tata că mă făcuse „un puști mexican murdar“. Cât l-am urât
când spusese că băiatul ăla nu era fiul lui.
„Tată, ticălosule ce ești, iubirea ta depinde de felul în care arăt, de felul în
care mă port? Nu mă iubești pentru mine? Pentru ceea ce sunt? Mama nu are
nicio pretenţie. Nu-i pasă dacă sunt un jegos. Tu nu vrei să mă accepţi decât
dacă mă port ca un prinţ. Dar nu sunt un prinţ. Sunt doar eu, cu toate fricile
mele, cu toate rușinile și lașităţile mele, cu toate fragilităţile mele și mirosurile
mele de copil în creștere. Poţi să mă iubești așa cum sunt? Întotdeauna trebuie
să-ţi aduc ofrande? Ca lui Iehova? Ce miei trebuie să sacrific pe altarul tău?
Provin din șalele tale. M-ai făcut după imaginea ta. Și-atunci, de ce dracu’
aștepţi de la mine mai mult decât poţi tu însuţi să dai?
Plângeam. Stăteam acolo în spate, ca un copil, așteptând să-l pun la pământ
pe tata fiindcă mă rănise, fiindcă mă renegase.
Aveam să-l depășesc într-o zi. Cine rahat era el, ca să-și dea atâtea aere, când
n-a fost decât un ţăran mexican păduchios, ca noi toţi, de altfel? L-am văzut
nădușind în soare, pe când bătea crampoane la calea ferată. L-am văzut lucrând
ca un muncitor oarecare, la cules de fructe. Cine dracu’ se credea? Cine dracu’
era mama lui, dacă nu tot o mexicancă? Linguriţele alea două de sânge irlandez
îl făceau atât de superior nouă tuturor?
– Am o veste pentru tine, tată. Nu ești mai bun decât noi!
Doctorul mă privea în tăcere cum încercam să-l distrug pe tata. M-a lăsat să
plâng.
– E ciudat, Tony, cele mai multe povești despre tatăl tău sunt dureroase, și
totuși simt că l-ai iubit foarte tare.
– Da, așa e. Cred că toate poveștile astea îl fac să pară cam ciudat. Dar acum,
când privesc în urmă, mă gândesc că poate a știut că o să moară curând și era
grăbit să ia totul înainte să plece. Cred că era grăbit să mă facă pe mine să
devin bărbat. Am simţit că a stat cu mama pentru mine. A fost ceva misterios
în legătură cu șederea lui în Pennsylvania. Mama întotdeauna a susţinut că își
găsise acolo o altă femeie. Nu știu, dar când s-a întors în El Paso, mama a
simţit c-a fost pentru mine. Da, lecţiile lui erau dure, dar cumva le înţeleg. Știu
că veneau din dragoste. Simţeam că, într-un fel, el nu aparţinea acestui mediu.
Simţeam că se atrofiază stând cu noi. Sincer, sunt conștient de sacrificiul pe
care l-a făcut din cauza mea. De exemplu, imediat după ce ne-am întors de pe
câmpurile din nord, din San Jose și Santa Paula, unde ne duseserăm pe urma
diverselor culturi – alune, caise, pere, roșii, salată, fasole –, chiar dacă aveam
doar patru sau cinci ani, eu știu că-mi părea rău că tata trebuia să culeagă
fructe, ca noi toţi.
– Simţeai că era prea bun pentru munca asta de duzină?
 – Doctore, să culegi fructe nu e o muncă de duzină. Nu numai că-ţi rupe
spatele, dar e considerată mai mult decât umilitoare. Este o muncă umilitoare.
Albii au folosit întotdeauna minorităţile – filipinezi, chinezi, negri, mexicani –
s-o facă în locul lor. Banii plătiţi sunt foarte puţini, iar condiţiile de viaţă sunt
sub normale. Să stai toată ziua în genunchi e degradant și, la naiba, uram să-l
văd pe tata așa.
– Simţeai că e în regulă pentru mama și bunica, dar nu și pentru tata.
– Nu încerca să mă prinzi, doctore! Nimeni n-ar trebui să-și câștige existenţa
trăind în genunchi.
I-am spus o altă poveste.
– Pe vremea când locuiam în Daly Street, unul dintre ritualurile familiei era
să mă ducă tata în oraș sâmbătă seara. Mergeam în jos pe Main Street, spre
Plaza, și el se vântura pe-acolo, uitându-se după prieteni pe care îi cunoscuse în
timpul revoluţiei din Mexic.
Plaza era înconjurată de tarabe mici, verzi, unde aveau mici plite, și la fiecare
dintre ele stătea un bărbat sau o femeie care gătea „carne asada“. Cu zece cenţi
îţi luai o farfurie uriașă cu carne, fasole și orez. Eu și tata mergeam acolo, ne
așezam pe o bancă și plăteam să ne facă pantofii. Mă uitam cu atenţie la băiatul
care-mi lustruia pantofii, să mă asigur că-și face treaba cum trebuie, pentru că
făceam și eu asta și eram foarte bun. Câteodată îi dădeam băiatului un sfat,
cum să-i facă mai bine.
Într-o sâmbătă ne plimbam prin parc, iar el s-a oprit să stea de vorbă cu doi
tovarăși.
– Gata, Elefantule, a spus apoi, acum mergem să mâncăm.
Pe drum spre tarabă a băgat mână în buzunar după bani. Când a scos-o, o
monedă a căzut și s-a rostogolit cu un clinchet pe trotuar, într-un șanţ. Am
alergat s-o iau. Dar tata m-a prins de braţ:
– Nu te apleca!
– Dar, tata, sunt 50 de cenţi – trebuie să-i iei.
– Haide!
Muream de foame. Mirosul de carne friptă cu orez și fasole era teribil. Tata a
pornit mai departe, ca și cum tocmai terminase o masă copioasă. L-am urmat,
privind înapoi să văd dacă lua cineva de pe jos cei 50 de cenţi. Câţiva bărbaţi l-
au privit pe tata ca și cum era nebun și am știut că în clipa în care vom da
colţul, vor lua banii de jos.
– Dar, tata, de ce?
– Fiule, niciun ban nu merită să te pleci pentru el.
Doctorul s-a îndreptat în scaun, dar eu m-am lansat în altă poveste.
Într-o zi, când sora mea, Stella, avea șase ani, iar eu, nouă, am văzut un
bărbat ducând-o într-un mic gang de lângă casa noastră, pe unde trecea pârâul
pe dedesubt. Când m-am furișat să văd ce se întâmplă, l-am văzut că se juca cu
sora mea, o atingea între picioare.
Am fugit în casă și am luat un topor. M-am strecurat în spatele bărbatului, i-
am dat în cap cu partea plată a toporului și am continuat să-l lovesc. Sora mea
a început să plângă când a văzut sângele. Câţiva oameni au venit și m-au oprit
și l-au dus la spital. Era pe jumătate mort.
În seara aceea, când tata a venit acasă, mama i-a povestit ce se întâmplase.
Venise poliţia, iar eu și mama le-am explicat că tipul îmi agresa sora și toată
lumea m-a lăsat în pace. Tata a venit la mine și mi-a zis: „Hai să ieșim afară!“
Și-a pus braţele în jurul meu și mi-a spus: „Sunt foarte mândru de tine, ai fost
foarte curajos. E minunat că ţi-ai salvat sora, dar acum am să te bat cu
cureaua.“ Și-a scos cureaua de la pantaloni. „Prima dată când l-ai lovit pe
bărbat a fost pentru ce-i făcea surorii tale. Asta a fost în regulă. A doua oară a
fost de furie și asta ar fi fost în regulă. Dar a treia și a patra oară au fost pentru
că ai putea fi un potenţial criminal și acum am să te bat, în așa fel încât
niciodată să nu-ţi mai pierzi capul atunci când ești pe cale să omori un om“.
Mi-am primit bătaia ca un bărbat.
– Știi, Tony, tatăl tău era genul de patriarh. Dar așa cum tu însuţi m-ai
învăţat, mexicanii sunt într-o luptă constantă între o societate matriarhală și
una patriarhală. Chiar și religia mexicanului e mai aproape de Fecioara Maria
decât de Iisus Christos. Aici, în America, avem cu toţii tendinţa să ne idealizăm
mamele. Adică un băiat poate să spună că-l urăște pe „bătrânul“ lui și să fie
iertat – dar Dumnezeu cu mila dacă își face mama curvă. Și, hai să fim cinstiţi,
sunt sigur că mulţi au mame care și-ar merita din plin să le zici așa.
 De-a lungul istoriei, societăţile din întreaga lume au avut parte de lupta asta.
Religia iudaică – Vechiul Testament este dedicat conceptului patriarhal. Dar
tendinţa spre o societate a mamei ne-a invadat de secole.
O societate matriarhală este romantică și sentimentală. Nu pune multă
presiune pe noi. De la mamele noastre avem parte de iubire necondiţionată,
pentru simplul fapt că existăm. Nu trebuie să facem mare lucru ca să le
merităm iubirea.
Patriarhul, în schimb, ne cere mult mai mult. Trebuie să merităm iubirea lui
Dumnezeu. Dumnezeul din Vechiul Testament e unul care cere lucruri de la
noi. Vrea supunere și vrea perfecţiune la mai multe niveluri.
„Încinge-ţi, deci, coapsele ca un viteaz și Eu te voi întreba și tu Îmi vei da
lămuriri!“11
Și Dumnezeu începe să înșire tot ce poate face. Îl întreabă pe Iov dacă e
pregătit pentru provocarea cu El.
„Tu ești cel ce dai putere calului? Tu i-ai împodobit gâtul cu falnica lui
coamă?“12
Doctorul a lăsat jos Biblia din care citase.
– E un tip destul de dur, Dumnezeu ăsta. El zice: „Bine, fiule, dacă vrei să te
iei la întrecere cu mine, o să fie pe viaţă și pe moarte. Dar, băiete, mai bine ţi-ai
încinge coapsele ca un viteaz. Așadar, cred că a venit momentul. „Complicaţiile
neprevăzute“ au apărut pentru că tu ai vrea iubirea necondiţionată de la mama
ta. Sigur, te iubește și dacă ești plin de rahat. Dar tatăl tău nu acceptă asta. El
spune: „Băiete, dacă vrei dragostea mea, trebuie s-o meriţi. Trebuie să te lupţi
pentru ea. Încinge-ţi coapsele ca un viteaz!“
Știam ce vrea să spună doctorul. Când începusem să lucrez cu biserica
protestantă citisem Cartea lui Iov. Răzbunarea lui Dumnezeu mă speriase de
moarte. Te făcea să te simţi atât de insignifiant. Sigur că putea să zguduie
munţii și să oprească marea când stă să se reverse. Putea să încătușeze Pleiadele
și să dezlege constelaţia Orion. Dar El era Dumnezeu. El fusese acolo de la
începutul lumii… Dar cine fusese tatăl Lui? Pe cine trebuise să înfrângă El?
– Așa cum știi, Tony, nu obișnuiesc să impun lucruri. Însă în seara asta, dacă
mă vei ierta, nu sunt doctorul tău. Sunt prietenul tău și calc pe un teren
periculos. L-ai transformat pe tatăl tău în Dumnezeu. Care îţi cere perfecţiune.
Și acum ce facem? Ne luptăm cu el?
Cartea lui Iov, 38: 3 (n. tr.).
Cartea lui Iov, 39: 19 (n. tr.).
 6

Ziua de 10 ianuarie 1926 a venit cu o superbă dimineaţă rece de duminică.

Fusesem deja la biserică. Începusem să mă duc singur pe la șase ani. Nu-mi mai
aduc aminte când mă duceam cu mama sau bunica. Dar știu sigur că n-am fost
niciodată cu tata. N-am auzit să se fi dus vreodată la biserică.
Undeva, pe la șase ani, am descoperit că pot să fac o mică avere în dimineţile
de duminică lustruind pantofii în faţa bisericii catolice. Bărbaţilor le plăcea să
meargă cu pantofii lună. De obicei, adunam vreo 40-50 de cenţi. Entuziasmul
meu cu lustruitul se întindea adesea până la ciorapi… Mi-aduc aminte odată
un bărbat care s-a uitat în jos și a văzut că-i pătasem șosetele albe.
– Mulţumesc, băiete! Ia aici 25 de cenţi – te plătesc ca să te oprești.
De-atunci am început să pun o bucată de carton între pantofi și șosete. Dar
într-o zi, după ce am terminat clienţii, am stat în pragul bisericii și am privit
Mesa. Îmi plăceau lumina lumânărilor, mirosul de tămâie și ritualul preotului.
Cât de tare l-am invidiat pe băiatul de la altar, cu roba lui lungă, roșie, cu
stiharul lui lung, din dantelă albă. Simţeam că el are o cale interioară spre
Dumnezeu.
Un preot tânăr, care stătea la ușă, m-a invitat înăuntru. Mi-am lăsat cutia de
lustruit pantofii la ușă și el m-a condus înăuntru. Părea cel mai blând și mai
înţelegător om pe care-l întâlnisem vreodată.
Oamenii pe care-i știam din zonă erau cu toţii îngenuncheaţi în jurul meu.
Erau altfel decât îi știam eu din zilele obișnuite. Se purtau ca niște copii plini
de speranţă și uimire. Când se închinau, le vedeam dorinţa de a fi buni. Mi-am
dorit să fiu și eu parte din lumea asta de speranţă, credinţă și iubire.
După Mesă, l-am întrebat pe tânărul preot dacă m-aș putea întoarce
duminica următoare. Mi-a zis că desigur. Ani întregi am rămas buni prieteni,
iar după mult timp a trebuit să-l rănesc, dar asta e o altă poveste.
Ce povestesc acum era cam la patru ani de la acest moment, iar eu tocmai mă
întorsesem de la biserică. Tata era afară, în curte, cu doi prieteni. Unul era Jose
Arias, un bărbat cu nas de vultur, care luptase sub comanda tatei la revoluţie.
Iar pe celălalt îl chema Bob Wilson și lucrase cu tata la Selig.
Tata le arăta grădina de trandafiri plantaţi de mama. Când am intrat, m-a
prezentat prietenilor lui. Părea mândru de mine. S-a lăudat că știam deja să
conduc mașina și a zis că el poate să moară de-acum, că eu câștig deja bani.
Cei doi au râs, dar ideea cu moartea pe mine m-a tulburat.
Luam masa cu toţii în curte, sub un copac, acoperit de un lujer de viţă-de-
vie. Bărbaţii au băut niște vin și „aguadiente“, adică o tărie făcută din alcool
pur. În timp ce femeile spălau vasele și au adus îngheţata făcută în casă, tata și
Jose îi povesteau lui Bob istorii din timpul revoluţiei. Pentru ei, acela era un
timp al acţiunii, al aventurii și al speranţei. La început, visaseră să distrugă
sărăcia și ignoranţa și să creeze un fel de stat utopic. Apoi și-au văzut prietenii,
fraţii, unchii și taţii murind degeaba. Nimic nu s-a schimbat cu adevărat.
Foamea și ignoranţa erau mai departe la conducere, deși politicieni preamăreau
revoluţia și profitau de ea, hrănind speranţele oamenilor care încă așteptau
fructele sângelui pe care-l vărsaseră. Da, se gândeau ei, într-o zi aveau să-și
primească pământul. Copiii lor n-aveau să mai cunoască foamea. Aveau să
înveţe să scrie și să citească și aveau să devină avocaţi sau medici. Munca pentru
plata datoriei avea să dispară de pe faţa acestui pământ frumos și copt în soare.
Utopia după care tânjeau era la o palmă distanţă – mañana, mañana,
mañana13.
Bob a întrebat dacă e adevărat că mexicanii nu dau o ceapă degerată pe viaţa
lor și de-asta erau întotdeauna dispuși să meargă pe front și să înfrunte
gloanţele. Auzise că Pancho Villa juca adesea ruleta rusească împreună cu
locotenenţii lui, ca să le arate că are cojones. Și era adevărat ce se spunea despre
marea preocupare a mexicanilor pentru „machism“?
Tata n-a răspuns. În schimb, a luat chitara. Împreună cu Jose a cântat câteva
cântece din timpul revoluţiei. Îmi plăcea la nebunie să-i ascult. Îmi amintea de
cele mai frumoase momente din viaţa mea, când, după munca la câmp,
bărbaţii se adunau și începeau să cânte în jurul focului.
Borrachita, me voy
Y para olvidarte
Te quiero mucho
Tu tambien me quieres.
Borrachita, me voy
Hasta la Capital
Pa’ servir al patron
Que me manda llamar
Anteayer.
Micuţa mea beţivă, eu plec
Ca să te uit.
Te iubesc atât de mult
Și tu mă iubești pe mine.
Micuţa mea beţivă, eu plec
La Capitală,
Ca să-l servesc pe șeful,
Care-a trimis după mine
De-alaltăieri.
Tata a pus brusc jos chitara și l-a întrebat pe Bob:
– Ţie ţi-e frică de moarte?
Bob s-a gândit o secundă și a zis:
– La naiba! Să știi că-mi e.
– Ţi-ar fi frică să afli când o să mori?
– Da, nu vreau să mă gândesc la asta.
– Eu mă gândesc la asta tot timpul, a râs tata. Și nu mi-e frică. Copiii mei n-
au cu adevărat nevoie de mine. Poate că s-ar fi luptat mai tare, dacă n-aș fi fost
eu prin preajmă.
– Hai mai bine să mai ascultăm niște cântece, a zis Bob.
 Tata s-a întors spre mine și m-a rugat să mă duc în casă și să-i aduc foarfeca
mare din coșul de cusut al bunicii. Când m-am întors, el făcuse loc în mijlocul
mesei și a pus acolo foarfeca.
– Bob, o să răsucesc foarfeca. La cine se oprește vârful ascuţit, acela o să fie
primul.
Jose a râs.
– Bun. Ia să vedem cine o să plece primul în iad.
– Frank, e un joc stupid, a comentat Bob, doar nu crezi tâmpenia asta.
– Ba da, am să mă încred în cuvântul foarfecii. E la fel de bun ca al oricui
altcuiva.
Bob a acceptat, împotriva voinţei lui. L-am întrebat pe tata dacă pot juca și
eu.
– Nu, Elefantule, vreau ca tu să trăiești mult. Eu mi-am făcut pactul cu
diavolul – poate să mă ia pe mine, dacă te lasă pe tine în pace.
A răsucit foarfeca. S-a învârtit și s-a oprit în dreptul lui.
Jose a râs.
– Asta primești când îl ispitești pe diavol!
Bob părea eliberat.
Tata a zâmbit cu acel zâmbet secret al lui.
– Hai să încercăm din nou, a râs Jose, să vedem cine e al doilea.
Tata a răsucit din nou foarfeca. Din nou, s-a oprit la el. De data asta nimeni
n-a râs. Tata a luat chitara și a început să cânte.
Yo ya me voy
Al puerto donde se halla
La Barca de Oro
Solo vengo a despedirme
Adios, mujer,
Adios,
Para siempre – adios.
Plec acum
Spre portul unde voi afla
 Barca de Aur.
Am venit doar să-ţi spun adio,
Adio, femeie,
Adio,
Pentru totdeauna – adio!
Nu era nimic dureros sau sentimental în vocea lui. Doar o declaraţie calmă.
Bunica și mama, care intraseră în timp ce se se răsucea foarfeca a doua oară,
erau furioase. Bunica l-a apostrofat pe fiul ei.
– Nu-mi plac jocurile astea stupide.
A înșfăcat foarfeca și a fugit în casă. Bărbaţii au rămas mai departe sub copac,
la povești, în timp ce tata zdrăngănea la chitară. Câţiva băieţi au venit și m-au
invitat la Unique Theatre să vedem Viesparul verde, dar era ceva la tata care m-a
făcut să nu pot să plec de lângă el și să-l las singur în după-amiaza aceea.
Soarele începea să coboare la orizont și seara se făcea rece, când Bob și Jose s-
au hotărât să încheie ziua. S-au urcat în vechiul Ford Coupe, pe care tata i-l
vânduse lui Jose cu câteva săptămâni în urmă, cu 55 de dolari. Jose îl tot
necăjea pe tata că-l jefuise. Tata le-a împins mașina în timp ce Jose tot încerca
să pornească motorul. În cele din urmă mașina a ţâșnit și ei au plecat.
Eu și tata am intrat în casă, unde bunica și mama preparau deja cina la o
plită cu kerosen. În mijlocul mesei, mama aprinsese lampa cu kerosen. Curând,
l-am auzit pe Jose strigând din stradă.
– Frank, hei, Frank!
Am ieșit cu tata pe verandă și l-am văzut pe Jose lângă mașina blocată. Era o
bucată mai abruptă când ieșeai de pe strada noastră spre Brooklyn Avenue.
Mașina refuzase să urce dealul. Jose tocmai învăţase să conducă de câteva
săptămâni și nu știa cum să forţeze mașina.
Tata s-a întors spre mine.
– Fiule, tu fugi în casă! Mă duc să le dau o mână de ajutor.
Oare mi-am imaginat acel zâmbet? Pentru că mă liniștește să cred că-mi lăsa
mie secretul? Sau pentru că știa ce va urma și încerca să-mi spună că e în
regulă?
 Următorul lucru pe care l-am auzit a fost bubuitura puternică. Apoi Jose
strigându-le pe mama și pe bunica și am știut.
Am fugit în dormitorul tatei și am sărit în patul lui. M-am ghemuit în colţ,
uitându-mă la haina lui care atârna de perete. Sub încreţiturile mânecii
simţeam mușchii de la braţele lui puternice. Am știut că acele braţe nu mă vor
mai îmbrăţișa niciodată.
Peste câteva secunde am auzit ţipătul în agonie al mamei:
– Francisco! Francisco!
Sora mea a dat buzna în cameră și s-a holbat la mine. Am simţit-o ca pe o
intrusă. Voiam să fiu singur cu tata. Îi simţeam prezenţa în cameră. Simţeam că
vrea să-și ia la revedere de la mine singur.
Curând, casa s-a umplut de oameni veniţi să le consoleze pe mama și pe
bunica. Am auzit oameni întrebând cum „am primit“ eu vestea. Eu n-am ieșit
din cameră.
A două zi am luat o lopată și am acoperit sângele tatei, care păta încă
trotuarul unde îl izbise altă mașină în timp ce el împingea mașina lui Jose în
sus, pe deal.
Peste câteva zile, la înmormântare, am refuzat să mă uit la omul din sicriu.
Știam că nu e tata. Tata era undeva, pe o Barcă de Aur.
„Mâine, mâine, mâine“ – în lb. sp. în orig. (n. tr.).
 7

– Știi ce m-a acuzat ticălosul de puști? Că, de fapt, m-am bucurat în secret
când a murit tata.
Doctorul a dat din cap și a mâzgălit ceva.
– Tot vorbești despre acest puști, Tony, iar eu nu pot să-l vizualizez. Poţi să
mi-l descrii?
– Are unsprezece ani. E destul de mare pentru vârsta lui, peste 1,50 m. E un
copil negricios, singuratic și cu un zâmbet pervers.
– Zâmbetul tatălui tău, despre care tot vorbești?
– Presupun că da. Numai că nu zâmbește niciodată cu adevărat. E doar un
zâmbet vag.
– Nu-ţi place puștiul ăsta?
– Urăsc atitudinea asta, „eu sunt mai sfânt decât tine“. Adică toată chestiunea
cu biserica, întâi dorinţa de a fi un preot catolic și pe urmă la cea penticostală.
E o formă de evadare. Se temea de viaţă și voia să se retragă într-un fel de
sfinţenie, în așa fel încât nimic să nu-l mai poată provoca. Era îngrozit să nu
piardă ceva, așa că prefera să evite lupta. Niciodată nu s-a pus într-o poziţie
vulnerabilă. A simţit că dacă se apropie de Dumnezeu, poate se va putea
ascunde sub roba Lui.
– Cu alte cuvinte, dacă te-ai putea întoarce, l-ai schimba?
– Îi datorez mult băiatului. Dar, la naiba, i-am plătit tot înzecit. Da, aș
schimba o mulţime de lucruri la el.
– Ce anume?
– Lupta, toate rahaturile pe care le-a încasat de la ceilalţi copii și faptul că
întorcea și celălalt obraz… Cred că a luat prea la propriu sfatul lui Iisus.
– Dar băiatul așa credea la acel moment, nu?
 – Credea din motive greșite.
– Crezi că era laș?
N-am putut să nu mă simt jignit când doctorul a trântit-o așa. Cât de mult
uram toate cuvintele astea când eram puști: „puicuţă“, „dulceaţă“, „păsărică“,
„laș“, „băieţelul lui mama“, „ţigan mexican“, „tocilarul“! Am ajuns să-l apăr pe
puști.
– L-a depășit de Walter Mears, care era mai înalt decât el cu peste treizeci de
centimetri, acolo, în curtea școlii. L-a bătut pe Valentin, în noaptea aia, sub
alun. Și pe urmă a fost cât pe ce să-l ia și pe jucătorul acela de fotbal, din liceu,
și s-a oprit doar pentru că ceilalţi copii urlau să-l bată pe ticălos până-l lasă lat.
– Pe vremea aceea ai fi vrut să semeni cu cineva anume?
– Mi-aș fi dorit să-mi folosesc mâinile la fel de bine precum Carlos Ramirez.
Era un puști scund și îndesat, de vreun metru douăzeci, care-i bătea pe toţi.
– El a fost eroul copilăriei tale?
– Nu. Mario Nardini a fost eroul copilăriei mele, Mario, care era teribil de
moale. Era un puști italian, binefăcut – întotdeauna îngrijit și frumos
pieptănat, care picta ca Michelangelo. Presupun că mi-ar fi plăcut o combinaţie
între cei doi, de fapt.
– Cu alte cuvinte, băiatul nu era chiar un dezastru total. A câștigat câteva
lupte și și-a arătat de câteva ori curajul, dar e ceva ce te deranjează la el.
– Ţi-am vorbit mereu despre partea cu religia.
– Dar, dincolo de asta…
– Dincolo de asta, aș vrea să mă lase în pace. Tot vrea chestii de la mine.
– Cum ar fi?
– Cum ar fi să mă întorc pe calea religiei, să devin un fel de sfânt. Vrea să – o,
Dumnezeule –, ticălosul vrea să fiu Napoleon, Michelangelo, Shakespeare,
Picasso, Martin Luther sau Jack Dempsey, toţi într-unul. Vrea să citesc toate
cărţile care există și să cânt toate cântecele din lume. Vrea toată lumea asta
afurisită într-un pachet frumos legat. Nimic din ce-am făcut vreodată nu l-a
satisfăcut. Vrea dragostea perfectă – de la mine, de la prietenii mei, de la
dușmanii și de la femeile mele. Nu mă lasă să fac concesii. Vrea cerul. Vrea
doar să mă lase să fiu așa cum sunt!
 Doctorul se rotea încoace și-ncolo cu scaunul. Simţeam cum se mișcă roţile.
– Știi, Tony, s-ar putea să fim nevoiţi să-l omorâm pe puști.
M-am uitat la el. Era serios ca naiba.
– Cum adică să-l omorâm pe puști?
– S-ar putea să fie nevoie să-l omori. Dacă e mai degrabă o fantomă care îţi
pune piedici și nu te lasă să te dezvolţi, s-ar putea să ai o răspundere mult mai
mare decât stafia unul puști de unsprezece ani. Dar merită el într-adevăr să
moară? Doar un cuvânt de avertizare. Ascultă-l înainte de judecata finală!
– Asta mă sperie, doctore, i-am zis.
– Bine, atunci să nu ne grăbim. Povestește-mi despre băiat, după moartea
tatălui tău.
N-am fost la înmormântarea tatei, dar le-am auzit pe bunica și mama că nu
sunt bani pentru o piatră de mormânt. Mormântul lui nu era marcat în niciun
fel, în afară de o farfurie ieftină, de bronz. M-am dus și l-am întrebat pe
profesorul de la atelier dacă aș putea să fac o piatră de mormânt pentru tata.
M-am lăsat să fac o cruce cu o placă de lemn, în formă de inimă. Apoi m-a
ajutat să scriu pe ea:
FRANK QUINN
Născut în 1897
Decedat în 1926
Cu dragoste,
Fiul lui, Tony
– M-am dus la cimitir într-o sâmbătă și am înfipt-o în iarbă, în locul farfuriei
de bronz.
– Te-ai mai dus vreodată la mormântul lui?
– Nu, nu-mi place să mă gândesc că e îngropat acolo.
– N-ai acceptat niciodată faptul c-a murit, nu-i așa?
– Nu. Și urăsc să vorbesc despre asta.
– De-atunci a mai murit cineva apropiat ţie?
– Iisuse! Te rog, doctore – te rog, nu mă pune să-mi amintesc! El nu e mort.
N-o să moară niciodată – asta a fost mai rău decât moartea tatei. Nu mi-l lua!
L-am iubit mai mult decât pe tata, mai mult decât pe mine însumi, mai mult
decât pe Christos sau pe oricine altcineva. Nu-mi cere nici măcar să accept că
nu e aici. Te rog, doctore, lasă-l în pace!
Doctorul mi-a respectat tăcerea și a încercat o altă cale.
– Cum a fost viaţa după moartea tatălui tău? Cum v-aţi descurcat tu și
familia?
– Mama a început să lucreze în tura de noapte la fabrica de cauciucuri. Se
ducea la muncă la trei după-amiaza și se întorcea acasă pe la trei dimineaţa.
Puneam ceasul să sune pe la ora două jumătate noaptea și mă duceam s-o
aștept.
– Nu ţi-era teamă?
– Uneori. Oricum, pentru orice eventualitate, aveam un cuţit de buzunar.
– Și n-ai fost nevoit niciodată să-l folosești?
– O singură dată. A ajuns mai târziu și am văzut-o pe mama sprijinindu-se
de zidul unei clădiri de birouri, la colţ. Bărbatul avea o mână pe umărul ei. Am
scos cuţitul și m-am repezit spre el. Mama a ţipat când a văzut că era cât pe ce
să-l înjunghii. Mi-a explicat rapid că doar îi ţinea companie până veneam eu.
N-am crezut-o. Am urlat la bărbatul înspăimântat: „Ticălosule, dacă nu te dai
la o parte de lângă mama, îţi tai biluţele!“. Ea a început să plângă, iar el a luat-
o la fugă fără un cuvânt. Pe drum spre casă, mama a tot insistat să uit
incidentul.
– Târfă ce ești! Tata e mort de șase luni și tu ţi-o tragi cu alţi bărbaţi! am
strigat eu. Dacă te mai văd vorbind cu un singur bărbat, vă omor și pe tine, și
pe el.
– Ai iertat-o vreodată pe mama ta?
– Nu, niciodată. Ăsta e punctul unde lucrurile se amestecă. Puștiul din mine
nu mă lasă s-o iert. Niciodată nu m-a lăsat. La puţin timp după acest incident,
el și-a întors toată dragostea spre bunica. Bunica avusese un singur bărbat în
viaţă. Ea a fost singura femeie care a trăit după conceptul „Un singur bărbat și
un zid lat de un metru, pentru tot restul lumii“. Știi, doctore, prima dată când
am venit la tine la cabinet m-ai întrebat dacă eu cred în iubire. Am simţit
atunci că subiectul era prea complex ca să răspund din prima. Aproape c-am zis
da.
 Cunoscând felul în care funcţionează mintea mea, îţi imaginezi toate
imaginile și întrebările care au început să-mi umble prin creier, toate
argumentele pro și contra. După toate „cercetările“ noastre, sunt sigur că ai
devenit conștient de zonele unde eșuez eu în arena iubirii. Să dăruiești iubire și
să accepţi iubire necondiţionat – iată supremul scop pentru mine. Să fii
incapabil să iubești necondiţionat – acesta este, pentru mine, păcatul originar,
cel care le generează pe toate celelalte. Oricum, am răspuns da, pentru că, dacă
renunţ la speranţa de a găsi iubirea, viaţa o să mi se pară de netrăit. Tot ce aș
afirma, tot ce aș propovădui ar fi atunci o minciună.
Prima mea dragoste a fost, evident, mama, dar când tata s-a întors în El Paso,
eu am devenit numărul 2. Am devenit un număr. Mai târziu, m-am temut să
aflu ce număr eram în viaţa numeroaselor femei de care m-am îndrăgostit.
„Sylvia, ce număr sunt eu?“ „Susan, jură în faţa lui Dumnezeu că sunt numărul
unu!“ „Joannie, îţi mulţumesc că m-ai făcut numărul unu!“ „Lorie, ticăloaso,
de ce nu mi-ai spus? De ce dracu’ m-ai minţit? Ai idee cum mă simt?
Dumnezeule! Mă simt pierdut. Unde dracu’ să fug acum? Ce dracu’ fac eu
acum? Cum să-mi găsesc din nou liniștea?“
În acea noaptea în care s-a întors tata, m-am simţit confuz. El era un uriaș.
Un uriaș care mă putea distruge. Îmi luase locul. Din nou eram la pământ.
Chiar dacă aveam o surioară care să-mi ţină companie, nu puteam să-mi
reprim sentimentul că fuseserăm azvârliţi afară, în frig, amândoi.
Apoi a venit bunica. Ea pierduse un fiu, eu pierdusem o mamă. Amândoi
eram niște respinși, într-un anume fel. Și brusc ne-am regăsit. În cele din urmă,
aveam pe cineva numai al meu. Mergeam la filme, mergeam la plimbare –
făceam totul împreună. O, da, știam că la început mă respinsese, dar eram chit.
Îi aruncam asta în faţă. Aveam s-o fac să mă iubească atât de mult, încât să
devin numărul unu pentru ea – și apoi mai vedeam.
Nu trebuie să-ţi mai spun că un copil poate fi cel mai mare seducător, dacă
asta vrea. Am folosit toate trucurile – și am făcut-o să-mi mănânce din palmă.
Mi-aduc aminte o dată, când aveam șase sau șapte ani, am neglijat o treabă
pe care mi-o dăduse tata. Creșteam iepuri și am uitat să le dau de mâncare
două zile. În schimb, mă duceam sub pod să mă joc. Iepuroaica a murit.
 Când a aflat că îi neglijasem, tata m-a bătut cu cureaua și m-a încuiat în
pivniţă. Mi-era frică de întuneric. Am urlat de groază. Le-a interzis tuturor să-
mi dea orice atenţie. Îi auzeam cum luau cina deasupra. Pivniţa era plină de
stafii și bestii sălbatice care voiau să mă mănânce de viu. M-am agăţat de o
mică aerisire de unde vedeam stelele. Și am plâns de am murit.
Când toată lumea s-a dus la culcare, am auzit pași în grădină. Eram sigur că e
un monstru care vine să mă facă bucăţele. Dar era bunica și-mi aducea de
mâncare. Tata luase cheile de la pivniţă, așa că a stat acolo în grădină și mi-a
vorbit cu blândeţe, până când am adormit pe podea. A rămas acolo până în
zori, apoi a intrat în casă, ca să n-o găsească tata acolo. Dar obţinusem o
victorie majoră. Puteam s-o fac să-mi ţină partea în faţa tatei.
– Cu alte cuvinte, l-ai înlocuit pe tatăl tău, ceea ce n-ai reușit să faci niciodată
cu mama. Adică după ce tata s-a întors la voi.
– L-am citit pe Freud. Știu tot despre rahatul ăsta. Nu, n-am avut niciodată
un complex matern. N-am considerat-o pe mama niciodată atrăgătoare din
punct de vedere sexual.
– Dar pe bunica?
– Mi se părea că e una dintre cele mai frumoase femei din lume. Te plătesc
prea mult ca să te mint. Dar n-am simţit niciodată o tensiune sexuală pentru
ea. Pentru sora mea, da, dar pentru mama și bunica, nu, în niciun caz.
– Ești sigur.
– Dormeam cu bunica atunci când mi-era frică sau când nu puteam să
adorm. Simţeam protecţie și căldură. Simţeam iubire. Când am început să am
instinct sexual – și nu datorită ei –, n-am mai dormit cu ea, pentru că mă
temeam să n-am vreun vis erotic și ea să-și dea seama. Știam c-o să mă
ciufulească bine de tot. De fapt, odată mi-a găsit chiloţii pătaţi de la un orgasm
infantil pe care-l avusesem în tramvai și a făcut un mare tărăboi. I-am spus că e
nebună și că pata era probabil de la o cremă cu care-mi dădusem, fiindcă
aveam pielea iritată.
A fost prima dată, după zile întregi, când am râs cu doctorul. Apoi i-am
povestit despre perioada în care s-a apucat să sape strada.
 Bunica se uitase la bărbaţii care săpau strada de cinci zile. La început, fusese o
armată de ingineri, supraveghind cu nivelmetre și bolobocuri. Tot cartierul era
în vrie că în sfârșit o să avem canalizare, care o să ia locul celor două gropi din
fundul curţii.
Și au marcat ei strada cu cretă galbenă și roșie, au pus jaloanele și pe urmă au
dispărut. După două sau trei luni, singura amintire a faptului că trecuseră pe-
acolo era faptul că fiica văduvei lui Alonzo rămăsese gravidă cu inginerul-șef.
Apoi, într-o zi, au venit trei tractoare, au descărcat oameni și echipamente și
săpăturile au reînceput. Bunica îi tot urmărea să vadă cum avansează lucrările.
Săpau cam o jumătate de metru cub de om într-o săptămână. Bunica zicea că
ea sapă mai mult de-atât într-o oră în grădina de legume din jurul closetului.
În fiecare seară, în timp ce ne pregătea fasole și legume cu muștar, blestema
nedreptatea care ne făcea să murim de foame, în timp ce bărbaţii ăia de pe
stradă primeau salariul enorm de trei dolari pe zi, bani suficienţi ca să
hrănească familia noastră o lună.
Într-o dimineaţă n-a mai rezistat, a ieșit și l-a acostat pe șeful de șantier cel
gras:
– Vreau și eu de lucru.
– Să faceţi ce, doamnă?
– Să sap și eu ca băieţii ăștia.
– Glumiţi, doamnă? Asta e muncă de bărbat.
– Uite, domnule, pot să folosesc o lopată la fel de bine ca ei. Mă uit la ei de o
săptămână. Și un câine ar săpa mai repede.
– Dacă aveţi vreo plângere, duceţi-vă la Primărie.
– Eu vreau doar de lucru. Am doi copii flămânzi de hrănit.
– Duceţi-vă și căutaţi ceva de cusut sau de spălat!
Simţindu-se provocată, a înșfăcat o cazma din mâinile unui muncitor care se
uita înmărmurit și a început să sape strada. Șeful de șantier a încercat să-i ia
cazmaua, dar l-a ameninţat cu ea.
– Eu o să sap aici toată ziua. Dacă la sfârșit n-o să consideraţi că-mi merit
banii, atunci nu mă plătiţi!
 El a ridicat din umeri și s-a îndepărtat. Toţi bărbaţii care se adunaseră în
jurul ei ca la spectacol au râs zgomotos. Peste o oră, când încă era furioasă și
mânuia cazmaua, ei s-au strâns într-o parte să pună de-o grevă. Între timp,
diverși spectatori se adunaseră și ovaţionau. Bărbaţii în sfârșit s-au întors la
munca lor, la insistenţele șefului de șantier, care parcă spera că bătrâna doamnă
va dispărea și că nu a fost decât un vis urât – un coșmar. După un timp a
apărut supraveghetorul-șef și a fost uimit de priveliște. Șeful de șantier s-a dus
glonţ spre el și i-a explicat. Supraveghetorul s-a uitat la ceilalţi lucrători și a
spus: „Din câte observ, asta e prima dată de când trântorii ăștia au făcut ceva.
Poate că femeia are dreptate. Poate că ar trebui s-o lăsăm să lucreze.“
S-a dus spre bunica și i-a zis:
– Doamnă, opriţi-vă o clipă! Vreau să stăm de vorbă.
Ea a continuat să sape.
– Doamnă, ascultaţi-mă! Nu puteţi lucra ca un muncitor obișnuit.
– De ce nu?
– Nu știu, dar nu arată prea bine, a zis el și apoi a zâmbit. Îi faceţi pe toţi să
arate atât de rău. Aveţi dreptate, sunt niște trântori, dar asta ar stârni o
revoluţie, doamnă. Iar treaba mea e să se facă lucrarea pe stradă. Nu vreau să
fiu implicat în nicio revoluţie tâmpită cu femei care sapă ca niște muncitori
obișnuiţi.
Doamna s-a oprit o clipă și s-a gândit.
– Tot ce vă doriţi e să fie gata strada, nu? Vă promit că, avându-mă pe mine
în mijlocul lor, o să fie gata în jumătate din timp.
– Nu mă îndoiesc, doamnă, dar o să fie nevoie să dau multe explicaţii. Vă
implor să lăsaţi bărbaţii în pace. Uitaţi, vă spun cum facem. Înţeleg că aţi lucrat
deja trei ore. Vă plătesc pentru toată ziua. Noi o să mai rămânem aici un timp,
iar dumneavoastră le puteţi aduce apă bărbaţilor. O să vă plătesc pentru o zi
întreagă de muncă.
Restul lunii muncitorii au avut cel mai bun cărăuș de apă din viaţa lor.
Bunica și-a luat munca foarte în serios. De dimineaţă le făcea limonadă cu
gheaţă. Uneori mai varia și punea și căpșuni. Nicio grupă de muncitori la
cazma n-a avut parte vreodată de un nectar ca acela. Cred că au fost puţin cam
triști când au terminat lucrarea și a trebuit să se mute în altă parte. Dar în luna
aceea bunica a făcut o mică avere de șaizeci de dolari, care ne-a asigurat trei
mese complete pe zi pentru mult timp.
– Cât timp îţi ajung acum șaizeci de dolari, Tony? a zâmbit doctorul.
– O oră petrecută cu tine, hoţ ce ești! am glumit eu.
– Eu sunt doar o picătură într-un ocean. Am auzit că tu cheltuiești banii ca și
cum s-ar demoda…
– Da, presupun că da, dar, cum spunea cineva, odată ce ai cunoscut sărăcia,
nu te mai poţi simţi niciodată bogat. N-am niciun fel de respect pentru bani,
serios. Cel mai rău lucru la sărăcie e jena. Nu nevoia, pentru că un om rezistă
fără mâncare zile întregi. Dar lipsa de demnitate e cel mai rău sentiment și de
el nu poţi să scapi. Sărăcia miroase urât, pute. Mi-aduc aminte prima mea zi la
liceu. Trebuia să mergem la sala de gimnastică și profesorul mi-a zis să-mi scot
pantalonii și să-mi pun echipamentul. Eu n-aveam echipament de sport și, în
plus, eram jenat pentru că purtam niște pantaloni scurţi tăiaţi. Pantalonii mei
scurţi. Pantalonii mei scurţi aveau un petic de la un sac cu făină și mă jenam că
pot s-o vadă ceilalţi copii. Profesorul de sport i-a raportat dirigintelui că am
refuzat să-mi scot hainele și să-mi pun echipamentul. Și el mi-a tras o mamă de
bătaie fără ca măcar să întrebe de ce.
– Dar cu siguranţă, Tony, tu erai unul dintre mulţii copii de la acea școală
care știau ce înseamnă sărăcia. Mi-ai explicat deja că partea de est a Los
Angelesului era un ghetou. Sigur nu erai tu singurul.
– Dumnezeule, doctore, asta a sunat ca Pollyana! Doar pentru că toată lumea
e în rahat nu înseamnă că trebuie s-o accepţi și tu. Am urât sărăcia. Cum
dracu’ să te simţi bărbat, când tot timpul trebuie să-ţi ceri scuze… Când te
simţi ca naiba și nedorit pentru că ești sărac, chiar începi să crezi că și
Dumnezeu te urăște, dacă ești sărac.
– Dar, dacă n-ai fi cunoscut această sărăcie, poate că ambiţia nu te-ar fi dus
până aici.
– Nu-mi amintesc să fi avut niște ambiţii anume, în afară de a scăpa din
mocirla aia. Cea mai mare teamă a mea a fost anonimatul. Odată, într-o zi
toridă, mergeam pe First Street și-mi căutam o slujbă. Și azi îmi amintesc
asfaltul fierbinte, mirosul de osânză și, brusc, sentimentul că sunt un nimeni.
Dacă muream, nimeni n-ar fi știut că am trăit. M-au cuprins tot felul de
gânduri ciudate. Aveam să fac orice, numai să nu mor necunoscut. Nu puteam
să mor fără ca lumea să audă de mine sau fără să știe că am trăit. Cred că aș fi
fost în stare să omor, dar n-aș fi putut să înfrunt…
Brusc, n-am mai putut continua. „Puștiul“ stătea în ușă. Doctorul a văzut
frica de pe chipul meu.
– Ce s-a întâmplat, Tony?
– Stă în ușă.
– Cine stă în ușă?
– Puștiul.
– Perfect, a zis doctorul, eram nerăbdător să-l cunosc.
O clipă m-am gândit că mă ia peste picior. Chiar mă credea nebun sau îl
vedea și el pe puștiul care stătea acolo, cu zâmbetul lui batjocoritor pe faţă.
– Ce vrei, tinere? a întrebat doctorul.
– N-o să vorbească cu tine, doctore.
– Atunci, vorbește tu! Vreau să aud tot.
Am ezitat. Apoi, m-am gândit, la naiba, de ce nu?
– Bine, doctore. Uite cum vorbește puștiul cu bătrânul. O să dau și câteva
indicaţii de regie.
BĂRBATUL: OK, puștiule. Ia zi, ce dracu’ vrei?
BĂIATUL: Vreau să fie altfel.
BĂRBATUL: Cum ar fi?
BĂIATUL: Vreau adevărul.
M-am ridicat de pe canapea și am urlat:
BĂRBATUL: Ce căcat de adevăr vrei? E greu și să stai pe propriile picioare.
BĂIATUL (batjocoritor): Te descurci de minune, nu-i așa? De-asta ai nevoie
de tot felul de cârje și proptele.
BĂRBATUL (implorând): Chiar nu pot niciodată să fac nimic bine?
BĂIATUL: Rar, dar trebuie să recunosc că de câteva ori am fost mândru de
tine.
BĂRBATUL: Când?
 BĂIATUL: Nu atunci când crezi tu. Nu pentru premii, aplauze, limuzine,
vile uriașe și picturi celebre – și alte căcaturi de-astea.
BĂRBATUL: Atunci, când?
– Doctore, ești sigur că vrei să continui? Nu e o nebunie?
– O minte sănătoasă, mi-a răspuns doctorul, este capabilă să conecteze
fantasme cu lumea concretă. O minte sănătoasă înseamnă să le aduci pe
amândouă în prim-plan.
Am continuat.
BĂIATUL: Îi plătești tipului ăstuia cincizeci de dolari pe oră pentru genul
ăsta de sfat? Și ce-ţi spune? Să accepţi lucrurile așa cum sunt? Să nu te lupţi cu
morile de vânt? Că negrii, mexicanii și jidanii ar trebui să stea la locul lor. Că
sărăcia și războiul sunt rele necesare. Rahat, e prea simplu. Schimbă lumea,
bătrâne! Nu-mi cere mie să mă schimb!
BĂRBATUL: Dar cine ești tu să schimbi lumea? Nici măcar n-ai fost în stare
să citești până la nouă ani. Mi-amintesc cum învăţai pe dinafară semnele din
tramvai: „Scuipatul pe jos în interiorul vehiculului este interzis prin lege“. Ce
citat măreţ cu care să trăiești!
BĂIATUL (surprins): Mai ţii minte?
BĂRBATUL: Cuvânt cu cuvânt. Îţi imaginezi cum ar fi fost dacă ne opream
acolo? Îţi imaginezi cum era dacă nu mergeam mai departe și nu-i citeam pe
Rolland, Thoreau, Wolfe, Schopenhauer, Nietzsche, Platon…
BĂIATUL (întrerupându-l): Scutește-mă de lista asta lungă! Îi știu pe toţi.
Dar care e contribuţia ta originală la toate astea?
BĂRBATUL: Mă străduiesc. Caut.
BĂIATUL: Rahat! I-ai folosit pe-ăștia toţi ca să strângi bunuri peste bunuri.
BĂRBATUL: Și-ai fi vrut să locuiesc în continuare în coliba aia pe care-o
numeam casă? Să stai ghemuit acolo în cocioaba aia pe care o urai?
BĂIATUL (pornind spre ușă): N-am lustruit toţi pantofii ăia, n-am cules
toate fructele alea, n-am înghiţit tot praful ăla doar ca să porţi tu pantofi
italienești, făcuţi manual.
BĂRBATUL: Unde dracu’ te duci? Hai s-o încheiem aici și acum!
BĂIATUL: Ascultă-l pe el (arată spre doctor) – el are toate răspunsurile.
 BĂRBATUL: Măcar nu-mi înfige o furcă în fund din cinci în cinci minute.
BĂIATUL: Păi, e un tip care zice „da“ pe 50 de dolari pe oră! Voi doi aveţi o
întâlnire bazată pe admiraţie reciprocă și nu vreau să v-o tulbur.
– Ca s-o spunem în termeni cinematografici, realitatea și fantezia sunt
precum pozitivul și negativul, a vorbit doctorul.
– Cine e pozitiv și cine e negativ, doctore? l-am întrebat, uitându-mă spre
ușă.
Băiatul plecase.
Era târziu când am intrat pe strada noastră privată. Lumina era aprinsă la noi
în dormitor. Știam că Katie mă așteaptă. Am stat acolo în întuneric, ascultând
vuietul oceanului jos. Parfumul de magnolie se simţea în aerul moale al nopţii.
Am mers pe alee, spre ușa principală. Katie mi-a deschis chiar când voiam să
bag cheia în broască.
– Bună, iubitule! mi-a zis. Ai luat cina?
– Am comandat cu doctorul niște sendvișuri cu pastramă.
– Îţi pregătesc ceva să mănânci.
Am intrat în bucătărie. Era imaculată. Fotografiile înrămate, pe care le
moștenisem de la proprietatea Barrymore, erau agăţate pe pereţi. Ceasul de pe
sobă arăta ora 1:30 noaptea. Simţeam privirea lui Katie asupra mea.
– Ai stat cu doctorul până acum?
– Sigur. Unde dracu’ crezi c-am fost?
– Știu că ai avut programare la ora șase.
Nu m-am obosit să-i explic.
– Și unde aţi stat? La el în cabinet?
Eram prea obosit ca să trec prin analiză de două ori într-o zi.
– La naiba, Katie! Am avut o seară grea și un lung teritoriu de parcurs.
Mi-a așezat o friptură în faţă.
– Și te ajută întâlnirile cu el?
– Încă nu.
– Ești extrem de nervos în ultima vreme. Oare e bine pentru tine să treci prin
toate astea în timp ce lucrezi la un film?
 – Probabil că nu. Dar cred că viaţa mea e mai importantă decât orice film.
Oricum, încerc probabil să fac ceva mai mult decât merită un film prost.
– De ce ai acceptat rolul dacă nu-ţi place?
– Pentru că trebuie să mâncăm, iar agenţii spun că o să mă facă un star de
filme romantice.
– Și asta vrei?
– Nu, dar îmi place să știu că aș putea fi, dacă aș vrea. Nu vreau să simt că eu
nu sunt la fel de acceptabil ca alţi tipi care au făcut-o.
– De ce-i invidiezi? Ce au ei din ce ţi-ai putea dori tu vreodată?
Am așezat furculiţa și cuţitul pe masă cu o mișcare amplă.
– Știi al dracului de bine ce vreau. Ei au și eu nu.
– Te rog să nu înjuri!
– Iartă-mă! M-am agitat destul cu doctorul și cred că mi-e greu să mă opresc.
– Și nu e posibil, iubitule, ca și unii dintre ei să te invidieze pe tine? Mulţi
depind doar de cum arată ca să aibă succes. Tu nu.
– Adică înfăţișarea mea banală ar putea să devină într-o zi un avantaj.
– Ești prea dur cu tine.
– Vreau doar să știu cum e să te simţi o dată numărul unu.
– Pentru mine ești numărul unu.
– Nu mă lua cu rahatul ăsta! Mai ţii minte jocul cu anagrame?
– Iubitule, chiar nu poţi să uiţi? Pentru Dumnezeu, a fost doar un joc.
– Pentru mine, nimic nu e doar un joc, iubito! Eu joc totul pe viaţă și pe
moarte. Poate că nu sunt decât un rahat, dar, și dacă sunt bălegar, aș vrea ca
femeia mea să creadă că e aur. M-am îndrăgostit de tine în ziua în care mi-ai
spus: „Tony, am sentimentul că, dacă ai fi fost un băiat care vinde ziare, ai fi
încercat să fii cel mai bun băiat care vinde ziare din lume. Dacă ai fi trăit pe o
insulă, ai fi clădit un castel din nisip.“ Și vreau să-ţi ridic un castel. Încerc din
toate puterile să fiu rege și nu reușesc.
– Dar eu nu vreau să fiu măritată cu un rege.
– Dar acum eu sunt cel care vrea să fie rege. Doar dacă aș fi rege aș putea să
înving toate stafiile astea. Doar dacă aș fi rege le-aș putea porunci să dispară.
Cine dracu’ s-asculte de un amărât de muncitor mexican? Iubito, niciodată, dar
absolut niciodată să nu mai susţii pe altcineva în afară de mine! Să nu mai râzi
în viaţa ta dacă cineva mă bate la anagrame, la tenis sau chiar la azvârlit cu
monede! Chiar dacă ajung ultimul, tu ridică-te și ovaţionează-mă ca și cum aș
fi câștigătorul. Pentru că, proasto ce ești, eu încerc să câștig coroana pentru
tine. Eu nu vreau s-o port.
– Tony, eu am crescut altfel decât tine. Am jucat cărţi acasă și fiecare încerca
să-l bată pe celălalt. Erau doar jocuri…
– Eu n-am crescut cu jocuri, iubito! Am crescut cu niște copii care aruncau în
mine cu rahat, nu cu mingi de tenis. Și n-au existat nici aplauze, nici râsete,
doar o rușine teribilă când nu reușeai. Am obosit să pierd. Vreau să câștig și eu
o rundă sau două. Și nu vreau să stau în colţul meu și să-l susţin pe celălalt din
teren să mă facă knockout – nici măcar la un rahat de joc de anagrame.
Târziu în noapte, la mult timp după ce stinseserăm luminile, am știut că ea e
încă trează.
– Tony!
– Da.
– Îmi pare rău.
– Știu, iubito. Știu. Și de-asta încerc să mă lupt cu toate astea, să nu mă mai
macin de unul singur, ca să pot fi un bărbat simpatic și un tată bun. Îţi jur că
fac tot ce pot.
– Noapte bună, dragule! O să mă rog pentru tine.
– Noapte bună!
– Iubitule?
– Da?
– Crezi că ar trebui să merg și eu la un psihiatru?
– Nu, iubito. Un nebun în familie e de-ajuns.
Ea a râs încet.
– Noapte bună!
Pastila de dormit începuse să-și facă efectul. Am simţit cum pune stăpânire
pe mine dulceaţa somnului. Și apoi, o scenă familiară.
Eram copil și m-au trezit din somn ţipetele părinţilor mei, care strigau unul
la altul. Într-o secundă păreau supăraţi, pentru ca în următoarea să râdă ca
nebunii.
M-am ridicat și m-am dus la ei în pat. Mama s-a ridicat. Deși avea ochii larg
deschiși, mi-am dat seama că nu mă vedea. Totuși, urla la mine să mă culc la
loc. M-am dus la tata, care s-a ridicat puţin, deși stătea tot pe pernă, și m-a
pocnit peste faţă. Lovitura m-a durut cumplit, dar am refuzat să plâng. Mi-am
înghiţit lacrimile. Curând, s-au liniștit.
În vârful picioarelor, m-am strecurat pe vârfuri afară, în întunericul înţepător.
Deși nu era niciun nor, pe cer nu strălucea nicio stea. Dumnezeu parcă trăsese
o prelată neagră peste cer. Mi s-a făcut frică și am luat-o la fugă spre casă. Dar
când m-am întors am văzut că aceasta dispăruse. Eram singur în imensitatea
aia neagră.
Oare eram în iad? Murisem și spiritul meu era condamnat la întuneric
veșnic? Orbisem?
Am luat-o la fugă. Simţeam asfaltul sub picioare. Am fugit și mai tare. Chiar
și în întuneric, știam că urc o pantă abruptă. Apoi înclinaţia s-a nivelat și am
știut că am ajuns atât de sus încât aș putea atinge prelata.
Mi-am întins mâna. Prelata era din hârtie. Cum am atins-o, cum s-a rupt.
Vântul a început să sfâșie hârtia violent.
Cerul întreg era rupt în două. Am văzut trei stele, dar cerul, așa cum îl știam
eu, nu era acolo – doar trei obiecte luminoase, uriașe, pe care le crezusem stele.
Unde ar fi trebuit să fie cerul era un spaţiu lipsit de culoare, un fel de strat de
mușchi și mort.
Vântul a început să sufle mai tare. Nu mai puteam să mă ţin pe picioare. Am
fost trântit la pământ și m-am rostogolit ca un ghem de iarbă uscată. Dintr-
odată, vântul s-a oprit la fel de brusc precum începuse. M-am ridicat încetișor.
Bucăţi de mușchi cenușii, uriașe atârnau din cer, în linii nesfârșite. În mijloc,
un covor uriaș a fost desfășurat de șapte îngeri teribil de albi. Covorul era roșu-
aprins. Am atins pământul, iar îngerii au continuat să-l desfacă spre mine.
Apoi am văzut, cât de departe poţi cuprinde cu privirea, mulţimi de oameni.
Se uitau la vârful covorului ca la un munte uriaș. Atârna pur și simplu acolo, în
spaţiu.
 Nu se auzea niciun sunet dinspre mulţimi. Nimeni nu plângea, nimeni n-a
îngenuncheat să se roage. Totuși, știau cu toţii că venise sfârșitul lumii. Au
așteptat în tăcere.
Apoi am auzit sunetul ascuţit al unei trompete. Știam că vine Dumnezeu.
Am văzut oamenii pornind spre vârful cel mai înalt al autostrăzii de catifea.
Întâi trompetiștii, urmaţi de sute de care. În spatele lor, o lumină – o Lumină
Orbitoare!!! Mi-am întors capul. N-am putut să mă mai uit.
Apoi mi-am dat seama că ţin ceva în mână. Era hârtia de la prelată, făcută
sul. Ţineam cerul în mână! Iar Dumnezeu venea pe pământ ca să și-l ceară
înapoi!
 8

Doctorul și-a ridicat privirea, după ce a introdus notiţele în dosarul nostru,

care tot creștea.
– Asta e din Apocalipsă, nu?
– Sunt asemănări.
– Ai des astfel de vise intense?
– În fiecare noapte.
– Ai vreun vis recurent?
– Câteva. Unul este despre o casă pe care o construiesc întruna pe un vârf de
deal. E deasupra unui minunat golf de smarald. Altul este despre o casă uriașă,
împărţită în două, ca un duplex. Eu locuiesc într-o parte, învechită și
întunecată. Și nu pot găsi ușa spre partea cealaltă, care e mult mai luminoasă.
Doctorul scria într-o veselie cu stiloul.
– Dar visul de azi-noapte? Ai mai visat ceva asemănător vreodată?
– Da. De fapt, se repetă mai des decât oricare dintre viziunile mele. Adică o
parte din el. Visez des despre sfârșitul lumii.
– Întotdeauna la fel?
– Mai mult sau mai puţin. Întotdeauna aud trompeta și oștirea de îngeri care
coboară pe covorul nesfârșit din Cer.
– Când ai început să visezi asta?
– Când aveam vreo unsprezece ani. După ce a murit tata, bunica s-a
îmbolnăvit foarte tare. Am început să mă duc mai des la biserica catolică. Mă
gândeam serios să mă fac preot. Am mers să studiez cu părintele Anselmo, care
era și el destul de tânăr. Vorbea mult cu mine despre soartă și despre voinţa lui
Dumnezeu și am acceptat ce-mi spunea. Mi-a zis că tata nu era mort, ci că s-a
dus în Rai. Am fost eliberat să aud că spune cineva asta, de vreme ce nu
acceptasem niciodată moartea tatei. Eram bucuros că era în Rai, pentru că
merita cu siguranţă o viaţă mai bună decât avuseserăm aici, în locul unde
trăiam.
Ori de câte ori n-aveam treabă la școală, mă duceam să mă văd cu părintele
Anselmo. Vorbeam despre ce înseamnă să fii preot. „Nu e o viaţă ușoară“, îmi
spunea. „Să nu-ţi faci iluzii în privinţa asta! E muncă grea.“ Nu mă temeam de
munca grea. Și îmi plăceau robele, tămâia, muzica – detașarea de lumea grea și
urâtă în care trăiam.
Într-o zi am găsit niște străini acasă. Bunica avea niște dureri de stomac
cumplite. De-abia putea să respire. Oamenii făceau parte dintr-un grup
protestant numit „Holy Rollers“, numele popular al Bisericii Gospel Aimee
Semple McPherson. Se rugau pentru bunica.
Pentru mine, era ca și cum l-aș fi văzut pe diavol. Oricine nu era catolic era
pentru mine anatema. M-am înfuriat și i-am împins afară, strigând:
– Ieșiti din casa mea! Sunteţi răi, sunteţi discipolii diavolului…
Unul dintre bărbaţi m-a prins și mi-a zis:
– Tony, nu facem nimic rău. Ne rugăm la același Dumnezeu, dar poate că în
alt fel. Știm că tu ești catolic, că îţi dorești să devii preot, dar bunica ta trece
prin dureri atroce. Și crede că noi o putem ajuta. Te rog, lasă-ne să stăm aici și
să ne rugăm pentru ea!
Bunica a ridicat capul de pe pernă și a spus:
– Tony, nu fac nimic rău, vor să mă ajute. Am dureri cumplite.
– Bunico, mă duc la biserică și cer să se citească o slujbă pentru tine. Preotul
o să vină să se roage pentru tine.
– Tony, am auzit că acești oameni pot face minuni. Vreau să rămână.
Am fugit din casă. M-am dus direct la părintele Anselmo și i-am povestit ce
s-a întâmplat.
– Tony, eu nu mă rog precum protestanţii, dar nu putem să fim atât de
înguști la minte, încât să credem că sunt diavoli. Sunt multe căi de a ajunge la
Dumnezeu. Dacă bunica ta crede că acești oameni sunt calea, foarte bine. Lasă-
i să vină!
 M-am înmuiat și m-am obișnuit să-i văd prin casă. Veneau în grupuri mici,
de câte trei sau patru. Se numeau unul pe altul „frate“ și „soră“. Am început să
văd că erau oameni buni. Nu aveau voie să bea sau să fumeze. Nu mergeau
niciodată la film și, în general, nu credeau în nimic din ce e lumesc. Era un fel
de sentiment comun care-i unea. Încet-încet, am început să-i accept pe acești
protestanţi. Bunica a început să se simtă din ce în ce mai bine.
Un tânăr din grup mi-a spus într-o zi că fac o orchestră la ei la biserică și ar
vrea să vin să cânt cu ei la saxofon.
– Uite, i-am zis, nu mă deranjează că veniţi la mine acasă, dar nu merg la voi
la biserică și nici gând să cânt la saxofon pentru voi.
– Tony, a intervenit bunica, nu mai am dureri. Acești oameni chiar m-au
ajutat. Aș vrea să merg la biserica lor și să vii și tu cu mine.
– Bunico, nu merg!
– Le datorăm ceva, a insistat ea. Cred că ar trebui să mergem amândoi să le
mulţumim. Am promis că, dacă mă fac bine, o să mă duc să mărturisesc
credinţa lor.
Am mers cu bunica la prima noastră întâlnire de iniţiere. Spre marea mea
uimire, mi s-a părut teribil de emoţionantă. Nu era lumea pe care o știam de la
Mesă. Acolo, toţi era tăcuţi și precauţi. Toţi mergeau în vârful picioarelor, ca și
cum și-ar fi cerut iertare că sunt oameni, ca și cum, dacă fac zgomot, nu-i iartă
Dumnezeu.
Aici, în schimb, toată lumea râdea și părea să fie la picnic. Oamenii se băteau
unul pe altul pe spate – „Salutare, frate“, „Salutare, soră“, „Slavă! Aleluia!“ – și
zâmbeau. Am recunoscut câţiva negri de la liceul Belvedere Junior. Îi văzusem
întotdeauna cu o răutate pe chip pe terenul de sport. Aici zâmbeau și râdeau.
Se simţeau acasă, se simţeau acceptaţi.
Apoi au început cântecele. N-am mai văzut niciodată cinci sute de oameni
fericiţi, toţi în același timp. Predicatorul vorbea despre lucruri obișnuite –
păcat, mântuire, îngeri, iad și diavol –, dar strecura o mulţime de „Slavă“ și
„Aleluia“ și, ori de câte ori vorbea, cinci sute de oameni îi urlau înapoi: „Slavă!
Aleluia!“.
 Într-o clipă îi băga pe toţi în sperieţi cu imagini despre pucioasă și flăcările
Iadului, pentru ca în următoarea să strige:
– Nu vă temeţi! Căci îl avem pe Regele Cerurilor, care ne iubește atât de
mult, încât o să ne lase să stăm de-a dreapta lui. Priviţi! El vine printre nori și
fiecare ochi Îl va vedea!
– Amin!
– Și pe cei care L-au chinuit.
– Amin!
– Capul și părul Lui sunt albe ca prima zăpadă, iar ochii Lui sunt o flacără!
– Slavă! Aleluia!
– Fraţi și surori, în mâna stângă ţine șapte stele! Iar în dreapta, o sabie cu
două tăișuri, iar chipul lui strălucește ca soarele.
– Amin! Slavă Lui! Slavă! Aleluia!
– Iar aceluia care-mi va urma cuvintele până la sfârșit, lui o să-i dau putere
peste toate popoarele. Și o să-i dau luceafărul de dimineaţă.
Familiile negrilor își ţineau mâinile deasupra capului, ca și cum ar fi vrut să
prindă stelele când începeau să cadă.
– Iar stelele din Cer or să cadă pe pământ, ca dintr-un smochin care-și
scutură ultimele fructe, când este bătut de un vânt puternic.
– Da, frate!
Orchestra a început să cânte. Trompetele au răsunat tare.
– Și robe albe au primit cu toţii și li s-a zis: „N-o să mai flămânziţi și nici
însetaţi n-o să mai fiţi, căci Mielul, care se află pe tronul ceresc, îi va hrăni pe ei
și-i va duce spre fântânile cu ape veșnic vii. Iar Domnul le va șterge toate
lacrimile din ochii lor!“
Muzica s-a înteţit. Cinci sute de oameni și-au ridicat braţele spre Cer. Fiecare
suflet aștepta să se deschidă cerul. Fără să se teamă să vadă minunea lui
Dumnezeu, erau pregătiţi pentru acel glas de tunet.
M-am uitat la bunica. Avea un zâmbet beatific, privind spre Cer.
Predicatorul a strigat peste sunetele tânguitoare ale credincioșilor:
– Și El mi-a spus mie că totul s-a făcut. Eu sunt Alfa și Omega, începutul și
sfârșitul. Și el m-a purtat departe în spirit, către munţi înalţi și minunaţi.
 – ȘI EU, DE ASEMENEA, AM VĂZUT SLAVA LUI DUMNEZEU!
Bunica a sărit în picioare.
– Fraţi și surori, am fost bolnavă, a început ea.
A vorbit despre tata, despre mine și despre miracolul de care avusese parte și
despre cum crezuse în el. Părea iluminată din interior. Congregaţia se înclina la
fiecare cuvânt al ei.
Când am mers acasă spre seară, am știut că se petrecuse ceva cu mine.
Fusesem martor la ceva uriaș. Eram la un punct de cotitură din viaţa mea, dar
tot nu puteam accepta să am protestanţi în casă. A doua zi, când m-am întors
acasă, erau acolo mai mulţi și mâncau și râdeau. Am avut un moment de
nebunie. Am început să le strig tot felul de obscenităţi. Am apucat un cuţit și l-
am aruncat spre unul dintre ei, dar am lovit-o în schimb pe mama în spate. A
căzut jos. Am crezut c-am omorât-o. Am alergat spre ea, am luat-o în braţe și
am început să plâng. Grupul din jurul meu a început să se roage. Un bărbat și-
a pus mâna pe capul meu și a zis: „Fraţi și surori, să ne rugăm pentru acest
băiat! Are spirit de lider. El crede, dar într-un mod greșit, iar noi ne vom ruga
ca Domnul să-i arate calea. Ne vom ruga, fraţi și surori, aici și acum. Toată
lumea în genunchi, vă rog, și spuneţi o rugăciune pentru acest băiat!“
Brusc, am devenit centrul atenţiei.
– Fraţi și surori, tocmai am avut cu toţii dovada unui suflet frumos, care
crede în sângele lui Christos. Ni-l dorim lider pe acest băiat – „Și un copil ne
va conduce“, spune Cartea Sfântă.
Duminica următoare am mers la biserica catolică. Eram băiat de altar la
momentul acela, îl ajutam pe preot în timpul Mesei. Brusc, am simţit că era
ultima dată când mai mergeam acolo. După slujbă, în vestiar, l-am ajutat pe
preot să-și scoată veșmintele.
– Părinte, trebuie să vorbesc cu tine.
– Cred că știu ce vrei să-mi spui.
– Știi?
– Ţi-am urmărit lupta cu problema asta, care ţine de mult. Știu că mama și
bunica ta merg la altă biserică. Nu pot să-ţi spun decât să-ţi urmezi inima.
Încearcă un timp, dacă asta simţi. Știu că ai să te întorci un catolic mai
puternic decât oricând.
M-am întors în biserica goală și m-am rugat ore întregi. Am simţit o bătaie
pe umăr. O femeie care făcea curăţenie mi-a spus să ies. Trebuia să măture
podeaua înainte de Mesa de seară. M-am înfuriat. I-am spus că e biserica mea
și că o să stau cât vreau. L-a chemat pe paracliser, care mi-a zis să plec.
A doua zi, le-am spus celor de Biserica Foursquare Gospel că mi-ar face
plăcere să cânt la saxofon în orchestra lor.
În acest timp în care am avut o mulţime de slujbe oribile și m-am dus la
școală din când în când, mă implicam din ce în ce mai tare în biserica
protestantă. Începusem să ies în stradă și să cânt la saxofon, împreună cu trei
sau patru alţi tineri. Stăteam la diverse colţuri și cântam imnuri. Mulţimile se
adunau invariabil în jurul nostru și noi predicam pe rând, mai ales în spaniolă.
Aveam paisprezece ani când am întâlnit personalitatea cel mai puternic
magnetică pe care aveam să o cunosc vreodată. Peste ani, când am văzut mari
actriţe la treabă, le comparam cu ea. Oricât de grozave mi s-au părut Anna
Magnani, Ingrid Bergman, Laurette Taylor, Katharine Hepburn, Greta Garbo
și Ethel Barrymore, erau nimic pe lângă acel prim șoc electric pe care Aimee
Semple McPherson mi l-a provocat.
Stăteam în fosa orchestrei din sala uriașă de la Angelus Temple. Fiecare loc
era ocupat și mulţimea se înghesuia și pe coridoare. Mulţi erau în cârje sau în
cărucioare. În cele din urmă lumea s-a potolit, luminile s-au micșorat și liniștea
s-a așternut peste toată lumea. Până și plânsetele copiilor s-au oprit.
Un spot lumina un pupitru pe care se afla o Biblie deschisă. Am așteptat un
timp care a părut o eternitate. Puteai să auzi și un fulg cum cade în acea sală
uriașă, în care încăpeau aproximativ 2500-3000 de oameni. Simţeam cum
oamenii își ţin respiraţia. Brusc, o siluetă cu păr roșu și o robă albă, care-i cădea
graţios pe corp, a pășit spre mijlocul scenei.
Și-a ridicat braţele în liniștea aia imensă. Și atunci când vocea ei melodioasă a
început încet „Slavă! Slavă! Slavă!“, am simţit toată sala cum răbufnește.
„Slavă!“ am strigat cu toţii. Ea a zâmbit și credincioșii s-a simţit binecuvântaţi.
A închis ochii, a răsfoit Biblia și la un moment dat a pus degetul. A citit
paragraful, mângâind fiecare cuvânt. A început să întreţeasă izbucniri bruște de
emoţie: „Aleluia! Aleluia, fraţi și surori!“ Cu toţii am răspuns: „Aleluia!“.
Orchestra a primit semnalul și am început să cântăm. În câteva minute toată
lumea se legăna în ritmul muzicii. Oamenii ţipau, leșinau. În cele din urmă,
când sala a ajuns la cel mai înalt nivel de frenezie, Aimee a ridicat mâinile și s-a
făcut liniștea. Cu o voce blândă, aproape o șoaptă, a spus: „Fraţi și surori, este
aici cineva care vrea să fie vindecat la noapte? Să vină aici și, dacă are credinţă,
se va vindeca. Orbii vor vedea; surzii vor auzi; ologii vor merge. Vă implor să
veniţi aici, dacă aveţi credinţă. Dacă aveţi credinţă, fraţi și surori, veniţi,
veniţi…“
S-au ridicat oameni din toată sala, strigând „Aleluia, aleluia, soră! Aleluia!“ S-
au format cozi lungi până la ea. Ea stătea în mijlocul scenei și binecuvânta pe
fiecare. Cum te cheamă, frate? Cum te cheamă? Ce suferinţă ai, frate? Un
bărbat i-a spus: „Nu pot să văd cu unul dintre ochi.“ „Crezi cu adevărat, frate?“
l-a întrebat ea. „Crezi că te pot face să vezi? Crezi în Domnul, frate? Vrei să
vezi?“ Ca vrăjit, el tremura de emoţie. „Vezi, frate! Nu vezi frate?“ Și brusc,
omul a strigat: „Da, soră, văd, văd!“ Și toată sala a luat-o razna.
Femeii care se târa spre scenă cu cârjele i-a spus: „N-ai nevoie de cârje, soră!
Poţi să mergi. Domnul vrea ca tu să mergi. Aveai nevoie de cârje fiindcă nu
mergeai pe calea Lui, soră. Dar, dacă vrei să urmezi calea Domnului, dacă vrei
să-i urmezi pașii, poţi să arunci cârjele. Aruncă-le! Și urmează-mă!“ Brusc,
femeia a aruncat cârjele și a alergat în braţele deschise ale lui Aimee. Am plecat
de-acolo exaltat, renăscut.
Asta se întâmpla în perioada de apogeu a marii crize, când foametea și sărăcia
invadaseră America. Mulţi mexicani erau îngroziţi să ceară ajutorul statului,
pentru că majoritatea stăteau în ţară ilegal. Când aveau nevoie, îi consola
gândul că pot apela la una dintre ramurile lui Aimee, la orice oră din noapte.
Acolo n-aveau să li se pună niciodată întrebări stânjenitoare ca cele pe care le
puneau autorităţile. Simplul fapt că le era foame sau aveau nevoie de niște
haine groase era de-ajuns. Nu-i întreba imeni nici măcar dacă aparţin bisericii
lui Aimee sau nu.
Doctorul a dat din cap.
 – La noi, în Middlewest, am auzit despre Domnișoara Mc Pherson, dar am
citit numai critici și bârfe, desigur.
– Îmi amintesc toate rahaturile alea. Îmi păsa atât de puţin de viaţa ei
privată… Pentru mine, era doar o femeie bună, care dădea oamenilor credinţă.
Glasul mi-era plin de furie. Doctorul a ridicat o mână:
– Ușor, ușor! N-am zis că aveau dreptate. Când ai întâlnit-o personal?
– A venit la câteva repetiţii ale orchestrei. Avea întotdeauna un zâmbet cald
pentru toată lumea, dar niciodată nu m-am putut uita în ochii ei. Știam că ar
putea să-mi citească în suflet. Într-o zi, exersam la saxofon, când am simţit
privirea cuiva în ceafă. Am știut că e ea. Am încercat să nu mă întorc, dar forţa
ei era prea mare. Într-o pauză m-am întors, iar ea stătea în spatele meu. Ochii
ni s-au întâlnit pentru prima dată. N-am simţit nicio teamă, nicio jenă, nicio
mirare – doar o acceptare completă. A zâmbit, ca și cum ar fi spus: „Te cunosc.
Te plac.“ Atât de simplu a fost.
Când a venit spre mine, am fost uimit că-mi știa numele.
– Tony, am auzit că ai cântat cu orchestra așa cum cântam eu când eram
adolescentă. Mama mă punea să cânt la colţul străzii, pe o cutie de mere. Se
strângeau oameni în jur, ca să le poată ţine ea predici. Tony, am sentimentul că
Dumnezeu te-a ales să devii un mare predicator. E o chemare minunată, iar
oamenii au nevoie de ajutor. Vreau să lucrez cu tine. Sâmbătă mergem în
districtul mexican. Vrem să construim acolo un templu. Vii cu mine?
I-am răspuns că aș fi onorat și încântat.
Sâmbătă după-amiaza am ajuns la templu. Era coadă lungă de mașini. M-a
chemat să mă urc într-a ei. Avea un fel anume de a te face să te simţi dorit,
iubit, acceptat. Era ca și cum așteptam de o veșnicie pentru acest fel de
acceptare.
Când am coborât în partea de est a Los Angelesului, o mulţime enormă
umplea străzile și înconjura cortul. Am ieșit din mașină. N-au fost aplauze,
doar o liniște plină de respect și o veneraţie evidentă. Ea m-a ţinut dulce lângă
ea cât timp am traversat mulţimea.
În acea seară, după ce congregaţia s-a liniștit, le-a mulţumit și le-a spus că era
foarte fericită să fie acolo, în mijlocul fraţilor și surorilor mexicane. Și-a cerut
scuze că nu poate să vină mai des, dar le-a amintit că nu vorbește spaniola. A
mai spus că simte că predicatorii care se ocupau de acea congregaţie făceau o
treabă minunată. Și apoi a zis: „Am rugat un băiat, care cred că va deveni unul
dintre marii noștri predicatori, să vă traducă ce spun, în folosul celor care nu
vorbesc engleza.“ M-a chemat să stau lângă ea și m-am trezit traducând pentru
zeiţa mea, Miss Aimee Semple McPherson. La început am fost îngrozitor de
înspăimântat, dar ea și-a pus mâna pe umărul meu și un fel de curent electric
m-a străbătut, alungând teama și jena. Am vorbit tare și clar. Am fost vocea ei
în acea seară, prelungirea acelei puteri uriașe.
M-am uitat la doctor să văd cum a primit toate astea. Avea privirea lui
impasibilă. Învăţasem deja că nu trăda o lipsă de interes, ci că era o formă de a
digera informaţia. Încerca să pună piesele de puzzle laolaltă. Am așteptat. Și-a
luat stiloul și l-a pus în gură. Renunţase de curând la fumat și era în sevraj…
– Ce te deranjează? l-am întrebat.
– Mă gândeam la puști. Mă întrebam de ce l-ai fixat la vârsta de 11 ani. Se
pare că perioada asta cu McPherson a avut un efect teribil asupra lui – adică
asupra ta.
– Nu, am insistat eu, puștiul are, clar, unsprezece ani.
Doctorul a luat dosarul meu și l-a pus deoparte, apoi a început să facă ordine
pe birou. Am știut că ședinţa luase sfârșit.
Ne-am pus amândoi hainele și am pornit pe holul gol. Doctorul părea
pierdut în gânduri. Vorbiserăm destul. Când am ajuns pe trotuar, în faţa
clădirii, m-a surprins punându-și braţele în jurul meu.
– Noapte bună, Tony! Să dormi bine! Ne descurcăm bine.
El s-a îndreptat spre mașina lui, iar eu am traversat parcarea. Era târziu și
mașina mea era ultima rămasă acolo.
Am fost chiar șocat să-l văd pe „puști“ pe locul din faţă, așteptându-mă. M-
am uitat în spate să văd dacă doctorul mai era prin preajmă. Nu mai era. N-
aveam ce să fac, trebuia să mă urc acolo, lângă el, în mașină.
Am ieșit din parcare și m-am îndreptat spre Sunset Boulevard. A fost cât pe
ce să mă ciocnesc cu o altă mașină.
– Hei, ia-o ușor! a râs puștiul. Vrei să ne omori pe amândoi?
 – Ce dracu’ vrei?
– Am venit să văd cum vă descurcaţi tu și amicul tău. Tot nu ţi-a îndreptat
capul?
– Ai grijă! i-am zis. Nu mai e mult până atunci.
– Alungi stafiile, da?
Mergeam spre vest acum, spre Pacific Palisades. Puștiul se uita afară la vilele
luxoase de-a lungul bulevardului.
– Iisuse, pe vremea aia nici nu ţi-ar fi trecut prin cap c-o să ajungem atât de
departe, i-am zis. De ce nu poţi să fii, pur și simplu, mulţumit? De ce nu mă
lași în pace?
Băiatul n-a răspuns. Am deschis radioul și vocea lui Peggy Lee a umplut
mașina.
– Ce ţi-a spus în seara asta? m-a întrebat.
– Am vorbit despre Aimee.
– Oh! a dat din cap neutru.
BĂRBATUL: Te-ai gândit vreodată de ce ţi-ai schimbat religia?
BĂIATUL (rapid): Pentru bunica.
BĂRBATUL: Nu, m-am gândit mult la asta. Erai deja alături de Aimee și îţi
plăceau uniformele pe care le purta orchestra. Îţi plăcea ideea de a sta acolo, în
faţa acelei mulţimi uriașe și de a sufla din corn.
BĂIATUL (începând să protesteze): Asta nu e…
BĂRBATUL: Sigur, sigur, știu că ai fost religios, puștiule. Nu spun că erai
complet fals. S-ar putea să te surprindă că am făcut destule cercetări asupra
sufletului eu însumi. M-am întrebat adesea unde anume ne-a lovit microbul
acţiunii. Acum știu.
BĂIATUL: Continuă!
BĂRBATUL: Aimee Semple McPherson ţi-a influenţat viaţa. Chiar te-a făcut
să te răsucești în ritmul ei. Nu așa cum răsucea pe toată lumea, dar tu ai știut
că o aveai în faţa ta pe cea mai mare actriţă din toate timpurile.
BĂIATUL (zâmbind): Mai ţii minte cum pășea pe rampa aia lungă și stătea
acolo, în mijlocul scenei, și ţinea toată mulţimea?
BĂRBATUL: Cum i-ai spus?
 BĂIATUL: Cui?
BĂRBATUL: Ai numit-o scenă. Asta era pentru tine. Nu amvon, ci scenă.
De-asta ţi-ai schimbat religia. Era o șansă pentru tine să ajungi pe scenă. Ca
preot în devenire, era destul de puţin probabil că vei ajunge să ţii Mesa înainte
să treacă câţiva ani buni. Dar cu Aimee n-aveai nevoie decât de tupeu și puteai
urca pe scenă cu ea.
BĂIATUL: Era un om bun.
BĂRBATUL: Nimeni nu spune nimic despre ea. Ea era în regulă. Noi
vorbim acum despre faptul că tu nu o vedeai pentru ce era. A fost cea mai mare
actriţă pe care ai cunoscut-o vreodată.
BĂIATUL: Și probabil cea mai mare pe care o vei cunoaște vreodată.
BĂRBATUL: Cred că ai dreptate. Dumnezeule, ce mi-ar plăcea să fiu acum
cu ea pe aceeași scenă!
BĂIATUL: Deci?
BĂRBATUL: Știu că ţi-ar fi plăcut mai degrabă să fiu predicator decât actor.
BĂIATUL (sarcastic): Ce modest ești uneori!
BĂRBATUL (nervos): Am mâncat atâta timp din pâinea umilinţei, că m-am
hotărât să mai încerc și alta. Poate e mai dulce.
Când am intrat pe alee, băiatul a sărit din mașină. L-am văzut cum o ia în
jos, pe stradă, și se topește în întuneric.
 9

Era 23 decembrie 1929. Eu și sora mea stăteam pe verandă și ne uitam la

ploaia care cădea în valuri și cântam: „Cântând în ploaie“.
Cerul se prăbușise peste America. Începuse Marea Criză. Pentru noi, era mai
degrabă o abstracţiune. Trăiserăm în sărăcie toată viaţa și învăţaserăm să râdem
de foame. În câteva zile era Crăciunul, iar eu și Stella știam că, pentru noi, din
nou, asta nu va însemna nimic.
Am văzut-o pe mama venind prin mocirla de pe stradă, cărând două sacoșe
de cumpărături uriașe. Am alergat prin ploaie să o ajutăm. Când am ajuns sub
verandă, ne-a spus că acolo sunt cadourile noastre. Eu și sora mea eram în al
nouălea cer. În sfârșit urma să avem un Crăciun!
De dimineaţă, ne-am adunat în jurul mamei și ne-am apucat să desfacem
pachetele. Au ieșit de-acolo costume și rochii, bluze și cravate. Erau folosite.
Cu siguranţă nu erau hainele perfecte, dar pentru mine și Stella erau cele mai
elegante haine pe care le văzuserăm vreodată.
A fost cel mai frumos Crăciun. Mama ne-a explicat că totul provenea de la
niște oameni pe care-i cunoscuse, niște persoane foarte de treabă. Numele lor
era Bowles.
Peste câteva zile, a apărut un bărbat în cel mai nou model de Ford coupe –
Model-T. Era un tip foarte aranjat și bine îmbrăcat. Mama a ieșit și s-a dus la el
la mașină și au stat de vorbă câteva minute. Apoi l-a adus în casă. Avea ceva
care nu-mi plăcea. Nu el, personal, ci felul în care îi vorbea mama. Ni l-a
prezentat ca fiind Frank Bowles. Mai târziu, ne-am urcat cu toţii în mașină și
am plecat la o plimbare. Mie nu mi-a făcut nicio plăcere, pentru că mama
stătea pe locul din faţă, lângă el, iar eu, sora mea și bunica stăteam în spate.
Nu-mi plăcea ceafa bărbatului. De-abia așteptam să se termine plimbarea.
 În cele din urmă, ne-a dus acasă. A rămas la cină și apoi a plecat în grabă.
Mama m-a chemat la ea în cameră și mi-a spus: „Trebuie să-ţi spun că domnul
Bowles m-a cerut de nevastă și eu am acceptat“. Am fost surprins când am
văzut că bunica a primit vestea cu calm. Părea să fie total de acord cu ce făcea
mama.
Cum eu aveam paisprezece ani la acel moment, simţeam că pot să am grijă de
familie. Nu vedeam niciun motiv pentru care să apară un nou bărbat la noi în
casă și, din punctul meu de vedere, mama n-avea, oricum, niciun drept să se
uite la un alt bărbat, după moartea tatei. Și asta i-am și spus.
– Tony, știu ce simţi tu. Am știut întotdeauna că așa vei simţi. Eu și domnul
Bowles am discutat despre asta și vrem să vă oferim ţie, Stellei și Donei Sabina
o căsuţă unde să locuiţi doar voi. Eu o să locuiesc cu Frank.
M-am uitat spre sora mea, cerându-i ajutorul, dar ea deja proba niște haine la
mâna a doua și părea foarte fericită cu noile comori.
Îmi dădeam seama acum că rochiile ei, costumele mele, cămășile și cravatele
de mătase veneau toate de la bărbatul care voia să-i ia locul tatălui meu. Am
apucat hainele și le-am aruncat pe jos prin cameră. N-aveam să accept nimic de
la el niciodată. N-aveam să-l accept pe el niciodată. Punct. Am ieșit din casă în
lacrimi.
– S-a căsătorit cu el, nu? m-a întrebat doctorul.
– Da, dar eu nu m-am dus la ceremonie. N-am putut înţelege niciodată cum
a putut bunica să tolereze faptul că mama se culca cu un alt bărbat, de ce nu
lupta pentru interesul fiului ei.
– Și-a ţinut domnul Bowles promisiunea în legătură cu casa separată pentru
voi?
– Da. Într-o zi a venit un camion, am încărcat toate lucrurile și am traversat
Main Street în drum spre noua noastră casă, care era la doar câteva clădiri de
Angelus Temple. Era o parte dintr-un duplex. Avea trei camere. În faţă, o
cameră de zi, dominată de o fereastră uriașă, care dădea spre stradă; camera din
mijloc, care era dormitorul, și camera din spate, unde erau o bucătărie și o
minune de ultimă modă – o toaletă! Tot ce știam era că fusesem retrogradat,
eram numărul doi, așa că am retrogradat-o și eu pe mama la numărul trei.
 – Divorţurile și recăsătoririle sunt o experienţă dură pentru copii, a spus
doctorul. Unde locuia mama ta acum, de când era doamna Frank Bowles?
– Într-o casă care dă spre Echo Park Lake. Încă locuiește acolo.
– Ai iertat-o vreodată pe mama ta?
– Nu. Înţeleg de ce a făcut-o. Avea doar douăzeci și șase de ani când a murit
tata. Frank i-a oferit siguranţă și poate s-a păcălit singură că la un moment dat
eu și cu el o să ne înţelegem.
– Și nu te-ai putut acomoda cu el?
– N-am putut să suport niciodată faptul că avea același nume ca tata. Jur că,
dacă l-ar fi chemat George sau Harry, l-aș fi putut accepta. Dar ce rahat de
drept avea el ca să-l cheme Frank?
– Poate că mama ta a fost atrasă de el pentru că l-a iubit cu adevărat pe tatăl
tău și n-a putut suporta să iubească un bărbat cu un alt nume.
– Da, m-am gândit și eu la asta. Dar nu m-a consolat în niciun fel. Mi-
amintesc o după-amiază de sâmbătă când eram în camera de zi și cântam la
saxofon, când am văzut mașina lui Frank apărând de după colţ. El și mama au
coborât. Erau încărcaţi cu sacoșe de cumpărături. Erau căsătoriţi doar de șase
luni la acel moment.
Sora mea și bunica au alergat la ușă să le deschidă. Stella era înnebunită după
pachete. Mama i-a dat bunicii două sacoșe mari, pline cu mâncare. Am văzut
deasupra o prăjitură merengue cu lămâie. Stella a primit o cutie mare, pe care a
așezat-o pe jos, și s-a apucat imediat s-o deschidă.
A scos de-acolo două rochii apretate. Era înnebunită de fericire.
Mama s-a uitat spre Frank cu recunoștinţă, care nu părea să se simtă prea
comod când mi-a întins mie o cutie.
– Asta e pentru tine, băiete!
Am urât întotdeauna apelativul „băiete“. Îmi amintește de El Paso și de
Texas. De fapt, Frank era născut în Uvalde, Texas, și avea toate atitudinile și
prejudecăţile acelei zone. Am luat pachetul și l-am pus pe masa din mijlocul
camerei.
– Nu-l deschizi, fiule? a întrebat mama cu falsă veselie în glas.
 Mi l-a pus din nou în mână, de data asta ea, și mi-a făcut semn să-l deschid.
Am urât cum stăteau cu toţii în jur când am despachetat. Când am deschis
cutia, am văzut înăuntru o pereche de pantofi cu toc alb cu negru. Am știut că
nu-mi pot ridica privirea pentru că mi-ar fi văzut cu toţii lacrimile.
– Mulţumesc, Frank, hijito! a spus mama.
M-am uitat la Frank. Curăţa o portocală.
– Mulţumesc, Frank, am reușit să storc din mine.
– E în regulă, băiete! O să ţi-i scoţi în patru-cinci săptămâni.
– Cum adică?
– Doar nu crezi că eu și mama ta îţi dăm niște pantofi așa de scumpi
degeaba, nu? O să mă ajuţi să spăl ferestre în fiecare sâmbătă după-amiază,
până o să ţi-i plătești.
Am luat pantofii și i i-am aruncat direct în faţă. Mi-a aruncat și el portocala,
care m-a lovit direct în gură. Femeile au început să ţipe, în timp ce eu și Frank
ne-am dat unul la altul. Am implorat-o pe bunica să mă lase să-i mut mutra
din loc. O, ce-mi mai doream să pun eu mâna pe el, așa cum ar fi făcut tata!
Doctorul nu s-a putut abţine să nu râdă la descrierea frumoasei scene de
familie cu pantofi și portocale zburând prin aer.
Da, acum, retrospectiv, puteam și eu să râd. Dar atunci nu. Mi-amintesc cum
Frank a ieșit în goană din casă, spunând că sunt un ticălos nerecunoscător și că
o să putrezesc în iad până o să-mi mai vorbească el vreodată.
– Vii? a strigat la mama.
Am implorat-o să-l părăsească și să vină să stea cu noi. I-am promis că o să
câștig eu destui bani să întreţin toată familia. Începusem să fac box și i-am jurat
că în doi ani aveam să fiu campion și aveam să câștig mii de dolari.
Sora mea a început să plângă de frică și s-a agăţat de mama. Ea a dat-o la o
parte și s-a îndreptat spre ușă.
– E soţul meu, fiule! Femeia trebuie să se supună soţului.
Am văzut-o cum s-a urcat în mașină și a plecat cu el. În noaptea acea,
plimbându-mă în jurul lacului, m-am uitat la casa lor. Toate luminile erau
aprinse. Auzeam pianina cântând la maxim.
 – Spui că la acel moment voiai să devii campion la box? m-a întrebat
doctorul.
– Da.
– Dar cu siguranţă ai jonglat cu mai multe lucruri în același timp.
– Da, cam așa ceva. Când tocmai ne căsătoriserăm, ieșeam la cină cu Katie,
iar eu spuneam tot felul de povești: „Pe vremea când eram electrician“ sau „Pe
vremea când am lucrat ca măcelar“ sau „Când am lucrat ca zidar…“ Într-o
seară, când ne întorceam de la o petrecere, mi-a zis:
– Iubitule, te superi dacă-ţi spun ceva?
– Ce?
– Vorbești întruna despre toate slujbele pe care le-ai avut. Mă tem să nu râdă
oamenii de tine, pentru că nimeni n-ar putea, de fapt, să le fi făcut pe toate. Și-
or să creadă că inventezi.
– Și tu crezi că mint? m-am înfuriat eu.
– Dragule, de fapt, cred că exagerezi puţin.
– Asta e problema cu ticăloșii de bogaţi. Voi habar n-aveţi cum trăiesc săracii.
Voi vă îngrijoraţi doar când leneșa aia de cameristă mexicană trebuie să v-aducă
rahatul ăla de ceai cu biscuiţi. Eu am nădușit când eram puști, n-am transpirat
ca amicii tăi. Și chiar am lucrat ca ajutor de electrician, am vândut ziare și am
lustruit pantofi. Am făcut curăţenie la o fabrică de carne, unde curăţam toate
scursurile. Am lucrat într-adevăr la sistemul de canalizare din Los Angeles, le
căram apă muncitorilor care-l construiau, așa încât rahatul amicilor tăi bogaţi
să aibă drum deschis până la Oceanul Pacific. Da, chiar am fost culegător de
fructe, taximetrist, poștaș. Am spălat ferestre și am lustruit podele. Am vândut
parfumuri ieftine. Am spălat WC-uri murdare. Am lucrat într-adevăr într-o
fabrică de saltele. Am boxat într-adevăr pe cinci dolari pe noapte. Și sunt sigur
că mai sunt vreo zece joburi pe care am uitat să le menţionez, joburi pe care mi
le-am luat pentru că trebuia să trăiesc. Așa că, dacă se amuză pe seama mea,
amicii tăi n-au decât să mă pupe în fundul meu mexican.
Doctorul a râs la discursul meu pătimaș.
– Îi urăști pe oamenii bogaţi, Tony?
 – Nu, doctore, îi urăsc doar pe oamenii care nu sunt conștienţi de cruzimea
sărăciei. Ca atunci când eram chelner într-un mic restaurant și i-am servit unui
ticălos de ţărănoi cu ceafă groasă niște ouă cu șuncă. După ce a plătit nota, s-a
oprit în prag. „Uite, băiete!“, mi-a zis și mi-a aruncat o monedă de zece cenţi.
Moneda a căzut pe tejghea, apoi s-a rostogolit pe podea. Am ridicat-o și i-am
aruncat-o în faţă. M-a făcut „mexican nerecunoscător“. Iar șeful meu a fost de
acord cu el și m-a concediat.
– Tot vorbești despre ţărănoi. Mi-ai spus că atunci când ai venit prima dată la
mine, te-ai gândit că sunt un ţărănoi. De ce-i urăști așa?
– Presupun că a început în Texas. Au un stil de a se purta de parcă ar fi
stăpânii lumii ăsteia de rahat. Vedeam în ochii lor bulbucaţi că se simt
superiori. Pentru ei, oricine altcineva era „băiete“. Nu-ţi trebuia prea multă
minte ca să-ţi dai seama că se considerau singurii „bărbaţi“ din lume. Pe urmă,
cred că am ajuns să-i urăsc pe ticăloși în San Jose. Am sosit în vagoane pentru
vite să culegem struguri și ei s-au apucat să-i instige pe mexicani împotriva
filipinezilor săraci și a albilor săraci. Își mișcau fundurile grase când mergeau.
Masculinitatea lor nu stă atât în coaie, cât în lăţimea șoldurilor și în untura de
pe fund.
Doctorul și-a dat capul pe spate și a râs cu râsul lui plin.
– Apropo, ca să schimbăm subiectul pentru moment, ai invidiat penisul
tatălui tău?
Avea un stil de a-mi întinde capcane, sperând să mă prindă nepregătit.
– Nu, doctore. L-am văzut o singură dată, din câte-mi aduc aminte. Era
moale și nu foarte impresionant. Dacă chiar vrei să știi, m-am gândit:
„Dumnezeule, nu arată prea diferit de-al meu“. Dar, știi, niciodată n-am crezut
cu adevărat că masculinitatea unui bărbat stă în penis. Așa cum avea să-mi
spună Barrymore peste ani: „Cum aș putea să fiu mândru de ceva la care orice
cimpanzeu îmi e egal și orice măgar îmi e superior?“
Am râs amândoi.
– Povestește-mi despre anii de după moartea tatălui tău, mi-a cerut el.
– Mi-am luat tot felul de joburi oribile, cum am amintit, dar la un moment
dat am avut o idee strălucită. Eram foarte bun la desen. Am început să copiez
fotografii ale actorilor celebri. Le făceam în creion color. Am trimis prin poștă
desenele fiecărui star de la Hollywood. Și așteptam să curgă banii. Alergam în
fiecare zi să mă întâlnesc cu poștașul. În cele din urmă, a venit o scrisoare.
Singura. Era de la Douglas Fairbanks. Scrisoare spunea doar „mulţumesc“, dar
avea și o factură de zece dolari în ea. Nimeni altcineva nu mi-a scris.
De vreme ce planul meu dăduse greș, am încercat altceva. Aveam să devin un
celebru șef de orchestră. Rudy Vallée era idolul momentului. Exemplul lui m-a
făcut să aleg saxofonul, instrumentul la care cântam în biserica lui Aimee.
Când m-am dus să-mi cumpăr unul, am aflat că acestea costau între cincizeci și
o mie de dolari.
Am îmbrobodit-o pe mama să-mi cumpere unul de la magazinul de
instrumente muzicale Wurlitzer, din centrul Los Angelesului. A trebuit să
plătească cinci dolari pe loc și apoi un dolar pe săptămână rată. Cu ratele astea
se părea că vom plăti afurisitul de corn ani întregi. Apoi au fost banii pentru
lecţiile de muzică și pentru partituri. O secam pe biata mama, așa că, atunci
când am auzit că familia Martinez de pe strada noastră se duce în nord toată
vara, la cules de caise – aveau doi fii de vârsta mea, Luis și Valentin –, am făcut
o înţelegere: să îmi plătesc drumul, dacă mă iau cu ei. Am mers prin
trecătoarea Conejo. Mașina veche se supraîncălzea la fiecare zece kilometri și
trebuia să tragem pe dreapta și s-o lăsăm să se răcească. Ne-a luat cinci zile să
ajungem în Camarillo. Azi drumul ăla se poate face într-o oră și jumătate.
Când am ajuns la Ferma Camarillo, sute de familii așteptau să fie angajate,
dar domnul Martinez aplicase pentru job cu săptămâni în urmă, așa că l-au
luat. Cum eu nu eram pe listă, se pare că trebuia să fac drum întors spre casă.
Eram distrus.
M-am dus și am vorbit cu un bărbat înalt și blond, pe care-l chema domnul
Green – proprietarul fermei – și i-am spus care e problema mea.
– Cum te cheamă, fiule?
– Antonio Quinn, i-am zis.
– Quinn, zici?
S-a gândit o secundă și m-a întrebat:
– Crezi că poţi să ţii oamenii în mână?
 – Cum adică, domnule?
– Crezi că le poţi da ordine și îi poţi face să ţi se supună?
– Cred că da, domnule.
– OK. Te pun supraveghetor la barăcile cu sulf.
Și m-a dus spre barăci și mi-a arătat cum trebuie îmbăiate în sulf caisele tăiate
în jumătăţi, pe niște tăvi de lemn, lungi, apoi scoase și lăsate să se usuce la
soare.
Familia Martinez și-a schimbat atitudinea faţă de mine după asta. Presupun
că s-au gândit că am trecut de partea dușmanului, în rândul „șefilor“. Valentin
m-a făcut yankeu și ne-am bătut în livadă. Era dur, dar eu l-am dominat și l-
am ţinut la distanţă cu mâna stângă. După un timp i-a curs sânge din nas și am
știut că pot să-l bat.
A doua zi, doamna Martinez mi-a spus că trebuie să mă mut. Am găsit un
copac la marginea câmpului și m-am așezat acolo. Am făcut o înţelegere cu o
altă familie să-mi dea de mâncare contra sumei de 20 de cenţi pe zi.
Femeia nu era tocmai generoasă cu porţiile și a trebuit să-mi completez dieta
cu caise. Din cauza asta, nici azi nu pot să văd în faţa ochilor caisele.
Singurul lucru care mă făcea să continui era gândul că la sfârșitul verii aveam
să mă întorc acasă cu o mică avere. Îmi imaginam cum o să-mi fac intrarea în
casă și o să arunc toţi banii în mijlocul camerei, spunând: „Uite! I-am câștigat
pentru voi, bunico, Stella și mamă! Acum eu sunt bărbatul în casă.“
Scena asta s-a transformat într-o obsesie. Visam la o grămadă tot mai mare și
mai mare de bani. Așa încât refuzam să cheltuiesc vreun bănuţ pe orice. Am
șterpelit câte ceva și am ţinut cu dinţii de bani toată vara. Mi-era teamă să port
banii la mine, pentru că tot timpul aveau loc jafuri, așa că l-am rugat pe
domnul Green să mi-i ţină el. Îmi plăcea de el și aveam încredere în el, mai ales
după ziua când a venit și mi-a spus: „Te descurci bine, fiule! Tată tău ar fi
mândru de tine.“
În cele din urmă, vara s-a sfârșit, iar tabăra s-a destrămat. Multe familii au
plecat să lucreze la câmp, la culturile de fasole, dar eu nu am putut să suport
mizeria și praful sufocant. În plus, voiam să mă întorc la școală.
 M-am dus la domnul Green să-mi iau banii. Mi-a dat o sumă enormă – 80
de dolari!
– Uite, fiule, i-ai câștigat din plin! Te-am urmărit în aceste două luni. Te-ai
descurcat foarte bine. Cred că ai învăţat deja că să fii șef e o muncă de om
singur. Toată lumea te crede dușman. Urmăresc oamenii care vin și lucrează
aici în fiecare an. Niciunul nu vine niciodată să-mi mulţumească fiindcă îi dau
de lucru. Mă crezi sau nu, uneori pierd banii în câte-un sezon, dar îmi place să-
i am pe toţi oamenii ăștia aici, cu focurile lor de tabără, să-i aud cum cântă la
chitară. Îmi fac vara mai frumoasă.
Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul, dar acest bărbat era așa cum am
crezut eu întotdeauna că trebuie să fie un bunic.
– Domnule Green, eu am venit să vă mulţumesc! Și poate c-o să ne revedem
într-o zi.
– Sper că nu, fiule! Adică aș vrea să te revăd, dar nu la cules de fructe. Există
joburi mai bune pentru un bărbat. Ce vrei să faci cu toţi acești bani?
– Vreau să-i dau bunicii și mamei, domnule.
– Unde sunt ele?
– În Los Angeles.
– Și cum o s-ajungi acasă?
– Cred c-o s-o iau pe jos.
– Nu, nu. Poate să te jefuiască cineva.
A băgat mâna în buzunar și a scos o bancnotă de zece dolari.
– Uite, te duci la staţia de autobuz și iei autobuzul spre casă diseară.
– Dar, domnule, biletul e doar un dolar și șaptezeci și cinci de cenţi.
– Poţi să folosești restul pentru o cină bună.
Am vrut să-l îmbrăţișez pe ţăranul acesta minunat.
– Mulţumesc, domnule!
– Ce ai de gând să faci cu viaţa ta, Tony?
Era prima dată când îmi spunea pe numele mic.
– Nu știu, domnule. Aș vrea să desenez și să fac case – de fapt, nu știu. Acum
aș vrea să învăţ să cânt la saxofon și poate, într-o zi, să am o orchestră, ca să-mi
permit să studiez arhitectura sau așa ceva…
 – Arhitectura? Dar de ce arhitectura?
– Cred că e frumos să construiești, să ridici case frumoase, în care să locuiască
oamenii – clădiri frumoase. Nu știu…
– Dar acum urmează să înveţi să cânţi la saxofon, da?
– Da, domnule.
– Bine, Tony! Într-o zi, când o să cânţi o melodie, poate o să te gândești la
mine.
I-am luat mâna și n-am mai știut ce să spun.
În autobuzul spre Los Angeles am stat pe locul din spate. În fiecare clipă
puneam mâna să simt banii din buzunarul din spate.
Am revăzut scena sosirii mele acasă la nesfârșit. Era ca și cum te-ai uita la un
film care-ţi place iar și iar. Nu oboseam deloc să tot revăd chipul bunicii când
avea să dea cu ochii de grămada de bani pe care-i strânsesem.
Autobuzul m-a lăsat la Sixth and Main și am luat tramvaiul până în
Belvedere. La momentul la care am dat colţul la Rowan și Brooklyn se făcuse
seară. Am alergat tot drumul până acasă. Stăteau cu toţii la cină. Am intrat și
am aruncat toţi banii pe masă, cu o mare dezinvoltură, de parcă aș fi împrăștiat
petale de trandafiri. Privirea femeilor a meritat toate mesele pe care le ratasem
și tot sulful pe care plămânii mei îl inhalaseră. A fost exact așa cum îmi
imaginasem.
– Puștiul a fost foarte fericit în ziua aceea, nu? a zâmbit doctorul.
– Ba da.
– Totul a mers exact așa cum își imaginase. Chiar și detaliile legate de bunica.
În timp ce trăgea storurile ca să obtureze lumina puternică a soarelui, l-am
întrebat:
– Doctore, cât va dura asta?
– Ce anume?
– Toate săpăturile astea. Cam când mă pot aștepta la o hârtie pe care să scrie
că sunt sănătos?
– De ce? Încă te simţi bolnav?
– Las-o baltă, doctore! Nu-s tocmai un Charles Atlas din punct de vedere
emoţional.
 – Slavă Domnului! a râs el. Charles nu era decât o aglomerare de mușchi.
Noi sperăm să construim niște mușchi ai emoţiei.
– Și cam cât o să dureze?
– Nu știu, Tony! Poate c-o să aflăm că nu ești bolnav deloc și că eu trebuie să
te fac să te simţi suficient de bolnav ca să poţi trăi într-o lume bolnavă. Nu e
ușor să descuiem poarta subconștientului. Poate fi al naibii de dur. În cazul tău,
și pentru că ești actor, conștientul și subconștientul tău sunt în permanentă
oscilaţie. Prin jobul tău, îl aduci tot timpul la suprafaţă. Puternica identificare
cu personajele pe care le interpretezi te face să retrăiești adesea experienţe
dureroase sau fericite. Așa cum mi-ai citat într-o zi din amicul tău, Oscar
Wilde: „Cine trăiește mai multe vieţi trebuie să și moară de mai multe ori.“
Mi-ai povestit de chinurile prin care a trebuit să treci ca să joci personaje ca
Gauguin, Quasimodo, fratele lui Zapata, Mountain Rivera și personajul din
Tchin-Tchin. Mi se pare că este un mare pericol ca actorul să-și folosească
meșteșugul în psihoterapie. Există pericolul să devină îngăduitor cu sine, dar
există, de asemenea, șansa ca această extraordinară magie să se întâmple atunci
când actorul și personajul se întâlnesc. Iar când se întâmplă, sigur e cel mai
plăcut moment din lume. Ca plăcerea sexuală.
A trebuit să fiu de acord cu el.
– Știu că, dacă nu îmi fac treaba bine, nu mă bucur de sex. Numai după ce
mi-am câștigat pâinea, mă simt eliberat și îmi dau voie să mă abandonez în sex.
– Și ţi se întâmplă des să te abandonezi complet?
Voiam să fiu sincer cu omul acesta. Știam că încearcă să mă ajute. Din când
în când încercasem să-i câștig aprobarea și bunăvoinţa cu câte o anecdotă. Era
ca atunci când te duci la dentist sau ai o operaţie; încerci să faci conversaţii ca
să amâni momentul când îţi scoate dintele. Acum mă luptam cu întrebarea lui
bine ţintită.
– Nu, i-am răspuns în cele din urmă.
– De ce nu?
– N-am găsit niciodată femeia ideală.
– Tu ești cel care n-a găsit-o sau puștiul e cel care n-a găsit-o?
 – Nu vreau să dau vina pe puști pentru toate. Încerc să nu mă eschivez. Dar
cred că e o combinaţie de noi amândoi.
– Ai în minte o femeie ideală?
– Da. Știu că sună naiv și aproape că mă jenez să vorbesc despre asta…
– Tony, am vorbit despre atât de multe lucruri intime. Ce te poate face acum
să te jenezi?
– Păi… când eram copil, înainte să știu orice, credeam că bărbaţii și femeile
fac dragoste prin simplul fapt că se apropie unul de altul. Adică un fel de
fuziune, ca și cum ar exista un nor care i-ar învălui și i-ar face să plutească prin
aer, iar acolo ar fi o muzică divină, apoi o descărcare de fulger și trăsnet, dar nu
așa cum o știm noi, ci un zgomot teribil de mii de tobe și chimvale, iar fulgerul
ar fi multicolor, ca aurora boreală peste Polul Nord. Credeam că, dacă vrei să
ajungi la toate astea, femeia ideală trebuie să fie un fel de zeiţă virgină.
– Dar după ce se întâmplau toate astea, ea nu mai era virgină, nu? Asta
însemna că trebuia să găsești o altă zeiţă virginală?
– Nu, atâta timp cât era doar a mea și nimeni altcineva nu exista pentru ea,
de fiecare dată avea să fie la fel ca prima dată.
– Și n-ai găsit-o niciodată.
– Nu.
– De ce crezi că n-ai găsit-o?
– Pentru că nu sunt prea multe zeiţe prin preajmă, ca să nu mai zic de
virgine.
– Așadar, nu te-ai bucurat niciodată de sex cu adevărat?
Am izbucnit în râs.
– Dă-mi voie să-ţi spun că, dacă n-am găsit perfecţiunea nu înseamnă că nu
m-am bucurat teribil în căutarea ei de al dracului de multe ori… Sigur că m-
am bucurat de sex, doctore. De multe ori am auzit clopoţeii sunând și am
văzut un fulger sau două. Dar tu ai întrebat despre perfecţiune. Dumnezeu știe,
eu m-am mulţumit cu o experienţă sexuală sănătoasă, dar puștiul o vrea – așa
cum și-o imagina el pe-atunci.
– Și ce anume crezi că-l împiedică să fie satisfăcut?
 – Ceea ce urmează. Momentul acela când stă în colţ și dă din cap. Îl aud
spunând: „Nu, nu e asta. A fost bine, dar nu perfect!“
– Și ce lipsea?
– Începeam să văd stafii.
– Ce stafii?
– Ceilalţi bărbaţi din viaţa ei, ceilalţi bărbaţi cu care mai fusese, chiar și
bărbaţii pe care i-ar putea avea în viitor. Îi aducea pe toţi la mine și stăteau în
jurul meu, jubilând că ei fuseseră acolo dinainte sau că aveau să vină după. Iar
puștiul voia să fie numărul unu din timpuri imemoriale și până dincolo de
eternitate. Îmi reamintea întrebarea pe care și-o pusese Solomon când era
tulburat de copila Sulamita: „Și voi lăsa-o omului care va veni după mine. Și
cine știe dacă el va fi înţelept sau nebun! Și el va face ce va găsi cu cale din tot
lucrul cu care m-am trudit și m-am chibzuit sub soare!“14 Puștiul îmi amintește
întotdeauna, chiar și atunci când se poartă frumos – și din când în când chiar
s-a purtat foarte frumos –, că tânărul păstor stă în culise.
Eu și doctorul am rămas tăcuţi mult timp. El nu se mai uita la ceas. Își
trimisese secretara după niște sendvișuri cu pastramă și murături și ne-am
apucat să mâncăm. Mi-a întins două pacheţele cu zahăr, fiindcă știa că-mi
place cafeaua foarte dulce.
– Și cam ce înseamnă stimularea sexuală pentru puști? Adică de ce e așa
exigent? Pentru că a experimentat clipa aceea din nori și vrea s-o retrăiască?
Pastrama era bună. Îmi plăceau gustul piperat și muștarul iute.
– Cred că totul se leagă de religie și de momentul când a început să meargă la
biserică. Știu că mi-ai spus să nu mă autoanalizez, dar muzica de orgă și
luminile colorate care intrau prin vitralii, sigur asta voia el să regăsească în sex.
Și nu mai trebuie să-ţi spun de unde luase imaginea cu „norii și fecioara“. Și
apoi, cele câteva experienţe sexuale fuseseră mai mult decât neplăcute, dacă nu
chiar dezgustătoare. Adică stricatul de văru-meu îmi arătase anusul lui nu
tocmai delicat și pe băieţi ejaculând.
– Cât de devreme se întâmpla asta? Câţi ani aveai?
– Vreo opt ani. Mi s-a cerut să mă alătur unui grup, într-o pivniţă. Era
întuneric și mirosea a mucegai. Puștiul ăsta mai mare – avea vreo paisprezece
ani – și-a scos scula mare și neagră, care arăta ca un furtun de grădină, și a
început să se joace cu ea. Ceilalţi puști s-au uitat rușinaţi în jur și au început să
se descheie la pantaloni. Eram îngrozit la gândul că nu voi fi considerat
suficient de bărbat, așa că mi-am scos și eu penisul mic și trist. Puștiul cel mare
se pricepea… A scuipat în palmă și spus: „Ok, cine termină ultimul e un
căcănar“.
N-aveam o idee prea clară care era obiectivul meu, dar apoi puștiul a zis:
„Start!“ și toată lumea a început să o frece. Mâinile lor se duceau în sus și-n jos
ca niște pistoane. Brusc băiatul cel mare a început să râdă ca nebunul și m-a
speriat ca naiba. Pe urmă am văzut șuvoiul uriaș cum a ţâșnit. Arăta ca o cobra
mare și furioasă care scuipa venin. Toată treaba m-a cam speriat. Multă vreme
am asociat sexul cu mirosul de mosc ud.
Și era acolo un puști cu faţă de tuberculos, pe care-l chema Alonzo, pe care-l
foloseau toţi băieţii mai mari pe post de mascotă. Am aflat mai târziu că i-o și
trăgeau… Iar puștii ăștia mai mici cărora le-o trăgeau ei erau cunoscuţi ca
„sclavi“. Dar, cumva, nu asociau toată povestea asta cu homosexualitatea.
Altminteri, puștii făceau haz pe seama singurei „fetiţe“ din cartier, fiindcă își
pudra faţa și-și dădea cu ruj. Nu asociau deloc această dualitate fizică cu
homosexualitatea. Un futai era un futai.
– Ai încercat vreodată să i-o tragi unui băiat?
– Dumnezeule, parcă ai fi Kinsey, doctore! M-a intervievat o dată și punea
întrebările de parcă era ceva de la sine înţeles că toată lumea a futut pe toată
lumea – de la capre la șopârle. Dar ca să-ţi răspund la întrebare: Pe vremea
când locuiam pe Daly Street, aveam iepuri și mă duceam pe câmp să le adun
iarbă. Într-o după-amiază m-am întâlnit cu vărul meu – avea cam patru ani. În
timp ce adunam noi iarbă, și-a dat jos pantalonii. La început, am crezut că vrea
să se așeze pe vine și să-și facă nevoile. Dar el s-a aplecat și mi-a zis să-mi bag
jucăria la el în fund. Dar așa cum stătea el aplecat, i-am văzut din plin anusul și
m-a dezgustat. Părea tot plin de cute, ca un fund de maimuţă. Am luat-o la
fugă. Zile întregi m-a făcut să cred că aveam ceva stricat fiindcă n-am putut să-l
penetrez.
 Mă întrebam ce-o tot scrie doctorul acolo. Dumnezeule, dacă și el credea că
ceva nu e în regulă cu mine?
– Și când ai mai crescut? m-a întrebat el.
– Nu cred că experienţele mele sunt diferite de ale celorlalţi. Sigur, o mulţime
de tipi au vrut să mi-o tragă când am început să lucrez în teatru. Dar era de
așteptat. Un regizor faimos mi-a arătat niște desene porcoase și pe urmă a
încercat să mă ia repede. Apoi a fost altul, o mare vedetă de film, la care eram
în vizită. A adus niște pijamale și a sugerat să ne culcăm împreună. Nu m-a
interesat, dar nu m-a deranjat niciodată.
Doctorul a mâzgălit ceva.
– Viaţa ta sexuală timpurie mă surprinde, mi-a zis.
– De ce?
– Pentru că ai într-adevăr o reputaţie de Don Juan. Care, evident, a venit mai
târziu. Experienţele tale timpurii au fost mai degrabă nesemnificative, nu? Și
aproape triste…
– Singura amintire frumoasă este de când aveam doisprezece ani și locuiam
pe Fisher Street. Era acolo o doamnă superbă, roșcată, care locuia mai jos. Era
o căsuţă cu șindrilă, întotdeauna bine întreţinută, și de departe casa care arăta
cea mai pricopsită din tot cartierul. Soţul ei lucra la autostradă și era
întotdeauna ocupat. Și de multe ori mă striga: „Bună, frumosule!“ Acum, când
mă gândesc la ea, mi se pare că seamănă cu o pictură de Renoir. Nuanţe moi de
roz. Pline și voluptuoase. Nu cred să fi avut mai mult de douăzeci și patru–
douăzeci și cinci de ani. Într-o seară, când am ieșit, am văzut aprinzându-se
lumina la ea în dormitor. Era o seară fierbinte și fereastra era deschisă. Am
văzut-o intrând în cameră și ștergându-se cu un prosop. Corpul îi lucea încă de
la baie. Stătea pe marginea patului și-și ștergea vârfurile picioarelor cu mare
atenţie. I-am văzut sânii goi și buricul minunat. S-a întins pe pat. Nu-i mai
vedeam corpul, dar îi vedeam mâna cu care se freca pe coapsă. Își ţinea ochii
închiși. Și-a depărtat încet picioarele și mâna i-a dispărut între coapse. Curând,
am auzit-o gemând. Era un sunet atât de încântător, de ispititor, ca al unui
violoncel în depărtare. Apoi muzica suspinelor ei s-a înteţit. Buzele i s-au
deschis într-un ţipăt. Se mișcau ca și cum ar fi șoptit ceva. Apoi i-am văzut tot
corpul arcuindu-se și a scos un strigăt. Eram prea mic ca să înţeleg ce se
întâmpla, dar am simţit că-mi curge ceva umed pe picioare. După asta, am
revăzut imaginea săptămâni întregi la rând. Era cam pe când începusem să mă
tem că o să vadă bunica petele de pe pat, așa că am devenit expert la luat o
batistă în pat cu mine. Era un rahat de substitut pentru roșcata mea din
Renoir… De fapt, am început să devin conștient de femei la șase ani.
– La șase ani?
– Da, am râs. Am fost precoce. O prietenă de-ale mamei a venit în vizită
într-o după-amiază și stătea pe marginea patului. Mă jucam cu o mingiuţă
roșie, care s-a rostogolit sub pat. M-am dus după ea. Când m-am uitat în sus,
i-am văzut coapsele albe ca laptele. Și am tânjit să le ating. Jucărioara mea s-a
întărit și eu am rămas sub pat până și-a revenit la normal.
– La șase ani?
– Hai, doctore! I-am văzut pe fiii mei cum au erecţie la trei ani. Suntem
sânge latin, nu uita! Dar în afară de faptul că i-am arătat unei verișoare penisul
printr-o gaură din gard când aveam vreo doisprezece-treisprezece ani, n-am
avut o experienţă sexuală adevărată până la paisprezece ani. Am mers la un
picnic la Seal Beach. Una dintre puţinele dăţi când am ieșit cu Frank Bowles,
care pe vremea aia o curta pe mama. Mai erau acolo mulţi oameni. N-am vrut
cu adevărat să mă duc, dar bunica avusese o lungă discuţie cu mine și-mi
spusese că, dacă ar trebui să aibă cineva ceva împotriva unui alt bărbat în viaţa
mamei mele, atunci era ea, de vreme ce fiul ei fusese soţul mamei. Mi-a zis că
mama are toate drepturile să aibă un alt bărbat. Apoi, era tânără, iar Frank
putea s-o ajute să ne sprijine și pe noi. În cele din urmă, am fost de acord să
merg la plajă, de vreme ce sora mea o aștepta de săptămâni întregi. Așa că ne-
am dus.
Eu și sora mea ne-am petrecut cea mai mare parte a timpului jucându-ne în
ocean. Mai erau acolo o mulţime de copii ai prietenilor lui Frank. Printre ei, și
fata asta măricică. Avea șaptesprezece sau optsprezece ani. Ceva mai devreme în
ziua aceea mă întrebase câţi ani am și eu o minţisem. Aveam cam 1,60 înălţime
la acel moment, așa că n-a părut dubios când am spus că și eu am tot
optsprezece ani. De câteva ori, când încălecam valurile, i-am atins corpul ud.
M-am prefăcut că înot și i-am atins sânii și coapsele. Când a apus soarele, a fost
aprins un foc de tabără mare, iar oamenii s-au apucat să mănânce din coșurile
uriașe pe care le aduseseră cu ei. Era încă perioada Prohibiţiei, dar toată lumea
făcea bere acasă, așa că în curând au ieșit la iveală sticlele cu bere de casă. Cam
atunci cineva a propus un toast pentru Frank și mama și nunta lor, iar eu am
început să mă îmbăt. După câteva sticle, mi se învârtea capul. M-am speriat
când mi-am dat seama că se răsucește pământul cu mine și nu-l mai pot
controla. Brusc, fata a apărut lângă mine.
– Nu te simţi bine, Tony?
– La naiba, mă simt beat. Vreau doar să mă dezmeticesc.
– De ce nu te întinzi puţin?
I-am zis că nu pot pentru că se răsucește pământul cu mine și ameţesc. M-a
luat de mână și m-a dus pe ţărm. Am mers vreo câteva sute de metri. Am
început să mă simt mai bine. În depărtare vedeam focul de tabără și siluetele
oamenilor. Auzeam râsetele și cântecele.
– Te simţi mai bine, Tony?
– Da.
– Vino încoace, întinde-te!
M-am întins pe nisipul cald. M-am uitat la cer și nu se mai învârtea. Fata s-a
așezat încet lângă mine. Niciunul dintre noi n-a spus un cuvânt. Berea și
căldura nisipului mă trăgeau la somn. Când m-am trezit, am avut cea mai
stranie senzaţie. Am simţit că îmi linge cineva penisul. Era fata. M-a luat în
gura ei fierbinte cu multă tandreţe. M-am temut că, dacă mă mișc, o să spulber
vraja și o s-o intimidez. M-am prefăcut că dorm. În curând, penisul meu se
întărise și ea a continuat cu și mai multă plăcere. Am ejaculat la ea în gură. Am
încercat s-o fac cât mai liniștit și mai delicat, încă prefăcându-mă că dorm. M-a
șters și mi l-a pus la loc în pantaloni. Apoi s-a așezat lângă mine. După un
timp, m-am prefăcut că mă trezesc.
– Ai dormit bine? m-a întrebat.
– Super. Cât am dormit?
– Vreo jumătate de oră.
 Niciunul dintre noi n-a vorbit despre ce se întâmplase. După un timp, ne-am
întors și ne-am alăturat grupului. N-am mai văzut-o niciodată. Dar am visat-o
adesea. Făcuse dragoste cu mine. Mă găsise atrăgător și nu-mi ceruse nimic în
schimb. Mă găsise un obiect al dragostei.
Ecclesiastul, 2:18, 19 (n. tr.).
 10

– Mi-am notat aici să-ţi amintesc să-mi povestești despre fabrica de saltele, a
râs doctorul când am început următoarea ședinţă. Presupun că poveștile despre
primele tale experienţe sexuale te-au dus cu gândul la saltele.
Am râs și eu.
– Eram în anul superior la Liceul Belvedere Junior. Aveam cincisprezece ani
și mulţi dintre prietenii mei se lăsaseră de școală ca să meargă la Piscas sau mai
știu eu pe unde să lucreze și să-și ajute familiile. Eu, deși începusem să câștig
câţiva bănuţi cântând la saxofon cu o mică orchestră la ceva distanţă de
templu, nu mă mai ambiţionam să ajung și mai și decât Rudy Vallée. Mi-a zis
cineva că se deschide o fabrică nouă la Downey și au nevoie de oameni. M-am
dus și eu. M-au întrebat câţi ani am și am răspuns că optsprezece. Nimeni n-a
verificat mai mult. Supraveghetorul, un puști american de vreo douăzeci de
ani, m-a dus jos, la locșorul meu, și mi-a arătat ce am de făcut. Era o mașinărie
la capătul liniei de montare, care făcea un zgomot afurisit ori de câte ori scuipa
arcurile de oţel. Acestea cădeau apoi pe o bandă de cauciuc, care le transporta
mai departe. Când cădeau pe banda de cauciuc, arcurile erau încă fierbinţi. Iar
capetele erau ascuţite ca niște ace. Și trebuia să-ţi bagi degetul arătător prin arc,
să-l presezi de un fel de panou, apoi să-l introduci în niște axuri lungi, de oţel.
Când se umplea axul, îl introduceai în niște bucăţi groase de pânză de sac.
Trăgeai de el și dădeai drumul arcurilor, care apoi erau cusute de femei care se
aflau în faţa ta. Dacă nu te mișcai destul de repede, arcurile se aglomerau la
capăt și se încurcau și mașinăria trebuia oprită. Erau aproximativ zece astfel de
linii de asamblare, pe lângă femeile care lucrau și legau arcurile la locul lor. Nu
era complicat odată ce prindeai mecanismul, numai că după vreo oră mâinile
începeau să te doară rău de la mișcarea de presare a arcurilor, iar degetele
începeau să-ţi sângereze de la vârfurile ascuţite. Eram plătiţi cu toţii la bucată,
așa că trebuia să te miști al naibii de repede ca să faci cincisprezece-șaisprezece
dolari pe săptămână. Devenisem destul de bun. Era o chestiune de ritm, iar la
sfârșitul celei de-a doua săptămâni făceam câte șaptesprezece-optsprezece
dolari.
La început, mama s-a înfuriat că renunţasem la școală, dar am ameninţat-o
că fug de-acasă, dacă mai insistă să mă întorc. Inspectorul de la școală începuse
să dea târcoale casei, vrând să afle de ce nu mai vin la școală. Bunica i-a spus că
sunt plecat din oraș, în vizită la o rudă bolnavă. În fiecare dimineaţă, înainte să
plec la muncă, o trimiteam afară să vadă dacă nu e prin preajmă ofiţerul. Am
reușit să-l evit două luni. Cei mai mulţi muncitori de la fabrică erau mexicani,
iar puștiul american care era supraveghetor avea mari dificultăţi în a le
comunica ce au de făcut. Tot timpul mă punea pe mine să traduc. Într-o zi a
apărut șeful și a văzut. A venit spre noi și-a zis: „OK, Tony, de-acum încolo tu
devii supraveghetor aici, iar tu, Jim, te duci și lucrezi la birouri“.
Muncitorii s-au bucurat că fusesem promovat, pentru că eram unul de-ai lor.
Știam cât de grea e munca și aveam să fiu mai tolerant. Uneori, când se
strângeau prea multe arcuri, luam un ax și îi ajutam pe băieţii de la linia de
asamblare. Chiar îmi plăcea munca, mirosul de pânză groasă, sunetul mașinii,
pauza de prânz, când muncitorii stăteau la palavre cu mine. Iar salariul meu a
fost crescut la douăzeci de dolari pe săptămână. Făceam doar cu trei dolari mai
puţin decât mama. Știam de-acum că mi-aș putea susţine familia, pe bunica și
pe sora mea, la nevoie, și că nu mai trebuia să luăm nimic de la Frank Bowles.
Într-o după-amiază de vineri, în timp ce coboram pe culoar, printre liniile de
asamblare, am simţit o mână grea pe umăr. Când m-am întors, știam cine e.
Faţa aia de șarpe nu putea fi decât a ofiţerului școlar. Angajaţii mei trebuie să fi
fost surprinși să-l vadă pe maistrul lor supraveghetor înșfăcat de ceafă și târât la
școală. Îmi doream să-mi fi făcut o ieșire mai demnă.
După ce mi-am pierdut slujba de la fabrică, am căutat cu disperare ceva care
să-i ia locul. Am refuzat să accept ajutor de la Frank sau de la mama.
Sâmbătă dimineaţa mergeam cu Sidney și Willy la piaţa de pe Central
Avenue și ajutam la descărcatul camioanelor. Făceam un dolar pe zi. Era
departe de cei douăzeci de dolari pe care-i făceam la fabrică.
Într-o zi, am dat peste un puști pe nume Buddy, pe care nu-l mai văzusem de
ceva vreme. Purta un costum nou, lucios și pantofi cu toc. L-am întrebat dacă
și-a luat un job. Mi-a spus că el câștiga 25 de dolari pe seară.
– Făcând ce? am făcut eu ochii mari, sperând să prind un superpont.
– Box! mi-a răspuns el și mi-a dat o lovitură rapidă, care m-a luat pe
nepregătite.
Sigur că da, mi-am spus eu, cât de idiot am fost! Dempsey și Gene Tunney
au devenit milionari după o singură partidă. Și m-am și văzut campion
mondial, cu un croșeu de dreapta mortal. Amicul meu mi-a dat o adresă a
unuia care se ocupa cu asta.
În ziua următoare m-am dus pe Spring Street și am stat la o coadă lungă, cu
pugiliști aspiranţi, ca să fiu intervievat de un tip masiv, din spatele unui
pupitru. Pereţii erau plini cu idoli de-ai mei – Newsboy Brown, Mushy
Callahan, Bert Colima, Dynamite Jackson, Gentleman Gen del Monte,
Tunney, Dempsey. De-abia așteptam să împodobească și fotografia mea pereţii.
Știam exact ce fel de poză o să-mi iau: bărbia înfiptă în umărul stâng și dreapta
mea energică, pregătită pentru un knockout. Aveam să zâmbesc sarcastic, iar
ochii aveau să-mi fie reci și duri.
Bărbatul m-a întrebat la ce categorie o să lupt. Am spus: la categoria
semimijlocie. Mi-a dat o hârtie. „Dă-i-o omului din faţă!“ mi-a zis. Am fost
angajat să mă bat în Gardena, în patru runde. Câștigătorul urma să câștige
cinci dolari, învinsul, trei. Amicul meu m-a luat sub aripa lui. Am făcut trei
kilometri în zori, în jurul Echo Park Lake. M-a învăţat să fandez și să mă
feresc. Eram înalt pentru vârsta mea, dar aveam doar 70 de kilograme. Pe
măsură ce măreaţa seară se apropia, simţeam că aș fi putut să mă pregătesc mai
mult timp. Amicul mă tot asigura că el o să fie în colţul meu când o să-mi fac
intrarea, așa că mi-era ceva mai bine. Am mers cu tramvaiul împreună spre
Gardena, acolo unde oamenii de afaceri încă își luau cina. Se distrau al naibii
de bine cu toţii. Când am traversat sala spre vestiare, am auzit un bărbat
spunând: „Puștiule, pariez pe tine!“ Am dat din cap, asigurându-l că poate să
stea liniștit, banii lui se duceau pe viitorul campion mondial. Amicul îmi
adusese echipamentul lui să-l folosesc. Acum, că era gata să se întâmple, am
început să simt o frică sălbatică, așa cum nu mai simţisem niciodată în viaţă. Și
nu că voi fi rănit mă temeam în primul rând, ci să nu fiu ridicol în faţa tuturor
acelor oameni. Alţi câţiva băieţi au venit în vestiar să se schimbe. Nu s-au spus
prea multe vorbe. Mi-am imaginat că treceau și ei prin aceeași stare ca mine.
Buddy m-a pus să fac încălzirea. Își ţinea mâinile ridicate, ca eu să lovesc. Ale
mele erau superbandajate. Apoi mi-am pus mănușile. Erau mult mai grele
decât îmi imaginasem. Trebuia să intru în al treilea tur.
Cineva a venit și mi-a spus că prima luptă se sfârșise cu un knockout, iar a
doua nu mai dura mult. Ne-am dus la ușă să vedem cum se desfășoară lupta.
Un puști înalt, negricios și musculos se clătina sub pumnii unei matahale
blonde. „Omoară-l pe ţigan!“ strigau câţiva inși. „În burtă! Dă-i în burtă
mexicanului!“ Puștiul înalt a căzut greu ca o cărămidă, de la un croșeu de
dreapta. Nu s-a mișcat când a numărat arbitrul. Oamenii lui s-au repezit în
ring și l-au cărat pe coridor spre un vestiar.
Buddy m-a împins spre ring. Brusc, eram în lumina reflectoarelor. El îmi
masa spatele, în timp ce arbitrul ne-a chemat pe celălalt puști și pe mine spre
mijlocul ringului, pentru instrucţiuni. De-abia am auzit ce-a spus. Mă tot
uitam la băiatul cu care trebuia să lupt. El nu s-a uitat la mine nicio clipă. Se
tot chiora la podea. Doar când a sunat clopoţelul pentru începutul luptei i-am
văzut frica din ochi.
Deși alergasem kilometri întregi să mă antrenez, nu am știut cât de lungi par
douăsprezece minute de luptă. La sfârșitul celei de-a patra runde, de-abia îmi
mai puteam ridica mâinile. Nu pot să spun c-a fost cel mai pasionant meci din
istoria boxului, dar banii ni i-am câștigat amândoi. Buddy făcuse o treabă
bună, învăţându-mă să mă mișc și să dau o lovitură. Am fost declarat
câștigător.
Drumul spre casă cu tramvaiul a fost fericit în seara aceea. Niște tipi care
pariaseră pe mine ne-au dat de mâncare și mie, și lui Buddy. Așa că eram în
drum spre faimă și avere. Mă vedeam pretendent la titlu, cu un ditamai
automobilul plin cu blonde.
 După prima seară am început să lupt regulat. Pe la al optulea sau al nouălea
meci m-au pus să mă bat cu un puști cu părul roșcat, care-și făcuse deja un
renume. Era scund și îndesat, cu braţele durdulii. Când ne-am întâlnit în
mijlocul ringului, i-am văzut ura în ochi. Toţi ceilalţi încercaseră să mă sperie
cu privirea lor dură și răutăcioasă, dar cumva știam că era doar actorie. Tipul
ăsta, în schimb, m-a făcut să simt că mă urăște, că m-ar ucide fără remușcări.
Când a sunat clopoţelul, am știut că urmează o seară proastă. Buddy insistase
să alerg cu spatele un kilometru în fiecare dimineaţă, exerciţiu care mi-a folosit
din plin în seara aia.
În timpul primei runde, puștiul roșcat a ţintit un croșeu spre rinichiul meu,
pe care l-am parat cu mâna dreaptă, dar m-am rănit la ea. Tot restul rundei n-
am fost în stare s-o mai ridic. Luptam ca să supravieţuiesc. Buddy îmi spunea
că am stil, că arăt bine în ring. În seara aceea am luptat foarte bine, deși aveam
mâna dreaptă rănită, și l-am învins pe băiat. După ce s-a terminat meciul, un
bărbat a venit la mine în micul vestiar unde mă schimbam și mi-a spus că mă
urmărise toată seara. Credea că am talent și că pot ajunge departe.
– Câţi ani ai? m-a întrebat.
Aveam șaisprezece, dar am minţit și i-am spus că am optsprezece, vârsta
minimă legală ca să poţi lupta.
– Dacă vrei să te antrenez eu, îţi promit c-o să te fac campion, mi-a spus.
I-am zis că sunt de acord.
– Cu câţi ai luptat până acum?
L-am minţit din nou și i-am zis că doisprezece.
– Bine, puștiule, de-acum încolo n-o să mai luptăm cu niciun amator. N-o să
mai facem nimic din toate astea. Ai nevoie de bani?
Am dat din cap că da.
– Bine. O să-ţi dau câte zece dolari pe săptămână, nu trebuie să lupţi
deocamdată, trebuie să te antrenezi. O să lupţi când o să-ţi spun eu.
– În regulă, i-am zis. Dar, scuzaţi-mă, cine sunteţi?
– Sunt Jim Foster.
A fost ca și cum mi-ar fi spus: „Sunt președintele Statelor Unite“, pentru că
era recunoscut ca fiind antrenorul vedetelor. Când a spus că vrea să se ocupe de
mine mi s-a părut un fel de garanţie că o să ajung campion.
M-am dus acasă și le-am spus tuturor puștilor. Buddy a fost impresionat, deși
el era un jucător mult mai bun decât mine. „În regulă, o să mă antrenez și eu
cu tine“, a zis. Ne trezeam dimineaţa, ne puneam pantofi grei și haine nădușite
și alergam câte trei-patru kilometri, în jurul Echo Park. Pe urmă boxam în gol.
Când mă întorceam acasă mâncam un ditamai mic dejun și trăgeam un pui de
somn. Trăiam ca un boxer adevărat. După-amiaza, după școală, unde mă
duceam din când în când, mă vedeam cu Buddy la o sală de gimnastică pe
Main Street, unde le-am văzut pe toate vedetele: Sandy Casanova, Newsboy
Brown, Mushy Callahan și alţii.
Mă vedeam des cu domnul Foster. El aranjase ca să pot merge la sala de
gimnastică și plătea taxele. Toţi de-acolo erau foarte impresionaţi. Îi auzeam
șoptind: „Ăsta e unul din băieţii lui Foster“.
Mi-a luat un antrenor care să mă supravegheze și să-mi corecteze greșelile.
Printre altele, mi-am dezvoltat o stângă excelentă.
Până la urmă, Jim m-a trimis să lupt. Pe-atunci existau ringuri de box în
fiecare orășel – în Anaheim, în Long Beach, Downey, Watts, în toată periferia
Los Angelesului. De obicei, impresarii păstrau 30 % din ce câștigai, dar eu
câștigam atât de puţin, că Jim îmi lăsa toţi banii. Luam undeva între 20 și 30
de dolari pe un meci.
Sunt categorii diferite: începătorii, jucătorii de categoria a doua și starurile.
Eu eram de obicei al treilea sau al patrulea pe listă, deja vedetă în deeâvenire.
Mi-am câștigat toate meciurile.
În această perioadă, Primo Camera a devenit campion mondial și a venit să se
antreneze în jurul Echo Park. Au angajat o mulţime de băieţi, inclusiv pe
Buddy și pe mine, să lupte cu el. Era un tip mare, încet, cu mișcări greoaie, iar
ei voiau să-l facă să se miște mai repede, dar chiar și atunci se știa că nu e un
luptător foarte bun, pentru că era prea încet. Însă era un om atât de cald, un
suflet simplu, unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit în viaţă.
Ne-au angajat să ieșim să ne antrenăm cu el și ne plăteau cinci dolari pentru
cinci minute. Spuneam în glumă că am luptat cu Primo Camera. De fapt, nu
era mult mai mult decât boxul în gol. Eram foarte tineri și nu cred că a
încercat vreodată cu adevărat să ne lovească. Avea cam 108 kg, cu vreo 45 mai
mult decât oricare dintre noi. Era ca și cum ai fi intrat în ring cu un taur uriaș,
dar care n-avea coarne. A fost o experienţă…
Jim selecta luptătorii cu care aveam să mă întâlnesc, băieţi despre care nu
credea că vor fi prea duri cu mine, iar când aveam să am 13-14 meciuri, mi-a
spus că o să-mi dea unul pentru jucătorii de categoria a doua. E ca și cum i-ai
spune unui actor „O să-ţi dau rolul secundar dintr-un film“. Singura problemă
era că meciul se juca în Watts. Erau anumite zone unde uram să mergem,
pentru că puștii erau foarte duri. Watts era cea mai dură.
Am jucaat acolo și-am fost foarte norocos. Am bătut și n-am avut nicio
problemă. M-am descurcat bine la primul meci ca jucător de categoria a doua,
iar antrenorul m-a felicitat. Am făcut o groază de bani în acea zi, cincizeci de
dolari. Așa că am devenit un tip important în zonă și, desigur, toţi prietenii
erau mândri de mine.
Apoi am avut o altă luptă preliminară, de data asta în Downey, și am câștigat-
o și pe asta. În cele din urmă, antrenorul a spus:
– Tony, cred că ești pregătit. O să-ţi găsim un băiat bun cu care să lupţi, apoi
o să discutăm despre alte locuri, în afara Los Angelesului, unde să mergem, San
Francisco sau, poate, San Diego, și atunci o să începi să-ţi construiești cu
adevărat reputaţia.
Mi-au găsit un meci în Long Beach. A fost unul de categoria a doua cu un
băiat negru. Sala era arhiplină. Cât am așteptat în vestiar, Buddy mi-a masat
umerii și toţi amicii mei au apărut, Willy și Sidney și toată lumea. Parcă aș fi
făcut ceva extraordinar, parcă aș fi apărut pe Broadway. Sigur că eram
emoţionat ca naiba, întotdeauna ești agitat înainte de meci.
– E rândul tău, puștiule! a strigat cineva într-un final.
Mi-am pus mantaua pe care mi-o făcuse bunica – urmând indicaţiile
specifice ale lui Bud. Bunica nu era prea încântată că fac box, dar aduceam
bani acasă și nu mă văzuse niciodată rănit, așa că am reușit s-o conving că e în
regulă. Fusesem foarte norocos până atunci. Nu mă rănisem și nici prea multe
semne nu aveam. Majoritatea băieţilor de vârsta mea își rupseseră nasul, își
spărseseră dinţii sau își făcuseră urechile zob. Dar eu avusesem noroc. Desigur,
la amatori luptam cu mănuși mai mari, nu cu mănuși de 200 de grame, cum
era la categoria a doua.
Am pornit pe culoar și brusc oamenii au început să-mi scandeze numele.
Mulţi puști își alegeau un nume de luptă. Eu nu. Întotdeauna mi-a plăcut
numele Toni Quinn. Însemna ceva pentru mine și niciodată nu mi-am dorit
să-l schimb.
Când am urcat în ring, prietenii mei au aplaudat și au ţipat, iar mulţimea a
hotărât că mă place. Probabil că învăţasem ceva din arta scenei de la Aimee
Semple Mc Pherson. Când puștiul negru cu care trebuia să lupt a pășit pe
culoar, au început să huiduie. Uneori publicul face asta în timpul luptei și se
presupune că e o formă de distracţie, dar mie întotdeauna mi s-a părut că e
ceva trist. Mi-a părut rău pentru băiat. Când a urcat în ring, am auzit pe cineva
spunând: „Hei, cioroiule, puștiul ăsta o să te omoare!“ „Cioroi“ însemna
„negru“ și nu era un compliment. Nu mi-a plăcut. Prietenul meu Buddy era
negru și era acolo, cu mine, în ring, ca secundul meu. El era cel care avea să-mi
dea apă să fac gargară între runde. Mă freca întruna cu prosopul, iar eu eram
jenat la gândul că Buddy auzise.
Arbitrul ne-a chemat să ne facă instructajul. Auzi aceleași afurisite de
instrucţiuni la fiecare meci. E un ritual stupid și ridicol. „Bine, băieţi, vreau o
luptă frumoasă – fără mizerii. Când vă ating cotul, asta înseamnă pauză. Nu
loviţi când sunteţi încleștaţi… etc.“
Nimeni nu ascultă. Toată lumea e preocupată de propriile probleme. Îl
măsori din ochi pe celălalt băiat și încerci să-i eviţi privirea. Dar eu n-am putut
evita ochii acestui băiat. Și când m-am uitat, am văzut că se uita la mine ca și
cum ar fi întrebat: „Ce-o să se întâmple?“ Era ceva în ochii lui care mi-a plăcut.
Ne-am întors în colţurile noastre, iar Buddy mi-a pus proteza. Era o proteză
de-a lui, folosită. Felul cum mi-a așezat-o în gură, felul cum s-a uitat la mine –
aș fi vrut să-i spun: „Dumnezeule, cum să lupt cu unul de-ai tăi, Buddy?“
Numai Dumnezeu știe ce gândea.
Brusc a sunat clopoţelul și băiatul a venit spre mine. La momentul acela
învăţasem să mă mișc în ring și am făcut un pas într-o parte, i-am dat una cu
stânga, apoi un croșeu de dreapta și l-am lovit cu stânga în stomac. Băiatul a
fost luat prin surprindere de viteza mea. M-a lovit de câteva ori și m-a băgat în
colţ, dar eu învăţasem o mulţime de trucuri de la Buddy. L-am apucat de cot,
l-am împins și i-am dat un croșeu de dreapta. Aveam o bună concentrare.
Lupta era acum distractivă. Luptasem cu băieţi care nu erau atât de buni, dar
puștiul ăsta avea clasă, așa că voiam să-i arăt tot ce știam mai bine.
Prima rundă a mers bine. În cea de-a doua am putut să fac aproape tot ce mi-
am dorit și am auzit oamenii strigând: „Fă-l knockout! Fă-l knock-out!“ Am
fentat cu dreapta, băiatul și-a lăsat mâna să cadă și aveam să-i administrez un
croșet. Dar nu puteam să lupt bine decât cu stânga. Am câștigat și a doua
rundă.
– Haide odată, dă-l gata! mi-a zis Buddy.
– Și care-i diferenţa, Buddy? i-am răspuns. Pot să-l bat. E un meci cu șase
runde, de ce să-l fac knockout?
– Pentru că ești în ring, de-aia! mi-a spus el.
În runda a patra mă simţeam atât de confortabil, încât mi s-a părut că într-
adevăr pot să-l bat oricând. Și am devenit puţin neatent. Brusc, m-a prins cu
dreapta și niciodată n-am mai simţit un pumn atât de puternic. Faptul că
puteam fi bătut, că puteam fi năucit, m-a șocat. M-am trezit împins în corzi.
Se învârtea sala cu mine și n-am văzut decât acea formă venind peste mine. M-
am ghemuit la pământ și mi-am acoperit capul. M-a lovit cu un croșeu de
stânga și, în mod miraculos, totul s-a limpezit. Probabil că m-ar fi putut face
knockout, dar m-a lovit în partea cealaltă a capului, ceea ce, cumva, m-a
stabilizat. Eram din nou în picioare, capabil să-mi termin runda. N-am fost
niciodată mai fericit să aud clopoţelul, pentru că într-adevăr aveam necazuri.
Când m-am întors în colţul meu, Buddy era furios că nu-mi fructificasem
avantajul de la începutul rundei și-l lăsasem pe băiat să mă prindă. Urma cea
de-a cincea rundă.
– Bun. Deci te duci și-l dai gata, mi-a zis Buddy.
Am simţit, trebuie să recunosc, că, dacă nu-l dădeam gata atunci, avea să mă
dea el pe mine. Pentru că eu câștigasem primele patru runde și aveam un ușor
avantaj. Eram mai atent acum, aveam mai mult grijă la mâna lui dreaptă.
Mulţimea ţipa să-mi revin, dar eu încă mă resimţeam după lovitura lui de
dreapta.
După un minut din runda a cincea, am fentat cu dreapta și l-am prins cu o
stângă dură. A lăsat garda jos și eu am continuat să-l lovesc. I-am dat un pumn
cu dreapta în stomac, s-a îndoit, l-am lovit din nou cu un croșeu de stânga și s-
a clatinat. I-am auzit pe oamenii ăia de lângă ring cântând „Haide, omoară-l pe
negrotei!“
Mi-am amintit cum, cu un an înainte, când avusesem o bătaie la școală, eu
nu fusesem în stare să-l lovesc pe băiat pentru că-i ziceau „jidan“. Acum mă
implorau să-l „omor pe negrotei“. Nu mi-am fructificat avantajul. Băiatul s-a
îndreptat și a început să se miște. Îl tot urmăream și-l băgam în plasă. Îl
auzeam pe Buddy cum striga: „Lovește-l cu dreapta!“ Băiatului îi căzuse
apărătoarea și i-am văzut falca neprotejată. Știam că că-i administrez o dreaptă
îl termin, dar mă simţeam blocat. N-am putut. L-am tot împins. Clopoţelul a
sunat, ne-am întors în colţuri și Buddy a zbierat din nou la mine.
Nu i-am spus că nu l-am putut lovi pe băiat din cauza mulţimii care striga. I-
am zis să nu se îngrijoreze că am să câștig detașat.
A sunat clopoţelul pentru runda a șasea. Mulţimea era mai puţin interesată
de mine, pentru că nu-i aplicasem lovitura de dreapta în runda anterioară.
Acum păreau să fie de partea băiatului negru. Am auzit pe cineva strigând:
„Hai, lovește-l pe mexican!“ M-am întors o secundă să văd cine vorbise, când o
am primit o lovitură de ciocan în falca dreaptă. Am simţit că mi-a crăpat falca.
Totul a început să se învârtească. Devenisem parcă o bucată de lemn. Nu-mi
puteam mișca falca, nu puteam nici să stau în picioare și nici să cad. Am simţit
o lovitură puternică în stomac. Am încercat să ajung la corzi, dar aveam
picioarele paralizate. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că eram la podea
surprins ca naiba. L-am auzit pe arbitru numărând. La șapte am încercat să mă
ridic. M-am ridicat în genunchi… la nouă, genunchii nu m-au mai ţinut… și
m-am prăbușit. Pur și simplu nu mai puteam. A fost prima dată când am fost
făcut knockout în ring.
Buddy a venit și m-a ridicat. M-a așezat în colţ, mi-a spălat faţa cu apă rece,
mi-a aruncat niște apă pe cap și mi-am revenit. N-am avut altceva decât o
ușoară durere de cap. N-am fost prea afectat de faptul că am pierdut. Mi-am
dat seama că plătisem pentru o clipă de neatenţie, dar nu simţeam că luptasem
prost.
Când m-am întors la vestiar, pe care-l împărţeam cu ceilalţi jucători, a intrat
Jim Foster. M-am uitat timid la el, ca și cum aș fi vrut să spun: „Nu-i așa un
capăt de ţară, până și cei mai buni jucători din lume sunt făcuţi câteodată
knockout.“ Dar el era furios pe mine.
– De ce nu i-ai aplicat croșeul de dreapta în runda a cincea?
– Păi… n-am avut ocazia.
– Puștiul era total expus. Se clătina. De ce nu l-ai lovit cu dreapta?
– Am crezut că se preface și încearcă să mă ia prin surprindere. Uite, lasă-mă
să mă mai bat o dată cu el și-ţi promit că-l înving.
– Nu numai că n-o să te mai las să te baţi o dată cu el, dar, dacă te mai văd o
dată în ring, vin eu însumi și te fac muci.
Am fost surprins de tonul lui. Parcă era un tată supărat, care-l pedepsește pe
copilul pe care-l iubește.
– Nu vreau să te mai văd niciodată în ring. Nu ești un ucigaș și nu ai ce căuta
în acest sport decât dacă ai sânge de ucigaș.
Pe drumul spre casă, l-am întrebat pe Buddy, care fusese martor la scena cu
Foster:
– Bud, tu ce crezi?
– Cred că Jim are dreptate, mi-a răspuns. Nu cred că mai trebuie să lupţi.
Am știut că așa era. N-aveam instinct de ucigaș, n-aveam să fiu niciodată un
mare luptător. Deși îmi plăcea partea glamour a boxului, partea care ţine de
spectacol, nu-mi plăcea competitivitatea. Îmi plăceau teatrul, luminile
strălucitoare, atmosfera aceea de stranie festivitate, tovărășia cu băieţii. Dar
uram vestiarul, cu mirosul lui de alcool de masaj, iod, piele umedă, săpun
ieftin și prosoape murdare și pătate. Uram prostul-gust din spatele scenei,
trupurile transpirate, efortul disperat de a obţine ceva cu pumnii.
În seara aceea bunica mi-a spus că se bucură pentru ce s-a întâmplat. Credea
că e pentru binele meu și mi-a zis că se ruga de câteva luni bune ca să se
sfârșească. Cred că, în fond, știam amândoi, undeva în adâncul inimii, că
fusese doar un popas ca să câștig niște bani.
Peste câteva zile am dat peste Baby Arizmendi, unul dintre cei mai mari
boxeri din lume. Începuse să lupte doar ca să-și întărească picioarele, fiindcă
fusese afectat de poliomielită, și sfârșise prin a deveni campion mondial la
categoria lui.
Cu o săptămână înainte, îl văzusem luptând cu unul dintre cei mai mari
boxeri din vremea lui, Lou Ambers. În runda a șaptea, Ambers îl prinsese pe
Baby în corzi.
– Baby, am văzut meciul dintre tine și Lou Ambers, iar în runda a șaptea te-a
lovit destul de tare. Te-a rănit? l-am întrebat.
I-a luat mult timp să-mi răspundă:
– Tony, toată lumea te rănește.
 11

– Deci ai renunţat la box, a zis doctorul.

– Da, și am încheiat-o cu schemele rapide de făcut bani. Mai ales că ultima
mă rănise. Și nu vreau să spun doar emoţional, pentru că i-am dat dreptate
domnului Foster a doua zi, când am făcut pipi cu sânge, de la lovitura din
rinichi pe care o primisem în runda șase.
Willy și Sidney au făcut câţiva bani rapid, participând la niște concursuri de
dans. Câștigătorul primea de obicei o cupă pe care puteai s-o amanetezi sau s-o
vinzi înapoi organizatorilor pe cinci dolari. Era o sală de dans pe Olive and
Fifth, care era foarte simandicoasă. Acolo trebuia să porţi cravată. Și mai era
una la Ocean Park și un alt loc numit Moonlight Dance Hall, în estul Los
Angelesului. Am hotărât să facem tot circuitul, intrând în concurs și încercând
să câștigăm câţiva bani.
Am început cu toţii să ne antrenăm pentru marele eveniment. Cum eu eram
singurul care avea radio, grupul se aduna la mine acasă în fiecare seară. Camera
de zi devenise sala de repetiţii.
Am făcut un pact că vom fi o echipă. Willy, cu șoldurile lui unduioase, avea
să fie reprezentantul nostru la rumba. Sidney, cu picioarele lui scurte ca niște
pistoane, urma să fie expertul în foxtrot. Dan, cu părul lui ondulat, era perfect
pentru valsul vienez. Iar eu, cu părul meu negru, pomădat, aveam să fiu
reprezentantul echipei la tangou. Sora mea era pe post de parteneră.
La școală, cu greu mă puteam concentra la scopul pe care mi-l propusesem:
să devin un mare arhitect. Gândul la a fi sub luminile reflectoarelor, dansând
cu farmec, cu mii de ochi urmărindu-mi mișcările, era cu mult mai atrăgător
decât să calculez forţa unei bare de oţel. Eram dispus să renunţ la coloane
dorice și corintice, ca să devin un alt Rudolph Valentino. Citisem că pentru a
dansa bine tango trebuie să te miști ca și cum ai avea un cuţit între dinţi. M-
am folosit de cuţitul de bucătărie al bunicii cât timp băteam camera în fiecare
seară.
I-am dat echipei o lună ca să se pregătească pentru marea lansare în circuitul
dansului. La repetiţia de costume, Dan, Willy și Sidney au venit în haine de
duminică. Sora mea și-a pus cea mai bună rochie, iar eu eram cremuit și pudrat
din cap până-n picioare. Împrumutasem una din mașinile de lustruit podele ale
lui Frank Bowles, iar podeaua noastră aspră era acum ca oglinda.
Willy ne-a arătat rumba. Cu mișcările lui subtile din șolduri ar fi făcut-o pe
Marilyn Monroe să roșească. Când el și sora mea au terminat, am știut că am
un adversar puternic. Apoi a urmat Sidney cu foxtrot. N-am putut aprecia
neapărat graţia pașilor, dar picioarele i se mișcau cu atâta iuţeală, că ne temeam
c-o să și le rupă. Dan a fost întruchiparea graţiei și a frumuseţii în timp ce făcea
piruete prin cameră, purtând-o pe sora mea în ritm de vals. Arhiducele de
Austria ar fi putut învăţa vreo două trucuri de la el. Și a venit rândul meu. Am
tras-o rapid pe soră-mea în braţe, așa cum văzusem că făcea Valentino cu Vilma
Bánky. Când am terminat, aplauzele bunicii au fost puternice. Eram cu toţii
emoţionaţi și nerăbdători. Eram pregătiţi.
A urmat discuţia despre pantofi. Purtam cu toţii pantofi obișnuiţi. Nu
mergea… O mare echipă ca a noastră nu putea dansa în altceva decât în piele
adevărată. Eram dezolaţi, de vreme ce niciunul dintre noi nu-și permitea
pantofi din piele. Dar Sidney a avut o idee. Să cumpărăm o singură pereche și
să facem schimb între noi. Sidney purta numărul 8, Dan, 9 și jumătate, Willy,
8 și jumătate, iar eu, 10. Așa că am hotărât să luăm niște pantofi numărul 10,
pe care să-i putem folosi cu toţii, mai mult sau mai puţin.
Primul concurs a fost la Moonlight Dance Hall, o sală bine bătătorită din
Belvedere. Niciunul dintre noi nu avea iubită, așa că trebuia să sperăm că fetele
de pe margine sunt bune dansatoare. Aveam să învăţăm că, invariabil, cea mai
urâtă dintre fete dansa cel mai bine. Femeile frumoase păreau să creadă că era
suficient să îţi dea voie să le ţii în braţe. În schimb, femeile urâte se străduiau să
facă ceva ca să fie acceptate.
 Din păcate, n-am luat în considerare că trebuie adaptat la parteneră felul
cum eram noi obișnuiţi să dansăm. Singurul neperturbat a fost Sidney. A reușit
să sară, să se miște și să ţopăie în ritmul lui, folosindu-și partenera doar ca
reper. Eu am ajuns să dansez cu o fostă colegă de școală, cu care fusesem în
aceeași clasă. Întotdeauna avusese bube pe piele, iar timpul nu fusese prea
blând cu acneea ei.
S-a anunţat concursul de foxtrot. Sidney era primul care avea să poarte
pantofii cei bine unși. I-am urat succes când a început muzica.
Arbitrii se mișcau printre dervișii care ţopăiau de mama focului, bătându-i pe
umăr pe cei eliminaţi. În cele din urmă, au mai rămas Sidney cu partenera lui
și alte trei cupluri. Noi îl aplaudam și-l susţineam, dar a fost atins și el pe umăr
și a fost eliminat. Totuși, unul dintre băieţii noștri ajunsese între primii patru
din prima.
Sidney a coborât din ringul de dans și i-a dat pantofii lui Willy, fiindcă urma
rumba. Willy a ajuns între primii trei. Iar la vals, Dan a ieșit al doilea. Premiul
lui avea să fie de cinci dolari. Câștigaserăm bani!
Am început să-mi fac griji din cauza partenerei mele cu coșuri pe faţă. M-am
întrebat dacă se compara măcar cu sora mea. O implorasem pe bunica s-o lase
pe sora mea să vină cu mine. Știam că împreună cu ea aș fi măturat ringul, dar
bunica o păstra pentru lucruri mai bune.
Mi-am pus pantofii, care mă ţineau un pic, și mi-am condus partenera
pentru marele eveniment. A început muzica. Fata cu coșuri avea trac și a
început să dea înapoi.
– Nu știu să dansez tangou.
– Și-atunci, de ce ai acceptat invitaţia?
– Voiam să dansez cu tine.
– Dar eu am venit aici ca să dansez în concurs. Eu muncesc. Cui îi arde să
danseze de plăcere?
Biata fată a luat-o la fugă plângând. Am intrat în panică. Începea muzica.
Am întrebat-o pe prima fată pe care am văzut-o dacă nu vrea să danseze cu
mine. Și doar când am pășit împreună cu ea în lumină am văzut că era destul
de mare să-mi fie bunică.
 Imediat ce mi-am pus braţele în jurul spatelui ei transpirat, am știut că va fi
un dezastru. Învăţase să danseze cu Montezuma. Ea se lupta cu mine, în timp
ce eu încercam să-l imit pe Valentino. Dar soarta a fost de partea mea și am
fost bătuţi pe umăr destul de repede. I-am mulţumit doamnei pentru lupta
greco-romană și m-am dus să mă întâlnesc cu prietenii.
Au fost drăguţi cu mine și m-au compătimit. Pe urmă am așteptat cu toţii
prin preajmă până când Dan și-a primit premiul – cinci dolari –, apoi am mers
cu toţii la o crâșmă deschisă toată noaptea și am sărbătorit mâncând până ni s-a
făcut rău.
Într-o seară, peste câteva săptămâni mai târziu, am văzut la sala de bal Santa
Monica Pier o fată înaltă și mlădioasă, despre care am știut că e perfectă pentru
tango. Oricum, avea un mers de regină, de prinţesă – și purta o rochie lungă,
care ar fi fost de ajutor. Ar fi arătat bine pe scenă.
Stătea cu mai multe fete. Am pornit spre ea, dar nu mă apropiasem niciodată
de o doamnă atât de stilată până atunci. Și dacă spunea nu? Așa că am fugit
înapoi la Danny.
– Nu știu cum să-i zic…
– Hai cu mine! mi-a spus el. O să o rog eu.
A abordat-o foarte calm. S-a dus la ea și s-a prezentat. Mi s-a părut că știe să
se poarte în lume – avea un savoir faire. A făcut o lungă plecăciune
curtenitoare. Fără dubiu, toată lumea și-a spus: „Cine mai e și nebunul ăsta?
Cine e nebunul ăsta care face reverenţe?“ În zilele noastre să faci plecăciuni…
„Prietenul meu te-a remarcat“, a spus el. Folosea cuvinte mari. Ca să-și
depășească complexul că e mexican și ignorant, citea mult și folosea
întotdeauna cuvinte mari. Și iată-l acum, un puști de șaisprezece ani, vorbind
cu o fată și zicându-i: „Prietenul meu ţi-a remarcat abilităţile terpsihorene.
Crede că dansezi minunat… și ţi-ar fi recunoscător dacă i-ai face marea onoare
de a participa la concursul de tango alături de el. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe
amicul meu, Anthony Quinn“.
Fata a fost dată pe spate de discursul lui. S-a ridicat și am dat mâna, în timp
ce toate celelalte chicoteau.
– Nu sunt o foarte bună dansatoare de tango, a spus încet.
 – Sunt sigură că ești, i-am zis. Te-am tot urmărit și aș vrea să intri cu mine în
concurs.
– Bine, atunci… nu m-a mai invitat nimeni până acum.
În timp ce mă îndepărtam, am spus cât de elegant am putut:
– Când vine rândul tangoului, am să vin să te invit, dacă îţi face plăcere.
– Bine, mi-a răspuns. Dar, puștiule, nu crezi că trebuie să repetăm?
M-am uitat la sala uriașă. Trebuie să fi fost acolo cel puţin o mie de oameni
care dansau și nu doar puști. La acel moment, să mergi la dans era o formă de
snobism și multă lume de la Hollywood își făcea apariţia în sălile de dans,
regizori faimoși și vedete din film, ca să se uite la dans. Pentru ei era ca și cum
ar fi vizitat cartierele sărace.
Când am intrat în ring, mi-am dat seama că nu dansasem decât cu sora mea
și cu femeia aia bătrână care-mi fusese un fel de Waterloo. Nu mai dansasem
niciodată cu o fată. Și, când am intrat în ring, simţind-o lângă mine pe fata
asta înaltă și drăguţă, parfumul ei mi s-a părut îmbătător și romantic. Pe tavan
erau lumini care clipeau, iar pentru mine era foarte romantic: fiinţa aceea
încântătoare în braţele mele, iar afară oceanul izbind pontonul.
Ne-am dat seama că dansam bine împreună. Am aflat că ea are douăzeci și
patru de ani. Pluteam pe ring cu o doamnă foarte sofisticată.
M-am îndrăgostit.
Și apoi a urmat concursul. S-a anunţat tangoul. M-am scuzat, am ieșit în
goană și mi-am pus pantofii. Am condus-o pe domniţă spre ring. A început
muzica. Cred că dansau vreo sută de cupluri. Și un tip se plimba printre noi.
Când punea mâna pe umărul cuiva, cuplul ieșea din ring, era eliminat. L-am
văzut apropiindu-se de noi și m-am gândit: „Sunt cu fata asta și ei au de gând
să mă elimine“.
A trecut pe lângă noi. A atins pe umăr un alt cuplu. Ce ușurare! În cele din
urmă au mai rămas vreo douăsprezece cupluri. Orchestra a pornit din nou.
Acum, că supravieţuisem celor trei runde, am început să fac pași mai
excentrici. Fata mă urma minunat. O ridicam și-o răsuceam, ne aplecam până
la podea și ne ridicam iar ușor.
 Arbitrul s-a apropiat din nou și m-am gândit că de data asta chiar e rândul
meu să plec. Din nou, muzica s-a oprit și am fost lăsaţi mai departe în ring.
Acum mai eram doar trei cupluri. Eram în lumina reflectoarelor. Îmi plăcea la
nebunie. Eram cineva. Fiecare mișcare pe care o făceam conta, tot ce făceam
era important.
Mulţimea aplauda ori de câte ori spotul de lumină se oprea pe unul dintre
cupluri. Echipa mea a fluierat și a bătut din picioare când lumina a ajuns pe
noi. Am primit cupa de aur. Când am primit cupa mi-am amintit să zâmbesc
ca un învingător.
Când am condus-o pe fată înapoi la masa ei, am întrebat-o unde locuiește.
Nu departe de locul unde locuiam eu, după cum am aflat. Am întrebat-o dacă
avea cu ce să meargă acasă. A spus nu.
Băieţii erau foarte impresionaţi de această femeie frumoasă, sofisticată, de
douăzeci și patru de ani, în rochia ei diafană. Tânăra a dat dovadă de multă
eleganţă când nu s-a plâns că am mers acasă cu camioneta pe care Sidney o
împrumutase de la tatăl lui.
Am dus-o până la ușă și i-am spus:
– Noapte bună! Ne vedem sâmbăta viitoare, poate.
– Nu intri? m-a întrebat ea.
Mai aveam mult până acasă și era deja ora 12.30, iar eu nu eram obișnuit să
ajung așa târziu. Bunica insista întotdeauna să mă întorc până la ora 11.00.
Dar nu puteam să refuz. Nu ar fi părut cel mai elegant lucru.
– Hai să bem un pahar de noapte bună, mi-a spus ea invitându-mă.
Am coborât și le-am spus băieţilor:
– M-a invitat să bem ceva…
Au făcut cu toţii semne obscene în timp ce se îndepărtau. Eu m-am întors la
ea în apartament. Nu mai văzusem niciodată un asemenea lux. Am estimat în
grabă că dădea probabil 25 de dolari pe lună pentru el. Păpuși Kewpie peste
tot, lumini roșii, moi și un gramofon.
– Te deranjează dacă mă schimb și-mi pun ceva mai comod? a șoptit ea.
Uau! Exact astea erau cuvintele pe care le spune Joan Crawford în filme.
Jucam în prima ligă de-acum.
 A ieșit din dormitor cu un halat prin care se vedea perfect. M-a
complimentat pentru cum dansasem și mi-a turnat o băutură care a făcut să mi
se învârtă capul. Înainte să-mi dau seama, eram în pat, cu ea deasupra mea,
descheindu-mi pantalonii. Și iată-mă acolo gol! Mă simţeam teribil de
intimidat, fiindcă aveam erecţie și mă gândeam, Dumnezeule! O să vadă și o să
mă creadă un obsedat nenorocit!
Apoi și-a scos și ea hainele și a venit în pat lângă mine. M-am gândit că biata
fată poate e obosită și ar trebui s-o las să doarmă. Am încercat să n-o deranjez.
Dar nu știam ce să fac cu mine. A gemut puţin și s-a întors. Mâna ei mi-a
cuprins pieptul, așa că nu mă puteam ridica. Apoi mâna ei a început să
coboare… Dumnezeule, speram să n-o atingă, pentru că avea să-și dea seama
că s-a întărit. Ce avea să creadă despre mine? Îi spusesem că am douăzeci și doi
de ani, dar eu n-aveam decât șaisprezece și nu aveam prea mult păr acolo… Era
prin preajmă… Dumnezeule, acum avea să afle totul despre mine. Mi-am ţinut
respiraţia, crezând că probabil o să-și retragă mâna. Mă pregăteam pentru acel
moment. Spre marea mea uimire, a ţinut mai departe mâna acolo. M-am
gândit că poate a adormit – că nu mai știe ce face.
Destul de curând, s-a răsucit și a venit deasupra mea și a început să se frece
de mine, iar eu m-am gândit, o… o, deci așa se face? Biata fată a băut probabil
prea mult, iar mâine o să mă urască pentru asta.
Dar eu am fost un gentleman și am întrebat-o ezitant:
– Îmi dai voie?
– Te rog… mi-a șoptit ea și așa am avut eu prima aventură.
Fata era sălbatică. Ideea mea despre sex la acel moment era cu norișori roz și
muzică blândă, credeam că atingi pe cineva și ai sentimentul că plutești prin
spaţiu. Pentru mine, n-avea nimic de-a face cu a geme și a face ca toate
animalele. Nu știam dacă să fiu revoltat de toate sunetele pe care le scotea. Nu
știam nici dacă-mi place sau nu. Mă gândeam: oare o doare?
S-a răsucit pe spate și m-a tras pe mine deasupra ei. A făcut ea toată treaba, în
timp ce eu eram ocupat să analizez gemetele și sunetele ciudate pe care le
scotea. Nu mi se părea că îi place…
 În cele din urmă, a scos un ţipăt lung și înspăimântător și amândoi ne-am
dat drumul. M-am uitat în jos și m-am gândit: „Dumnezeule, ce-am făcut? Am
făcut ceva îngrozitor.“ Pentru mine, ce se întâmplase n-avea legătură cu
dragostea. M-am desprins de ea. M-am dat jos din pat și m-am îmbrăcat. În
tot acest timp ea încă gemea. M-am gândit, Dumnezeule, dacă se trezește și mă
vede aici, ar putea să cheme poliţia, ar putea să înceapă să ţipe și să mă acuze că
am violat-o. Am ieșit din casă și am alergat până acasă.
Sigur că bunica mă aștepta. Era furioasă. Era trecut de unu jumătate noaptea.
A simţit că miros a băutură și m-a plesnit. Eu tocmai făcusem dragoste cu fata
aia sofisticată și acum uite-o pe bunica cum mă ia la palme și mă trimite în pat
ca pe un adolescent ce eram.
În timp ce mă dezbrăca, mi-a zis:
– Ești beat. Știam eu că tu și băieţii ăia o să daţi de bucluc.
Am încercat să-i spun că în seara aceea câștigaserăm concursul și merseserăm
să sărbătorim, dar n-a impresionat-o deloc. Și apoi mi-a văzut chiloţii. Erau
încă uzi.
– Ce-ai făcut? m-a întrebat ea suspicioasă.
– Ce să fac? am întrebat și eu prefăcându-mă inocent.
– De ce ai chiloţii uzi?
– Pentru că am transpirat, pentru că am dansat, am spus eu, ducându-mă
spre baie.
– Ţi-i dai jos acum! Vreau să văd!
– Nu!
– Lasă-mă să mă uit! – și mi i-a tras în jos. S-a uitat la instrumentul meu și a
văzut că era încă umed.
– Cu cine ai fost?
– Cu nimeni. Poate am răcit sau mai știu eu ce…
Și atunci a făcut ceva oribil – mi-a mirosit-o.
– Ai fost cu o femeie.
– Nu, bunico, n-am fost.
A apucat un pantof și a început să mă bată cu el.
– Nu știi că poţi să iei boli de la femeile alea murdare? mi-a zis ea.
 Era nervoasă. M-a pus să mă spăl cu apă și săpun. A doua zi a vrut să mă
ducă la un doctor, ca să-mi dea niște medicamente, înainte să-mi cadă
instrumentul de la cine știe ce boală. Mă simţeam îngrozitor. În fiecare zi, timp
de o săptămână, m-a pus s-o scot și să i-o arăt, să vadă dacă începe să
putrezească.
– Durează nouă zile, mi-a spus. Nouă zile și pe urmă începe să iasă puroiul.
Am trăit în teroare nouă zile. N-am ieșit din casă în acest timp. Mă așteptam
să se înverzească și să-mi cadă în fiecare secundă.
Mi-a explicat că femeile rămân gravide și bărbaţii iau boli. A făcut ca totul să
sune complicat și îngrozitor. Desigur, băieţii au vrut un raport complet. Am
fost marele erou o săptămână întreagă, pentru că era posibil să fi luat gonoree.
La naiba, dacă aveai gonoree, erai un bărbat adevărat. Faptul că „mersesem
până la capăt“ mă transformase într-un erou și voiau să știe fiecare detaliu al
serii. Am dramatizat totul din ce în ce mai mult. Toată lumea a urmărit
progresele penisului meu o vreme.
Peste vreo zece zile, când am văzut că nu mi se înverzise, m-am dus acasă la
fată. Era singură și gătea ceva.
– Hai înăuntru, mi-a zis.
– Am venit să-mi cer iertare.
– Pentru ce?
– Pentru data trecută. Cred că erai beată. Și eu eram beat. Nu știu dacă știi ce
s-a întâmplat.
– Ce s-a întâmplat?
– O, deci nu știi…
– Deci? S-a întâmplat ceva?
– Nu știu dacă să-ţi spun, dar cred că ar trebui să mergi la doctor imediat, i-
am zis.
– Cum adică? Ai gonoree sau ceva de genul ăsta?
Știa foarte bine despre ce vorbește.
– Nu, nu, dar…ai putea fi însărcinată.
A chicotit.
– Câţi ani ai, puștiule? Pe bune…
 – Ce vrei să spui?
– Spune-mi ceva! A fost prima dată, nu?
– Glumești? Am avut o mulţime de femei.
– Câţi ani ai?
– Păi… am…
– M-ai minţit. N-ai douăzeci și doi, nu?
– Păi, ca să-ţi spun adevărul, am optsprezece.
– Adevărul!
– Șaisprezece, i-am mărturisit.
– A fost prima dată, așa-i?
– Păi… da…
– Nu-ţi face griji, nu sunt gravidă.
– De unde știi?
– Fetele știu… Și apoi, știu să mă protejez, nu-ţi face griji!
– Ești sigură că nu ești gravidă?
– Nu sunt.
– Dacă ai fi, mi-ai spune?
– Și ce-ai face?
– Te-aș lua de nevastă.
M-a luat în braţe și m-a sărutat pe frunte. Chiar atunci s-a auzit un ciocănit
la ușă. M-a lăsat acolo și s-a dus să deschidă. A intrat un bărbat de vreo
douăzeci și cinci de ani. A făcut prezentările.
– Tony, trebuie să mă îmbrac acum, ies în oraș cu George.
A intrat la ea în cameră. George s-a întors spre mine și mi-a făcut cu ochiul.
Nu știam ce ar trebui să facă un gentleman în situaţia aceea. Să-i trag un pumn
în gură sau să-i fac și eu cu ochiul? În schimb, am luat-o la fugă din casă.
L-am auzit pe „puști“ râzând.
BĂIATUL: Ce poveste oribilă! Spune-i vraciului cum ai plâns tot drumul
până acasă. Spune-i cum futaiul ăla te-a bântuit până ai cunoscut-o pe Sylvia!
Întotdeauna ai avut gusturi proaste la femei. Ai crezut că dragostea vine
înfășurată în găteli ieftine.
 BĂRBATUL: Și cine dracu’ a început? Tu, tu, rahat ipocrit ce ești! Tu ai fost
cel care n-a deschis gura când ţi-a supt-o fata aia pe plajă! Tu ai fost cel pe care
nu l-au ţinut balamalele să-i arate lui Rita cocoșelul când ţi-a cerut. A trebuit să
te-ascunzi după gard și să-l bagi printr-o gaură ca să ţi-l cerceteze.
BĂIATUL (defensiv): Asta era acum mult timp.
BĂRBATUL: Haide, ticălos mic, negi că ai vrut s-o faci cu sora ta?
BĂIATUL: Asta e din capul tău bolnav. Da, am iubit-o. Am iubit-o și mai
mult când era o copilă bolnavă, atunci când ne-am întors în El Paso și am avut
grijă de ea.
BĂRBATUL: OK, nu te înfuria, puștiule! Mă gândeam doar că trezirea ta
sexuală n-a fost tocmai cea mai normală din lume, nu?
BĂIATUL (zburlindu-se): Ce dracu’ tot vrei să spui?
BĂRBATUL: Că ai avut un șoc când ai văzut reacţia Ritei atunci când i-ai
arătat penisul prin gard. Ai fost un rahat mic și laș. De ce nu l-ai scos pur și
simplu să i-l arăţi?
BĂIATUL (supărat): Fiindcă era verișoara mea, ticălos bătrân!
BĂRBATUL: Ceea ce nu te-a împiedicat să i-o tragi ceva mai târziu…
BĂIATUL (aproape cu lacrimi în ochi): I-am mărturisit totul preotului. Și
apoi, n-am făcut exact ce zici tu. Doar ne-am frecat unul pe altul. Oricum,
preotul m-a iertat.
BĂRBATUL: Sigur, el îţi ierta orice pe vremea aia. Dar tu nu-mi ierţi mie
nimic…
BĂIATUL (întrerupându-l): Aveam doar zece ani.
BĂRBATUL (blând): Nu te condamn, dar cred că ar fi fost mai sănătos
pentru tine dacă ai fi fost mai direct și mai cinstit. (bărbatul izbucnește în râs) Și
Dumnezeule, puștiule, n-ai fost un ticălos în seara aia, pe treptele de la
auditorium, cu Connie?
BĂIATUL (zâmbind): Da, niciodată n-am înţeles. Eram atât de îndrăgostit
de ea, dar când a spus „Te iubesc!“, așa, pur și simplu, n-am mai știut ce să fac.
BĂRBATUL: După toţi acești ani, încă e un moment greu, puștiule. Eu,
oricum, n-o cred, așa că doar mă prefac că și eu.
BĂIATUL: Ești distrus.
 BĂRBATUL: Hai, să ne întoarcem la Connie!
BĂIATUL: Avea ochii verzi.
BĂRBATUL: Ca ai panterei.
BĂIATUL: Da.
BĂRBATUL: Părul avea aceeași culoare ca blana panterei, nu?
BĂIATUL: Ce vrei să sugerezi? Că am vrut să i-o trag panterei?
BĂRBATUL: Și nu-i adevărat?
BĂIATUL: Dumnezeule, chiar ești bolnav.
BĂRBATUL: OK, ia spune, ce s-a întâmplat în seara aia, cu Connie?
BĂIATUL: Respiraţia îi mirosea a mere când m-am apropiat de ea acolo, la
capătul scărilor. Eram amândoi în întuneric și ne uitam unul la altul. Aș fi
putut să stau acolo ani întregi și doar să mă uit la ea – să-i aspir parfumul. Și
apoi, ea a spus-o atât de simplu: „Tony, te iubesc…“ (băiatul nu mai poate
continua).
BĂRBATUL: Ai început să plângi, nenorocitule! În loc s-o iei în braţe și să-i
săruţi buzele alea frumoase, tu i-ai tras una în burtă. (băiatul aprobă din cap
suferind) Stătea acolo și nu înţelegea. Dar ea voia să înţeleagă, iar tu ai fugit în
noapte.
BĂIATUL (plângând): Poate că ea era aceea…
BĂRBATUL: Da, dar tu ai stricat tot.
BĂIATUL (suspinând): Și-atunci ea de ce n-a alergat după mine?
BĂRBATUL: După ce o loviseși? Era inteligentă, puștiule, dar nici chiar așa.
Și apoi, avea doar treisprezece ani!
BĂIATUL (încercând să scape din strânsoarea puternică a bărbatului): A fost
singurul mod în care am putut să-i spun că și eu o iubeam. Am sperat că va
înţelege.
BĂRBATUL (râzând): Nicio femeie nu înţelege un pumn în plexul solar
după ce ea îţi spune că te iubește… OK, și ce fete ţi-au mai plăcut cu adevărat?
BĂIATUL: Mi-a plăcut Evie. Ea ar fi înţeles lovitura.
BĂRBATUL (simţindu-se inconfortabil – e un subiect pe care vrea să-l evite. Își
scoate o ţigară și o aprinde nervos).
 BĂIATUL: Știu că nu-ţi place să te confrunţi cu asta, dar, dintre toate, Sylvia
a fost campioana, ea a înţeles palma mai bine decât oricine altcineva.
 12

Era o duminică superbă.

Terminasem filmul. Nu era unul dintre cele mai bune roluri ale mele, dar
măcar supravieţuisem. Fuseseră momente când crezusem că n-o să reușesc.
„Băiatul“ îmi stătuse aproape toată perioada complicată. Nu fusese de acord
cu filmul de la început. Știa că făcusem puţine lucruri nesincere în viaţa mea.
De data asta, fusesem o târfă. Mă tot gândisem de ce fusesem necinstit și
reușisem să mă conving că o făcusem pentru un scop mai important, siguranţa
copiilor și avansarea în carieră, dar „puștiul“ știa că erau toate niște prostii. Și
îmi arăta toate „bunurile“ pe care le obţinusem, ca să-mi compensez
vinovăţiile, amintindu-mi tot timpul că fusesem o târfă.
Puștiul mă tot hăituia cu citatul meu preferat din Cyrano de Bergerac: „Să
trudesc zi și noapte ca să-mi fac o reputaţie pe un singur cântec? Să-mi bată
inima la câteva rânduri scrise și să dau din coate ca să-mi apară numele la
gazetă? Nu, mulţumesc – nu! Să fac calcule, scheme, să-mi fie frică, să prefer să
mă duc într-o vizită decât să scriu o poezie? Să caut să-mi fac cunoștinţe, să
obţin favoruri și influenţe? Nu, mulţumesc. Dar… să cânt, să râd, s-o iau ușor,
singur, liber, cu o voce care înseamnă bărbăţie – să-mi pun pălăria cum am
chef. Să mă iau la bătaie pentru un da sau nu. Și, dacă soarta sau norocul sunt
mai presus – nicicând s-aștern un rând dacă vine din adâncul inimii –, să spun
Sufletul să se sature cu flori, nu cu buruieni, pe care să le culeagă însă din propria-i
grădină –, nu să urc foarte sus din întâmplare, ci să reușesc să urc prin propriile
forţe.“
Știam de ani întregi că îmi consum prea multă energie ca să mă lupt cu
fantomele, mai degrabă decât tălmăcind, descoperind, interpretând propria
viaţă și propriile vremuri. Mă zvârcoleam într-un mare disconfort emoţional,
știind că eram vinovat ca naiba fiindcă nu fusesem sincer cu mine însumi. Dar
când mi-am dat seama de asta, nu mai știam cine era acest „eu însumi“ cu care
trebuia să fiu cinstit.
În această duminică dimineaţa îi dusesem pe puștii mei sus, în Munţii
Malibu. Eu și Katie ne-am contrat mult timp pe tema creșterii copiilor. Eu
voiam ca ei să crească într-o religie – nu-mi păsa care anume –, dar simţeam cu
putere că ar trebui să cunoască o formă de credinţă. Mai târziu, și-o puteau
schimba dacă voiau. Dar știam că poţi schimba o formă numai dacă o cunoști.
Katie, în schimb, nu voia să le impună nicio credinţă copiilor – aveau să-și
aleagă una când creșteau.
Cedasem. M-am gândit că eram prea ocupat să-mi fac o carieră ca să mai am
energie să mă lupt și cu ea. Cât de ușor ne lepădăm noi, bărbaţii, de
responsabilitate în privinţa celor mai importante creaţii ale noastre, și totuși le
acceptăm pentru unele lucruri mult mai puţin importante.
Când copiii au mai crescut, am simţit că e important ca ei să comunice într-
un fel cu Dumnezeu, cu natura, sau cu forţa vieţii, sau cu ei înșiși. Și de-asta îi
duceam duminica în locuri singuratice, pe plajă sau pe vârful unui munte și le
spuneam să se așeze și să se gândească pur și simplu la orice voiau ei –
preferabil la Dumnezeu.
Așa că am ales un munte din lanţul Malibu. Era o dimineaţă caldă de
toamnă. Am parcat mașina pe șoseaua care șerpuia și am urcat muntele printre
tufișuri sălbatice și tot felul de plante. În vârf erau câţiva stejari pitici și tufișuri
înalte de dafin. Fiecare dintre cei patru copii și-a ales un copac, s-a așezat sub
el, și se uitau la Oceanul Pacific, care se vedea în depărtare.
M-am uitat la cei patru copii ai mei. Fetele mai mari, Chrissy și Kathy, aveau
șaptesprezece, respectiv șaisprezece ani. Duncan avea treisprezece ani, iar
micuţul Vally, doar 7 ani. M-am întrebat ce se întâmpla în mintea lor.
Vally se distra de minune. Rupea tăcerea tot timpul, ţipând că a văzut o
veveriţă, o șopârlă sau un „tuflure“. Ceilalţi îi făceau semn să tacă. Îi iubeam
fiindcă se străduiau să-l mulţumească pe papa.
Copiii se pricepeau de minune la „jucat jocul“ . Făcuserăm un pact că eu n-
am să-i întreb la ce se gândiseră. Slavă Cerului, nici ei nu m-au întrebat. Ei
erau singurul meu pod cu realitatea. Nu voiam să-i dezamăgesc în niciun fel.
„Puștiul“ era cel mai fericit în aceste drumeţii. Își alegea un loc simpatic și
dădea din cap aprobator. Dar ticălosul mic nu m-a lăsat niciodată să mă
apropii atât de mult, încât să-l întreb ce-l mai nemulţumea: de ce refuza să mă
lase în pace; de ce nu puteam simţi niciodată ce-mi doream cel mai mult –
dragostea unei alte fiinţe umane. Simţeam dragoste pentru copiii mei, dar mă
simţeam izolat de dragostea lor. Nu simţeam dragoste de la nimeni.
Mi-am spus că n-am fost iubit niciodată. Nu există bani, posesie, împlinire,
nimic care să aibă un sens, în lipsa acestui sentiment al iubirii.
Slavă Domnului, aveam capacitatea de a dărui iubire, chiar dacă uneori greșit
îndreptată, și atunci de ce nu aveam niciun talent, nicio abilitate, niciun mijloc
de a primi iubirea? De ce aveam tot echipamentul de emisie, și niciunul de
recepţie? Eram un bărbat care emitea tot felul de mesaje, dar nu știa niciodată
dacă fuseseră sau nu receptate. Vorbeam în gol.
Dar în duminica aceea, cu copiii mei și „puștiul“ stând alături de noi, am
avut succes… Am simţit afecţiune și aprobare, dacă nu chiar iubire, acolo, pe
deal. Căldura pe care am simţit-o mi-a fost suficientă ca să-mi continui lupta
pentru supravieţuire.
Secretara mi-a spus că trebuie să aștept, doctorul are o urgenţă. M-am
întrebat ce poate însemna o urgenţă pentru un psihiatru. Ce făcea el într-o
urgenţă? Ce instrumente putea folosi? Cum dezgroapă oţelul îngropat sau
glonţul emoţional care te schilodește?
Am stat în sala de așteptare și am răsfoit reviste, uitându-mă la fotografii cu
femei frumoase, întrebându-mă care dintre ele e în stare să spună „te iubesc“ și
chiar să simtă dragostea cu adevărat.
După un timp, cazul urgent a ieșit din cabinet. Părea o fată foarte drăguţă.
Zâmbea. Dacă o vedea cineva mergând pe stradă, i-ar fi putut invidia
seninătatea aparentă. Dumnezeule, m-am gândit, singura problemă cu
nevroticii este că sunt niște genii în a-și ascunde suferinţa.
A pus deoparte dosarul „urgenţei“ și l-a deschis pe-al meu. M-am întrebat
dacă avea nevoie să-și împrospăteze memoria. O, da – Domnul Așa-și-așa;
vârsta, asta-și-asta; boală diagnosticată cu incapacitatea de a simţi iubirea.
 – Deci cum a fost weekendul?
Am raportat prompt 48 de ore petrecute cu succes. Nicio încercare de suicid,
nicio pastilă, cu excepţia unui somnifer ușor, nicio izbucnire, în afară de una,
când soţia mea s-a uitat la o pictură la care lucram de o lună și a spus: „O, da –
e gata prânzul“ și eu am sfâșiat pânza și am făcut-o bucăţi. Nimic foarte
important, doar disperare tăcută.
I-am povestit despre momentele petrecute sus, pe munte, cu copiii. I-am
raportat și că „puștiul“ fusese prin preajmă și a părut de acord.
– Ai vorbit cu el?
– Nu, n-a vrut să vorbească. A stat pur și simplu acolo, ca și cum ar fi făcut
parte din familie.
– Îi place pe copii?
– În grade diferite. Se identifică cu Duncan. Amândoi au chestia aia ciudată,
în sensul că nu știu ce să facă cu ochii. La început, pare timiditate. Dar nu e.
Se tem să se uite în ochii oamenilor, pentru că văd prea multă durere. Amândoi
au tendinţa să se uite în altă parte. Dar „puștiul“ se uită la fete mai mult sau
mai puţin ca la niște surori. Le iubește, dar îi e greu să se identifice cu ele. În
plus, știe că niciodată n-ar putea fi numărul unu în viaţa lor și că va trebui să
cedeze locul unui soţ sau unui iubit. Se teme să nu fie vulnerabil.
– Acum vorbești despre tine sau despre „puști“?
– Despre amândoi.
– E vreuna dintre fete preferata ta?
– Kathy îmi amintește de bunica prin frumuseţe și forţă morală. Vally îmi
amintește periculos de mult de mine. Spun „periculos“, pentru că amândoi
suntem conduși de „dorinţe“ gigantice și trebuie să ne bazăm pe propriile
noastre frâne. Sper că ale ei sunt mai bune decât ale mele. Christina e cel mai
greu de definit, pentru că urăște răspundera pe care i-am pus-o în cârcă.
– Te referi la Christopher?
– Da.
– Într-o zi ai început să-mi povestești despre moartea primului tău născut.
Poţi să-i faci faţă acum, Tony?
– Niciodată. Te rog, să nu vorbim despre asta. Te rog!
 – „Puștiul“ vorbește despre asta?
– Nu. E un subiect unde suntem total de acord.
Doctorul a oftat și a încercat o altă pistă:
– Deci spune-mi despre Christina!
– Presupun că știa că apăruse ca să lege doi oameni. Era o mare răspundere
pentru un copil. O parte a fost forţată să și-o asume, o parte a fost autoimpusă.
Mai târziu, a ales să-și schimbe identitatea, făcându-și operaţie la nas. M-am
îngrozit. Eu n-am putut niciodată să fac asta. Dacă pot să spun ceva despre
mine, atunci e că mi-am folosit toate defectele. Le-am făcut să lucreze în
favoarea mea. Mi-aduc aminte că odată, când nu-mi găseam de lucru, am dat
vina pe stele și m-am dus la un numerolog să-mi dea un sfat. Mi-a spus că n-o
să ajung nicăieri cu un nume ca Anthony Quinn. Și că ar trebui să-l schimb în
Bruce Quinn. O vreme am încercat chiar să scriu sub numele Arthur Andretti.
Dar întotdeauna am revenit la faptul că trebuia să reușesc cu numele cu care
mă născusem.
Oricum, mi s-a părut ciudat că una dintre fetele mele vrea să-și modifice
forma nasului. Avea un nas în regulă. Era nasul tatălui meu, nasul meu și al
surorii mele. Era un nas bun și puternic, cu un aer sfidător evident.
– Din nou, Cyrano.
– Dacă vrei… Dar Cyrano doar vorbește despre nasul lui. L-a folosit doar ca
pe un stindard. Ar fi putut fi ceva rasial sau politic. Era doar un alt tip de
stindard. Când și-a schimbat nasul, Christina a renunţat la stindard. A vrut să
arate ca o mie de alte fete. Cunosc valoarea a ceea ce înseamnă să îndrăznești să
fii diferit, făcându-i pe ceilalţi să te accepte în termenii tăi. Știu că acum
Christina nu va reuși niciodată să-și revină după operaţia asta, numai dacă
găsește un alt stindard cu care să înlocuiască nasul. Din cauza acestei probleme,
pentru ea îmi fac cele mai multe griji. Ceilalţi se descurcă cu defectele lor.
– Ești un tată dur.
– Nu simt că aș fi. De fapt, simt că sunt prea moale.
– Dar ai avut un weekend frumos.
– Da.
 – Mi-ai spus niște povești amuzante despre concursurile de dans, dar mă
întrebam despre toate vieţile astea cu care jonglai. Din câte îmi pot imagina,
făceai box, dansai, mergeai la școală și lucrai cu Frank. Ce se întâmpla cu
Aimee Semple McPherson în tot acest timp?
– Parcă ai fi nevastă-mea! Când ești sărac și începi să crești, e uimitor câte
lucruri ai de făcut. Înainte de toate, în timp ce mergeam la Liceul Politehnic,
lucram cu Frank. Mă ocupam de câteva showroomuri de automobile și de
câteva birouri. Treaba mea era să le menţin curate și lustruite. Câștigam 50 de
cenţi pe oră. Și din când în când mai câștigam câţiva dolari boxând ca amator.
Dar n-am avut decât șaisprezece meciuri în doi ani, așa că nu se poate spune că
m-am îmbogăţit din asta.
Cât despre arhitectură, trebuia să recunosc că visul începea să pălească. A
trebuit să chiulesc destul de mult de la școală ca să lucrez cu Frank sau ca să fac
cine știe ce alte joburi oribile. Banii pe care bunica îi primea pe ascuns de la
mama nu erau suficienţi să ţină casa. Și apoi, muream să fiu eu singurul
susţinător al familiei. Uram faptul că depindeam de mama, despre care
simţeam că-i aparţine lui Frank, nu nouă.
La Liceul Politehnic aveam un profesor pe nume Baker, care avea halenă.
Dintr-un motiv sau altul, avea o antipatie puternică faţă de mine și făcea ca
studiul să mă plictisească teribil. Preda după manual și trăia după manual. Nu
lăsa nici cel mai mic spaţiu pentru creativitate. Mi-aduc aminte că a trebuit să
pictăm ceruri în diverse nuanţe de albastru. Porneai de la albastru-închis în vârf
și în șapte pași, de câte doi centimetri și jumătate fiecare, trebuia să ajungi la
albastru-deschis. Nu văzusem niciodată asemenea cer și mi s-a părut stupid.
Îmi plăcea să pictez ceruri întunecate, dramatice și ameninţătoare.
Și știam, de asemenea, chiar de atunci, că lumea e plină de contabili și mici
matematicieni, care puteau fi angajaţi pe sume mici să se ocupe de detalii, dar
care nu erau în stare să creeze nimic. De-abia așteptam să mă confrunt cu mari
probleme de creaţie. Altminteri, știam c-o să sfârșesc fiind unul dintre cei
cincizeci de tipi dintr-un birou, aplecat peste un pupitru, pentru tot restul
vieţii. Nu voiam să copiez visele altcuiva. Voiam să fiu eu cel care visează.
 Standardizarea arhitecturii mă scotea din minţi. Faptul că ușile trebuia să aibă
o anumită înălţime și o anumită lăţime, iar ferestrele, o măsură anume mă irita
teribil. Știam că ceea ce ne învăţau ei era o formă de standardizare a omului. Și
eu eram total împotrivă. Îmi plăcea concepţia greacă despre arhitectură: să nu
construiești după măsura omului, ci după aspiraţiile lui.
Singurul care mi-a mai dat o speranţă a fost Lloyd Wright, pe care am fost să-
l văd într-o zi. Desenasem niște planuri pentru un supermarket și câștigasem
premiul întâi la școală, în clasa a XI-a. Am sunat la biroul lui Wright și am
reușit să obţin o întrevedere.
Când am ajuns, mi s-a spus că e ocupat și că nu mă poate primi. Aveam un
portofoliu mare cu desene sub braţ și am dat să plec. Apoi l-am văzut pe
bărbatul acela binefăcut mergând prin birou. Era îmbrăcat perfect și arăta mai
degrabă ca o vedetă de cinema decât ca un arhitect celebru. Ceea ce m-a frapat
la el, dincolo de atitudine și de mers, au fost ochii. Erau cei mai plini de viaţă
ochi pe care-i văzusem vreodată, plini nu numai de vise vizionare, ci și de mult
umor. Deși nu era un bărbat înalt, dădea impresia că e un uriaș.
Nu știu ce anume i-a atras atenţia la mine, dar când mă dădeam la o parte
din calea lui s-a uitat la mine cu acei ochi care dansau minunat și m-a întrebat
pentru ce venisem. Pur și simplu am simţit că am limba legată.
– Am… am venit să vă văd pe dumneavoastră, domnule. Aș vrea să fiu și eu
un arhitect ca dumneavoastră într-o zi.
– Ca mine, băiete? Sper că vei fi mai bun decât mine. Nu vreau în preajma
mea pe nimeni care nu crede că e mai bun decât mine. Asta mă ţine în priză.
Am vrut să-i spun că sunt un fel de Michelangelo, dar am hotărât să tac. Mi-
a făcut semn să-l urmez în birou. Pereţii erau plini cu desene ale unui proiect
în desfășurare – hoteluri, case, orașe peste tot în lume – În Japonia, India,
Franţa, Italia. Omul avea lumea în palmă.
Mi-a cerut să-i arăt portofoliul. În timp ce se uita la desenele mele, și-a
verificat calendarul și a corectat desenele pe care angajaţii i le puneau pe birou.
Am crezut că de-abia dacă a apucat să le arunce o privire în timp ce eu i le
arătam una câte una. N-a spus un cuvânt. Când am întors-o pe ultima, s-a dus
la o masă de desenat de la capătul încăperii și a făcut câteva corecturi și notiţe.
Părea să fi uitat că eram acolo.
– Dumnezeule! a spus în cele din urmă. Cine te-a învăţat să pictezi cerul așa?
– La Liceul Politehnic. Domnul Baker spune că așa trebuie pictat cerul…
– Și tu crezi că toate cerurile trebuie să fie albastre?
– Nu, domnule. Am pictat un cer în furtună ieri și mi-a dat un D. După
părerea lui, toţi norii trebuie să aibă linii oblice, niciodată orizontale.
A aruncat cu o gumă prin cameră.
– Ce dracu’ are asta a face cu măsura omului? De ce vrei să te faci arhitect,
fiule?
Am știut că nu vrea să-i dau un rahat de răspuns evaziv.
– Pentru că, domnule, eu cred că oamenii trăiesc greșit. Nu cred că am fost
făcuţi să locuim în cutii. E de-ajuns că o să ne petrecem eternitatea într-o cutie.
De ce am face același lucru și cu vieţile noastre?
– Corect, băiete. Ai dreptate. Și de ce altceva?
– Vreau să construiesc orașe.
– Orașe întregi?
– Da, domnule.
– Ce fel de orașe?
Aveam o mie de gânduri. Știam că exagerez, dar nu m-am putut opri. Wright
părea amuzat și nu știam cât timp voi mai avea până o să fiu întrerupt, așa că
voiam să ating toate aspectele, să spun tot.
– De unde ești, băiete?
A fost singurul om care mi-a spus „băiete“ cu afecţiune, nu cu o notă de
superioritate.
– Am crescut în Belvedere. Asta e în partea de est, domnule. Acum locuiesc
în districtul Echo Park.
– Asta e lângă templul lui Aimee, nu? a zâmbit el.
– Da, domnule.
– Am construit o casă acolo, în apropiere.
– Știu.
– Ce s-a întâmplat cu discursul tău, băiete?
 M-a luat prin surprindere. Nu fusesem niciodată conștient că era ceva în
neregulă cu discursul meu.
– Nimic, am răspuns eu defensiv.
– Ba da. Vorbești ca și cum ai avea limba legată.
– Nu, domnule. Sunt emoţionat.
– N-ai de ce să fii emoţionat în privinţa mea. Deschide gura și ridică limba!
S-a uitat în gura mea.
– A, ai dinţi minunaţi, dar frenul este prea gros. Ar trebui să-l scoţi.
Nu știam ce rahat era frenul ăsta. Și-a ridicat limba și mi-a arătat bucata de
piele de dedesubt.
– Ăsta e frenul. Când e prea gros, te împiedică să rostești cuvintele clar. Să fii
un bun proiectant nu e de-ajuns dacă vrei să devii un mare arhitect. O să
întâlnești oameni și o să le influenţezi vieţile. Trebuie să poţi să-ţi enunţi ideile
și să-ţi expui filozofia. N-o să te asculte, dacă vorbele tale nu sună clar și
hotărât.
– Da, domnule.
Nu îmi dădusem seama niciodată că am probleme de dicţie, cu excepţia
câtorva bâlbâieli, dar asta pentru că mintea mea lucrează mai repede decât
reușesc cuvintele mele să exprime. Bâlbâiala era o formă de a pune frână
gândurilor mele care se rostogoleau întruna.
– Du-te la doctor! Zi-i să-ţi taie bucata aia de piele de sub limbă.
– Da, domnule.
– Apoi du-te undeva și învaţă să vorbești – „Recită tirada, rogu-te, cum ţi-am
rostit-o eu, ușor curgător; ci, dacă o răcnești, așa cum fac mulţi din actorii
ăștia, mai bine îl pun pe crainicul orașului să-mi recite versurile.“15.
Am dat din cap. Mă întrebam cât de scumpă și cât de dureroasă era o
asemenea operaţie.
Mi-am dat seama după felul cum s-a aplecat peste pupitrul de desenat că
întrevederea se încheiase. Am pornit spre ușă.
– Apropo, băiete, mi-a zis peste umăr, cerul nu e întotdeauna albastru și mi-
au plăcut ideile tale despre orașe. Vino înapoi la mine după ce înveţi să
vorbești!
 Am plecat strângându-mi portofoliul. Am simţit că fusesem intervievat mai
degrabă ca actor decât ca arhitect.
Întâlnisem un gigant. Îmi arătase o problemă de care nu fusesem niciodată
conștient. De ce nu-mi vorbise nimeni niciodată despre asta? Știam că vorbesc
cu un ușor accent spaniol, dar nu mă gândisem niciodată la mine ca și cum aș
fi avut limba împleticită. Acum devenise o obsesie pe care o ţineam pentru
mine. De-abia după un an, când băusem mult într-o noapte, i-am mărturisit
unei femei de care urma să mă îndrăgostesc.
– Sylvia, în sfârșit? a întrebat doctorul, zâmbind.
Am dat din cap.
„Hamlet“, actul III, scena 2, trad. de Leon D. Leviţchi și Dan Duţescu, în William Shakespeare,
Hamlet, Antoniu și Cleopatra, Iuliu Cezar, Editura Adevărul Holding, 2009 (n. tr.).
 13

BĂIATUL (arătând din cap spre doctor): Așteaptă! Și apoi, n-ai decât o juma’
de oră să torni tot.
M-am întors și l-am văzut pe doctor așteptând răbdător să-i povestesc.
BĂIATUL: Oricum, n-o să înţeleagă. Treci direct la partea sexy, ca să-l
amuzi.
I-am aruncat puștiului o privire cruntă și am început să spun povestea
Sylviei. Desigur, a existat un preambul, cineva care a ridicat cortina – Evie.
O fată de la Liceul Politehnic m-a invitat la o petrecere. Era prima dată când
mi se întâmpla. Înainte de asta, făcusem întotdeauna tot felul de lucruri cu
Danny sau alţi băieţi. N-am avut niciodată trac să apar pe scenă, cum am avut
întotdeauna când a fost vorba să-mi fac apariţia la o petrecere. Mi-am lustruit
pantofii de cinci ori și mi-am periat costumul de o sută de ori. Dar, pe măsură
ce mă apropiam de casă, încrederea în mine pe care încercasem s-o adun se
evaporase.
Prin fereastră, i-am văzut pe puști dansând după muzica de la fonograf.
Râsetele și veselia m-au făcut să vreau s-o iau la fugă. Cum naiba faci să intri
într-o încăpere plină de oameni? Ce zâmbet să folosești? Unde să-ţi ţii mâinile?
Am mers în jurul clădirii de câteva ori până când am avut curajul să mă duc la
ușă. Îmi pregătisem un zâmbet autodispreţuitor, distant, dar nu superior, un
zâmbet care denota tristeţe și un strop de aroganţă. A fost total inutil. Nimeni
n-a observat c-am intrat.
Mi-am păstrat zâmbetul rece cât timp m-am prefăcut că mă uit după cineva.
Am văzut o ușă și m-am îndreptat spre ea, ca să-mi dau seama că am ajuns în
curte. Era închisă și singura cale să ies de-acolo era să mă întorc în camera
principală și să înfrunt anonimitatea încă o dată. M-am așezat pe un scaun
șubred, încercând să-mi hotărăsc următoarea mișcare, când a ieșit o fată. Avea
câte un pahar cu punch în fiecare mână. Unul mi l-a întins mie.
– Tu trebuie să fii Tony. Eu sunt Evie.
– Salut!
– Mi-a spus Betty c-o să vii. De fapt, într-un fel m-a invitat pe mine ca să
stau cu tine.
Fata avea cei mai mari ochi căprui pe care-i văzusem vreodată și cei mai
dezarmanţi. Părul roșcat îl avea tăiat scurt și-i încadra chipul de păpușă. S-a
așezat lângă mine ca și cum ne-am fi știut de-o viaţă.
– Nu-ţi plac petrecerile? m-a întrebat.
– Asta e cea mai rea la care am fost.
– Betty mi-a spus că ești un lup singuratic. Ești la Liceul Politehnic, nu?
– Doar part-time.
– Ce studiezi?
– Arhitectura.
– Oh, mama și-a dorit să fie arhitect. Întotdeauna plănuiește casa perfectă. Ai
o casă perfectă?
– La acest moment îmi revizuiesc planurile pentru un supermarket. I le-am
arătat unui mare arhitect.
– Asta sună minunat. Și cum îl cheamă pe arhitect?
– Frank Lloyd Wright.
– Mama zice că e cel mai bun. Poate o lași și pe ea să-ţi vadă schiţele? Are idei
foarte bune. Și apoi, magazinele sunt în primul rând pentru femei, nu?
– Da…
Am băut din punch-ul dulce întrebându-mă ce să spun. Ea a trăncănit mai
departe.
– Tata e pictor. Adică a fost. Făcea niște picturi minunate cu marea și cu vase
de pescuit și tot felul de astfel de lucruri. Dar acum are o făbricuţă care se
ocupă cu reproducerea picturilor. Mama spune că e mai bine să faci un singur
lucru original decât o mie de reproduceri frumoase.
– Mama ta pare foarte înţeleaptă.
 – O, chiar e! E și poetă. Când nu face schiţe pentru casa ideală, scrie poezii și
povești mistice stranii. Nu-mi dau seama cum reușește cu patru copii de care
trebuie să aibă grijă…
– Tu ești una dintre cei patru?
– Eu sunt a doua în ordinea vârstei. Sora mea, Joan, are optsprezece ani. Eu
am șaisprezece. Bert are paisprezece, iar Lenny doar patru ani. Joan e
inteligenta familiei. Citește chestii grele, gen Dostoievski sau Tolstoi… Eu
prefer basmele.
N-am știut ce să spun, așa că mi-am încercat zâmbetul social cu ea.
– Uite ce e, mi-a zis ea. Petrecerea asta n-are niciun haz. Nu mă conduci
acasă?
– Sigur, am încuviinţat.
Când am ajuns la colţul dintre Micheltorena și Sunset Boulevard, ea m-a luat
de mână fără un cuvânt și m-a condus pe dealul cu lungul drum șerpuitor, care
ducea la casa ei.
BĂIATUL: Erai speriat de moarte. Ea era inocenţa întruchipată. Când aţi
început să urcaţi dealul, mirosul ei proaspăt te-a făcut conștient de faptul că n-
o să-i reziști.
BĂRBATUL (încordându-se): N-avea decât șaisprezece ani.
BĂIATUL: Și tu cât aveai? Erai un puști cu acnee de optsprezece ani, care de-
abia începuse să se bărbierească.
BĂRBATUL: Dacă era perfectă, de ce ai stricat totul? A fost prima dată în
viaţa noastră când am fost numărul unu. Poate singura dată.
BĂIATUL: Am fost confuz. Dacă n-ar fi apărut Sylvia, Evie ar fi fost
răspunsul. Dar tu te-ai grăbit al naibii s-o faci.
BĂRBATUL: Eu sunt de vină pentru toate?
BĂIATUL: Sigur. Când ai văzut-o pe Sylvia, totul era deja gata făcut. Pe Evie
ar fi trebuit s-o modelezi tu. Era o bucată de lut minunată, dar tu nu știai ce să
faci cu ea. Sylvia era completă, nu mai era nimic de construit, niciun fel de
decoraţiuni interioare de pus. Era la cheie, puteai să te muţi direct în ea.
Am rămas tăcut mult timp. M-am întrebat cum să continui, cum să vorbesc
despre această primă întâlnire cu femeia care avea să-mi schimbe tot restul
vieţii și care avea să mă bântuie pentru totdeauna. Femeia care, chiar și după
moartea ei, avea să rămână pentru totdeauna lângă mine.
La o privire retrospectivă, după tot ce-am spus despre Sylvia, ai crede că a fost
o lovitură de trăsnet când ne-am văzut prima dată. De fapt, ea era aplecată,
arunca niște colaci de WC rupţi într-un foc uriaș.
Evie a râs.
– Mama, ce penibil! a zis.
Sylvia s-a întors. Era o versiune mai în vârstă a lui Evie, mai rafinată, mai
impunătoare. Avea un râs plin și gutural.
– Colacele astea de WC sunt din mahon și lemn de nuc. Fac un foc excelent.
Și apoi, ce întrebuinţare mai bună ar putea exista pentru niște obiecte atât de
mundane?
– Mama, el este Tony Quinn.
Mi-a întins mâna. Avea o mână puternică, fermă. Transmitea căldură și
siguranţă.
– Îmi pare bine, Tony Quinn! Avem niște bere făcută în casă, care are gust de
bere. Vrei puţină?
Nu eram obișnuit să beau, dar acum, că intram în societate, am simţit că ar fi
greșit să refuz.
– OK.
Evie s-a dus spre bucătărie să-mi aducă băutura.
– Ești spaniol, Tony?
O, Dumnezeule! Acum începe, m-am gândit. Acum încep întrebările despre
pedigriul meu. Mi-am amintit momentul când am venit acasă cu un chestionar
de la școală. Tata trebuia să-l completeze. În spaţiul gol de după „naţionalitate“
a scris: turc, italian, chinez, indian, japonez, mongol, mexican, irlandez, aztec
și scandinav. Am fost chemat de diriginte, care era furios. Dar tata a refuzat să
se clintească. Îl iritase întrebarea și a zis că dirigintele ar trebui să dovedească
faptul că nu aveam toate aceste naţionalităţi. Știam prea bine că era mult mai la
modă să fii spaniol decât mexican.
– Mexican, i-am răspuns.
Ea n-a pălit deloc.
 – Serios? Și de unde vine numele Quinn? E irlandez, nu?
– Da, de la bunicul.
– Ce combinaţie minunată! Trebuie să fii în permanent război cu tine însuţi.
Am fost bucuros că ne-a întrerupt Evie cu paharul de băutură. În curând, au
apărut și alţi puști, Joan, Bert și toată trupa. După o vreme, toată lumea s-a
adunat în jurul focului. Eu și Evie ne-am așezat pe canapea. Mă simţeam ca un
outsider. Joan citea ceva din Walt Whitman și apoi cineva a citit din Rupert
Brooke – nume de care nici nu auzisem la acel moment. Un băiat înalt și slab,
cu încheieturile mâinilor deșucheate, a zis: „Iubito, dar poţi măcar să-i
compari? Poţi cu adevărat să-l compari cu Edna St. Vincent Millay? Era un
puști infirm, subţire și drăguţ, teribil de inteligent. De câte ori deschidea gura,
toată lumea izbucnea în râs. Au discutat despre pictori, perioada Fauve…
– Da, dragule, dar cum rămâne cu Renașterea?
Și tot așa… Mă gândeam „ce naiba fac eu aici“? Și începusem deja să simt
efectul berii. Sylvia a părut să-mi simtă disconfortul. A venit și și-a pus o mână
în jurul meu, reconfortant, spunându-mi:
– Acum nu fi supărat! Nu te simţi dat la o parte! Eu și Evie te placem și asta e
tot ce contează.
Au servit un bufet pe la unsprezece și jumătate. Nu știam cum să mănânc, ce
furculiţă să folosesc. Apoi am auzit o discuţie din bucătărie, iar puștii râdeau.
Am auzit-o pe Joan întrebând:
– Aţi văzut ce-a adus soră-mea? Asta e Evie…
Evie a auzit și ea și mi-a strâns mâna. A adus două platouri pentru noi pe o
măsuţă de cafea și ne-am îndepărtat de ceilalţi. M-am uitat la ea și am mâncat
și eu cum am văzut-o pe ea că face.
După o vreme, oamenii au început să se împrăștie. Am rămas numai eu, Evie
și Sylvia. Am vrut să plec, dar Sylvia mi-a zis:
– Nu, Tony, nu pleca, te rog! Toate prostiile pe care le spuneau copiii, nu le
lua în seamă, nu știau ce spun. Vreau să aflu despre tine. Mai vrei ceva de băut?
– Puţin whiskey, vă rog!
Evie mi-a adus un pahar mare, pe care l-am băut cu sorbituri lungi. În cinci
minute eram beat și am început să plâng. Odată ce au ţâșnit lacrimile, nu m-
am mai putut controla.
– Ticăloșii ăia ce cred? Că sunt mai buni decât mine doar fiindcă au citit
niște cărţi? E un rahat! Ce știu ei despre pictori? Aș putea fi unul dintre cei mai
buni pictori care au trăit vreodată. Aș putea fi Michelangelo, dacă aș vrea. Mă
simt la fel de profund ca Shakespeare. Au citit ei vreodată Biblia? Eu pot să
citez din Biblie.
Am început să recit pasaje întregi din Ecclesiast. Trebuie să fi vorbit vreo oră,
am spus lucruri despre care nici nu știam că există în mine, mi-am expus toate
visurile, dorul de frumuseţe și câte ceva din veninul pe care-l simţeam. Când
am terminat, mă simţeam stors.
– Tony, mi-a zis Sylvia, vreau să vii aici în continuare. Evie te place și eu te
plac. Dacă vii mâine-seară, o să-ţi dau niște cărţi ca să începi niște lecturi
minunate.
Au mers amândouă până la staţia de tramvai, care era la o clădire mai jos, și
au așteptat cu mine până a sosit. Mă gândeam că am fost prima dată într-o casă
drăguţă, mare și albă și m-am făcut de râs. În cele din urmă, a venit tramvaiul.
Evie s-a ridicat pe vârfuri și m-a sărutat pe buze și m-a îmbrăţișat. Sylvia m-a
pupat pe amândoi obrajii și a spus:
– Te rog, întoarce-te mâine-seară!
M-am urcat în tramvai și m-am dus acasă.
A doua zi era duminică. M-am trezit cu o durere de cap teribilă și cu un
sentiment de jenă și regret. M-am îmbrăcat și m-am plimbat în jurul parcului,
apoi am luat-o spre casa lor. În lumina soarelui, arăta mai veselă și mai retrasă,
cu peluza și florile ei. M-am gândit, oare nu sunt ridicol fie și numai dacă mă
întorc? La urma urmei, erau doar două persoane foarte de treabă, cărora le era
milă de mine. Probabil că nu au vorbit deloc serios. Dar m-am trezit că urc
scările. Sylvia a venit la ușă și a fost evident bucuroasă să mă vadă.
– Mă plimbam și mă gândeam că m-am făcut de râs atât de rău, că mi-am zis
că ar trebui să vin să-mi cer scuze, am trântit-o eu.
– Evie s-a dus cu copiii la plajă, m-a zis ea. Ce păcat! Sigur nu s-ar fi dus,
dacă știa că vii. Nu vrei să intri s-o aștepţi? O să se întoarcă pe la cinci sau șase.
Și am intrat. M-am așezat în salon și m-am scuzat din nou.
 – Nu trebuie să te scuzi, Tony. Cunosc suferinţele adolescenţei, foamea de a fi
cineva. Poate că e un Michelangelo în tine sau un Beethoven – cine știe?
Trebuie să aflăm, nu?
Stăteam pe canapea. Brusc m-a izbit faptul că, de fapt, eu venisem s-o văd pe
ea, nu pe fiica ei. Am început să mă uit în altă parte și să mă agit.
Ea vorbea despre cât de superficiale sunt cunoștinţele generale. Conta ce faci
cu ele. Copiii ei, de fapt, nu făceau nimic cu educaţia lor. Era sigură că, odată
ce aveam să am suficiente cunoștinţe, aveam să le folosesc cum trebuie. În timp
ce vorbea eu îmi tot spuneam, Dumnezeule, dacă i-ar trece prin cap ce gânduri
murdare mă bântuie pe mine, m-ar da afară din casă.
– Bine, Tony, să începem! Ce-ţi place să citești?
– Singurul lucru despre care știu ceva e religia.
– Păi, e cel mai important subiect din lume, nu? Care stă la baza a toate…
Așa că poate o să începem cu ceva metafizică. E un filozof care mie îmi place
mult, îl cheamă Santayana. De ce să nu începem citindu-l pe Santayana?
A scos niște cărţi dintr-o ladă. Subliniase pasajele ei preferate și făcuse notiţe
pe margine. Era ca și cum mi-ar fi mărturisit mie cele mai intime gânduri ale
ei. În noapte aceea am început să citesc Santayana, dar era prea teoretic pentru
mine, nu destul de practic.
– Atunci, mi-a spus ea, vom citi Schopenhauer. E cu siguranţă practic.
Mi-a plăcut Schopenhauer. Ideile lui se potriveau cumva cu fondul meu
interior. Îmi plăceau atitudinea lui patriarhală și linia de delimitare clară între
bărbat și femeie. Și spunea că viaţa e preţioasă. Că nu trebuie să pierzi timpul.
Că trebuie să-ţi păstrezi fiecare minut din zi avansând și perfecţionându-te.
Sylvia a insistat ca, ori de câte ori găsesc un autor pe care-l admir, să încerc să
trăiesc așa cum predică el timp de o săptămână sau o lună, atât cât am nevoie
ca să-i pot aplica ideile în viaţa mea. Și așa am făcut, cu Schopenhauer, apoi cu
Nietzsche, cu Thoreau și pe urmă cu Emerson. Brusc, m-am trezit devorând
filozofie și literatură. Eram ca un băiat care fusese în comă optsprezece ani,
hrănit intravenos. Iar acum mă trezisem. Am început să citesc de dimineaţa
până seara, îmbătat de descoperire. Sylvia m-a pus să fac liste – cu cărţile pe
care le-am citit și cu cele pe care voiam să le citesc. M-a pus să-mi scriu
gândurile, impresiile, într-o agendă. Am început să vânez anticariate și să
cumpăr cărţi pe orice temă– filozofie, știinţă, literatură. Am citit Fielding și
Smollett, Baudelaire și Balzac, Dante și D’Annunzio. Am citit Ford Madox
Ford, Sinclair Lewis, Scott Fitzgerald, Wolfe, Hemingway…
Sylvia a transformat totul în jocuri minunate. Împrăștia cărţi poștale cu
picturi celebre pe podea.
– Cine l-a pictat pe ăsta? mă întreba.
– Van Gogh.
– Și pe ăsta?
– Gauguin.
– Și pe cel de-acolo?
– Del Sarto.
Îmi cânta selecţiuni și eu trebuia să recunosc bucăţi din Bach, Brahms,
Mozart, Beethoven. Numele erau niște repere în această minunată lume nouă.
În tot acest timp, îmbătat cum eram de lumea explozivă pe care o
descoperisem, credeam că Sylvia se purta frumos cu mine pentru că eu și Evie
se presupune că eram îndrăgostiţi. Evie încă mergea la școală. Eu renunţasem și
făceam diverse munci, inclusiv arhitectura, dar totul devenise absolut secundar.
Nu-mi doream decât să fiu cu Sylvia.
Mă duceam la ea acasă când copiii ei erau plecaţi la școală, iar soţul ei, la
muncă. Era măritată cu un bărbat care părea să-și fi pierdut tinereţea și
idealurile, care-și ratase viaţa. Mi-a mărturisit că nu mai era îndrăgostită de el
de ani întregi, dar că rămăsese cu el din cauza copiilor.
Într-o zi, după o plimbare lungă pe dealurile Hollywoodului, ne-am așezat pe
un promontoriu, de unde se vedeau livezile și fermele din valea San Fernando.
În spate se zăreau munţii cu vârfurile acoperite de zăpadă.
M-am uitat la Sylvia. Era roșie toată de la urcuș. I-am văzut ochii plini de
lacrimi. Brusc, diferenţa de douăzeci de ani dintre noi a dispărut. Arăta atât de
tânără și de vulnerabilă. M-am întins spre ea și am atins-o pe umăr. S-a aplecat
spre mine și mi-a luat mâna. Îmi doream cu disperare s-o sărut, s-o îmbrăţișez
ca un bărbat. S-a ridicat și s-a dus pe marginea stâncii. N-am îndrăznit să mă
ridic de teamă c-o să-și dea seama cât o doream.
 – Tony, m-a întrebat, ești îndrăgostit de Evie?
BĂIATUL: De ce nu i-ai spus-o? De ce n-ai luat-o în braţe să-i spui „Te
iubesc“?
BĂRBATUL: M-am întrebat asta de un milion de ori.
BĂIATUL: Poate că nu era așa de simplu. Evie merita dragostea la fel de
mult ca Sylvia.
BĂRBATUL: Cred că atunci a fost momentul când noi doi am început să ne
despărţim. Tu o voiai pe Evie, iar eu o voiam pe Sylvia.
BĂIATUL: Voiam să ai mai mult curaj. Să alegi.
BĂRBATUL: Ai dreptate, asta ar fi scutit pe toată lumea de multă suferinţă.
Dar m-am temut că Sylvia va crede că sunt un obsedat, de vreme ce mă
îndrăgostisem de mama fetei cu care ieșeam.
Sylvia mi-a așteptat răspunsul.
– Da, o iubesc pe Evie.
Nu era o minciună. Chiar o iubeam. Dar nu era același gen de iubire. Era o
iubire de puști. Însemna să ne atingem mâinile și să ne jucăm.
BĂIATUL: Evie era femeie. Nu trecuse prin rahaturi de-astea cu „Ce-mi
faci?“ – „N-am mai făcut-o niciodată“. Era o femeie care se dăruia bărbatului
ei. Sângele de pe cearșaf a fost cea mai mare dovadă de iubire pe care sperai
vreodată s-o primești.
BĂRBATUL: Și un bărbat trebuie să-și sacrifice toată viaţa pentru că a rupt
un himen?
BĂIATUL: Cam câte himenuri crezi că sunt prin preajmă, bătrâne?
BĂRBATUL: Noi am dat doar peste două.
BĂIATUL: Și asta a fost singura dată când am fost numărul unu.
BĂRBATUL: Nu, asta e boala ta, puștiule. M-ai înnebunit cu numerele
astea. Am fost numărul unu în feluri mult mai importante, cu alţii.
BĂIATUL: Cu cine, de exemplu?
BĂRBATUL: Cu Sylvia, desigur.
BĂIATUL (ridicând din umeri): La dracu’, ai fost numărul patru pentru
Sylvia.
BĂRBATUL (nervos): Am fost numărul unu.
 BĂIATUL: N-i decât să crezi ce vrei. Cine altcineva? Cine? De ce nu poţi
nici măcar să-i rostești numele?
BĂRBATUL: Pentru că știu ce simţi și, dacă spui ceva împotriva ei, te omor.
BĂIATUL: OK, nu ne atingem de Sfânta Katharine. Dar atunci ce rahat
cauţi aici, vomitând totul pe biroul omului ăstuia, dacă ești atât de sigur că ai
fost numărul unu în viaţa ei?
BĂRBATUL: Nu ea e motivul pentru care sunt aici. Tu ești motivul, tu,
ticălosule! Încerc să aflu unde a început totul. Când noi doi ne-am separat și
am luat-o pe căi diferite.
BĂIATUL: Știi exact ora, ziua, anul.
BĂRBATUL (astupându-și urechile): Ba nu știu… nu știu.
– Lucrurile s-au complicat după acea plimbare, doctore. Eu și Evie ne-am
logodit. Sylvia încerca din ce în ce mai mult să ne aducă împreună. Am
început să dorm în studioul de sub scări, înconjurat de cărţi, discuri,
reproduceri după picturi și teancul meu de agende. Evie a renunţat la școală,
iar eu aveam tot mai puţin timp de petrecut cu Sylvia, în afară de ceea ce
numeam perioade de studiu. Făcea tot ce putea ca să mă facă să mă căsătoresc
cu fiica ei. A mers atât de departe, încât a sugerat că ar trebui să plecăm
amândoi undeva, ca să ne dăm seama dacă ne potrivim cu adevărat. Hotelul pe
care l-am ales era destul de nepotrivit pentru o lună de miere. Era unul din
acele hoteluri ieftine, de un dolar pe noapte, din Los Angeles. Evie nu observa
însă tencuiala care se cojea sau mobila distrusă.
BĂIATUL: Nu era acolo ca să se uite la mobilă sau la decoraţiuni. Era acolo
ca să se dăruiască bărbatului ei. Dacă era un palat sau o peșteră prea puţin o
interesa. Dumnezeule, cum a venit în pat – atât de sinceră!
BĂRBATUL: Iar noi am fost atât de neîndemânatici, puștiule!
BĂIATUL: Nu, era tot o formă de virginitate. Mi-am dorit să plâng, pentru
că nici măcar sângele n-a părut s-o deranjeze. Era darul ei pentru mine, ca și
cum stăteam întinși pe un pat cu trandafiri zdrobiţi.
BĂRBATUL (blând): De ce ai început să plângi, puștiule?
BĂIATUL: Nu știu.
 BĂRBATUL (cu blândeţe): Ba da, știi. Pentru că ţi-ai dat seama că tu, de
fapt, o doreai pe Sylvia. Te simţeai vinovat faţă de creatura dulce din braţele
tale. Te simţeai nedemn de ea. Ea era un basm. Sylvia era realitatea.
O vreme a părut că lucrurile vor funcţiona cu mine și Evie. A început să se
poarte ca o femeie, să-mi gătească, să-mi coasă, să-mi cârpească hainele. Eu mă
duceam din când în când și lucram cu tatăl meu vitreg și-i dădeam banii
Sylviei pentru că mâncam acolo. Soţul Sylviei nu era prea încântat de prezenţa
mea în casă.
BĂIATUL: Era un nemernic.
BĂRBATUL: Ba nu, era un suflet amărât. Acum, când mă uit în urmă, mi-e
milă de el. I-am făcut viaţa un iad.
BĂIATUL: Și cum rămâne cu acel moment când ţi-a zis „mexican jegos“?
BĂRBATUL: N-a știut cum altcumva să lovească. Dar probabil că acesta e
motivul pentru care am rămas acolo. A fost un act de apărare împotriva lui.
Stăteam pe verandă, mai mult în tăcere, când i-am auzit pe Sylvia și pe soţul
ei certându-se în bucătărie. L-am auzit pe el zicând: „Dacă nu te descotorosești
de mexicanul ăsta jegos, îl arunc eu afară“.
Evia și-a dat seama că am auzit. M-am ridicat în tăcere și am coborât treptele,
hotărându-mă ce aveam de făcut. Apoi, m-am întors și i-am zis:
– OK, Evie. Eu plec acasă. Te caut eu.
Și am pornit pe scări în jos. Evie a ţâșnit în casă, ţipând la tatăl ei. I-a spus
niște lucruri îngrozitoare. I s-a alăturat și Sylvia:
– Are dreptate. Tony e unul dintre cei mai inteligenţi băieţi care au venit
vreodată în casa asta, dar tu ești prea prost ca să vezi asta. Ești pe punctul să-ţi
pierzi o fiică vorbind așa.
Eram deja pe la jumătatea dealului, când le-am auzit venind după mine pe
amândouă, Evie și Sylvia. Am luat-o la fugă, pentru că știam ce fel de scenă o
să urmeze, dar ele m-au tot strigat și până la urmă m-am oprit.
– Dacă nu te întorci, îţi jur că n-o să fii niciodată bărbat, Tony, mi-a zis
Sylvia. Lumea e plină de oameni ca el. Va trebui să înveţi să-i înfrunţi. Nu
trebuie să lași astfel de discuţii stupide să te afecteze.
 Nu voiam să mă întorc și să-l înfrunt pe bărbatul care mă ura numai pentru
că eram mexican. Dar când m-am uitat la cele două chipuri, două chipuri
dragi, mi-am dat seama brusc că era primul meu mare test. Am urcat dealul
înapoi și am intrat în casă.
El stătea în bucătărie. Avea vreo patruzeci și trei de ani, era ditamai bărbatul
care putea să se ridice și să mă lovească și să mă arunce afară din casă. M-am
așezat în faţa lui în timp ce Sylvia și Evie mi-au pus niște supă. Ne-am așezat
cu toţii la masă. Nimeni n-a scos un cuvânt. Nu după mult timp, el s-a ridicat
și a plecat. Sylvia a oftat.
– Ar fi trebuit să spună că-i pare rău sau ar fi trebuit să te lovească, dar nu să
stea acolo pur și simplu.
L-am văzut pe doctor cum arunca o privire la ceas. M-am oprit.
– Ce s-a întâmplat, Tony?
– Toate se amestecă în timp. Mi-e imposibil să le spun într-o ordine
cronologică.
– Nu-ţi face griji! Pe mine mă interesează starea ta emoţională. Continuă!
Am zâmbit.
– Te-am văzut că te uiţi la ceas și m-am oprit.
– La naiba! a râs el. Trebuie să învăţ s-o fac mai subtil. Iartă-mă!
A ridicat receptorul și a sunat-o pe soţia lui și i-a spus că va întârzia la cină.
Acum nu mai aveam nicio scuză. Trebuia să continui.
– Era anul 1934. Exista o rază de speranţă că Marea Criză economică se va
sfârși. Berea fusese legalizată, iar Roosevelt ne făcuse pe toţi să ne simţim mai
bine, spunându-ne că nu avem de ce să ne fie frică, în afară de frica însăși.
Saroyan predica speranţa în toate cărţile lui, iar lucrurile păreau că-și revin.
Mă maturizasem, cel puţin din punct de vedere fizic. Am fost surprins într-o
zi când m-am urcat pe cântar și am constatat că aveam 86 de kilograme. Doar
puţin mai mult decât cu un an în urmă, când concuram la categoria 66 de
kilograme.
Deși soarele încerca să-și facă loc printre norii grei ai Marii Crize, erau încă
destul de vizibile urmele catastrofei care lovise ţara.
 În vara aceea, Sylvia și-a luat copiii și pe mine și ne-am dus să locuim pe
Playa del Rey. Ceea ce acum e un port de iahturi de lux, la momentul acela era
un canal care clocotea de murdărie. Plaja murdară pe kilometri întregi, plină de
barăci făcute din cutii de carton, pânză, cutii de metal, orice te putea feri de
ploaie și de vânt. Era doar una dintre multele astfel de comunităţi care punctau
ţara. Erau numite Satele-lui-Hoover, după numele predecesorului lui
Roosevelt.
Noaptea, marginea canalului strălucea de la focurile de tabără. Deși miile de
oameni care locuiau acolo veneau de pe toate cărările vieţii, era o mare
comunitate de spirit, un fel de aer de picnic. Mulţi dintre cei care locuiau acolo
erau profesori, doctori, oameni de știinţă și artiști care rămăseseră fără muncă.
Cu toţii aveam un lucru în comun: dorinţa de supravieţuire.
În timpul zilei, mergeam să adunăm midii de pe stânci sau căutam pe
câmpurile din împrejurimi plante comestibile. Noaptea, aruncam cu toţii ce
găsiserăm într-un ceaun mare. Vecinii se plimbau și luau mostre din toate
mâncărurile. Nu-mi amintesc să fi plecat vreodată cineva de pe plajă fără să fi
mâncat. După cină, oamenii se așezau în jurul focurilor și cântau la chitară.
BĂIATUL: A fost o vară minunată. E o dovadă că nu ai nevoie de iahturi și
resorturi scumpe ca să fii fericit.
BĂRBATUL: Nu de-asta ţi s-a părut ţie o vară minunată. Ci datorită acelei
nopţi.
Cei mai mulţi oameni de pe plajă intraseră în barăci. Numai câteva focuri
mai rămăseseră aprinse. Undeva, în depărtare, cineva cânta. „Aici suntem,
cântăm încetișor – adio, adio, mierlă…“ Evie și ceilalţi copii se duseseră să se
culce în cortul nostru improvizat. Eu și Sylvia am rămas lângă foc.
– Cred că în curând trebuie să ne întoarcem în oraș, mi-a spus ea tristă. Bert
și Lenny trebuie să meargă la școală. Cred că va trebui să hotărăști ce faci cu
viaţa ta.
Și-a aruncat ţigara în foc și s-a întins pe nisip.
– Uită-te la toate stelele astea! mi-a zis.
M-am întins și eu lângă ea, ca să mă uit la cer. Cerul scânteia. Am simţit că
mâna ei o strânge pe-a mea. Niciunul dintre noi nu a spus nimic. După un
timp, ea s-a întins și a tras o pătură peste noi. Aproape înainte să-mi dau
seama, făceam dragoste cu ea.
După aceea mi-am dat seama că ea plângea. Am încercat să spun ceva, dar
mi-a acoperit gura cu mâna. S-a ridicat și a intrat în cort. Pătura mirosea a
dragostea ei. Am adormit încă simţindu-i lângă mine prezenţa.
BĂIATUL: Evie a știut în noaptea aia, ești conștient, nu?
BĂRBATUL: Ba nu, se culcase. Dormea.
BĂIATUL: Stătea întinsă în cort, știind că cele două fiinţe pe care le iubea cel
mai mult pe lume îi înfigeau un cuţit în inimă.
BĂRBATUL: Nu cred că a aflat în acea noapte, dar a aflat destul de curând,
biata fată! Am avut decenţa să mă mut din casa lor când ne-am întors în Los
Angeles. Am închiriat un apartament nu departe de locuinţa lor.
BĂIATUL: Tu și Sylvia aţi fost niște egoiști nenorociţi. Nu v-aţi gândit decât
la voi. V-aţi gândit vreodată ce i-aţi făcut bietei fete și restului familiei? Te-ai
gândit vreodată ce au simţit fiii ei?
BĂRBATUL: Încetează cu morala! Sylvia a deschis o întreagă lume nouă. Ne-
a condus dincolo de ticălosul ăla de gard de sârmă ghimpată de care eram
înconjuraţi. Cu Evie, n-am fi reușit asta. Cu Evie, n-am fi rămas decât un șofer
de camion sau un culegător de fructe. Sylvia ne-a provocat să ajungem la stele.
Doctorul m-a studiat mult timp. Nu mă simţeam confortabil sub privirea
lui. Voiam înţelegerea lui. Dar, pentru prima dată, i-am simţit dezaprobarea.
– Te-ai mai culcat cu Evie după noaptea aia pe plajă?
– Nu-mi aduc aminte.
– Tony…
O, Doamne!
– Da, doctore, da. Dintr-un motiv straniu, mă simţeam complet numai
având iubirea acestor două femei.
– Nu e așa greu de înţeles, nu, Tony? Ai început acest joc de când erai copil,
cu mama ta, împotriva bunicii tale.
– E prea simplu. Dar aveam nevoie de sentimentul pe care mi-l dădea Evie…
că întotdeauna voi fi primul bărbat din viaţa ei. Aveam nevoie de inocenţa și
dependenţa ei. În același timp, aveam nevoie de lumea Sylviei – de
înţelepciunea și de experienţa ei. Mă puteam identifica cu foamea ei uriașă de
viaţă.
– Era prelungirea frazei pe care ai învăţat-o de la tatăl tău, în care Villa
spunea că oceanul e prea mic ca să-i potolească lui setea. Cât timp ai continuat
cu amândouă?
– Cu al nostru menage à trois? am oftat eu. Nu mult timp. În cele din urmă, a
trebuit să-i mărturisesc lui Evie că sunt îndrăgostit de mama ei.
– Și cum a primit vestea?
– A susţinut că știa de mult. La scurt timp după, a început să iasă cu un alt
băiat.
– Și asta te-a supărat?
– Da, dar la acel moment, Sylvia devenise femeia mea și m-a ajutat să înţeleg.
Sylvia m-a ajutat să-mi aranjez apartamentul. Venea și făcea curat, după ce
termina la ea acasă. Simţeam un teribil sentiment de libertate, pentru că nu
mai trebuia să mă furișez. Am început să studiez și să lucrez mai mult ca
oricând. Amândoi ne îmbătam cu visuri despre viitor. Nu știu dacă crescusem
atât de mult în cei doi ani petrecuţi cu Sylvia sau dacă dragostea noastră o
întinerise pe ea. Niciunul dintre noi n-a mai simţit diferenţa de ani.
Am deschis subiectul căsătoriei. La început mi-a luat în râs ideea. Dar eu
uram faptul că nu puteam fi cu ea 24 de ore din 24. Fără ea, singurătatea
punea stăpânire pe mine. „Puștiul“ deja începuse să mă chinuie cu jocurile lui.
Evident, nu fusesem primul bărbat în viaţa Sylviei. Am săpat în trecut și am
scos la lumină toate stafiile. Existaseră alţi trei bărbaţi în viaţa ei înaintea mea.
Am devenit patologic gelos pe ei. O puneam să stea cu mine ore întregi și să
mă ajute să-i distrug. Voiam să-i sfărâm, să-i șterg pentru totdeauna. Am
început să urăsc pe oricine purta aceleași nume ca foștii ei iubiţi. Peter a
devenit anatema pentru mine. La fel, Edmund. Într-o noapte, în timpul unei
discuţii despre pictură, ea a spus ceva despre Peter Bruegel.
– La naiba, să nu mai spui în viaţa ta numele ăsta!
– Tony, dragule, a fost un mare pictor.
– Nu suport să aud numele Peter. Parcă te aud cum îi șopteai numele când
erai în braţele lui.
 – A fost acum mult timp, nici nu mai ţin minte cum arăta.
– Dar ai fost în braţele lui. Te-ai culcat cu el.
Acum, când mă uit înapoi, mi se pare că a fost o prostie, dar a stabilit un
tipar care mi-a afectat viaţa și toate relaţiile cu femeile. A trebuit să sap după
toate fantomele din viaţa lor și să le arunc în aer. Dumnezeule, câtă energie
irosită! N-am reușit niciodată să ucid nicio stafie. Toate mă bântuie încă.
Doctorul a râs.
– Iisuse! Dar cred că te lupţi 24 de ore din 24…
– Încă îi hăcuiesc, am râs și eu, dar sunt ca râmele. Imediat ce-i tai în
jumătate, se întorc cu capete noi și se înmulţesc.
– Și când naiba mai găsești timp să fii liber?
– Nu găsesc.
– Povestește-mi mai mult despre tine și Sylvia. Cum se descurca cu gelozia ta?
– Am ajuns amândoi pe punctul de a fi devoraţi de ea. Îi făceam scene legate
de relaţia cu soţul ei, chiar dacă știam că nu mai e nimic între ei. Dumnezeule,
eram atât de îndrăgostit de ea, că pur și simplu nu suportam gândul că un alt
bărbat a atins-o vreodată sau a văzut-o așa cum am văzut-o eu. Ajunsesem în
punctul în care n-o mai duceam decât în locuri unde nu mai fusese niciodată.
Voiam să fiu primul în toate felurile și pe toate căile. Ea era totul pentru mine,
desigur – iubită, profesoară, mamă. Voiam să fiu fiul ei, elevul ei, iubitul ei.
Voiam ca fiecare dintre noi să fie creaţia celuilalt.
Trebuia s-o fac soţia mea.
În cele din urmă, i-a cerut soţului ei divorţul. Bietul om n-a luptat. S-a dus la
San Francisco, acolo unde o cunoscuse pe Sylvia. Poate că și el a plecat în
căutare de fantome. Când s-a pronunţat divorţul, m-am grăbit să obţin un
certificat de căsătorie. Am mers în Santa Monica la primărie, unde a trebuit să
așteptăm la rând, cu alţi vreo zece-doisprezece solicitanţi. Funcţionarul ne-a dat
formularele. După ce le-am completat, ne-a spus că trebuie să facem un test de
sânge și ne-a sugerat un medic, după colţ.
I-am plătit taxa de trei dolari și ne-am dus să-l căutăm pe doctor. Încă o dată,
a trebuit să așteptăm după alţi solicitanţi. Când ne-a venit rândul, de-abia dacă
s-a uitat la noi. A ridicat întâi formularul meu. Ca un dobitoc, îmi scrisesem
vârsta corectă, douăzeci de ani. S-a uitat la mine, apoi la Sylvia.
– Sunteţi mama băiatului? a întrebat.
Mi-a venit să sar peste birou și să-l omor. Sylvia a negat din cap.
– Eu o să fiu soţia lui.
– O... a zis ticălosul chel, îmi cer scuze. Băiatul nu e major și are nevoie de
consimţământul părinţilor, dar atâta timp cât sunteţi aici…
Sylvia s-a întors și a ieșit din cabinet. Am alergat după ea. Am condus până la
apartamentul meu în tăcere. Odată ajunși, ea s-a prăbușit pe pat și a plâns.
– Omul acela s-a uitat la mine ca la ceva mizerabil.
– Era un idiot. Ce știe el?!
– Dumnezeule, Tony, trebuie să obţii permisiunea mamei tale, iar eu sunt
mai mare ca ea cu doi ani.
Și atunci a început să râdă.
– Dacă doctorul nu ar fi remarcat asta și ne-am fi căsătorit, mama ta ar fi
putut să mă trimită la închisoare pentru molestare de minori.
Se înșela, desigur. Mama știa că o iubeam pe Sylvia. Amândouă, și ea, și
bunica, erau profund recunoscătoare pentru ceea ce Sylvia făcuse din mine.
Învăţaseră deja s-o iubească, era un membru al familiei.
Am încercat s-o iau în braţe și să-i spun toate astea. S-a ridicat și s-a îndreptat
spre baie. Când s-a întors, își ștersese deja toate urmele lacrimilor.
– Tony, a fost o idee prostească să credem că ne putem căsători. Sunt cu
optsprezece ani mai mare decât tine. Când tu o să ai patruzeci de ani, eu o să
am cincizeci și opt. O să arătăm ridicol împreună.
Am apucat-o cu putere de umeri.
– Încetează, încetează! Pentru mine, viaţa nu există fără tine. E o lume
întreagă pe care vreau s-o descopăr alături de tine. Nu pot să-i fac faţă singur.
– Va trebui să înveţi, dragule!
A ieșit și a închis ușa după ea.
 14

Am încercat în toate felurile s-o fac pe Sylvia să se răzgândească. Tot glumea

că nu se mărită cu mine până când n-am să pot s-o fac fără consimţământul
părinţilor.
Schimbarea din relaţia noastră a fost vagă la început, dar era prezentă. Din
fericire, încă aveam o mulţime de preocupări comune și asta ne-a ajutat să
trecem printr-o perioadă de tranziţie. Ne amuzam adesea jucându-ne cu
schiţele supermarketului pe care începusem să le desenez la Liceul Politehnic.
Acum Sylvia mă punea să le refac. A sunat la Frank Lloyd Wright la birou și
mi-a obţinut o întâlnire.
Ca și data trecută când fusesem la biroul lui Wright, am văzut aceeași zarvă,
dar apăruseră desene noi pe pereţi și machete noi, îngrămădite pe scaune și
birouri.
El nu era în birou, așa că am avut timp să studiez desenele. Era un proiect
uimitor pentru un oraș care urma să fie construit în Persia. Pe un alt perete
erau schiţe pentru a preveni scufundarea orașului Veneţia.
I-am auzit vocea limpede în spatele meu.
– Așadar, domnule Quinn, ne întâlnim din nou.
Mi-a strâns mâna. Avea o sclipire prietenoasă în ochi. O doamnă foarte
insistentă îl sunase și insistase că am un talent uriaș.
Am vrut să-i arăt portofoliul cu noile schiţe de supermarket. Nici nu s-a
obosit să le deschidă.
– Spune: „Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-r-ar capul caprei
cum a crăpat piatra-n patru“.
– C-capra calcă p-piatra, p-piatra c-crapă-n patru… m-am bâlbâit eu.
 – N-ai făcut ce ţi-am spus. La naiba, fiule, du-te și taie-ţi frenul ăla! Ce fel de
elev o să fii, dacă nu-mi respecţi ordinele?
– D-da, domnule!
Am început să-mi strâng desenele, dar el m-a oprit:
– Lasă-le acolo! Apropo, încă pictezi ceruri în diferite nuanţe de albastru?
– Nu, domnule, acum seamănă mai mult cu ale lui Vlaminck.
– Bun!
A ridicat mâna și a zis:
– Întoarce-te când o să poţi să spui: „Șase sași în șase saci…“ fără să te bâlbâi.
Peste câteva zile, Sylvia m-a dus la un specialist. Mi-a ridicat limba și a fost
de acord că frenul meu trebuie tăiat ca să pot articula corect cuvintele. Din
nefericire, operaţia costa 150 de dolari, ceea ce mi se părea o avere.
I-am plătit specialistului cei trei dolari pentru consultaţie și i-am spus c-o să
mă întorc într-o zi.
– Vrei să spui că nu ţi-o poţi permite acum?
– Da, domnule!
– De ce e așa de important pentru tine să faci această operaţie?
I-am povestit despre întâlnirea cu Frank Lloyd Wright.
– Păi, cred că nu vrem să pierzi oportunitatea de a deveni un mare arhitect,
mi-a zis. O să-ţi fac operaţia și-o să-mi plătești când poţi.
A trecut mult timp până am fost în stare să vorbesc din nou după operaţia
asta simplă. Limba, neobișnuită cu atâta libertate, îmi patina prin gură. Nu
reușeam s-o controlez.
Sylvia mi-a sugerat să iau lecţii de dicţie. Am găsit o școală de teatru în Pagini
Aurii. Reclama vorbea despre dicţie și elocvenţă. Școala, aflată la colţul străzii
Cahuenga cu Hollywood Boulevard, era condusă de o fostă actriţă pe nume
Katherine Hamil.
Domnișoara Hamel mi-a spus că are un loc liber în programul ei ocupat și că
lecţiile vor costa cinci dolari ora. Observase că locul avea nevoie de o mătură și
geamurile, să fie spălate. I-am sugerat timid că aș fi dispus să fac muncă de
întreţinere în schimbul lecţiilor. A acceptat.
 A doua zi am început. Primul exerciţiu a constat în a ţine un dop în gură,
încercând să pronunţ fraze complicate, gen „capra calcă piatra…“ și „șase sași
în șase saci“.
Adesea, stăteam în spatele sălii de repetiţii și îl ascultam pe regizor, Max
Pollock, ţinând cursuri despre metoda lui Stanislavski. Era un tip slab și
excentric, care emigrase recent din Rusia și căruia-i plăcea să spună că totul era
o „bi-ju-te-ri-e“.
În afară de un tânăr deșirat pe nume Lang Hargrove, mi se părea că puștii
risipeau banii părinţilor. Pentru cei mai mulţi era ceva la modă să facă „pahte
din tleaba asta“. Și am observat că îi interesau mai tare „pethecehile“ de
weekend decât ce le explica Pollock. El le tot dădea asigurări că piesa pe care o
pregăteau, Febra din fân de Noël Coward, era o „bi-ju-te-ri-e“, și fiecare dintre
ei avea să strălucească în ea ca o „bi-ju-te-ri-e“.
N-a durat mult până când Miss Hamil mi-a dat voie să scot dopul din gură.
A început să-mi dea exerciţii din Shakespeare. Într-o seară, după ce lucrasem
pe monologul lui Othello – „Privește, un pumnal! N-a stat nicicând un altul
mai cumplit la coapsă de soldat!“16 –, m-a întrebat dacă mă gândisem vreodată
să mă fac actor. N-am vrut să-i povestesc ce dezamăgire trăisem în copilărie,
atunci când nu putusem să mă duc să joc rolul puiului de urs în acel film. Nu
i-am povestit nici despre perioada când mă angajasem pe la petreceri și-i
imitam pe Bing Crosby, Louis Armstrong și Maurice Chevalier. Agăţam un
cearșaf de tocul ușii, aprindeam o lumină în spate și mimam în penumbră
înregistrările cu care veneam. Câștigam câte doi dolari pe noapte.
Numărul respectiv nu-mi adusese vreun contract la Palace Theatre, așa că am
preferat să nu-i spun. În schimb, i-am zis că n-am nicio ambiţie să mă fac
actor. Imediat ce învăţam să vorbesc voiam să mă întorc la Frank Lloyd Wright
și să-i turui: „Capra calcă piatra…“ Așa că subiectul a rămas în aer.
Dar într-o zi, în timp ce recitam – „Dar mâine și iar mâine, tot mereu,/ Cu
pas mărunt se-alungă zi de zi,/ Spre cel din urmă semn din cartea vremii“17 –,
am auzit aplauze în spatele meu. Era Max Pollock, stând în prag.
– O bijuterie – o bi-ju-te-ri-e, băiete! a exclamat el încântat, cu accent slav.
Am crezut că iești doar un băiet die siervici. Io n-am știut că iești actor.
 Văzându-și intuiţia confirmată de așa o autoritate, Miss Hamil a zâmbit
mulţumită. Pollock a chemat-o afară pentru o discuţie între patru ochi. Peste
câteva minute s-au întors amândoi zâmbind. Tânărul care juca rolul lui Simon
din Hay Fever se pare că făcuse febră de-adevăratelea. Rolul lui Simon era al
meu… Nu-mi prea puteam imagina ce avea în comun un puști cu trecutul
meu cu englezul Simon din piesa lui Coward, dar eram nerăbdător să aflu.
Cred că am avut mult mai mult curaj decât am acum, poate pentru că aveam
mai puţină responsabilitate. Pentru orice eventualitate, am lucrat din greu.
Știam că agenţii de la Hollywood și producătorii veneau să vadă spectacolele de
școală, iar spectacolul nostru avea să aibă cronici.
Am primit aprecieri. Sylvia, desigur, a venit să mă vadă. În acea seară, când
ne-am dus acasă, mi-a spus: „Tony, cred că ţi-ai găsit profesia“.
Acum ardeam în secret de dorinţa de a deveni actor. Am continuat să merg la
școala lui Miss Hamil, dar eram lefter. Uneori, n-aveam decât zece cenţi în
buzunar, așa că trebuia să aleg între a mânca un sendviș și a cumpăra o carte s-o
citesc sau o piesă s-o studiez. De cele mai multe ori, literatura câștiga și
rămâneam flămând. Decât să dau banii pe un bilet de tramvai, preferam să
merg pe jos până acasă, vreo 6-7 kilometri.
Max Pollock m-a întrebat dacă n-aș vrea să fac un alt spectacol cu el, după În
adâncuri a lui Gorki. Din nou, am primit aprecieri. Încurajat, am continuat.
Am început să lucrez cu un grup numit Gateway Players.
La acel moment, am făcut cunoștinţă cu ceva despre care auzisem, dar nu
înţelesesem niciodată cu adevărat. Ceva de care făceam caz împreună cu băieţii
și le spuneam „fetiţe“. La Gateway Players, unul dintre liderii grupului, care
mai târziu a și ajuns vedetă de film sau cam așa ceva, mă invita mereu să ies cu
el. Cum el era deja un nume cunoscut, am fost flatat. M-a dus la un restaurant
scump. Mi s-a părut atât de stilat când a comandat vin. Am băut câteva pahare
și după cină m-a invitat la un pahar la el acasă, în Beverly Hills. Când am ajuns
acolo, a părut să fi uitat de băutura promisă. A intrat în baie și a ieșit în
pijamale. Mi-a aruncat și mie o pereche și mi-a zis:
– Hai în pat!
– Nu mi-e somn, mai bine mă duc acasă, i-am zis eu inocent.
 – Hai, nu te duci deloc acasă! Relaxează-te și hai în pat!
– Dar nu mi-e somn, am insistat eu. De ce dracu’ să vin în pat?
Era un tip masiv, mai înalt și mai greu decât mine și începuse să fie furios.
– Ascultă, de ce dracu’ ai venit aici?
– Tu m-ai invitat. Mi-ai spus că vrei să vorbim despre teatru.
Apoi mi-a mărturisit că s-a îndrăgostit de mine de prima dată când m-a
văzut. Spunea chestii pe care le spun de obicei fetele. Era oarecum
înspăimântător. N-am știut dacă să râd, să-l lovesc sau să-mi pară rău pentru el.
M-am ridicat încet, iar el m-a înșfăcat de umeri și mi-a zis:
– Ascultă, nu pleci nicăieri!
– George, plec. Îmi pare rău, dar eu nu sunt așa.
– Fraierule, mi-a zis, nu poţi fi actor până nu experimentezi absolut tot.
– Nu cred că trebuie să experimentez asta ca să fiu actor. Nu mă interesează.
M-am retras și i-am zis: Și, în plus, am o iubită.
Am crezut că asta o să-l descurajeze.
– Și eu am iubite, mi-a mărturisit, dar aș prefera să fiu cu tine.
A început să tragă de mine. L-am împins. S-a prăbușit pe pat și a început să
plângă. Afară se crăpa de ziuă și am auzit păsărelele cântând. Lumina intra pe
ferestre și eu m-am gândit: „Dumnezeule, ce coșmar mai e și ăsta?“ Mă
simţeam în distribuţia greșită și în piesa greșită.
– Ieși afară! a urlat. Ieși afară de-aici! N-o să fii niciodată actor – n-o să fii
niciodată nimic. Am crezut că ai ceva stil, dar n-ai…
În timp ce mă îndreptam spre ușă, mi-a strigat ceva ce suna foarte profund,
dar nici până în ziua de azi nu știu ce Dumnezeu o fi vrut să spună:
– Nu uita, mi-a zis, viaţa e formată din doi munţi și între ei, nicio vale.
Când am ajuns acasă, mă aștepta Sylvia. I-am povestit ce mi se întâmplase.
N-a părut șocată.
– Știi, teatrul e plin de oameni care sunt mai degrabă puternici și
individualiști, mi-a zis. Așa e în toate domeniile artistice. Nu trebuie să ai
prejudecăţi în privinţa homosexualilor. Trebuie să încerci să înţelegi pe toată
lumea.
 Atitudinea ei m-a izbit. Mi s-a părut absolut remarcabilă. Dar o vreme n-au
mai existat incidente cu homosexuali, așa că n-am putut să-mi pun la încercare
toleranţa pe care mi-o recomandase ea.
Într-o zi, în timp ce mergeam spre casă după ce cheltuisem 25 de cenţi pe o
carte, am dat peste un tânăr pe care-l cunoscusem cât timp lucrasem la În
adâncuri. Numele lui era Feodor Chaliapin, fiul unui bas renumit. M-a
întrebat ce mai fac. I-am zis că-mi caut job, iar el mi-a spus că Mae West căuta
bărbaţi cu aspect latin ca să joace niște gigolo în Clean Beds, un spectacol după
o piesă nouă, produs de ea.
– Te-ai încadra perfect, mi-a zis el.
Când am ajuns acolo, am găsit o coadă lungă de actori, care așteptau să intre
la interviu. Mi-a venit și mie rândul în sfârșit și am dat peste un bărbat jovial,
roșu la faţă. Fusese un avocat de succes în New York, dar se îndrăgostise de
Mae West după ce o reprezentase într-un caz. Renunţase la avocatură și
devenise impresar. Acum el îi intervieva pe actori, iar ea stătea alături, arătând
ca o regină.
Mae West s-a uitat la mine vreun minut, apoi a spus:
– Vino aici, băiete!
M-am dus spre ea. Avea ceva ispititor, înșelător și o senzualitate aproape
grosolană.
– Cu ce te ocupi? a întrebat ea, pe trei niveluri diferite.
– Încerc să devin actor.
– Actor, deci? Peste câţiva ani o să te iau. Dar acum ești puţin cam tânăr
pentru mine.
N-am vrut să intru în dispută pe tema asta.
– În regulă, o să mă întorc când o să cred că e momentul.
Mai târziu, toată lumea a vrut să știe ce mi-a spus, pentru că nu vorbise cu
niciunul dintre ceilalţi tineri. Dădea doar din cap, iar impresarul îl accepta sau
îl refuza pe respectivul ori îi spunea să se răsucească.
Când ieșeam din teatru, m-am oprit și m-am uitat în sală, unde făceau
casting pentru diferite roluri din Clean Beds. Sus, pe scenă, un actor îl imita în
mod evident pe John Barrymore, care devenise idolul meu. De undeva din
spate, regizorul a strigat: „Mulţumesc, domnule!“ Un alt actor a urcat pe scenă
și a început să citească, de asemenea, imitându-l pe Barrymore. Nu era prea
bun.
– De ce-l imită toată lumea pe Barrymore? l-am întrebat eu pe asistentul
regizorului.
– Autorul a scris piesa avându-l în minte pe Barrymore, dar el e ocupat cu
noua soţie și l-a trimis la naiba pe autor cu piesa lui cu tot. Și, în plus, piesa
prezice că Barrymore o s-o sfârșească rău, un beţiv într-un hotel ieftin. I-au
trimis-o lui Fredric March.
L-am întrebat pe asistent dacă crede că aș putea să dau și eu o probă.
– Ești nebun, mi-a spus.
Toţi actorii care dădeau proba erau mult mai în vârstă. Unul dintre ei mi-a
devenit mai târziu un foarte bun prieten, un pictor pe nume John Decker, care
semăna izbitor cu Barrymore. Asistentul m-a crezut nebun, dar s-a dus la
Vladimir Uranov, regizorul, care s-a uitat spre mine.
– Vrei să dai proba?
Am dat din cap că da.
– Personajul e un om în vârstă. Tu câţi ani ai?
– Douăzeci și doi, am minţit eu.
Mi-a dat un script. Auzisem deja câteva dialoguri cât timp stătusem acolo. A
repetat puţin cu mine, apoi am trecut prin text. Nu știu dacă aveam o memorie
extraordinară sau ce s-a întâmplat, dar învăţasem cea mai mare parte din scenă.
Am intrat din culise și am început să joc rolul, când am auzit aplauze. M-am
oprit. Era Mae West, stând în picioare în spatele sălii. A coborât pe culoarul
dintre scaune și a zis:
– Ești foarte bun. Poate am respins ceva bun…
S-a întors spre regizor.
– Cred că puștiul e foarte bun. Dacă aș fi în locul tău, i-aș da rolul.
– Dar, a zis el, e rolul unui bărbat de 65 de ani…
– Poţi să-l machezi. Puștiul o să fie senzaţional.
La început, Uranov a crezut că glumește.
 – Miss West, știţi că e o producţie foarte importantă, cu care vrem să
mergem pe Broadway.
– Uite care-i treaba, acum câteva minute am făcut o greșeală cu el. Băiatul
primește rolul.
Cum ea era producătoarea – deși nu apărea în spectacol –, cuvântul ei
cântărea cel mai greu. Am primit rolul și am început repetiţiile.
Un lucru pe care nu-l învăţasem la școala lui Katherine Hamil și nici în
celelalte spectacole în care jucasem era machiajul. Deși regizorul îmi tot spunea
că sună foarte bine ce zic și că reușisem să imit și faimosul mers al lui
Barrymore, tot arătam ca o imitaţie tânără a acelei figuri legendare. Eram într-
un impas, nu știam ce să fac ca să arăt de șaizeci și cinci de ani. L-am sunat pe
Feodor Chaliapin să-i cer sfatul, pentru că auzisem că tatăl lui fusese un geniu
al machiajului, că făcuse machiaje pentru personaje celebre precum Mephisto
și Boris Godunov. Feodor mi-a spus că va aduce un prieten în seara premierei
ca să mă ajute.
Am ajuns la teatru cu trei ore înainte de ridicarea cortinei, studiind cu
disperare fotografii cu profilul lui Barrymore Magnificul. Degeaba. Nu am
reușit să-mi transform faţa mea azteco-irlandeză în așa fel încât să semene cât
de puţin cu cea a marelui actor.
Cu o jumătate de oră înainte de ridicare cortinei, Feodor a venit cu un tip cu
o faţă angelică și l-am recunoscut imediat pe Akim Tamiroff. Dincolo de faptul
că era un actor foarte bun, era și un maestru al machiajului. Mi-a aruncat o
privire și a scos un urlet pe o voce profund ucraineană.
– Și ieu trebuie să-l fac pie aciest băiat cu fieţișoară die bibieluș să aratie de
șiaizeci și cinci die ani? Sierios acum, oi fi ieu un marie machieur, dar nu sunt
Dumnezeu.
Se înșela. A fost aproape Dumnezeu. Într-o jumătate de oră m-a îmbătrânit
cu 45 de ani și cu puţin chit m-a făcut să arăt ca tatăl lui John Barrymore.
Restul depindea de mine.
Când trebuia să intru în scenă, s-a aflat în culise că John Barrymore e în sală.
Regizorul aproape a leșinat. Am devenit atât de îngrijorat de prezenţa lui, că n-
am mai avut timp de atacul meu de panică obișnuit.
 După spectacol au fost aplauze îndelungi. Cred că a fost prima dată când am
simţit că a fost un succes important. M-am dus în culise, în micuţa mea
cabină. Uranov a venit și m-a felicitat. Akim Tamiroff și jumătate din colonia
rusă erau acolo. Mae West a venit, m-a îmbrăţișat și mi-a spus:
– Te-ai ridicat la înălţimea așteptărilor mele, puștiule! Sper ca într-o zi să te
ridici și la înălţimea altor așteptări ale mele…
Curând, am auzit rumoare în sală și am simţit că o să se întâmple ceva uriaș.
S-a auzit o bătaie sigură în ușă. Și când s-a deschis, în cadrul ei stătea
Barrymore. Nimic nu va putea egala vreodată impresia pe care mi-a lăsat-o
mergând prin cabina micuţă. S-a încruntat la mine și mi-a zis:
– Ești un ticălos. Rahatule! Ai fost senzaţional! Câţi ani ai?
Îmi scosesem nasul.
– Dar pentru Dumnezeu! Ești un copil!
– Domnule Barrymore, sper că nu…
– Ah! Iisuse, toată lumea decolează imitându-mă pe mine, de ce n-ai fi făcut-
o și tu, puștiule? Măcar tu ai făcut-o bine. Locuiesc pe Tower Road. Dacă ești
vreodată prin preajmă, treci pe la mine.
Și mi-a dat adresa.
Peste o săptămână s-a întors la teatru. A văzut spectacolul din nou, a venit în
culise și mi-a zis:
– Ticălosule, n-ai trecut pe la mine.
– Iertaţi-mă, domnule Barrymore, am crezut că n-aţi vorbit serios și că doar
aţi fost drăguţ cu mine.
– Eu nu sunt niciodată drăguţ. Oricum, m-am întors să te mai văd o dată,
fiindcă n-am crezut că poţi să fii atât de bun. Am crezut că emoţiile premierei
te-au făcut să pari atât de bun. Ce zici, luăm prânzul mâine?
Dumnezeule, să fiu invitat la masă…
În ziua următoare m-am dus să iau prânzul cu Barrymore. A trebuit să iau un
taxi. Câștigam zece dolari pe săptămână cu spectacolul. Mae West era foarte
drăguţă cu mine, dar știa să negocieze… La rolul meu, ar fi trebuit să primesc
25 de dolari pe săptămână. Dar ea mi-a zis:
 – Puștiule, asta e o mare experienţă pentru tine și nu vreau să ţi se urce la
cap. De fapt, tu ar trebui să mă plătești pe mine pentru că ţi-am dat rolul, dar
am să-ţi dau, totuși, zece dolari pe săptămână.
Așa că am luat un tramvai și un autobuz, pe urmă am mers pe jos până la
Tower Road, care era la mama naibii. Am avut grijă să ajung la timp, dar
poarta era închisă și am sunat. Servitorul a ieșit și i-am spus că domnul
Barrymore mă invitase la masă. S-a gândit probabil că eram doar un alt fan
care încerca să intre în casă.
– Domnul Barrymore nu primește niciodată pe nimeni.
Am dat să plec dezamăgit, când am auzit vocea lui faimoasă:
– Hei, ticălosule, încotro?
M-am oprit. Idolul meu a venit până la poartă, mi-a deschis-o și m-a invitat
în casă. Era un palat uriaș și întortocheat. Când am pășit înăuntru, m-am oprit
să admir o armură minunată de la intrare.
– Bobby Jones mi-a făcut-o pentru Richard al III-lea, a zis Barrymore,
uitându-se lung la mine. Știi, când e gata să părăsească arena, un toreador
bătrân de obicei îi înmânează sabia unui toreador tânăr. Se cheamă
„alternativa“, puștiule.
Am crezut că glumește. Mi-a arătat casa. Se auzeau lovituri de ciocan, iar el
mi-a spus:
– Nu mă opresc niciodată din construit. Dacă mă opresc, mor.
M-a dus într-o cămăruţă, chiar lângă living. La doi metri pe doi metri
jumătate, era o încăpere ciudată. Pereţii erau scorojiţi. Erau câteva fotografii pe
perete. Într-un colţ era o chiuvetă. S-a dus spre ea și a urinat. Mi-a zis în timp
ce-l priveam cum se ușurează:
– E camera mea preferată. Îmi aduce aminte de cabinele în care locuiam când
călătoream în jurul ţării.
S-a așezat într-un fotoliu uriaș, tot vechi și plin de pete de grăsime.
– Adu-ne ceva de băut! a strigat la servitor.
Nu știam că el n-are voie să bea. I-a adus un vermut și el s-a întors spre mine.
– Ce bei, puștiule?
Eu nu beam în perioada aceea, dar i-am răspuns:
 – Orice aveţi.
Mi-au adus vermut și am descoperit că nu-mi plăcea.
Barrymore avea o calitate extraordinară. Putea să te facă să te simţi acasă
imediat, să-ţi dea senzaţia că ești cea mai importantă persoană din viaţa lui.
Am întâlnit doar trei oameni care aveau calitatea asta: Greta Garbo, Aimee
Semple McPherson și Katharine Hepburn. Desigur, asta doar dacă te plăceau.
Dacă nu, toţi trei aveau un remediu despre care Barrymore vorbea adesea –
închideau ușa de fier.
În după-amiaza aceea, în timp ce stăteam în cabina lui falsă, m-a felicitat din
nou pentru ce văzuse că fac pe scenă. M-a întrebat unde am învăţat să-l imit. I-
am spus că am văzut multe filme cu el. A vrut să afle totul despre mine. I-am
spus destul din poveste. Era intrigat de legătura mea cu Aimee Semple
McPherson, pe care el se dusese s-o vadă la Tabernacul. A fost de acord că e
una dintre cele mai mari actriţe pe care le văzuse vreodată. Zicea că nicio
actriţă nu reușise vreodată să ţină sala ca ea, în afară de, probabil, sora lui, Ethel
Barrymore.
Apoi m-a întrebat cum eram aranjat… Dacă aveam bani să mă descurc. Am
ezitat și am dat din colţ în colţ. Și-a dat seama curând că sunt lefter.
– Puștiule, mi-a zis, mi-ar plăcea să pot să te sprijin, dar în momentul ăsta
consilierii mei au tendinţa să mă ţină la un pas de a fi cerșetor.
Folosea magnific cuvintele. Mi-aduc aminte că a folosit o sintagmă, „trataţie
filantropică“, pe care am recunoscut-o ca fiind de undeva de la începutul
romanului lui Henry Fielding, Tom Jones. A fost încântat când a auzit că am
citit cartea.
M-a sfătuit insistent să mă duc în Anglia ca să învăţ să vorbesc. Regreta că el
nu se dusese acolo la studii. De-abia pe la treizeci de ani, când Hopkins, marele
regizor, l-a distribuit în Hamlet și în Richard al III-lea, a început să-și lucreze
rostirea ca să elimine accentul nazal de New York.
A fost foarte vorbăreţ în după-amiaza aceea. Am fost fascinat de toate
poveștile pe care mi le-a spus. A tot subliniat că rostirea scenică era cel mai
important lucru din lume pentru un actor, presupun că asta și pentru că a mea
nu se îmbunătăţise încă suficient. Mi-a povestit despre prima lui lecţie de
vorbire.
Se dusese fără nicio tragere de inimă s-o vadă pe Margaret Carrinston, care la
acel moment era măritată cu Robert Edmond Jones, unul dintre cei mai mari
scenografi din teatru. Ea a arătat spre un bol de pe masă și l-a rugat să ia un
fruct în mâini. El s-a întrebat ce dracu’ avea asta cu lecţiile de vorbire pentru
care venise. El s-a întins și a luat un măr.
– Ce aveţi în mână, domnule Barrymore?
– Un măr roșu.
– Ce anume?
– Îmi pare rău, nu înţeleg.
– Nu înţelegi? Am un măr roșu în mână.
Apoi a râs și a spus că lecţiile lui de vorbire în primele două sau trei
săptămâni au constat în a face ca acel măr să sune ca cel mai zemos și mai roșu
măr din lume. N-a fost satisfăcută până când n-a creat nu numai imagistica, ci
plinătatea fiecărui cuvânt. Mi-a spus: „Ea m-a învăţat să fac dragoste cu
cuvintele. Nu te lăsa purtat de emoţie, puștiule! Mângâie cuvintele!“
Nu l-am întrerupt, l-am lăsat să continue. Mi s-a părut că avea nevoie să stea
de vorbă cu cineva. Soţia lui, mi-a zis, era la cumpărături și cheltuia banii lui
câștigaţi cu greu. Părea amuzat de toate scandalurile din ziare și sigur că știu
despre ce e vorba.
– Puștiule, o să-ţi dau cea mai mare lecţie de actorie, mi-a zis. Cea mai bună
cale de a învăţa să fii actor e să citești Doi străini din Alabama de Walt
Whitman. E un poem despre două păsări care vin în Alabama primăvara;
femela vine să-și facă cuibul și să-și depună ouăle, iar masculul o ajută. Sunt
amândoi teribil de emoţionaţi să-și construiască prima lor căsuţă și de-abia
așteaptă să le vină pe lume puii. Și într-o zi masculul pleacă după mâncare, iar
în noaptea aceea nu se mai întoarce acasă. După ce femela îl așteaptă toată
ziua, degeaba, pleacă în căutarea lui, zburând de colo până colo, căutându-l
peste tot. Dar nu-l mai găsește niciodată. E un poem foarte dureros despre
iubirea pierdută.
 Și în timp ce mi-l povestea mie, i s-au umplut ochii de lacrimi. Am privit
acest fenomenal spectacol cu admiraţie. Uitase că eram acolo. Trebuie să
recunosc că și eu aveam lacrimi în ochi când a terminat.
Când a observat, a râs sarcastic și a zis:
– Puștiule, dacă poţi să citești poemul ăsta în faţa oglinzii, în timp ce stai pe
WC, vei fi actor. Așezat pe tron, gol, făcându-ţi nevoile, recită acest poem.
Dacă poţi să uiţi de defecare și să te pierzi în frumuseţea cuvintelor, atunci ești
actor.
Am sărit de la un subiect la altul. Părea să mă placă. Părea că vrea să-mi
spună ceva, dar nu putea decât prin citate.
– Aţi citit Biblia?
– Dumnezeule mare, glumești! Cred că doar tu cu mine și cu papa am citit
Biblia pe lumea asta. Știi Cântarea cântărilor?
– Da, domnule.
– „Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru, pe care nu le pot
pricepe…“
Și s-a oprit, așteptând să termin eu citatul. Am continuat timid:
– „Calea vulturului pe cer, urma șarpelui pe stâncă…
Dar el a rostit ultimele două versuri.
– Mersul corabiei în mijlocul mării și calea omului la o fecioară“.18
În acel moment, a fost Solomon…
Chiar atunci a sunat telefonul. Întreruperea l-a iritat. A ridicat receptorul și a
ţipat destul de nepoliticos în el:
– Alo!
Întreaga atitudine i s-a schimbat și a spus:
– Sigur, iubirea mea, da, iubirea mea.
Mi-am dat seama că vorbea cu noua lui soţie.
După ce a închis, m-a întrebat dacă sunt însurat. I-am spus că nu.
– Ai o iubită?
Am dat din cap că da.
– Să n-ai încredere în niciuna! Nu sunt decât niște vagine care te zăpăcesc.
 Mi-a povestit despre numeroasele lui mariaje – cu o oarecare Miss Harris; cu
Michael Strange19, o poetesă cu care avea o fată pe nume Diana. Mi-a povestit
despre Dolores Costello, pe care am simţit c-o iubise cu adevărat. M-a întrebat
dacă văzusem vreodată o poză cu ea și i-am spus că da. „Dumnezeule, nu-i așa
că e frumoasă?“ Ea se recăsătorise. În mod ciudat, mi-a spus el, s-a măritat cu
ginecologul ei. A râs cinic. „Păcat că n-a fost proctologul ei!“
Nu avea deloc încredere în femei. L-am întrebat ca să-l pun la încercare de ce
se căsătorise de atâtea ori și întrebarea a părut să-l deranjeze.
– Pentru că-mi plac pizdele, de-aia.
Folosea ultimul cuvânt foarte liber atunci când vorbea despre femei. Despre
bărbaţi, folosea cuvântul „rahat“ sau „faţă de rahat“ și-l făcea să sune ca un
alint. Le zicea „rahaţi“ numai celor pe care-i iubea: „rahaţi“ precum John
Decker, W.C. Fields, Roland Young, Thomas Mitchell și Gene Fowler. Am fost
foarte fericit când m-a inclus și pe mine în rândul „rahaţilor“.
Se tot întorcea la subiect, că am talent actoricesc. Și că ar trebui să plec în
Anglia să studiez rostirea. A zis la un moment dat că sora lui, Ethel, fusese
aproape logodită cu Churchill, care era tot un prieten de-ai lui. Am înţeles de
ce amândoi aveau discursul răsunător și de ce amândoi păreau să aibă un fel de
veneraţie pentru limbă. Mi-a recitat o listă de cuvinte pe care le iubea în mod
special: caritabil, expectoraţie, defecaţie, strălucit, minunat. A accentuat fiecare
cuvânt și simţeai în fiecare dintre ele o lume întreagă. Apoi a râs cu râsul ăla
diabolic al lui și a spus că bătrânul Roosevelt și Churchill știau să le folosească.
– Mai degrabă ar fi făcut dragoste cu un cuvânt decât cu o femeie. Poate că
asta merge puţin cam departe, dar cred că ar fi remiză. Bietul meu frate,
Lionel, folosește cuvintele numai ca să le biciuiască. Le face să sufere.
Apoi a schimbat subiectul și m-a întrebat ce am citit înainte de Biblie. I-am
făcut un rezumat, dar l-am lăsat deoparte pe Shakespeare. Știam că mă aflu în
faţa unui om care cunoștea fiecare cuvânt pe care-l scrisese Shakespeare
vreodată. Dar nu m-a lăsat să scap așa ușor.
– De ce l-ai lăsat deoparte pe bătrânul Will?
– Mă sperie. N-o să fiu niciodată în stare să-l joc. Prea mulţi oameni au idei
despre cum trebuie jucat. Și apoi, e pentru cei care știu foarte bine engleza.
 A scos un sunet grosolan, puternic.
– Rahat! L-am băgat eu pe gâtlejurile lor pe Shakespeare la Londra. Într-o zi
ar trebui să-l joci pe Othello, puștiule. Othello nu e englez, deși de obicei e
jucat de niște poponari englezi. Și-l joacă de obicei ca pe un negru din Harlem.
Dumnezeu știe că negrii din Harlem au suficiente probleme. De ce să-i mai
împovărezi și cu Othello? Și apoi, nu uita că Othello era arab, african,
musulman.
Telefonul a sunat din nou.
– Da, iubito, cobor imediat.
S-a ridicat și mi-am dat seama că întâlnirea se încheiase. M-a condus spre ușă
foarte amabil și m-a întrebat dacă am bani să iau un mijloc de transport să
cobor dealul. I-am spus că nu am nevoie de mașină, că întâlnirea îmi dăduse
aripi.
Când am pornit spre ușă, mi-a zis:
– Puștiule, te-aș invita să rămâi la cină, dar din păcate sunt însurat cu o fată
tânără, care probabil că și-ar dori imediat să se culce cu tine.
Și a râs din nou cu râsul lui ciudat și trist. Eu am zâmbit vag și am ieșit.
– N-am glumit, puștiule! a strigat după mine. Într-o zi o să-ţi dau armura
asta.
Nu m-am gândit c-o să-l mai văd vreodată.
Cât timp s-a jucat Clean Beds am avut niște probleme cu Mae West în
legătură cu salariul. Speram să intru în compania ei și i-am spus că sunt dispus
să semnez un contract pe șapte ani, dacă-mi dă 25 de dolari pe săptămână. Din
fericire, ea a refuzat.
Într-o zi, mai târziu, am întâlnit-o și mi-a zis:
– Văd că te descurci bine, puștiule, primesc tot felul de cronici despre tine.
– Da, Miss West, așa este, datorită ţie și faptului că m-ai luat să joc în acel
spectacol.
– Puștiule, nu vreau nimic.
Și apoi a spus replica ei celebră:
– De ce nu treci pe la mine să mă vezi?
 Niciodată nu știam când glumește și când vorbește serios, pentru că tot ce
spunea ea avea câte cinci sensuri. I-am răspuns că mi-ar face plăcere, doar ca să
fiu politicos, dar ea m-a invitat chiar în acea seară. La acel moment, locuia într-
un mare hotel, absolut încântător, într-una dintre cele mai exclusiviste părţi ale
Hollywoodului.
Când am ajuns, băiatul de la hotel m-a condus până la lift și apoi la ultimul
etaj.
Mae însăși a venit la ușă, o fiinţă strălucitoare, cu o piele superbă,
transparentă, ca mătasea albă, luminată din interior și ochi moi și plini de viaţă
și cu părul ei blond în dezordine. Era îmbrăcată toată în alb, cu un neglijeu
care de-abia îi acoperea sânii; decolteul era ameţitor.
Totul în apartamentul ei era alb, nicio pată de culoare, în afară de ea. Mi-a
turnat ceva de băut și ne-am așezat.
– Știi că îţi port un interes special, ești unul dintre băieţii mei, mi-a zis. Cum
ţi se pare hotelul?
– O, minunat…
– E al meu… Știi, am un iubit. Întâmplător e negru – îl cunoști? Tiger
Jones…
– Sigur că da.
– Într-o zi, am vrut să-l aduc înăuntru și mi-au spus că nu se poate. Așa că i-
am dat dracului și l-am cumpărat.
Ne-a servit cina și am stat de vorbă. A vrut să știe dacă am o iubită și i-am zis
că da, deși nu mă gândisem niciodată la Sylvia în acești termeni. Mi-a pus o
mulţime de întrebări personale. M-am gândit că poate se simte foarte familiară
cu mine, pentru că am jucat în spectacol.
După cină, a zis:
– Am un rol important pentru tine, într-un spectacol nou. Mă gândesc foarte
serios să te iau cu mine la New York. Aș vrea să văd cum te descurci și, dacă nu
te deranjează, vreau să-ţi dau un mic test în noaptea asta.
Aveam douăzeci și unu de ani, o întâlnisem pe femeia asta incredibilă și eu
mă simţeam stingher și nesigur.
 – Dacă nu te deranjează să intri la mine în budoar, am scenariul acolo, mi-a
zis.
Așa că m-am strecurat la ea în dormitor. Din nou, totul era alb. Singura
diferenţă era că tavanul era din oglinzi. La capătul patului enorm, avea o
grămadă de cutii superbe, de piele. A scotocit puţin și a scos scriptul.
– Stinge luminile, băiete, mă deranjează la ochi!
Am stins luminile și m-am așezat într-un fotoliu, la celălalt capăt al camerei.
– Acum…în scena în care joci un fel de Lothario, eu stau întinsă în pat.
Și și-a luat poziţia în pat.
– E o noapte fierbinte de vară și nu mai suport hainele pe mine, așa că încep
să mă dezbrac încet.
Și a început să se dezbrace. Pe dedesubt purta o cămășuţă prin care se vedea
totul.
– E teribil de cald și eu mă zvârcolesc.
Și a început să se zvârcolească, iar eu mă uitam la ea ca și cum: OK, acum
spune-mi mai departe restul poveștii.
– Și brusc, ce văd eu? a întrebat apoi. Îl văd pe acest tânăr care mă tot
urmărește, intrând pe fereastră…
Și m-am dus la fereastră.
– El stă acolo, exact cum stai tu acum și eu sunt înspăimântată, pentru că mă
urmărește de mult timp, dar îmi iau rochia și mă acopăr. Asta nu-l oprește,
însă. El se tot apropie, iar eu îl văd și încep să-mi dau seama că o să cad pradă
fascinaţiei lui. Vino mai aproape, băiete, fă-mă să văd cum o să joci rolul!
Acum, el se apropie și stă lângă patul meu și e atât de cald, și îi simt respiraţia
pe gât… apleacă-te, apleacă-te, băiete! Eu mă uit la el mult timp, îl privesc în
ochii căprui și limpezi și brusc gura mi se deschide, pentru că-l doresc, îl doresc
teribil: brusc, îmi dau seama că el e bărbatul vieţii mele, iar eu stau acolo
întinsă, cu gura deschisă și-l simt cum se apropie, tot mai mult și mai mult…
și mai mult, băiete!
Iar eu m-am apropiat, spunându-mi: „Dumnezeule, asta e o mare scenă!“ Ea
a continuat.
 – Ești aici, îngrozitor de aproape. Acum nu-mi mai poţi rezista, te apleci să
mă săruţi, iar eu știu că gura ta va fi atât de dulce… Știu că tu ești un puști și
că trebuie să ai o femeie ca mine, înainte să știi ce înseamnă cu adevărat o
femeie, iar tu ești senzual și începi să…
Mă aplecam peste pat, fascinat, așteptând să aud continuarea. Ea a făcut o
pauză și s-a uitat la mine un minut întreg.
– Cum ţi se pare scena?
– Minunată… e o scenă minunată, Miss West.
– Da, e minunată, nu-i așa?
A urmat o liniște lungă, apoi a spus:
– Nu sta acolo, băiete, dă-mi a treia cutie din spate!
I-am dat-o și m-a întrebat:
– Vrei?
Era plină de gumă de mestecat. A luat una și a început s-o mestece. Mă
simţeam oribil, pentru că știam că am eșuat. Pur și simplu n-am putut s-o fac.
– O să mă gândesc serios dacă să-ţi dau rolul, mi-a zis și n-a știut cum să
scape de mine mai repede.
N-am mai văzut-o niciodată, doar la un moment dat, într-un club de noapte.
În timp ce jucam încă în Clean Beds, m-am dus într-o zi s-o văd pe bunica,
știam că începuse să se simtă mai rău.
– Tony, într-o zi o să fii mare star.
– Hai, bunico, astea-s prostii!
În ceea ce mă privește, ea se scălda în tot felul de visuri frumoase, în timp ce
eu treceam prin perioade serioase de îndoială: deși aveam succes momentan, nu
se înghesuia nimeni să-mi ofere roluri în filme sau în alte spectacole. Chiar
dacă Barrymore îmi spusese niște lucruri drăguţe.
Nu aveam prea multe speranţe pentru mine, ca actor. Nu știam cum să
mângâi cuvintele.
– N-o să mor până n-o să știu sigur că ești pe drumul să devii un star, mi-a
mai zis ea.
M-am gândit, OK, atunci asta e bine pe de-o parte, pentru că va mai avea
ceva de așteptat. Va trebui să mai trăiască mult timp înainte să devin eu vedetă
de film.
Apoi mi s-a cerut să merg la un interviu la Universal Studios, cu un regizor
numit Friedlander. Mă văzuse într-un spectacol și mă voia pentru un film
numit Paroles for Sale. Era un tip tânăr atunci numit David O’Brien, care juca
și el, și când a aflat că exista posibilitatea să fac film, mi-a sintetizat arta
filmului în așa fel încât să pară ceva foarte simplu:
– Tot ce trebuie să faci e să-ţi miști întruna ochii.
Poate că aș fi ajuns mai departe dacă i-aș fi urmat sfatul.
Și în cele din urmă am fost sunat. Mi-am pus singura pereche acceptabilă de
pantaloni pe care-o aveam și un pulover vechi.
Era dimineaţa devreme când am dat peste regizor.
– OK, du-te și pregătește-te, puștiule! Pune-ţi costumul! mi-a spus.
– Ce costum?
– Joci un rol important de gangster în film și trebuie să porţi un costum dur.
– Îmi pare rău, domnule, n-am știut. Am crezut c-o să-mi împrumute
studioul un costum.
M-au luat în grabă și au încercat să facă ceva să mi se potrivească, dar nu s-a
găsit nimic. În cele din urmă, regizorul mi-a spus:
– Puștiule, îmi pare rău, va trebui să iau pe altcineva.
Era un alt tânăr pe-acolo, prin preajmă, care arăta isteţ foc și c-o faţă de
ticălos.
– În ordine, iei tu rolul.
Am plecat de-acolo dezamăgit, când, dintr-odată, m-a strigat regizorul:
– Uite, te-am văzut în spectacol și cred că ești extraordinar. Mi-ar fi plăcut la
nebunie să joci în filmul ăsta. După-amiază tragem o secvenţă. Nu e mare
lucru – nu spui niciun cuvânt –, dar, dacă nu te deranjează, le spun să-ţi dea 75
de dolari pentru ea.
Am acceptat pe loc.
– Du-te la garderobă, mi-a zis. O să-ţi dea un costum de prizonier.
În acea după-amiază, am tras o scenă scurtă. Un grup de prizonieri se uitau la
un spectacol. Eu râdeam în mijlocul spectacolului, când, brusc, cineva îmi
înfigea un cuţit în spate. În mijlocul hohotului de râs, cădeam și muream. Asta
era tot ce aveam de făcut. Regizorul s-a purtat foarte frumos cu mine și
secvenţa a fost un prim-plan. Scena dura aproximativ 45 de secunde pe ecran.
Peste două sau trei luni, am aflat că filmul avea să fie prezentat în
avanpremieră la Pantages Theater. I-am spus bunicii, care a insistat că vrea să
meargă să-l vadă. I-am explicat despre ce scenă era vorba.
– Nu e mare lucru, i-am zis.
A fost de neclintit.
– Trebuie s-o văd. Trebuie să știu înainte să mor dacă o să fii star de film ca
Ramon Novarro și Antonio Moreno.
Se mai ţinea de viaţă printr-un firișor subţire și n-am putut s-o refuz. Am
împrumutat o mașină și m-am dus împreună cu ea, cu sora mea și cu Sylvia.
Era atât de bolnavă, încât a trebuit s-o duc în braţe până la balcon.
Filmul n-a fost rău, dar nici nu era cel mai bun film pe care-l văzuserăm…
A venit și secvenţa cu mine. Camera a panoramat un grup de prizonieri.
Când a trecut peste mine, am simţit-o cum se încordează. Mi-a strâns mâna, ca
și cum ar fi vrut să spună: hai, acum să te vedem ce poţi! Camera a început să
se miște pe trei oameni și a îngheţat într-un prim-plan cu mine, privind
spectacolul, zâmbind și râzând.
Elaborasem o întreagă poveste, desigur, despre bărbatul pe care-l interpretam.
Era prostuţ și era ca un copil. Reacţiona ca un copil la orice i se spunea. Când
râdeau toţi ceilalţi, râdea și el. Nu era un om bun, iar motivul pentru care
urma să fie ucis era că-l trădase pe un alt prizonier.
Și asta se întâmpla acum pe ecran. În mijlocul hohotului de râs, am văzut un
bărbat care stătea în spatele meu, făcând un gest și înfigându-mi cuţitul în
spate. Râsul a îngheţat, iar eu am părut că mă minunez: De ce m-ai ucis? Cum
e posibil să mor în mijlocul unui hohot de râs? De ce?
Asta a fost tot – 45 de secunde pe ecran. Mă simţeam atât de jenat că
traversaserăm tot orașul ca să fim acolo cu vedetele filmului, cu regizorul, cu
producătorul și tot restul. Mă văzuserăm cărând-o pe bunica, iar eu mă
gândeam: O, Doamne, 45 de secunde amărâte! I-am tot spus bunicii „Hai să
mergem!“ Mă temeam că se aprind luminile și o să mă vadă toată lumea. Dar
ea n-a vrut să plece.
 – N-o să mai apar, bunico. Asta a fost tot.
– Știu, știu, mi-a răspuns, dar vreau să văd până la sfârșit, să văd cum te
potrivești în întregul film.
N-a mai durat mult și s-a terminat. S-au aprins luminile, iar mie mi-era
teamă să-mi ridic privirile, pentru că oamenii treceau pe culoar. Am încercat să
mă ascund. Bunica încă mă ţinea de mână. Muream de rușine. Un tip de
treabă s-a aplecat spre mine și mi-a zis: „Foarte bine, puștiule!“
Cineva din echipa de publicitate a venit în grabă la mine și m-a întrebat:
– Ce ţi-a spus Jimmy?
– Care Jimmy?
– Cel care s-a oprit în dreptul tău și ţi-a zis ceva era Jimmy Starr.
Sigur că știam cine era Jimmy Starr, era un celebru critic de film. Un cuvânt
bun de la el făcea diferenţa între succes și ratare. Regizorul s-a oprit și mi-a
spus: „Cred că ai fost foarte bun.“ Cu cât mă complimenta mai multă lume, cu
atât mai nervos și mai conștient deveneam. Credeam că toată lumea râde de
mine.
După ce au ieșit toţi, am dus-o pe bunica jos la mașină și am condus spre
casă, unde ea a făcut cafea. Ai fi zis că veneam direct de la un mare succes cu
Regele Lear ori un alt rol la fel de măreţ. Sylviei, pe care bunica o plăcea foarte
tare – deși era destul de confuză în privinţa relaţiei noastre –, i-a spus:
– Tony are în faţă o mare carieră.
Eram nervos pe ea.
– Hai, bunico, las-o mai moale! Nimeni n-o să mă ţină minte vreodată în
filmul ăsta amărât. N-a însemnat decât 75 de dolari pentru mine, atâta tot.
– Nu, Tony, nu sunt de acord. Ai fost extraordinar.
Și n-am putut să-i scot asta din cap. Pentru că discutaserăm, știa că vor
apărea cronici în două ziare, Variety și Hollywood Reporter. A spus că vrea să
vadă ce scriu despre mine.
– Bunico, pentru numele lui Dumnezeu, nimeni n-o să scrie un cuvânt
despre mine. N-a fost mare lucru. Nimeni n-o să ţină minte rolul ăla.
– Eu vreau să văd ziarele, a insistat ea.
 Devreme, a doua zi de dimineaţă, a trebuit să mă duc să i le cumpăr și să i le
aduc.
Am cumpărat Variety și am citit cronica: Paroles for Sale – o melodramă bună
etc. etc etc. Alan Baxter, foarte bun și așa mai departe… Și apoi, nu mi-a venit
să-mi cred ochilor. Era un mic paragraf, tot despre mine. Zicea așa: „N-am
reţinut numele unui tânăr pe care l-am văzut pe ecran. N-a spus niciun cuvânt,
doar a râs, dar cred că este cineva despre care vom mai auzi. Am sunat la studio
să aflu cine este și mi s-a spus că numele lui e Anthony Quinn.“
Mi-am zis că trebuie să fi plătit cineva pentru publicitate. Am fost foarte
suspicios, m-am întrebat dacă cei de la studio făcuseră presiuni sau dacă Sylvia
sunase pe cineva. Apoi am deschis Hollywood Reporter și am găsit din nou că
eram menţionat favorabil: „Există un mic rol interpretat excelent de un tânăr
actor necunoscut… nu i-am reţinut numele…“. Am știut că vorbeau despre
mine.
Am alergat spre casă, la bunica, pentru că, într-adevăr, acolo scria despre
mine, iar ea a zis: „Acum pot să mor liniștită“.
Draga de ea a murit peste vreo două săptămâni.
 „Othello“, actul V, scena 2, trad. de Ion Vinea, în William Shakespeare, Othello. Troilus și Cresida.
Macbeth, Editura Adevărul Holding, 2009 (n. tr.).
„Macbeth“, actul V, scena 5, trad. de Ion Vinea, în William Shakespeare, Othello. Troilus și Cresida.
Macbeth, Editura Adevărul Holding, 2009 (n. tr.).
Solomon, 30:19 (n. tr.).
Pseudonimul poetei Blanche Marie Louise Oelrichs (1890–1950) (n. tr.).
 15

Katie dusese copiii în vizită la părinţii ei, la casa cea mare din vârful dealului.
Aveau să rămână acolo pentru cina obișnuită de duminică. Știam că n-am să
pot face faţă ritualului cu tatăl ei tăind friptura și pregătind porţiile. Și apoi,
casa cea mare era plină de amintiri, atât de multe suferinţe pe care le asociam
cu ea. Știam că „puștiul“ urăște să meargă acolo. Niciodată nu s-a simţit cu
adevărat acceptat.
M-am scuzat și am condus de-a lungul coastei. De câteva ori am parcat
mașina și am mers pe plajă, încercând să găsesc răspunsuri la întrebarea
doctorului de după ultima noastră ședinţă: „Ce crezi despre moarte?“ M-a
întrebat asta după ce i-am spus despre moartea bunicii. Când i-am răspuns că
nu cred că moartea e un act final, nu a fost satisfăcut. Acum mă uitam la
oceanul nesfârșit. Simţeam că puștiul stă lângă mine, așteptând. Mă urmărise
în liniște toată ziua. M-am gândit la Katie și la copii. Viaţa părea atât de plină
de promisiuni. Unde Dumnezeu o luasem razna? Care era minciuna care-mi
stătea în gât?
Era întuneric când am pornit înapoi spre casa noastră din Palisades. Puștiul,
care stătea lângă mine, nu s-a mai putut abţine.
BĂIATUL: Ea a fost cea mai tare.
BĂRBATUL: Cine?
BĂIATUL: Bunica. A iubit un singur bărbat.
BĂRBATUL: Câte un bărbat, pe rând. Întâi a fost bunicul, apoi tata și pe
urmă am venit noi.
BĂIATUL: Așa ești tu, cu jocurile tale fără sfârșit.
BĂRBATUL: Am luat obiceiul rău de la tine.
BĂIATUL: Deci care e răspunsul?
 BĂRBATUL (iritat): Cine dracu’ știe? Îl caut…
BĂIATUL: Doctorul vrea să te facă să omori toate stafiile. Vrea să-i îngropi
pe toţi – pe tata, pe bunica, pe Sylvia și pe restul.
BĂRBATUL (suferind): Știu, dar nu pot. Nu aș ști ce să fac fără ei.
BĂIATUL: Nu suntem pe-aici doar ca să te facem pe tine să te simţi
confortabil. Nu ne luptăm cu toate rahaturile tale doar ca să te simţi tu
protejat. Ne-ai promis tuturor ceva și ai stricat tot. Pe tine te-au distrus
„dorinţele“.
BĂRBATUL: I-auzi cine vorbește despre dorinţe! Tu ai avut cea mai mare
„dorinţă“ din lume.
BĂIATUL: Dar pentru lucruri importante, pentru lucruri mari – nu să culegi
nuci ca o veveriţă.
BĂRBATUL: Imbecil mic ce ești, mi-amintesc exact ziua în care te-ai lăsat
stricat. Ba chiar m-ai făcut și pe mine să cred un timp. A fost ziua aia când
doamna Tanner vorbea despre Michelangelo și Florenţa. Ţi-am văzut faţa. Tu
și mâzgălelile tale! Te-ai crezut reîncarnarea lui Michelangelo. Hai să fim
sinceri, m-ai făcut și pe mine s-o cred ani întregi în care am citit tot despre el.
Desigur, nu m-ai lăsat cu adevărat să încerc, pentru că te-ai temut că o să dau
greș și toată fantezia ta puerilă s-ar sfârși. Mai târziu, m-ai pus să merg la
grupul teosofist pentru că ei credeau în toate aiurelile alea despre aură și cele
șapte trepte ale reîncarnării.
BĂIATUL: Asta a fost doar un vis, ca să evadez din mirosul de latrină și
duhoarea foamei. Era atât de greșit să mă gândesc că poate am fost cineva într-
un alt loc?
BĂRBATUL: În acea perioadă voiam să merg la Florenţa, dar tu ai găsit tot
felul de scuze ca să nu mă duc. De ce? Pentru că totul era o minciună și tu îţi
dăduseși seama că nu erai Michelangelo și nici măcar tipul care-i căra
bagajele… Nu, puștiule, nu ești un geniu nedescoperit și nici eu nu sunt. Eu
am făcut tot ce am putut mai bine. Și asta o să fac și de-acum încolo, dar îţi
spun acum: ori vii cu mine, ori te omor. Pentru că nu mai pot trăi cu tine în
spate. Nu pot să te las să distrugi tot ce-am făcut. Am și alte responsabilităţi în
afară de tine.
 BĂIATUL: Eu sunt cel mai important pentru tine.
BĂRBATUL: Nu, puștiule, am copii. Sper că nu e prea târziu, dar nu vreau
să devină niște invalizi din punct de vedere emoţional doar pentru că ai tu niște
idei tembele despre a fi Michelangelo sau Napoleon sau Lincoln. În curând ai
putea să vrei să fii Iisus Hristos, iar eu nu vreau să mă las crucificat pentru tine.
Mi-aș da viaţa pentru multe lucruri, dar nu pentru tine.
BĂIATUL: Vrei să te las în pace? Spune un singur cuvânt, și dispar!
BĂRBATUL: Nu mă lua cu din astea! Fără mine, tot ai fi acolo în spate. Ai fi
tot acolo, îngrozit de bătrânul cu cele două biete femei ale lui, amândouă
speriate să strănute în faţa lui. O să mă faci să mă chinuiesc și să mă răsucesc pe
canapeaua doctorului, a doua zi, încercând să explic cum te-ai simţit tu în ziua
în care tata a murit.
BĂIATUL: Taci din gură!
BĂRBATUL: Îţi spun eu. În secret, te-ai bucurat că el a plecat.
BĂIATUL (ţipând): Asta nu-i adevărat!
BĂRBATUL (oprește mașina și îl apucă pe puști de umeri): Ba da, e-adevărat.
Erai în sfârșit numărul unu și aveai toate femeile doar pentru tine. (Băiatul se
zvârcolește în braţele bărbatului, dar el nu-i dă drumul, îl strânge cu putere.) Ba
da, e-adevărat. Asta era ceea ce-ţi doriseși dintotdeauna. Și de-asta mă tot sâcâi
pe mine cu toate jocurile tale de rahat. Ţi-a plăcut acest sentiment, să fii
numărul unu, chiar dacă a fost cu preţul vieţii bietului om. Nu aveai suficientă
forţă să-l depășești. Dar eu am reușit, puștiule. Am intrat în ring și am luptat
cu el toate cele zece runde și acum nu mă mai sperie deloc. N-a fost decât un
tip de 29 de ani, cu toate dorinţele nebune ale tinereţii. Eu am trecut prin
suferinţele și dorinţele lui. Le-am cunoscut pe toate. Și dacă vrei să știi într-
adevăr ce cred, ei bine, cred că a ales calea cea mai ușoară. Ce zici de asta? Aţi
fost amândoi niște lași amărâţi. Dar eu, puștiule, eu, cu fundul meu mexicano-
irlandez, care-mi atârnă; eu, care am înghiţit tot rahatul ăsta și toate insultele și
umilinţele, nu m-am ascuns în spatele aerului tău macho de mexican și n-am
scâncit pe după gard. Eu am ieșit în faţă și le-am înfruntat pe toate, fantomele
și oamenii reali deopotrivă, fantomele cu care tu m-ai împovărat. M-am luptat
cu toate. Și tu, șmecher mic, într-o zi o să te omor dacă nu mă lași în pace.
(Bărbatul îl sugrumă pe băiat. Îl simte cum se înmoaie sub mâinile lui uriașe.)
TATĂL: „Elefantule!“ (Chipul unui bărbat se ivește la geamul mașinii.)
„Elefantule! Ești bine?“ (Bărbatul îl eliberează pe băiat. Tânărul se îndepărtează
parcă satisfăcut că băiatul e-n regulă. Ţine în mână o chitară.)
BĂIATUL (se uită la bărbat sarcastic. Își frecţionează gâtul.): Ce spuneai,
domnule?
BĂRBATUL: Ticălosul ăsta e ceva, nu-i așa?
BĂIATUL: Cum ar fi să trăiești cu asta tot timpul?
BĂRBATUL: Dar asta fac. Vă ţin în cârcă și pe tine, și pe el.
BĂIATUL (după o pauză): Nu-i e frică de nimic?
BĂRBATUL: Săracul de el, e atât de speriat, că nu poate să vadă drept. Mai
ţii minte momentul când pantera aproape că l-a ucis?
BĂIATUL: Încă mi le amintesc pe mama și pe bunica plângând. Ar fi putut
să fie cineva important.
BĂRBATUL: Puștiule, era îngrijitor la grădina zoologică.
BĂIATUL (surprins): Eu credeam că era cameraman.
BĂRBATUL: Crezi că ar fi venit acasă și și-ar fi anunţat fiul „Mi-am găsit
job, curăţ rahatul elefanţilor“?
BĂIATUL: Dar cum a fost cu pantera neagră? Spune-mi povestea ei!
BĂRBATUL (mângâindu-l pe cap pe băiat): Bine… uite cum a fost! Într-o zi,
o panteră neagră a ieșit din cușcă și toată lumea a fugit să-și scape pielea. L-au
chemat pe el și i-au spus să o bage la loc în cușcă. Era o femelă uriașă. Ticălosul
s-a dus și a făcut niște zgomote spre panteră, iar ea a venit la el și s-a frecat de
picioarele lui. El doar s-a întins și a mângâiat-o și a pornit s-o ducă spre cușcă.
Ea l-a urmat. Când au ajuns la cușcă, el a luat-o înainte. Când se dădea în
spate, s-a sprijinit greșit de poarta de lângă cușca ei, cea în care se afla
masculul-panteră. Masculul a sărit la el și l-a prins în gheare, gata să-l omoare,
când pantera a sărit în apărarea lui. El a fost prins în mijloc. L-au găsit pe jos,
pe jumătate mort, lângă masculul ucis. Pantera a murit și ea peste câteva
săptămâni. El era în spital, iar ea a refuzat să se lase hrănită de altcineva.
BĂIATUL (aproape în șoaptă): Era îndrăgostită de el?
 BĂRBATUL (uimit de întrebarea stupidă): De unde dracu’ să știu eu?
BĂIATUL: Dumnezeule, acum îţi înţeleg tulburarea cu panterele.
BĂRBATUL (ridicând din umeri): Deci înţelegi.
BĂIATUL: Mai ţii minte toate felinele alea care se plimbau maiestuos pe
Fifth Avenue, când te-ai îmbolnăvit tu la New York?
BĂRBATUL (râde): Da, tot orașul ăla blestemat se transformase într-o cușcă
uriașă. Erau mii de pantere negre care umblau pe străzi. Erau în case, în
restaurante, au venit chiar la mine în cabină de mai multe ori. Și urlau!
I-am povestit toată scena, conștiincios, doctorului, la ședinţa de luni seara.
Doctorul a părut uimit:
– Ticălosul ăla mic nu se potolește deloc, nu? Dar nu mi-ai răspuns la
întrebarea legată de moarte bunicii.
– Credeam că am răspuns. Va trebui să mă crezi când spun că nu cred în
moarte. Nu pot să accept moartea oamenilor pe care-i iubesc. Atâta timp cât
mi-l amintesc, acel om nu e mort.
Doctorul a făcut un gest neajutorat.
– Dar cari prea multă greutate moartă, a râs el. Și nu e niciun calambur în ce
spun, dar omul are și-așa destul probleme încercând să-și trăiască viaţa. De ce
să-și mai ia și responsabilitatea altora?
– Doctore, poate că atunci când o să-mi dai diploma vom fi rezolvat
problema asta. Dar, deocamdată, îmi face plăcere să trăiesc cu ideea că
fantomele sunt în jurul meu, încă reale. Singura cu care nu mă descurc e
puștiul. Ceilalţi sunt tovarăși plăcuţi, cu siguranţă mai buni decât cei mai mulţi
dintre oamenii vii pe care-i cunosc. Dar cred că ai dreptate. Am refuzat la acel
moment să accept că bunica nu mai era prin preajmă. Ea fusese întotdeauna
acolo, gata să mă prindă atunci când era să cad. Nu a trebuit să îndeplinesc
nicio condiţie ca să-i merit iubirea.
În ciuda asigurărilor bunicii, că sunt pe cale să devin vedetă, nu s-a întâmplat
nimic, în afară de câteva mici roluri în filme cu gangsteri. Mai era drum lung
până să merit „alternativa“ pe care mi-o promisese John Barrymore. Fără să ţin
seama de avertismentele Sylviei, am hotărât să plec și să descopăr ce dracu’
voiam cu adevărat să fac – fără să mă ţin de șorţul ei.
 Bert, băiatul cel mare al Sylviei, și cu mine am devenit foarte apropiaţi. El
mi-a fost fratele mai mic pe care mi l-am dorit întotdeauna. Într-o zi i-am
povestit despre planul meu, să mă urc într-un tren și să plec să văd ţara. M-a
întrebat dacă ar putea să vină și el. Părea atât de nerăbdător, că nu l-am putut
refuza.
– Când plecăm? m-a întrebat.
– În seara asta.
Bert a fugit acasă să-și facă bagajul. Peste câteva minute, a apărut cu o Sylvia
foarte neliniștită lângă el.
– Cum e cu plecarea asta despre care am aflat? a întrebat ea.
– Întotdeauna ai vorbit despre a acumula experienţă, i-am zis. Asta vrem să
facem.
Ne-a dat binecuvântarea fără nicio tragere de inimă.
Mi-am aruncat într-un mic rucsac lucrurile de primă necesitate, plus notiţele
despre teatru. De asemenea, am împachetat o Biblie și un ghid de
supravieţuire, Tramping on Life de Harry Kemp. Eram complet pregătit pentru
orice situaţie am fi întâlnit sau cel puţin așa credeam.
Când am ajuns la depoul din Los Angeles, am văzut o linie lungă de vagoane
de marfă care se îndepărtau. I-am dat lui Bert instrucţiuni rapide, cum să se
urce în tren, apoi am luat-o puţin la fugă, ca să-i ilustrez. Plecam în lume ca
Don Quijote și Sancho Panza, în căutarea aventurii.
Hotărâserăm să mergem la întâmplare, unde voia să ne ducă șansa. În secret,
aveam undeva într-un colţ al minţii gândul să ajung la New York, Mecca
teatrului și al culturii. Dar am ajuns într-un orășel din sudul Texasului.
Am dat peste un negru vagabond, care ne-a spus:
– Nu e un oraș bun, nu e bun nici pentru mine, nici pentru mexicani,
puștiule. Plecaţi de-aici!
Fiind avertizaţi, am încercat să evităm centrul, hoinărind pe la margine, ca să
prindem un alt vagon de marfă. La periferie am văzut o fermă. Nu mâncaserăm
toată ziua și am hotărât să-mi încerc norocul și să întrebăm dacă n-au ceva de
muncă la fermă.
 L-am trimis pe Bert înainte, pentru că era blond și foarte înalt. Arăta ca un
puști american autentic. Îl învăţasem să-și spele cămășile ca mine și era foarte
curat și arăta bine.
I-a deschis o femeie de vreo treizeci și cinci de ani. Arăta de parcă ea însăși ar
fi putut să iasă afară și să facă o muncă de bărbat, să călărească sau să mâne
vitele. Eu am stat sub un copac cât timp a vorbit Bert. Mi-a făcut semn să vin
spre ușă, iar femeia s-a uitat la mine destul de ciudat. Presupun că a văzut că
sunt mexican și a zis:
– Stăm cam prost cu mâna de lucru acum. Știţi să călăriţi?
A trebuit să recunoaștem că nu.
– Atunci, ce dracu’ știţi să faceţi?
– Putem să tăiem lemne, putem să facem orice altceva doriţi, a răspuns Bert.
S-a uitat direct la mine și-a zis:
– E o cămăruţă în spatele grajdului, dacă nu vă deranjează să dormiţi acolo…
Vă dau trei mese pe zi, cameră să dormiţi și 20 de dolari pe lună pentru
amândoi.
Ne-am dus spre grajd și am găsit acolo o cămăruţă încântătoare, cu baie
privată. Eu și Bert, care dormiserăm în hoteluri ieftine și-n dormitoarele
Armatei Salvării, am fost încântaţi de acest loc.
După un timp, a sunat gongul. Ne-am spălat și ne-am făcut prezentabili,
crezând că ar putea fi și alţi oameni la cină. Când am intrat în casă, care era
simplă, dar făcută cu bun-gust, am văzut o bibliotecă uriașă chiar lângă
sufragerie, cu sute și sute de cărţi. Femeia – o chema doamna Harris, după
cum ne-a spus – a văzut că mă uit într-acolo și m-a întrebat dacă îmi place să
citesc.
– Da, îmi place.
– Ce citești?
Am râs și am scos paginile alese din cărţile pe care le citisem pe drum. Aveam
buzunarele pline. A fost impresionată.
– Nu-i păcat? N-am timp să citesc și cărţile astea o să se irosească. Puteţi să vă
folosiţi de bibliotecă dacă vreţi, cât timp lucraţi aici. Acum, hai la masă! Ne
întoarcem mai târziu și puteţi să vă uitaţi.
 La cină ne-a povestit că soţul ei murise în urmă cu câţiva ani și o lăsase
singură cu ferma. Îi e destul de greu să se descurce singură, zicea. Trăia
crescând o mică turmă de vite, pomi fructiferi și o mică parcelă cu legume.
După cină, a spus brusc:
– Băieţi, mâine ne-așteaptă o zi grea. Mă duc să mă culc. Micul dejun e la ora
șase și jumătate.
Și ne-a zis cam ce munci aveam de făcut.
În săptămâna care a urmat am muncit din greu. Nu era prea comunicativă,
dar într-o zi, în timp ce pliveam parcela cu legume, a apărut în camioneta ei.
– Trebuie să merg în oraș să fac niște cumpărături. Vine vreunul dintre voi cu
mine, băieţi? Urăsc să conduc noaptea.
– Da, vin eu, a zis Bert.
– Știi să conduci?
– Nu, îmi pare rău.
– Dar tu, Tony?
– Da, eu conduc.
– Bine, atunci. Tony, tu vii cu mine. Iar tu, Bert, rămâi și supraveghezi casa.
Pe drum, s-a relaxat.
– Am crezut că minţi când ai zis că știi să conduci.
– Partea mea de sânge irlandez e cea care știe cum se fac lucrurile, n-am putut
eu să rezist să n-o înţep puţin.
Ea doar a privit în faţă.
Când am ajuns în oraș a fost evident că prea multe cumpărături n-avea de
făcut. A cumpărat câte ceva de la o farmacie. Când ne-am întors, pe drum a
fost ciudat de tăcută și destul de agitată. A fumat mult.
– Ţi-am cumpărat câte ceva, a spus într-un final.
Mi-a arătat niște apă de colonie, săpun de bărbierit, lame de bărbierit și alte
articole de toaletă.
– Într-una din zilele viitoare va trebui să vii până în oraș să te tunzi, ai
nevoie.
Eram tulburat. Începuse deja să mă trateze ca pe cineva care-i aparţinea.
Când am ajuns la fermă, m-a întrebat dacă vreau o cafea. Citeam când a intrat
în bibliotecă și a adus cafeaua. N-a zis prea mare lucru. După ce am terminat
cafeaua, m-am ridicat.
– Cred că mai bine mă duc să mă culc. Mâine e o zi grea, avem mult de
muncă.
– Ţi-e somn.
– Nu neapărat.
– Nici mie, a zis ea. Mă simt chiar foarte trează. De ce nu mai stai aici? Poţi
să dormi până târziu mâine-dimineaţă, dacă vrei.
– Dar nu mă plătești ca să dorm…
– Las-o baltă! Cu siguranţă nu mă port cu tine ca o șefă. Suntem prieteni.
Mă bucur doar să te am în preajmă. Nu trebuie să fie o oră bătută în cuie sau
așa ceva. Te rog, de ce nu stai aici să citești? Eu mă duc să iau o pastilă, ca să
pot să dorm mai târziu. Ţine-mi companie! Urăsc să fiu singură.
– Bine.
– Petrec atât de mult timp singură…
Curând a venit îmbrăcată în neglijeu. S-a așezat lângă mine pe canapea. S-a
întins și-a zis:
– Mă simt atât de obosită și în același timp atât de relaxată, atât de plăcut. Aș
putea să adorm aici.
I-am jucat în strună:
– Vrei să asculţi puţină muzică?
– Nu, nu. Tot zgomotul pe care-l face aparatul și apoi trebuie schimbate
discurile… Știi ce mi-ar plăcea? Să-mi citești. Vino aici și citește-mi!
Și m-am așezat lângă ea.
– Citește-mi blând, că vreau să adorm. Ai o voce atât de frumoasă, Tony! Am
luat pastila aia și cred că începe să-și facă efectul.
Știam că biata femeie încerca să găsească o scuză să mă ia în patul ei și de-asta
era atât de stânjenită. Eram aproape sigur că nu mai fusese cu un bărbat de
când îi murise soţul.
În timp ce-i citeam, mâna i-a alunecat pe genunchiul meu. Îi simţeam
atingerea. Am privit-o cum se îndrepta spre coapsa mea. Avea ochii închiși, iar
eu îi citeam și, curând, mâna ei era între picioarele mele. Pe urmă a gemut ca și
cum era adormită. Se prefăcea în continuare că nu știe ce face. Deși îmi ţinea
penisul în mână, m-am temut să fac vreo mișcare făţișă. Ea se prefăcea în
continuare că doarme, iar curând mi-a luat mâna și și-a pus-o pe ea. Brusc, m-
a tras în jos, fără să se mai prefacă deja că doarme.
După ce s-a satisfăcut singură iar și iar, a zis:
– Cred că mai bine mă duc în pat, vino să-mi citești!
Mi-am scos hainele și chiar am făcut dragoste. A fost fenomenal, pentru că
femeia părea nesătulă. După un timp, a început să-mi vorbească, mi-a spus că
de prima dată când m-a văzut s-a întâmplat ceva cu ea, ceva de neînţeles. Mă
privise pe fereastră muncind în grădină. Trupul îmi strălucea în soare și ea
avusese toate sentimentele alea ciudate.
– Fiind crescută în Texas, nu mai văzusem un mexican până atunci. Brusc,
m-am simţit atrasă de tine. În seara asta am fost cât pe ce să te alung. Când am
mers cu tine în oraș cu mașina, voiam să-ţi spun că trebuie să pleci. Și apoi, nu
știu ce s-a întâmplat. Mi-am amintit ce mi-ai povestit despre tine și că-ţi place
să citești. Mi-am dat seama că nu ești un tânăr obișnuit. Și m-ai învăţat o
lecţie. Sper că mă placi și tu și c-o să rămâi.
Eu îi vorbeam tot pe numele de familie. Iată-mă acolo, culcându-mă cu ea și
spunându-i doamna Harris.
– Doamna Harris, știi că va fi ceva jenant, pentru că eu lucrez pentru tine
și… Într-o zi sper să n-ajungi să mă urăști pentru toate astea.
– Cum aș putea să te urăsc? N-am fost niciodată mai fericită în viaţa mea.
Nimeni nu m-a făcut vreodată să mă simt așa.
Mi-a spus că ura să trăiască acolo singură. Că se gândea să vândă ferma și să
se mute la oraș, poate la New York. Dacă ar vinde, poate că am putea merge
împreună la New York, mi-a zis, și a început să facă planuri. În care ea urma să
facă parte din viaţa mea.
În toate nopţile care au urmat, scena s-a repetat. Bert, desigur, era încântat.
Trăia și el totul cu mine și pentru el totul era minunat.
– Cum a fost? mă întreba.
– Bert, asta n-o să se termine bine. Simt c-o să am probleme curând cu
femeia asta.
 – Hei, îmi zicea el, e minunată, e încântătoare și e nebună după tine.
– Da, exact asta e problema, i-am spus. Iar eu nu vreau să prind rădăcini aici.
După o lună, m-a chemat în bibliotecă.
– Tony, mă simt jenată, a trecut luna și trebuie să vă plătesc.
– Da, doamna Harris.
– Cum lucraţi tu și Bert?
– Bert ia jumătate și eu jumătate. Fiecare câte zece dolari.
– Uite, aici e un plic pentru Bert și unul, pentru tine.
M-am întors la noi în cameră. Bert stătea în pat, citind, când i-am dat plicul.
L-a deschis și a găsit în el 15 dolari.
– Dumnezeule, ne-a dat mai mult, mie mi-a dat cinci dolari în plus.
Bert era în culmea încântării. Apoi l-am deschis pe-al meu. Am văzut cinci
bancnote de câte douăzeci de dolari. Am alergat în casă.
– Doamnă Harris, mi-am deschis plicul.
– Așa, și?
– Mi-ai dat prea mult.
– Cum adică prea mult?
– Am spus că muncesc pe zece dolari. N-am câștigat o sută de dolari luna
asta.
– Ascultă, Tony, nu te pot trata ca pe un muncitor obișnuit, pentru că nu ești
un muncitor obișnuit.
– Dar lucrez aici, doamnă Harris.
– Tony, nu lucrezi aici, să nu folosim fraze stupide.
– Dar ce fac?
– Ești aici pentru că eu vreau să fii aici.
– Nu, m-ai angajat ca muncitor. Accept zece dolari, pentru că într-adevăr
cred că mi i-am câștigat muncind, dar pe restul nu-i vreau. Dacă mă plătești
pentru altceva, te înșeli…
– Tony, te rog, mă simt jenată, dar ce altceva aș putea face pentru tine?
I-am întins suta de dolari.
– Dă-mi banii mei, dar nu vreau bacșiș, i-am zis.
A intrat la ea în cameră și s-a întors cu o bancnotă de zece dolari.
 – Mulţumesc, i-am zis. Acum pot să te invit la cină.
– Unde mergem?
– În oraș.
S-a uitat îndelung la mine. Eram destul de bun să i-o trag, dar nu destul de
bun să fie văzută cu mine în societate.
– Bine, Tony!
M-am dus în camera mea și mi-am pus unul dintre costumele soţului ei, pe
care mi le dăduse mie. Peste o oră m-am întors. Ea arăta minunat. În timp ce
conduceam spre oraș, am întrebat-o care era cel mai bun restaurant. A spus că
cea mai bună mâncare se servea la Country Club. Mi-a spus cum să ajung și
am condus într-acolo simandicos.
În timp ce mergeam să ne așezăm la masă, oamenii întorceau capetele după
noi. Se părea că unii dintre ei îl cunoscuseră pe soţul ei.
A fost o cină fermecătoare. După un timp, orchestra a început să cânte și eu
am invitat-o la dans.
Ne-am ridicat și am început să ne mișcăm pe podea. Era o rumba domoală.
Apoi oamenii se dădeau la o parte și ne priveau. Brusc, n-am mai rămas decât
noi în ring. Iniţial, ea a fost foarte intimidată. O ţineam foarte respectuos, dar
ferm și i-am zis:
– E foarte ușor.
– Nu știu să dansez pe muzica asta.
– E foarte ușor, i-am repetat eu. Sunt doar trei pași, un-doi-trei, un-doi-
trei…
I-am vorbit foarte încet și ea m-a urmat minunat. Avea un corp micuţ și
încântător și arăta superb. Orchestra s-a oprit și toată lumea a izbucnit în
aplauze. Când ne-am întors la masă, mi-a zis:
– Dumnezeule, Tony, dar ești un dansator senzaţional!
Cred că toată seara, cina și tot restul, m-au costat opt dolari, practic salariul
pe o lună întreagă de muncă. Pe drum spre casă în acea seară mi-a zis:
– Tony, asta a fost o prostie.
– Ba nu, am vrut s-o fac, doamnă Harris. Te-ai purtat minunat cu mine. Nu-
ţi face griji! Ce dracu’ să fac cu banii? O dată pe lună te scot în oraș.
 – Și cât timp ai să rămâi?
Atunci i-am povestit mai multe despre mine și cum am plecat în această
călătorie ca să capăt experienţă. M-a întrebat dacă și ea era o experienţă pentru
mine.
– Nu, doamnă Harris, dar acum chiar nu știu încotro mă duc sau ce-o să fac.
Până la urmă, o să hotărăsc ce-o să fac cu viaţa mea. Nu cred că m-am născut
să fiu grădinar.
S-a aplecat spre mine și m-a sărutat:
– Nu, nici eu nu cred.
Era o notă de disperare în vocea ei, când și-a pus capul pe umărul meu.
– Chiar mă placi, Tony? Mă placi cu adevărat?
– Da.
– Nu crezi că-s o femeie bătrână și prostuţă?
– Nu, ești foarte atrăgătoare.
Nu i-am spus că eu încă iubeam o femeie care era mai în vârstă decât ea.
– O să vând ferma, mi-a spus, ridicându-se. Pot să iau pe ea cincisprezece,
poate chiar douăzeci de mii de dolari. Am putea trăi în New York. O să te ajut
să obţii orice-ţi dorești.
O vreme am condus în liniște.
BĂIATUL: Te și vedeai ducându-te cu ea la New York și cheltuindu-i cele
douăzeci de mii de dolari pe un apartament și pe haine la modă. Te-ai gândit
că le poţi avea, fiindcă i-o trăgeai unei neveste de ţăran.
BĂRBATUL: Nu era atât de rea. Semăna cu Katharine Hepburn.
BĂIATUL: Miss Hepburn are personalitate. Doamna Harris n-avea decât un
fund tăbăcit. Spune-i psihiatrului ce ţi-a făcut în cele din urmă.
Am mai rămas prin preajmă încă vreo câteva săptămâni. Știam că încep să mă
complac într-un tipar confortabil. Ziua lucram, seara luam cina împreună.
Citisem deja jumătate din biblioteca ei și, în plus, sexul cu ea era bun. Dar
începuse să-mi displacă posesivitatea ei.
Într-o zi, am recitit pagina 551 din Timpul și râul a lui Thomas Wolfe. M-a
făcut să iau o decizie. Brusc, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva și dincolo
de trupul unei femei. Evitasem lucrurile prea mult timp. Am hotărât să plec.
 Peste câteva nopţi, când zăcea satisfăcută în braţele mele, i-am spus. S-a
transformat într-o tigroaică. M-a acuzat c-am folosit-o, că am profitat de ea.
Cu cât încercam mai mult s-o calmez, cu atât devenea mai furioasă. Într-un
final, a încercat o altă pistă și a început să se înjosească. M-a implorat să-i
folosesc corpul cum vreau. Era dispusă să depășească orice limită numai să mă
ţină acolo.
– Nu are nicio legătură. Are legătură cu mine, cu faptul că trebuie să-mi fac o
viaţă a mea.
A doua zi, de dimineaţă, când m-am trezit, stătea în salonul de mic dejun și-
și bea cafeaua. Ceva se întâmplase cu ea. Se înăsprise, era din nou șefa.
– Când pleci?
– Zilele următoare. Mai am ceva de terminat.
Mă apucasem să-i fac o căsuţă pentru pui, iepuri și alte animăluţe pe care le
avea. I-am spus că plec imediat ce o termin.
Mai târziu, în acea zi, m-a pus să-i dau înapoi hainele pe care mi le dăduse,
două costume și câteva cămăși de la soţul ei mort.
Le-am luat și i le-am dat. A arătat spre niște cărţi pe care le aveam sub pat.
– Vreau să returnezi cărţile alea și orice altceva ai mai luat din casă.
– Bine, i-am zis și m-am apucat să adun cărţile.
Mi le-a smuls din mână.
– M-am făcut de râs din cauza ta. M-ai umilit. Știam eu că n-ar fi trebuit să
mă încred într-un mexican. Tot ce se spune despre ei e adevărat.
M-am înfuriat.
– Știi ceva, târfă, când ai vrut să ţi-o trag n-am mai fost un mexican împuţit,
așa că hai să nu ne băgăm în rahatul ăsta. Pot să fiu drăguţ până la un punct,
dar tu te faci ca dracu’ de rușine când spui asemenea lucruri.
– De unde știu eu ce-ai furat de la mine și ai ascuns?
– N-am furat nimic de la tine! am ţipat la ea.
S-a întors și a ieșit furioasă. Curând am auzit mașina plecând.
Stăteam întins în pat și fumam o ţigară, când a intrat Bert. I-am povestit ce
se întâmplase. Era înspăimântat.
– Hai să plecam dracului de-aici!
 – Nu, mâine o să fie în regulă. O să mai stau de vorbă cu ea. Nu vreau să plec
și s-o las așa.
Tocmai ne culcaserăm, când am auzit brusc mașini intrând și apoi trei
poliţiști au dat buzna în cameră cu pistoalele scoase.
– Ridicaţi-vă, ticăloșilor!
Doamna Harris stătea în prag.
– Care dintre ei este? a întrebat unul dintre poliţiști.
– Ăsta, a zis și-a arătat spre mine.
– Bun. Mâinile sus și scoate tot ce-ai luat de la ea!
– N-am luat nimic.
– Spune că i-ai furat bani.
M-am întors spre ea.
– Doamna Harris, știi că nu e adevărat.
– Ba e. Mi-ai furat banii. M-ai jefuit de două luni. Tot timpul ceri bani să
repari una, să faci alta…
– Uite care-i treaba, i-am zis, ţi-am cerut bani să cumpăr vopsea, cărămizi,
ciment și tot felul de lucruri pentru grădină, dar niciodată pentru mine.
– Și de unde știu eu că ai cumpărat acele lucruri?
– Poţi vedea tot ce am construit.
Poliţistul m-a întrerupt:
– Las-o baltă, ticălosule! Nu se poate avea încredere în niciunul dintre voi.
Vino după mine!
Bert a sărit în apărarea mea.
– Hei, ceva e în neregulă aici. Femeia asta…
Nu l-au lăsat să termine.
– Și tu!
Ne-au dus la închisoare. Era plin de beţivi, cei mai mulţi vagabonzi. Fiindcă
trăisem două luni idilice, uitasem cum pot fi alte laturi ale vieţii. Să te întorci la
mirosul de vomă, de rahat și de urină, așa cum era în celulă, era deprimant.
De dimineaţă m-au dus în faţa magistratului sau a judecătorului sau ce-o fi
fost…
 – Avem aici o plângere că ai furat bani de la domna Harris, la care ai lucrat,
mi-a zis el.
– Nu e adevărat, domnule judecător – părea un om de treabă. Urăsc să spun
vreun cuvânt împotriva doamnei, dar ne-a ţinut la ea și tot vorbea despre o
căsătorie cu mine și tot felul de lucruri din astea.
– Cine ești? De unde vii?
– Din Los Angeles.
– Cu ce te ocupi?
– Am plecat la drum fără nicio ţintă și încerc să ajung la New York. Încă mai
am la mine mica mea trusă medicală. Am deschis-o și am continuat: Știţi, nu
sunt chiar un neica nimeni. Lucrez în industria filmului și în teatru.
I-am arătat cronicile. Le-a citit și pe urmă mi-a văzut Biblia.
– De ce o porţi cu tine?
– Am fost predicator și-mi place să citesc din ea.
S-a uitat la mine ciudat.
– Bine, o să văd ce pot face. Cunoști pe cineva în oraș?
– Nu, domnule.
I-a făcut semn poliţistului să mă ducă înapoi în celulă. După câte se pare, a
chemat-o pe doamna Harris și a chestionat-o atent. Ea nu și-a putut menţine
minciuna.
Judecătorul a spus mai târziu că a informat-o că aș putea face doi ani de
închisoare dacă ea-și menţine acuzaţiile. Ea a început să plângă și a zis: „Nu, nu
vreau asta… lăsaţi-o baltă… oricum, nu-mi pasă de bani“. Și pe urmă a cerut
să mă vadă.
Gardianul m-a adus într-un birou mic și murdar, de lângă cabinetul
judecătorului. Când a intrat în cameră, mi-am dat seama că nu mai pot s-o
suport. S-a uitat la mine și a început să plângă.
– Iartă-mă, Tony! Știi de ce-am făcut-o. E prea târziu, acum am făcut-o și
știu că am distrus tot, dar pur și simplu mi-am pierdut minţile. Am fost chiar
atât de proastă, încât m-am gândit că, măcar dacă o să fii aici, în închisoare,
poate o să te conving până la urmă să stai cu mine. Acum îmi dau seama că mă
urăști.
 – Da, așa e. O să-ţi menţii acuzaţiile?
– Nu.
Am chemat gardianul să mă ducă înapoi în celula puturoasă.
Sunt mulţi vagabonzi care vor s-ajungă la închisoare, pentru că măcar acolo
mănâncă trei mese pe zi. Închisorile erau de multe ori atât de aglomerate cu
vagabonzi și mici infractori, că devenise prea scump să fie ţinuţi acolo pe banii
contribuabililor. Unele orașe aveau un mod oribil de a te înștiinţa că nu erai
dorit prin preajmă după ce erai eliberat. Oamenii se aliniau pe stradă, iar tu
trebuia să te expui oprobiului public în timp ce ei aruncau cu pietre în tine.
Era un avertisment să nu mai calci niciodată prin orașul lor. Vreo șaptezeci și
cinci – optzeci de oameni s-au aliniat și au început să arunce în mine cu pietre.
Pentru ei a fost o zi de sărbătoare…
BĂIATUL (dezamăgit): Cumva povestea ta nu surprinde cu adevărat ce s-a
întâmplat. Sau poate ești tu un povestitor slab. O piatră m-a lovit în cap și am
crezut c-o să dau colţul. N-am îndrăznit să mă așez, pentru că știam că ticăloșii
ăia de-abia așteptau să omoare un ţigan mexican, așa că am continuat să fug,
cu sângele șiroindu-mi pe faţă.
Doctorul mi-a pus o întrebare și l-am rugat s-o repete.
– Faptul că ești mexican e una din marile tale probleme? mă ntrerupsese
Puștiul.
Am râs.
– N-a fost niciodată o problemă pentru mine, doctore. În ceea ce mă
privește, e problema oamenilor tăi.
– Încă insiști să mă identifici cu ţăranii?
– Nu, îmi pare rău, n-am vrut să spun asta. Doar că nu mă gândesc la mine
ca la un mexican, un irlandez, un chinez sau un ungur.
BĂIATUL: Poate că bătrânul are dreptate. Poate că asta e problema ta.
BĂRBATUL: Nu, asta e o altă povară pe care mi-ai pus-o în cârcă. Ţi-a fost
frică s-o cari singur. Ţi-era teamă să nu aparţii cumva. Eu nu dau nici doi bani
pe asta cu apartenenţa. Eu vreau doar să fiu…
BĂIATUL: Ce?
 BĂRBATUL: Eu însumi – fără nicio etichetă. Mi-ai stricat tot momentul în
care m-am întors acolo. Trebuia să aibă loc o luptă între găști, pe bancurile
râului Los Angeles.
BĂIATUL: Au fost atâtea lupte între găști. La care dintre ele te referi?
BĂRBATUL: La cea dintre mexicani și puștii irlandezi.
BĂIATUL (oftând): O, da, mi-aduc aminte. Walter Kelly a venit și ne-a
întrebat dacă vrem să fim de partea lui, împotriva spionilor, pentru că numele
nostru e Quinn.
BĂRBATUL: Da.
BĂIATUL: Și am spus OK, o să fiu acolo la șase seara, alături de Kelly,
Chandler și MacLaughlin – împotriva mexicanilor.
BĂRBATUL (râzând): O oră mai târziu, Carlos Ramirez și Ernie Fuentes au
venit să ne roage să ne alăturăm mexicanilor, în lupta împotriva jegoșilor de
irlandezi.
BĂIATUL: Nici măcar bătrânul Solomon n-ar fi putut să se taie în două.
(Bărbatul aprobă din cap.) De ce am ales noi să luptăm de partea mexicanilor,
omule?
BĂRBATUL: Nu știu, puștiule. Aveam tot dreptul să luptăm de ambele
părţi. Presupun că e vorba de tot felul de rahaturi, cum că noi eram eroi și
eram de partea minorităţii și tot felul de chestii de-astea. Nu știu, puștiule.
BĂIATUL: Eu știu.
BĂRBATUL: Atunci, de ce?
BĂIATUL: Pentru că aveam nevoie de mori de vânt. Pentru că aveam nevoie
să escaladăm munţi. Pentru că ne plăcea să intrăm în cușca leilor și să încercăm
să scăpăm cu viaţă. Pentru că voiam să fluturăm drapelul și să spunem: „Noi
suntem mexicani și, dacă nu vă place, n-aveţi decât să vă duceţi la dracu’.“ Ne-
am fi putut numi și unguri, dacă ar fi servit același scop.
BĂRBATUL: Sau negri.
BĂIATUL: Așa e. Am încercat și asta puţin.
BĂRBATUL: Deci care e ideea, puștiule?
BĂIATUL: Ideea e că noi avem nevoie de stindarde…
 Doctorul m-a readus înapoi și m-a pus să-i fac un rezumat al călătoriei în
care pornisem.
Am văzut o mulţime de sate și multe apusuri superbe. Am văzut multe
răsărituri din viteza trenului. Am întâlnit oameni meschini și îngrozitori și
câţiva minunaţi. Am învăţat că oamenii erau oameni cu toate greșelile lor și cu
toate nesiguranţele, dar că în esenţă toată lumea aștepta pe cineva care să se
descurce mai bine. De-asta m-am îndrăgostit de Jean Christophe al lui Romain
Rolland. El vorbea despre extraordinarul curaj al artistului în căutare de noi
orizonturi. De-asta Thomas Wolfe a avut o asemenea influenţă asupra mea,
când vorbea despre artist ca și cum ar fi limba fraţilor lui care nu se pot
exprima. Am văzut mulţi fraţi care nu puteau comunica în călătoria mea din
acel an. Tânjeam să pot să vorbesc în numele lor. Oricum, nu mi-am găsit
calea.
În timp ce-mi căutam de lucru în Ensenada, Mexic, pe unul dintre vasele de
pescuit care acostau ocazional în port, am ridicat un ziar rătăcit din Los
Angeles. Am citit un articol în care scria că C.B. DeMille avea dificultăţi în
alcătuirea castingului pentru un film numit The Plainsman. Nu găsea suficienţi
indieni autentici care să joace roluri importante.
În acea noapte, eu și Bert am făcut autostopul să mergem spre graniţa cu
America. Ne-a luat un șofer de camion, gras și jovial. M-a întrebat încotro
merg. M-am hotărât să-l impresionez. I-am spus că sunt actor și că mă întorc la
Hollywood să încep lucrul la un film. M-a întrebat cum se cheamă și i-am spus
că The Plainsman.
Când am ajuns la Tijuana, ne-a spus că el acolo se oprește. Când am coborât,
a căutat în buzunar și a scos o monedă de 50 de cenţi și mi-a dat-o.
Am dat să refuz, dar el mi-a închis mâna peste monedă și mi-a spus:
– Puștiule, cred c-o să reușești. Și atunci, să nu ne uiţi! Pentru asta e moneda.
Și a plecat. Am rămas cu ochii la moneda din mână.
De dimineaţă am luat un vagon de marfă în Glendale. Am intrat într-o
benzinărie și m-am bărbierit cu săpunul ăla aspru care era la toaleta bărbaţilor.
Mi-a ars faţa ca naiba. Dar voiam să fiu curat. Am luat un tramvai și ultima
bucată de drum până la casa Sylviei am mers pe jos. Bert era foarte trist. Se
ruga la Dumnezeu să nu iau rolul, ca să pornim iar la drum.
 16

După ce am salutat pe toată lumea, mi-am schimbat cămașa și m-am grăbit

spre Paramount Studios, unde biroul de casting era plin de oameni care-și
căutau de lucru.
– Îi spuneţi, vă rog, domnului Joe Egley că sunt aici? i-am zis secretarei.
– Cine sunteţi? a întrebat ea.
– Spuneţi-i doar că Anthony Quinn e aici.
I-am dat niște mape pe care le căram cu mine tot timpul, cronici ale
spectacolelor în care jucasem.
– Spuneţi-i că domnul Cecil B. DeMille vrea să mă vadă, am adăugat.
A părut surprinsă, dar s-a dus. După un timp s-a întors și mi-a zis că domnul
Egley o să mă vadă. Joe Egley era un bărbat masiv, ușor bâlbâit, jovial și cu
inima bună.
– Ce e povestea asta cu DeMille care vrea să te vadă? m-a întrebat.
– Înţeleg că sunteţi în căutarea unui indian tânăr. Sunt indian și am venit să
aplic pentru job.
– Cum adică ești indian?
– Sunt din tribul Cheyenne.
– Puștiule, te-am văzut în spectacol, erai extraordinar, dar nu-mi pari deloc
un cheyenne.
Am refuzat să fiu dat la o parte.
– Ascultaţi, domnule Egley, vorbesc cheyenne fluent.
– Spune ceva în cheyenne, să te aud!
– Ksai ksakim eledski chumbolum.
– Ești sigur că e cheyenne?
– Normal. Doar n-am inventat. Puteam să inventez?
 – Dumnezeule, așteaptă un minut!
A ridicat receptorul și a sunat la biroul lui DeMille.
– C.B. e acolo? Vreau să vorbesc cu el.
Peste câteva clipe a spus:
– C.B.? Cred că am găsit ceva super tare pentru tine. Știi, indianul cheyenne
pe care-l cauţi? L-am găsit. E aici, lângă mine.
De Mille i-a cerut să mă aducă imediat la el. Când am ieșit din birou, Egley
mi-a zis:
– Ascultă, nu-i spune bătrânului că știi engleză! Prefă-te că nu știi deloc! I-am
promis că-i găsesc un cheyenne adevărat.
În biroul lui DeMille era un „consilier tehnic“ – angajase un mexican pe care
îl văzusem prin preajmă. Am dat din cap spre el. Joe m-a prezentat lui
DeMille:
– Ăsta e băiatul care cred că poate juca rolul.
DeMille m-a impresionat ca un tip care voia să te facă să te simţi cumva
inconfortabil. S-a uitat la mine mult timp. S-a plimbat în jurul meu,
cercetându-mă ca și cum aș fi fost un cal pe care se gândea să-l cumpere. A
făcut orice, în afară de a-mi deschide gura să mă caute la dinţi. În cele din
urmă, a spus:
– Da, arată bine pentru rol. E cheyenne?
– Da, sută la sută, i-a răspuns Joe.
DeMille s-a întors spre mexican și i-a zis:
– Vezi dacă știe să vorbească cheyenne!
Mexicanul s-a uitat la mine și a scos niște sunete:
– Xtmas ala huahua.
Clar, inventate, așa că am spus și eu:
– Xtmas nana ellahuahua, cheriota hodsvi.
El s-a întors spre DeMille și a zis:
– O, da, vorbește foarte bine cheyenne.
De Mille m-a rugat să aștept afară, până când discută despre distribuirea mea
în film. Când a ieșit, Egley avea un zâmbet larg pe faţă.
 – Puștiule, bătrânul te place, dar trebuie să fii foarte atent. I-am spus că ești
cheyenne și nu trebuie să mă pui vreodată în poziţia să fiu prins cu minciuna.
Nu vedeam cum ar fi fost posibil să fac asta, pentru că eu, firește, voiam să
joc și alte roluri în afară de indieni. Dar la acel moment tot ce conta era să
primesc niște bani de oriunde. Joe mi-a spus că se plătesc șaptezeci și cinci de
dolari pe zi, o adevărată avere pentru mine. A zis că va fi nevoie de două sau
trei zile, ceea ce însemna că puteam câștiga vreo două sute de dolari.
– Știi să călărești? m-a întrebat el, un gând venit prea târziu.
– Nu, îmi pare rău.
– Dar nu știu toţi indienii să călărească?
– Da, în principiu, dar în rezervaţia unde am crescut eu nu aveau cai.
– Dumnezeule, Tony, o să mă bagi în iad, pentru că în scena respectivă
trebuie să călărești. Cum o să facem asta?
– Păi, i-am zis eu, dacă-mi dai în avans zece sau cincisprezece dolari, mă duc
la San Fernando Valley și iau lecţii de călărie.
– Ești sigur că poţi să înveţi într-o săptămână? a întrebat el panicat.
– O să pot să călăresc, îţi promit. Tu dă-mi banii să închiriez un cal.
Bietul om era disperat și s-a căutat în buzunar. A scos douăzeci și cinci de
dolari și mi i-a dat. Pe urmă, m-a trimis la garderobă să mă îmbrace pentru rol.
Apoi am fost dus la „consilierul tehnic“, care era într-adevăr un bătrân foarte
de treabă, chiar dacă cunoștinţele lui de cheyenne nu erau foarte largi. M-au
pus să trec prin scenariu împreună cu el. Rolul meu însemna patru sau cinci
pagini de conversaţie solidă în cheyenne. Mi-am dat seama că probabil
mușcasem mai mult decât puteam mesteca. În sinea mea, m-am panicat. Cum
poate cineva să înveţe cinci pagini într-o limbă care sună ca o păsărească?
Când a apărut, Joe Egley a văzut că sunt confuz.
– Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
– E un alt dialect cheyenne decât cel cu care sunt eu obișnuit.
– Ascultă, puștiule, sunt unul dintre cei mai importanţi directori de casting
de la Hollywood. Dacă spun că cineva poate face ceva, atunci înseamnă că
chiar poate.
 – Domnule Egley, nu vă faceţi griji, mă descurc eu. O să lucrez pe text cu
consilierul tehnic, care e aici. O scot la capăt.
Când Egley a ieșit din cameră, i-am spus omului:
– Acum, povestește-mi rolul.
Ochii i-au strălucit de încântare. Era un regizor frustrat.
– E una dintre cele mai tari scene din istoria filmului și ești un norocos să
joci acest rol. Acest tânăr războinic indian incită naţiunea indiană să se ridice la
luptă împotriva cotropitorilor, care uzurpă vestul. Toate triburile sunt adunate
laolaltă: cheyenne, sioux, picioare negre, apașii sunt cu toţii acolo. Acest tânăr
războinic se ridică și susţine un discurs înflăcărat împotriva albilor și îi ridică
pe toţi la luptă.
Vedeam deja scena – mii de indieni pe câmp, pregătiţi pentru marea
provocare. Mă vedeam pe mine urcând foarte încet în vârful unei stânci uriașe,
privind peste poporul meu și începând să ţin discursul. M-am văzut
construindu-l încet, dându-i ritm discursului – incitând mulţimea, stârnind-
o –, până când, într-un final, strigam: „RĂZ-BOOO-III“. Iar ei urma să
răspundă cu toţii puternic: „Război! Război!“. Avea să fie ca o congregaţie
pentru mine, poate doar ceva mai mare decât cea dinainte. De data asta trebuia
să hipnotizez zece mii de suflete.
Apoi am îmbunătăţit scena – aveam să fiu călare pe cal, când susţineam
discursul. Aveam să urc pe stâncă așa călare. Mă și vedeam stând acolo, simţind
tensiunea mulţimii, așteptând până se linișteau cu totul și atunci începându-mi
încet discursul: „Am fost discriminaţi; ţara asta ne aparţine, acesta a fost
pământul nostru, iar acum străinii au venit în mijlocul nostru să ni-l ia. La
început, noi i-am crezut prieteni, am crezut că erau alături de noi, i-am primit
cu braţele deschise. Dar ei au profitat de generozitatea noastră. Acum trebuie
să-i izgonim, noi, pieile roșii…“ Și imediat aș fi crescut: „Noi, care am rezistat
la asta și la asta… noi, care am…“ Eram teribil de înfierbântat. De-abia
așteptam să ies din birou și să mă duc să repet.
Sosisem cu un vagon de marfă de dimineaţă și, iată, mă întorceam acasă
după-amiază cu un mare rol într-un film. Le-am povestit Sylviei și lui Evie. Au
fost superîncântate, desigur. Cariera mea începuse, aveam să fiu vedetă de film!
 În aceeași după-amiază eu și Bert ne-am dus la San Fernando Valley, la un
grajd de lângă studiourile Warner Brothers. Era al unui fost boxer, pe nume
Ace Hudkins.
– Mulţi actori au aceeași problemă și-i învăţăm, mi-a zis el. Dacă ești dispus
să-ţi petreci aici opt ore pe zi, îţi garantez că într-o săptămână o să fii un bun
călăreţ.
Ace era un om de treabă și ne-a dat doi cai la preţ de unul. Eu și Bert
mergeam și călăream ore întregi pe dealuri. Eu îmi repetam discursul. Bert îi
întruchipa pe cei zece mii de indieni pentru mine. Călărea și mă aștepta jos în
vale. Eu stăteam undeva, pe ceva mai înalt și urlam discursul: Cosa oja kiso
neva. Na mahaj osi avist… Trebuia să asociez tot felul de imagini cuvintelor.
Nici măcar nu știam dacă pronunţia mea era corectă, dar nu-mi făceam griji că
se va sinchisi cineva. Până la urmă, câţi cheyenne aveau să meargă să vadă
filmul? Tot ce știam era că trebuia să sune ca un cheyenne.
Seara, împreună cu Sylvia, treceam din nou peste pagini și iar mă panicam.
N-o să ţin minte! Dumnezeule, cinci pagini de păsărească! În cele din urmă, în
a cincea sau a șasea zi, le știam pe dinafară, puteam să recit tot discursul din
cap. Impactul asupra mea a fost atât de puternic, că și azi încă îmi amintesc
destul din el.
Ziua cea mare se apropia. Eram pregătit. Joe Egley m-a sunat și m-a întrebat
despre lecţiile de călărit. Eu i-am răspuns modest:
– E în regulă cu călăritul.
– Ascultă, puștiule, o să tragă scena luni. DeMille e îngrijorat. M-a întrebat
din nou, astăzi, dacă sunt sigur în privinţa ta. Ești sigur că știi să călărești?
I-am spus din nou că da.
– Bine, puștiule! Acum, cum stai cu discursul?
– Vrei să-l auzi?
– Nu, nu, mi-a zis. Dar îl știi pe tot?
– Da, i-am răspuns.
– Bine, în regulă. Luni de dimineaţă te prezinţi la lucru, la ora opt. Să fii
acolo pentru machiaj și costum.
 Îţi poţi imagina ce fel de weekend am avut. Făceam un film cu Cecil B.
DeMille, în care rolurile principale le jucau Gary Cooper și Jean Arthur! Cred
că am trecut prin discursul ăla de cel puţin o sută de ori. Luni de dimineaţă m-
am trezit la șase. Sylvia mi-a pregătit micul dejun. Eram distrus de emoţie, iar
ea mi-a zis:
– Iubitule, nu fi așa tensionat, o să fii minunat!
Am ajuns la Paramount mai devreme. Aveam o cămăruţă pe care o dădeau de
obicei actorilor cu roluri mici. Mi-aduc aminte că i-am văzut pe toţi, toate
vedetele începând să sosească – Carole Lombard, Gary Cooper, Bing Crosby,
Bob Bums, Maurice Chevalier, Cary Grant. Făceau cu toţii filme în același
timp. Doar să fii în acea atmosferă, să faci parte din ea, și era o senzaţie
îmbătătoare. M-am gândit: la naiba, o să le-arăt eu lor azi! O să le-arăt eu că
știu să joc!
M-am dus la machiaj. Trebuia să port un anumit tip de desen de război.
Wally Westmore, unul dintre cei mai importanţi machieuri ai momentului,
care machia numai staruri precum Dorothy Lamour și Carole Lombard,
trebuia să mă macheze și pe mine. Gary Cooper aștepta și el. Nimeni nu s-a
obosit să facă prezentările, dar m-a văzut machiat și a întrebat:
– Ce faci, puștiule?
– Lucrez cu dumneavoastră azi, domnule Cooper. Joc în The Plainsman.
– Minunat! Ne vedem pe platou.
– Apropo, i-am zis eu, ce fel de regizor e domnul DeMille?
– E un tip de treabă, dar e dur. Vezi să fii sigur că știi ce ai de făcut! mi-a
făcut el cu ochiul.
Și asta m-a speriat de moarte. Când ieșea, i-am zis:
– Domnule Cooper, iertaţi-mă, dar vă rog mult să nu-i spuneţi domnului
DeMille că vorbesc engleza!
M-a întrebat ce înseamnă asta și i-am spus toată povestea.
– Așa că atunci când ne întâlnim pe platou n-o să vorbesc cu dumneavoastră
în engleză, vă rog să mă iertaţi! am încheiat eu.
– Bine, puștiule! Nu-ţi face griji! mi-a zis el râzând.
 L-am întrebat pe „consilierul tehnic“ ce anume făcea Gary Cooper în scena
asta și mi-a zis:
– Cooper e unul dintre americanii care vin să încerce să facă pace cu indienii.
Le ţine un discurs: „Hai să trăim ca fraţii…“ și tot așa. Când el termină, tu te
ridici și spui: „Bărbatul ăsta e un mincinos, pentru că este alb…“ Și-ţi începi
discursul.
– Înţeleg!
Mă întrebam ce dracu’ avea asta de-a face cu cei zece mii de indieni cărora
trebuia să mă adresez eu. Mi-am spus: Dumnezeule, trebuie să-l urăsc pe Gary
Cooper de la ora nouă. Probabil că el îi urăște pe mexicani și fără îndoială că…
Și-am început să construiesc un adevărat proces împotriva lui Gary Cooper, în
așa fel încât, atunci când urca în platou și-și ţinea discursul, l-aș fi putut ucide
cu al meu.
M-am dus în cabina mea micuţă și am așteptat să fiu chemat în platou. Mi-
am repetat discursul în oglindă. Mi-a plăcut ce vedeam. Nu-mi mai lipsea
decât costumul magnific.
În câteva minute, mi l-a adus garderobierul. Când l-am văzut, am zis:
– Stai puţin! Cred că e o greșeală.
Îmi adusese o cămașă veche, sfâșiată, un fel de șorţ pentru coapse și niște
mocasini.
– Poate n-ai înţeles bine, eu joc căpetenia.
– Ce căpetenie?
– Păi… cum aș putea să le vorbesc atâtor indieni într-un șorţ și cu cămașa
asta veche?
S-a uitat la mine ca la un nebun.
– Asta mi-au spus să-ţi aduc și asta o să porţi. Acum du-te în platou! Ești
aproape în întârziere. DeMille e foarte punctual și te vrea în platou la ora nouă.
– Dar nu mă pot duce în platou cu costumul greșit.
– Nu e costumul greșit. Hai, mișcă-ţi fundul!
Am traversat pajiștea uriașă cu fântână. Toate vedetele erau luate cu
limuzinele și duse la locul unde filmau și iată-mă și pe mine, aproape gol, cu
șorţul ăla în jurul coapselor. Mi se vedea fundul. Am mers la Scena 7. Era
enormă. M-am uitat în jur după indienii cărora trebuia să mă adresez, dar n-
am văzut niciunul. „Dumnezeule, poate că aici o să repetăm doar noi și apoi o
să filmăm afară, în vale“, m-am gândit.
„Consultantul tehnic“ – Armando îl chema – a venit și s-a uitat la mine.
– E bine!
– Dar cred c-au făcut o greșeală, Armando, mi-au dat un costum greșit.
– Dar care e problema cu ăsta?
Chiar atunci a intrat DeMille și a trebuit să-mi ţin gura. M-a studiat și l-a
chemat pe garderobier.
– Mike, nu-mi place cămașa. Ar trebui să fie o zdreanţă, ca și cum a fost arsă,
și spune-i omului de la machiaj să-i facă o rană pe umăr.
M-am gândit: „Rană?... Arsă?... Ce se întâmplă aici?“ Dar nu puteam vorbi
în engleză, așa că m-am întors spre Armando și într-o spaniolă deformată l-am
întrebat:
– Ce dracu’ se întâmplă? Spune-i domnului DeMille că vreau să vorbesc cu
el!
A încercat să mă facă să tac.
– Spune-i că vreau să înţeleg ce se întâmplă!
– Ce zice acolo? a întrebat DeMille.
– O, nimic, băiatul e puţin agitat, i-a răspuns Armando.
– Uite care-i treaba, nu vreau actori agitaţi, a zis DeMille. Scena e și-așa
destul de dificilă. Nu vreau nervi azi.
– Nu, de fapt nu e agitat, doar pune întrebări, i-a spus Armando.
– Ce vrea să știe? a întrebat DeMille.
Am zis în spaniolă:
– Cum plănuiește să facă scena asta? Unde sunt indienii cărora trebuie să le
vorbesc? Cât de departe de mine se află ei?
Am văzut că Armando era stingherit, iar DeMille scotea flăcări:
– Ce dracu’ tot zice acolo? Ce zice?
Voiam să vorbesc cu DeMille, dar era toată lumea în jur. Venise acum și Joe
Egley și toată lumea era teribil de agitată, pentru că DeMille nu era cineva cu
care să stai vreodată la discuţii.
 Armando refuza să traducă, pentru că știa de-acum că are probleme și că și-ar
putea pierde slujba. Într-un târziu, Chico Dey, un tânăr asistent de regie
mexican, a zis:
– Domnule DeMille, vrea să știe unde sunt cei zece mii de indieni.
– Ce indieni? a întrebat DeMille, iar Chico Dey m-a întrebat la rândul lui pe
mine:
– Despre ce indieni vorbești?
– Mi s-a spus că în această scenă mă adresez unei mulţimi de zece mii de
indieni.
– Ce tâmpit avem aici? a zis DeMille. El vorbește cu Gary Cooper, lui i se
adresează…
Brusc, tot ce făcusem timp de o săptămână, tot ce plănuisem, era degeaba.
Îmi venea să-l omor pe „consultantul tehnic“.
DeMille mi-a văzut panica și l-a întrebat pe Chico:
– Care e problema? Nu-și știe discursul?
– Nu e nicio problemă, absolut niciuna, am spus eu într-o spaniolă și mai
deformată.
Aveam eu, așa, o idee că s-ar putea să mă adresez altor indieni.
– În regulă, hai să repetăm scena! a zis DeMillle în cele din urmă.
Și ne-am dus în platou. Construiseră un fel de pădure din vreo doisprezece
pini. Au pus luminile și DeMille a zis:
– Bun, te duci și-ţi iei calul și-l conduci și pe celălalt cal. Pornești călare în
jos, acolo e o potecă și, când ajungi la copacul de-acolo, te întorci și vezi focul.
Descaleci și te duci spre foc și aici ne oprim.
Mi s-a tradus asta, iar eu am ieșit și m-am dus în spatele stâncii să iau caii.
Dar caii n-aveau șei. Nu călărisem niciodată fără șa sau fără frâu. M-am dus în
spate și m-am rugat: „Bine, Doamne, e un dezastru total, dar te rog, ajută-mă!
Fă-mă indian, fă-mă indian chiar acum, pentru următoarele două ore!“ Brusc
am simţit o pace ciudată. Cred că „puștiul“ era acolo și mi-a zis: „Poţi s-o faci,
poţi să faci orice vrei.“ Cred că dacă cineva mi-ar fi vorbit în clipa aia în
cheyenne, aș fi fost în stare să-i răspund.
 M-am urcat pe o piatră și am sărit pe cal. Nu era atât de greu cum crezusem.
Am luat hăţurile de la celălalt cal. DeMille începuse să se alarmeze.
– Ce se întâmplă acolo, în spate?
Am zbierat ceva ce suna pozitiv în păsărească. După alte câteva strigăte dintr-
o parte și din alta, cu traducere de ambele părţi, am ieșit călare și totul a fost
perfect. Am ajuns acolo unde îmi spusese el, am descălecat și m-am dus spre
foc. DeMille s-a întors spre „consultantul tehnic“ și-a spus:
– Unde e cântecul?
– Da, de ce nu cânţi cântecul? a ţipat Armando.
– Ce cântec?
– Cântecul pe care te-am învăţat să-l cânţi.
Dumnezeule, eram în mijlocul unui coșmar.
– Ce cântec ar trebui să cânt?
– Ce dracu’ se întâmplă? a ţipat DeMille. Puștiul vine și vrea să ţină discurs
în faţa a zece mii de indieni, nu știe cântecul, ce se întâmplă aici?
– El nu e actor de film, a zis consultantul, el e indian cheyenne, el de-abia
ieșit rezervaţie și destul de prostuţ. Îi explicăm lucruri.
DeMille l-a chemat brusc pe Joe Egley.
– Găsește-mi pe altcineva! Găsește-mi pe altcineva! i-a zis.
Pe urmă s-a dus și s-a așezat pe scaunul lui, iar asistentul a început să se
foiască în jur și toată lumea a intrat în panică.
Chiar atunci a intrat Gary Cooper și DeMille a zis:
– Stai jos, Gary! Va trebui să mai așteptăm puţin. Nu cred că puștiul o să se
descurce.
Iar Gary – întotdeauna o să-l iubesc – a răspuns:
– Dă-i o șansă băiatului! Poate e emoţionat, e primul lui film, de ce nu-i dai
o șansă?
– Nu vreau să-ţi pierd ţie timpul, Gary!
– Nu mă deranjează. L-am văzut la machiaj și mi-a plăcut. Dă-i o pauză!
DeMille s-a ridicat și-a zis:
– În regulă, încercăm din nou. Spune-i să cânte orice știe el, nimeni n-o să-și
dea seama atâta timp cât e în cheyenne.
 – Cântă un cântec în timp ce mâni caii! mi-a zis Chico.
Am luat hăţurile, m-am urcat pe unul dintre cai și mi-am spus: „Bun, sunt
cheyenne, deci o să cânt un cântec cheyenne“.
DeMille a strigat „Motor!“ și de undeva din interiorul meu, habar n-am de
unde, am auzit o voce cântând. În mine era un indian… Am cântat obraznic,
sfidător. Cântam în păsărească: „La dracu’ cu voi, albilor, n-o să mă intimidaţi
voi pe mine, n-o să-mi puteţi răpi demnitatea, noi suntem poporul cheyenne și
vom birui!“ M-am gândit, OK, dacă are de gând să mă concedieze și dacă
cumva crede că put, măcar, prin cântecul meu cheyenne, îl trimit la dracu’. Și
pentru prima dată l-am văzut pe C.B. zâmbind.
– Așa mai merge!
S-a întors spre Gary și i-a zis:
– Poate că puștiul o să se descurce. Își știe discursul?
Mi-am dat seama că discursul, modul în care-l repetasem eu, era complet
greșit și că mintea mea trebuia să intre în altă viteză. Gary mi-a făcut cu ochiul.
Câţiva din companie înţeleseseră deja că nu eram un indian adevărat, dar nu
m-au dat de gol în faţa lui DeMille.
– Bun, și-acum, vă rog, poate să-i explice cineva băiatului cum e scena asta?
El sosește, vede focul și rămâne acolo, când Gary Cooper apare din spatele
copacului cu un pistol. Băiatul ridică mâinile și-și începe discursul.
Translatorul a mormăit o traducere.
– Vreau să aud discursul acum! a zis DeMille.
Și imediat mi-am inventat altă poveste și m-am apucat să-l rostesc. Băiatul
tocmai se întorsese dintr-o bătălie. Îi spune omului alb: „O să vă învingem și,
chiar dacă mă omori pe mine acum, tot n-o să scapi, pentru că e plin peste tot
de indieni și-o să mori. Dacă-mi salvezi viaţa. Poate că ţi-o salvez și eu ţie, dar
nu contează dacă mă omori, pentru că acum știu că în cele din urmă poporul
meu nu va fi cucerit!“
Toată furia mea pe DeMille, toate lucrurile penibile pe care le suportasem
toată dimineaţa, le-am pus pe toate în discurs.
După vreo treizeci de secunde, DeMille a întrebat:
– Cum sună?
 – Sună foarte bine, C.B. Puștiul e grozav, i-a răspuns Gary.
DeMille părea mulţumit acum și s-a apucat să pună luminile. M-am retras în
ungherul meu – înăuntru nu erau decât un scaun și un mic dulap. Trebuia să
reconstruiesc toată povestea pentru mine. Acest tânăr indian tocmai se întorcea
de la luptă. Văzuse acolo carnajul. Văzuse două armate imense, armata albilor și
armata indienilor, cum s-au ciocnit. Bunicul, tatăl și unchiul lui muriseră în
bătălie. Cu toţii luptaseră pentru o cauză, luptaseră pentru ca naţiunea indiană
să supravieţuiască. Și știau că albii erau mai puternici și exact ăsta fusese efortul
lor cel mare, să-i scoată pe albi de pe teritoriul lor, de pe pământul pe care-l
iubeau. Iar acum îl vedea pe alb învins. Deși știa că s-ar putea întoarce cu mai
mulţi soldaţi, poporul indian câștigase această primă bătălie.
Un asistent a venit la mine la ușă și mi-a zis:
– E rândul tău, o să tragem prima dublă.
Când am ieșit din cabină și m-am dus să iau calul, pentru prima dublă, am
văzut o fată care stătea de vorbă cu DeMille. Avea părul negru, pielea frumoasă
și cei mai pătrunzători ochi pe care-i văzusem în viaţa mea. Părea pe jumătate
indiancă și m-am gândit că e semn bun că mai era un indian acolo. M-am
gândit că poate juca și ea în film. După câte se pare, DeMille vorbea despre
mine.
Ea s-a uitat spre mine și atunci mi-am dat seama cine era – fiica lui –
Katherine DeMille. O văzusem în câteva filme, printre care Viva Villa și
Chemarea străbunilor. Am simţit imediat o legătură cu ea, poate pentru că
jucase în Viva Villa, care avea legătură cu viaţa mea. Când s-a uitat la mine, am
simţit că a înţeles. Mi-a plăcut ideea că era acolo și aveam să-i arăt ce bun actor
eram.
Cred că am văzut un mic zâmbet de încurajare pe faţa ei, dar tatăl ei a spus
ceva și ea și-a întors privirea.
Când m-am dus în spate să încalec, ea-mi rămăsese proaspătă în minte.
Acum aveam un motiv să dau un spectacol bun. Eram singur. Singura persoană
care-mi ţinea companie era „puștiul“. El n-avea niciun dubiu. Și cred că mai
era acolo și bunica. Venise înapoi din Paradis sau de unde o fi fost ca să mă
vadă jucând. Era acolo și tata. El nu era așa de sigur. Parcă stătea acolo și zicea:
„Bine, puștiule, să vedem dacă chiar ești în stare s-o faci!“ Stăteau cu toţii acolo
și se uitau. Îi simţeam în spatele camerei. Și alături de ei era și fata asta cu părul
negru. Ea era vie, era singura care nu era o stafie. Era cea pe faţa căreia aveam
să văd aprobare sau dezaprobare. Devenise foarte important pentru mine să joc
pentru ea. Mi s-a părut interminabil timpul cât am stat acolo, în spate, pe cal.
Deasupra mea atârna un glob. Când se aprindea lumina, eu trebuia să încep
să cânt, să duc calul în jos și să descalec. M-am uitat la glob. Când lumina avea
să se aprindă, ori aveam să eșuez total, ori viaţa mea avea să înceapă. S-a aprins
lumina. M-am auzit cântând. Am uitat tot în afară de faptul că eram un
indian, un tânăr cheyenne. M-am uitat spre foc. Am făcut ceva ciudat – am
văzut brusc focul și am sărit în spatele unui copac. DeMille a ţipat:
– Tăiaţi! Ce face dobitocul ăsta? Ce face dobitocul ăsta?
I-am zis în spaniolă lui Chico:
– Spune-i că nu sunt de acord cu scena asta! Cred că face o greșeală. Spune-i
că nu-mi place cum o regizează!
– Să-i spun așa ceva lui DeMille? Ţine-ţi gura! Nu fi idiot!
M-am uitat în jur și am văzut că mai era acolo un tip îmbrăcat exact ca mine
și machiat la fel. Chico mi-a spus în spaniolă:
– Are un alt actor care o să facă rolul, dacă nu-ţi ţii gura.
Știam că, dacă mai scot un singur cuvânt, o să mă înlocuiască. M-am simţit
pierdut. Pe urmă am văzut-o pe fată stând acolo în tăcere. Am văzut pe faţa ei
că-i părea rău pentru mine, pentru că tatăl ei ţipa la mine și mă făcea în toate
felurile: tâmpit, idiot. Dădea vina pe Joe Egley, dădea vina pe toată lumea. Am
văzut un zâmbet vag pe faţa ei, ca și cum ar fi vrut să spună: „Fă-o! Fă-o așa
cum vrea el!“
Așa că i-am zis asistentului:
– Spune-i că-mi pare rău și c-o să fac așa cum vrea el, dar spune-i că eu nu
simt așa!
Și el i-a zis lui C.B.:
– La momentul cu focul, a sărit într-o parte, pentru că era prea fierbinte.
– Foarte bine, dacă focul e prea fierbinte, la dracu’ cu el! a urlat DeMille.
Spune-i să stea acolo și o să tai înainte să-l frigă prea tare. Dar vreau ceva
lungime pe el, pentru că trebuie să mă duc pe urmă spre Gary Cooper. Hai,
încă o dată!
Și a făcut să fie foarte clar că mai am o singură șansă.
– Spune-i să se întoarcă pe cal, spune-i că a cântat excelent – mi-a plăcut. Îmi
place felul cum descalecă și se îndreaptă spre foc. Totul a fost perfect, în afară
de faptul că ticălosul nu trebuia să se miște de-acolo.
Așa că am luat caii în spate și am așteptat până au fixat luminile. Mă uitam la
glob și-mi spuneam: De ce faci toate astea, Tony? De ce? Fă ce-ţi cere, la naiba,
asta e tot ce ai de făcut! Dar în mine era ceva mai presus și nu-mi plăcea scena,
deși mi-era greu să spun exact ce anume.
Globul s-a aprins și din nou am cântat cântecul victoriei și deja începuse să-
mi placă să-l cânt, căci cu cât mă înfuriau ei mai tare, cu atât mă descărcam
mai mult în cântec și devenea mai puternic și mai sălbatic. Și, în timp ce
cântam, am văzut focul, iar de data asta am făcut altceva, de data asta m-am
uitat în jur, am ascultat, am descălecat încet, am mers foarte încet, ca să nu fac
niciun zgomot, și am rămas lângă foc o secundă. Apoi m-am uitat în jur și
brusc m-am întors și am fugit în spatele copacului.
Dacă prima explozie a lui DeMille fusese ceva, atunci asta a fost de-a dreptul
bombă atomică. A început să înjure, să spună cele mai oribile lucruri la adresa
„ticălosului cretin“ și „Lăsaţi-o baltă… lăsaţi-o baltă… lăsaţi-o baltă cu totul.“
Cei din jur îi tot ziceau:
– Domnule DeMille, a fost excelent, iar cameramanul, pe care-l chema
Milner, a zis: „Dumnezeule, a fost pasionant! Felul cum puștiul a descălecat și
s-a uitat în jur a fost minunat. Am uitat că fac film, pur și simplu m-am uitat
la el. Era viaţă adevărată acolo. Și felul cum s-a dus spre foc, atent, neliniștit,
pur și simplu simţeai că băiatul știa că era un dușman prin preajmă. Putem s-o
folosim C.B., a stat acolo lângă foc vreo două secunde.
– Vreau să STEA acolo, SĂ STEA ACOLO! a ţipat DeMille. Să NU se miște!
– Uite, au răspuns ceilalţi, e prima zi de filmare a băiatului și poate că…
– Nu dau doi bani pe ce spune puștiul, a strigat DeMille. Nu el regizează
filmul, eu sunt regizorul. Plătiţi-l și trimiteţi-l acasă!
 M-am uitat spre Katherine DeMille, dar nu se uita la mine. Toată lumea era
teribil de jenată. Și acum, pentru prima dată, mi-am imaginat că totul e
pierdut, că tot s-a încheiat, și am spus în engleză:
– Domnule DeMille…
S-a întors de parcă cineva ar fi pocnit un bici deasupra capului lui:
– Deci vorbești engleză?
– Uitaţi care e treaba. M-aţi concediat, m-aţi dat afară, în regulă. Nu mă
placeţi, OK, dar nu sunt un idiot și un indian tâmpit. Știu ce fac, sunt actor.
Am jucat pe scenă de multe ori și n-am venit aici doar ca să câștig rahatul ăla
de 75 de dolari pe care mi-l daţi – puteţi să vă ștergeţi cu ei la fund! Nu vreau
bani pentru ceva ce nu credeţi că am făcut bine. Dar daţi-mi voie să vă spun că
faceţi scena asta greșit!
S-a făcut zarvă în jur. El a venit spre mine și s-a uitat un moment lung la
mine, înainte să spună:
– Ce fac euuuu???
– Regizaţi greșit scena. Ce fel de indian aș fi eu? Ăsta e focul unui om alb sau
al unui indian?
– Ce foc?
– Focul în faţa căruia stau eu, unde vreţi să stau alea cinci minute de rahat.
Focul ăsta l-a făcut un indian sau un american?
– Gary Cooper a făcut focul.
– Iar el e omul alb, da? Eu știu că atunci când mă îndrept spre foc, iar focul
încă arde, cineva trebuie să fie prin preajmă. Credeţi că eu, ca indian, nu știu
diferenţa dintre un foc făcut de un alb și unul făcut de un indian? Dacă ar fi
fost un foc făcut de un indian, aș fi stat acolo și cincisprezece minute, dar n-am
să stau acolo, în câmp deschis, în faţa unui foc despre care știu că l-a făcut un
alb, despre care știu că se ascunde pe undeva prin preajmă. N-am de gând să
stau acolo și să-i ofer prilej să mă împuște. O să mă ascund, ca să mă protejez.
O sută cincizeci de oameni – echipa, fata care stătea acolo, Gary Cooper –,
toţi și-au ţinut respiraţia când eu și DeMille ne-am uitat unul la altul un timp
care a părut o veșnicie. Brusc, el s-a întors și-a spus:
– Băiatul are dreptate. O să schimbăm. Bine, te poţi ascunde după copac.
 Și toată lumea a răsuflat ușurată. Am făcut scena așa cum am crezut eu.
Fusese o zi atât de oribilă pentru toată lumea, încât, atunci când mi-am
terminat discursul de patru pagini din prima dublă, toată lumea a izbucnit în
aplauze.
DeMille a venit la mine și mi-a strâns mâna. A fost foarte drăguţ.
– Mulţumesc și scuze pentru toată confuzia! Oamenii mei n-ar fi trebuit să
mă mintă. Chiar dacă aș fi știut că nu ești cheyenne, te-aș fi angajat, pentru că
erai foarte potrivit pentru rol. N-ar fi fost nevoie să trecem prin toate astea.
Cred că e unul dintre cele mai favorabile debuturi pentru un actor din câte am
văzut în viaţa mea. Sper să vii peste câteva zile să mă vezi… Aș vrea să-ţi ofer
un contract. Am în plan să fac un film la anul. Am ales deja actorii pentru
roluri, dar, dacă dai o probă, o să te am în vedere pentru un rol.
L-a chemat pe Joe Eagley și i-a zis:
– Cred că puștiul e de viitor. Plătește-l pentru trei zile, oricum, pentru că ne-
a ajutat să economisim timp. Altfel, ar fi trebuit să revenim și mâine și poate și
poimâine – așa că plătește-l pentru trei zile și vreau să dea o probă săptămâna
viitoare.
Ne-am strâns mâinile și m-am întors la mine în cabină. Pe drum, oamenii
îmi făceau complimente. Chico Dey a venit cu mine:
– Dumnezeule, a fost extraordinar! Nici nu pot să-ţi spun ce încântat a fost
bătrânul în legătură cu tine și cu filmul.
– Spune-mi, fata aia, e fiica lui, nu?
– Da.
– Cum pot să iau legătura cu ea?
– Pentru ce?
– Vreau să vorbesc cu ea. M-a ajutat azi, m-a ajutat cu scena asta și aș vrea să-
i mulţumesc.
– Păi, scrie-i sau ceva de genul…
– Nu, aș vrea să-i mulţumesc personal.
– Să nu-ţi vină vreo idee, puștiule, fiindcă peste câteva zile pleacă în America
de Sud să se mărite.
 Și în clipa aia mi s-a frânt inima. În momentul meu de victorie, mi s-a frânt
inima, pentru că eram sigur că mă îndrăgostisem de ea.
Peste câteva zile m-a căutat Joe Egley, care m-a chemat la studio. DeMille
voia să-mi vorbească. Trăsese câteva scene cu Gary Cooper, iar Gary fusese
foarte drăguţ și spusese că l-am impresionat mult.
– Puștiule, tocmai am văzut probele de imagine și vreau să te nominalizez la
un Premiu special al Academiei. Cred că ar trebui să existe premii pentru astfel
de roluri mici, pentru cel mai bun debut.
Normal că am fost în al nouălea cer.
– Și apropo, a adăugat el, când am ajuns acasă, m-a certat fiică-mea. Mi-a zis
că am fost foarte răutăcios cu tine, dar cred că înţelegi sub ce presiune lucrez.
– Desigur! Și, dacă ceilalţi nu s-ar fi băgat, dacă n-ar fi trebuit să vă mint,
totul ar fi fost bine.
– I-ai făcut o impresie foarte puternică fiicei mele. Crede că ai un viitor
strălucit. Și așa cred și eu. Aș vrea niște probe cu tine azi după-amiază. Doar
fotografice. Poţi să faci orice vrei. Nu te-am văzut decât îmbrăcat ca un indian,
așa că, dacă te duci la garderobă, o să-ţi dea ei niște haine. Pune-ţi un costum
frumos sau ceva de genul. Sau ai tu unul acasă?
De-abia dacă aveam o pereche de pantaloni ai mei, așa că m-am dus la
garderobă. La acel moment, tot studioul vorbea despre mine. Toată lumea
văzuse probele de imagine și știau că DeMille mă place.
Mi-au dat un costum vechi al lui Cary Grant. Era prea mic, dar a fost
singurul pe care mi l-au găsit. Mă simţeam ciudat când am pășit în platou.
DeMille a fost foarte drăguţ, mi-a zis că nu arată atât de rău. Am mers la un
decor cu un hambar și m-a pus să mă așez pe niște baloţi de paie. Planul era să
fotografieze ca pentru un simplu interviu.
Când au pus camera, am stat acolo, brusc împietrit de spaimă. Ca indian,
îmi jucasem rolul. Dar, ca Anthony Quinn, nu știam unde să-mi ţin mâinile,
ce să fac cu corpul meu. N-aveam nimic pe care să mă sprijin. DeMille a
început cu întrebările: „Cum te cheamă?“ „Unde te-ai născut?“.
Apoi a întrebat:
– Poţi să-mi joci o scenă?
 – O scenă?
– Ai zis c-ai jucat în câteva spectacole.
– Da, dar nu-mi amintesc niciun monolog.
Camera mergea în continuare.
– Gândește-te la ceva, poate să fie și o poezie, orice îţi vine în minte acum.
Am scos o ţigară și am aprins-o încet. Mă simţeam ca un gangster, dar nu
știam niciun dialog cu gangsteri. Apoi mi-am amintit un monolog din Othello:
Privește, un pumnal!
N-a stat nicicând un altul mai cumplit
La coapsă de soldat! Văzut-am zile
Când eu cu braţu-mi slab și sfântu-mi paloș
Răzbit-am printre piedici mai grozave
De zeci de ori decât un „stai“ de-al tău!20
Dintr-un motiv sau altul, echipa a izbucnit în aplauze, iar DeMille a zis:
– Tăiaţi! De unde e asta?
– Din Othello.
– Vrei să spui că ai improvizat asta acum?
– Da, e singurul monolog care mi-a venit în minte. Poate n-am ales bine,
domnule DeMille. Când zumzăia camera, nu puteam gândi limpede, dar, dacă
vreţi, vă pot juca Hamlet sau Cyrano de Bergerac.
Mi-a răspuns că nu, că era mai mult decât mulţumit cu ce făcusem.
Când plecam de la probă, Joe Egley m-a chemat și mi-a zis că șeful
departamentului de recrutare de noi talente voia să-mi vorbească. Îl chema
Lesser. Am intrat la el în birou și s-a dovedit că toată lumea era foarte încântată
de mine. Mi-au oferit 150 de dolari pe săptămână. Era o sumă uriașă, dar nu
știu ce anume m-a făcut să spun:
– O să mă mai gândesc.
Cred că începusem deja să gândesc în termenii lor.
Ieșeam din studio, când am văzut o femeie superbă, întruchiparea
rafinamentului, a șarmului, a farmecului, a orice. O văzusem în câteva filme. O
chema Carole Lombard. Era renumită și pentru sinceritatea ei. A venit la mine
și mi-a zis:
 – Tu ești puștiul despre care vorbește toată lumea? Am auzit că i-ai spus lui
C.B. să se ducă la dracu’.
Avea un fel de a spune lucrurile vulgare într-un mod încântător.
– Totul s-a lămurit până la urmă…
– Fac un film săptămâna viitoare și e acolo un rol minunat pentru tine. Nu
vrei să-l joci?
– Cu dumneavoastră?
– Da, cu mine, mi-a zis ea.
– Dumnezeule, da!
– Ce făceai aici?
– Mi-au oferit un contract.
– Cât?
– 150 de dolari pe săptămână.
– Un rahat! Spune-le să și-i bage în fund și-ţi dau rolul din filmul cu mine.
Am mers cu ea în cabină. L-a sunat pe regizor – îl chema Mitchell Leisen – și
i-a zis: „Mitch, l-am găsit pe băiatul care să joace rolul panamezului. Îl cheamă
Anthony Quinn“.
Se pare că el știa despre cine e vorba. Fusese scenograful lui DeMille și era
amuzat. I-a spus să mă trimită la el. M-am dus imediat.
– Se pare că bătrâna Carole crede că e ceva de capul tău – să ai grijă la Carole,
c-o să încerce să te seducă, ești exact genul ei. Acum să-ţi spun despre rol. Rolul
e important, deși nu vorbești în engleză.
– Și eu ce-o să fac? O să joc numai indieni și străini?
– E un rol frumos, m-a asigurat el din nou. Carole Lombard e părăsită de
Fred MacMurray și-l întâlnește pe acest tânăr atrăgător din Panama. Se
gândește o clipă că s-ar putea îndrăgosti de el. Apoi Fred MacMurray se
întoarce și are loc o luptă. Cred că e un rol foarte interesant pentru tine la acest
moment.
– Trebuie să iau o decizie grea, pentru că studioul mi-a oferit un contract,
domnul DeMille mi-a oferit un contract și, sincer, nu știu ce să fac.
– Cum stai cu banii?
 – Dacă chiar vrei să știi adevărul, am foarte puţini. Am avut de plătit o
mulţime de datorii din urmă – i-am povestit despre operaţia mea și tot așa.
– Așteaptă, știu un rol excelent pentru tine.
A sunat un alt regizor, Frank Tuttle, și i-a zis:
– Frank, tu faci un film despre hawaiieni, nu? E la mine în birou un băiat
despre care probabil ai auzit.
Sigur, auzise de băiatul care îndrăznise să-i spună lui DeMille unde să pună
camera. Eram un fel de caz celebru.
Când m-am dus să mă întâlnesc cu domnul Tuttle, s-a dovedit că mă văzuse
în Clean Beds.
– Sigur, fiule, că-ţi dau rolul, mi-a zis. Nu e un rol mare, nici prea simpatic
nu e, dar filmul e cu Bing Crosby, Bob Burns, Martha Raye și Shirley Ross. Va
fi o formă de expunere excelentă pentru tine. Tony, două sute de dolari pe
săptămână e în regulă pentru tine?
De vreme ce era mai mult decât îmi oferise DeMille, normal că era în regulă.
– OK, atunci ai rolul, filmările o să dureze zece săptămâni.
Zece săptămâni! Asta însemna două mii de dolari, iar Mitch Leisen îmi
oferise două sute de dolari pe zi pentru un alt rol, unde filmările aveau să
dureze cinci sau șase zile, deci asta însemna că aveam să câștig trei mii de
dolari.
Mai târziu a sunat Joe Egley, entuziasmat.
– Se întâmplă, puștiule! Sunt încântat. Toată lumea e nebună după tine și
înţeleg că deja ai fost luat în două filme.
I-am spus că e adevărat.
– Și care sunt termenii contractului?
– Cred că mai bine așteptăm, i-am zis.
Fusese o săptămână fantastică. Peste noapte, viaţa mea făcuse un salt uriaș.
Nu eram în stare să fac nicio mișcare până nu-mi trăgeam sufletul. Eram în
drum spre faimă și avere, m-am gândit. Totul părea atât de ușor atunci…
Othello, actul 5, scena 2, trad. Ion Vinea (n. tr.).
 17

Eu și Katie stăteam pe terasa pe care o adăugasem recent casei noastre. De

undeva, de jos, se auzea zgomotul infinit al oceanului, care ne făcea pe
amândoi contemplativi. M-am uitat la ea, la chipul ei care trecuse prin atâtea
în acești douăzeci de ani grei. Înfruntase toate furtunile și ieșise la suprafaţă
mai frumos ca oricând, schimbându-se dintr-o starletă voluptuoasă și bucălată
într-o femeie cu înfăţișare maiestuoasă. Chiar și vocea ei, care odată era o
șoaptă aspră, devenise acum perfect modulată, iar tonul era al unei doamne
care supravieţuise suferinţei cu multă demnitate.
Îmi dădusem silinţa să fiu la înălţimea așteptărilor ei, dar simţeam că ratasem
urât. Erau prea multe fantome de detronat, iar eu nu mai aveam forţă. Energia
mea se risipea cu totul într-o luptă pe care știam c-am s-o pierd, dacă nu mă
ajutau „puștiul“ și doctorul.
M-am întrebat unde sunt copiii, iar Katie mi-a spus că toată lumea era la
film, în afară de Vally, care își făcea temele sus. S-a ridicat și s-a dus spre bufet.
– Vrei ceva de băut, iubitule?
– Nu, mai bine nu.
– Haide, poate te relaxează puţin.
– Îţi par încordat?
– Nu ești?
Uram întrebările. Eram obosit de ele. Doctorul îmi punea întrebări, copiii
îmi puneau întrebări, „puștiul“ îmi punea întrebări, toată lumea asta de rahat
îmi punea întrebări. Cu toţii voiau răspunsuri. Am dat să mă ridic.
– Mai bine mă duc să fac o plimbare cu mașina.
– Te rog, nu pleca! Trebuie să vorbim. Vreau să știu ce se întâmplă.
– O să-ţi spun când o să știu, i-am răspuns eu tăios.
 Mi-am pus o jachetă.
– Tony, vrei să merg să vorbesc și eu cu doctorul? Poate c-o să-l ajut să
găsească răspunsul pentru tine.
– Tu n-ai ce să cauţi la doctor! am ţipat eu. Dacă vrei să faci ceva, atunci
omoară stafiile astea în locul meu!
– Dumnezeule, tot acolo ești! Avem douăzeci de ani împreună, iubitule.
Avem cinci copii împreună. Cum poţi să le dai voie stafiilor ăstora tâmpite să
te bântuie? Ești singur că nu le folosești ca scuză?
– Scuză pentru ce?
– Pentru că nu poţi să iubești. Te temi să te dăruiești și găsești tot felul de
motive ca să nu iubești.
– Asta lasă o groază de oameni fără cârlig, nu?
Am pornit spre ușă.
– Ar fi fost așa o mare diferenţă pentru tine dacă eram virgină?
– E al dracului de târziu ca să aflăm asta, nu crezi?
– Asta a făcut diferenţa faţă de Evie?
M-am uitat la ea, nevenindu-mi să cred.
– Am fost conștientă de multe lucruri… Mă crezi sau nu, chiar m-am rugat
de multe ori să găsești femeia perfectă. Am purtat pe umeri vinovăţii ani
întregi, că poate eu am fost cauza geloziei tale bolnave.
– Și nu crezi că ești?
– Nu, nu cred. Cred că a început cu mult înainte să mă cunoști pe mine.
Sylvia mi-a povestit o dată despre scenele cumplite pe care i le-ai făcut. M-a
avertizat.
– Cred că voi două v-aţi distrat de minune comparând impresii pe la spatele
meu.
– N-am comparat impresii. Amândouă te-am iubit și am vrut să te-ajutăm.
– Sigur, ea m-a iubit atât de mult, încât m-a respins.
– Și a avut dreptate. N-ar fi mers. Tony, ar fi avut 65 de ani acum. Iar tu ești
încă un bărbat tânăr. Dar eu cum crezi că m-am simţit să intru în viaţa ta,
știind că tu iubești o altă femeie?
– Trecusem peste asta la momentul la care te-am cunoscut pe tine.
 – Vorbeai întruna despre ea…
– La momentul ăla îmi devenise cea mai bună prietenă, cea mai bună
prietenă pe care am avut-o vreodată.
Fără să-mi dau seama, m-am așezat pe pat. Am constatat cu surprindere că
mă jucam c-o scamă. Mi-am amintit acel alt timp, de acum mai bine de un
sfert de secol, când îmi privisem iubita ieșind pe ușă în timp ce eu mă jucam
cu o scamă.
Katie a rămas tăcută mult timp. Îi simţeam privirile în ceafă.
– Îmi imaginez prin ce treci. Dar am patru copii care au nevoie de mine. Nu
mai am putere să lupt. Când eram tineri, te-am putut ajuta. Dar nu mai sunt
nici eu tânără. Am și eu nevoie de odihnă.
Tânjeam s-o iau în braţe și s-o liniștesc, dar l-am auzit pe „puști“ mergând în
afara casei. M-am grăbit să-l întâlnesc.
BĂRBATUL: Ce dracu’ cauţi aici?
BĂIATUL: Am văzut că începeai să cedezi. Te păcălește atât de ușor…
BĂRBATUL: O iubesc.
BĂIATUL: Și eu am iubit-o odată.
BĂRBATUL: Și ce dracu’ ţi-a făcut ea ţie?
BĂIATUL: N-ar fi trebuit să plece în America de Sud, atunci, după ce ne-am
întâlnit prima dată.
BĂRBATUL: Dar nu te cunoștea… Erai doar un pârlit de actoraș flămând,
care făcuse și el o scenă bună.
BĂIATUL: Eu mă îndrăgostisem de ea. Semăna cu bunica. Ai observat
vreodată cât de mult seamănă?
BĂRBATUL: Sunt la fel de puternice. Dar nu seamănă cu adevărat. Ea are
stilul ei, care e formidabil. Poate că nu ne-am descurcat cu ea, puștiule. Poate
de-asta vrem s-o lăsăm baltă.
BĂIATUL: Vrea să te pună în papuci, lângă foc.
BĂRBATUL: A fost o luptă lungă.
BĂIATUL: Nu i-ai învins niciodată. Niciodată nu i-ai legat.
BĂRBATUL: Am pierdut în faţa multora, dar la care anume te referi acum?
 BĂIATUL: Tatăl, de exemplu. Pe urmă toţi băieţii mai mari cu care a trebuit
să ne înfruntăm.
BĂRBATUL: Ăsta a fost un vis de copil. Nu erai singurul. Toată lumea
visează să-i ia pe Shakespeare, pe Hemingway, pe Gauguin, pe Michelangelo, să
fie mai tare ca ei… Face parte din procesul de maturizare. E morcovul pe care
ţi-l trec prin faţa nasului, ca să te străduiești mai departe să ajungi până la
cer… (Își pune braţele în jurul puștiului). Uite care-i treaba, noi doi am ajuns
mult mai departe decât am visat vreodată. Lumea crede că am dat lovitura.
BĂIATUL: Lasă dracului lumea! Tu chiar crezi că am dat lovitura?
BĂRBATUL (grijuliu): Sunt gata să mă așez…
BĂIATUL: Eu nu.
L-am văzut luând-o la fugă în jos, pe deal, spre plajă. O clipă, am sperat că o
să cadă de pe stâncă și o să dispară pentru totdeauna.
Era prea târziu acum să mai plec la o plimbare cu mașina și, apoi, mă
temeam să nu dau iar peste el.
Am intrat în casă. Katie era deja în pat. Citea Krishnamurti. Era felul ei de a
evada spre nicăieri. Eram chiar gelos pe el. Pentru că el putea să-i aducă pacea
pe care eu nu eram în stare să i-o ofer.
Și-a ridicat privirea când am dat să mă urc în pat.
– N-ai mai plecat la plimbare?
– Nu, am dat peste puști.
Când i-am spus despre puști, am văzut că a iritat-o. Știa ce simţea puștiul în
legătură cu ea. Era la fel de neajutorată în privinţa lui cum eram eu în privinţa
lui Krishnamurti.
– O să te scoată din minţi. N-o să te lase niciodată să trăiești. Uită-l! Ai doi
băieţi care au nevoie de tine. Ai trei fete care te consideră numărul unu. Chiar
dacă eu n-am reușit cu tine, măcar gândește-te la ele!
Am luat o revistă și m-am apucat s-o răsfoiesc, fără să văd nimic. Ea s-a întins
și a stins lumina din partea ei.
– Noapte bună, iubitule! Apropo, te-ai hotărât dacă accepţi filmul din
Europa?
– Cred că da.
 – Ce fel de personaj e?
– Un pictor – Paul Gauguin.
– O, cel care și-a părăsit familia și a plecat în Tahiti să picteze, nu-i așa?
– Da.
– A murit singur, bolnav de sifilis.
– Da, dar a pictat niște tablouri minunate. A surprins frumuseţea, cârligele
puternice ale artei lui.
– Mă întreb dacă la final a simţit că a meritat.
– A fost oricum mai bine decât dacă ar fi lucrat într-o bancă, făcând adunări
și scăderi cât e ziua de lungă. Lumea ar fi fost cu mult mai săracă, dacă el n-ar
fi pictat acele tablouri.
– Poate că ai dreptate. Vise plăcute, dragule! mi-a răspuns, deja aproape
adormită.
După un timp, am stins și eu lumina și am ascultat marea. M-am întrebat
dacă puștiul o fi acolo, jos, și o umbla aiurea printre valurile negre.
În ziua următoare, doctorul m-a întrebat despre prima perioadă în industria
filmului. După mii de interviuri stupide, eram obosit să tot spun povestea. L-
am întrebat dacă n-ar putea trece peste, dar mi-a spus că e pe urma a ceva și că
trebuie să aibă întregul film înainte să poată identifica exact momentul în care
eu și puștiul am luat-o în direcţii diferite.
– Ești sigur, am râs eu, că nu ești doar un fan care vrea să afle toată mizeria
din spatele starurilor de cinema?
– Trebuie să-ţi mărturisesc, a zâmbit el, că, lucrând cu tine, a devenit ceva
mai interesant de-atât. Distribuţia din viaţa ta e impresionantă. Unde
altundeva i-aș mai fi putut întâlni pe Aimee Semple McPherson, pe John
Barrymore, Greta Garbo, Chaliapin, Carole Lombard și Mae West?
Așa că m-am întors la primele mele zile la studiourile Paramount.
Filmul se numea Swing High, Swing Low. Carole Lombard își ţinuse
cuvântul, iar eu m-am prezentat pe platou să lucrez cu ea. Cred că eram ușor
îndrăgostit de ea. Era atât de rafinată și de directă, atât de onestă, încât nu te
puteai preface cu ea. Dar nu știam cum să mă port. Între două duble, nu știam
despre ce să vorbesc cu ea. Credem că vedetele de film trebuie să fie toate
teribil de cultivate, incredibil de înţelepte. Când m-am văzut eu brusc lângă
această zeiţă, m-am simţit pierdut.
Așa că am făcut o încercare abruptă, fără nicio legătură:
– Eu tocmai citesc Tom Jones al lui Henry Fielding.
M-am gândit că asta sigur o s-o impresioneze, acum o să-și dea seama că nu
sunt un incult…
– Henry Fielding?
– Da, i-am răspuns, mie îmi place. Dumneavoastră nu?
– La ce studio e?
M-am gândit că râde de mine.
– Nu, că e mort…
– Și a scris un scenariu numit Tom Jones?
– Nu, a scris o carte numită Tom Jones. E unul dintre romanele preferate ale
lui John Barrymore.
– O, John! Îl cunoști pe Jack? m-a întrebat ea drăguţ.
– Da, îl cunosc destul de bine – și i-am povestit cum am ajuns să-l cunosc.
– O, ticălosul, e cel mai mare nemernic din lume, nu-i așa?
Făcusem o încercare cu Fielding și am mai încercat alte câteva piste,
menţionându-i pe Mozart, Brahms și Santayana, dar ea se uita la mine ca la un
nebun. Spre marea mea uimire, după lucru, m-a invitat la ea în cabină să bem
ceva. Mi-a povestit că e îndrăgostită de un mare star și-l așteaptă să divorţeze și
să se însoare cu ea.
– Stau acasă seara pentru că nu mă pot afișa cu el în public. Nu vrei să mă
scoţi în oraș?
– Sigur că da, am zâmbit eu prostește.
– Atunci, ticălosule, invită-mă să ies în oraș cu tine!
– Domnișoară Lombard, îmi permiteţi să vă invit în oraș?
– Perfect, Tony, dar spune-mi Carole. Când?
Nu-mi primisem încă banii, așa că nu-mi permiteam s-o duc nicăieri.
– Păi… după ce termin filmul.
– Ai făcut rost de o întâlnire, puștiule.
 În trei zile am terminat de filmat scena cu ea. Toată lumea părea mulţumită
de mine. Carole m-a complimentat de mai multe ori și câteodată, când credea
că aș fi putut să fac scena mai bine, îi spunea lui Mitch Leisen:
– Hai să mai încercăm o dată!
Mă proteja. În fiecare seară mă invita să bem ceva și-mi tot repeta:
– Te așteaptă o mare carieră, puștiule!
Acum, că-mi terminasem rolul, mi-a zis:
– Perfect, avem întâlnire, puștiule. Diseară ieșim și ne distrăm! Uite adresa
mea! La cât vii să mă iei?
I-am spus că trec s-o iau la opt și jumătate. M-am grăbit spre casă să mă
îmbrac și să mă aranjez. Când am ajuns, mi-am dat seama că nu am cu ce să
mă îmbrac. Toţi banii pe care-i câștigasem se duseseră pe datorii. Mă bazasem
pe garderoba de la studio pentru costumul de film și n-aveam decât câteva
perechi de pantaloni pătaţi în dulap și câteva pulovere vechi. Nu prea era
toaleta potrivită pentru o seară cu fabuloasa Lombard. Și, în plus, pentru că
încă nu-mi primisem banii pentru Swing High, Swing Low, n-aveam decât vreo
șapte dolari în buzunar. Am alergat de colo-colo, încercând să împrumut bani.
Aproape de opt și jumătate, nu reușisem să fac rost decât de șase dolari. Nu mă
vedeam ducând-o pe Carole Lombard la o autoservire, așa că nu m-am dus la
întâlnire…
Peste o săptămână, Paramount m-a chemat din nou și am început un alt
film, Nuntă în Waikiki. Când traversam curtea studioului, am auzit o explozie
de vorbe obscene. Avea cea mai afurisită limbă din lume.
– Ticălosule, rahat ce ești, nemernicule, jegos mic… În viaţa mea nu mi-a
mai tras cineva clapa, șmecher mic ce ești!
O mulţime de oameni se adunaseră să privească scena. Eram teribil de jenat.
– Domnișoară Lombard, te rog! Pot să-ţi explic…
– Du-te dracu’, rahat bun de nimic, n-ai vrut decât blestematul ăla de rol!
Și s-a dus la ea în cabină. M-am dus după ea și am bătut la ușă.
– Hai, intră, ticălosule!
Stătea acolo, atât de frumoasă, avea o piele minunată, păr lung și blond și
ochii ei minunaţi, pătrunzători.
 – Domnișoara Lombard, trebuie să-ţi fac o mărturisire îngrozitoare. Știu că o
să-ţi sune prostește.
Și i-am spus toată povestea. Avea lacrimi în ochi când am terminat.
– Ăsta e adevărul? De-asta n-ai venit?
– Da, ăsta e adevărul, n-aveam niciun ban. Acum am ceva. Am încasat banii
și, dacă vrei să ieși, te duc oriunde.
– Bine! Ești singurul bărbat care mi-a tras vreodată clapa și a scăpat. Apropo,
e un superrol într-un film care urmează să se facă și cred c-ar trebui să-l joci tu.
– Sunt ocupat acum, fac un alt film.
– Rahatul ăla… Știu ce joci acolo, un personaj din Hawaii într-un rahat de
musical… Nu trebuie să joci hawaiieni și toate aberaţiile. Ce-ţi spun eu e un
super rol. Ei îl vor pe George Raft, dar eu știu că George nu vrea să-l facă. Nu
vrea să fie al doilea cap de afiș după Gary Cooper.
A ridicat receptorul și l-a sunat pe regizor, Henry Hathaway.
– Henry, e un băiat la mine în cabină și cred că el ar trebui să joace rolul lui
George Raft în Suflete în larg. Îl cheamă Anthony Quinn.
Când am intrat la el în birou, mi-a strâns mâna.
– Înţeleg că ai stârnit ceva agitaţie aici, în studio. Am auzit că ești foarte bun
în filmul pe care l-ai făcut cu Carole. Mitch Leisen spune că ești un actor bun.
S-ar părea că noi avem probleme cu George Raft. S-ar putea să nu facă acestui
rol și aș vrea să dai o probă. Ia scenariul, citește-l și vedem ce crezi.
Agentul lui Gary Cooper era Jack Moss. Hathaway l-a sunat și i-a spus:
– Jack, e un băiat la mine în birou, care ar fi perfect pentru rolul lui Raft din
Suflete în larg. Are vreo douăzeci și unu de ani și ar fi mult mai interesant
pentru film să existe un tânăr care să idealizeze personajul pe care-l joacă Gary.
Dacă tu și Gary sunteţi de acord, îi dau o probă.
Cooper, care întâmplător era în biroul lui Moss, a zis că mă place foarte mult
și clar să-mi dea proba.
Am luat scenariul acasă și l-am citit. Era un super rol.
Proba a fost fixată pentru a doua zi. Unul dintre actorii angajaţi cu contract
mi-a dat replica. Era o scenă lungă de cinci pagini, în care personajul meu îi
declara iubire și afecţiune personajului pe care urma să-l joace Cooper.
Bunătatea lui Gary din timpul filmărilor la The Plainsman mă făcuse să-l
îndrăgesc pentru totdeauna. Așa că mi-a fost ușor să-i declar acestui înlocuitor
al lui loialitatea și afecţiunea mea veșnice.
Când am ieșit din platou la finalul probei, Carole Lombard mă aștepta acolo.
– Cum a fost? l-a întrebat pe Henry Hathaway, care venea în spatele meu.
– Absolut minunat.
– Deci o să primească rolul?
– Din punctul meu de vedere nici nu trebuie să văd proba, primește rolul.
Carole m-a dus în cabina ei și a turnat ditamai băuturile.
– Tony, o să fii un mare star. Parcă aud deja discuţia… Să nu cumva să-i lași
să te prostească, primești cât primește și Gary Cooper. Până la urmă, trebuia să-
i dea lui George Raft remuneraţie de vedetă, la fel să ceri și tu.
– Domnișoara Lombard, eu vreau doar să joc rolul. Nu-mi pasă de bani. Îmi
place rolul și-l fac pe orice sumă vor ei să-mi dea.
– Actorii sunt niște tâmpiţi. N-ar trebui să discute niciodată afaceri. Ai auzit
vreodată de un agent pe nume Charlie Feldman?
Mă învârtisem destul de mult pe la Hollywood ca să nu știu că era cel mai
mare impresar din oraș.
– Normal că știu cine e Charlie Feldman.
– Perfect, a zis ea. Vrei să se ocupe el de tine?
– Dumnezeule, da. Dar n-o să fie el interesat de mine.
– E impresarul meu și-o să-i spun eu să fie interesat și de tine.
L-a sunat și i-a povestit despre probă. A spus că vine imediat. Mi-am dat
seama atunci că s-ar putea să fiu cineva… Cel mai important agent de la
Hollywood, una dintre cele mai mari vedete din lume, unii dintre cei mai
cunoscuţi regizori, cu toţii erau interesaţi.
Eu și Carole am rămas acolo, așteptându-l pe Charlie. Ea mai turnase niște
băuturi generoase și eram beat – nu doar de la alcool, ci pentru că domnișoara
Lombard era prietena mea și Charlie Feldman avea să fie impresarul meu. Și
una peste alta urma să fac probabil ceva bani…
Feldman a sosit și a trecut direct la subiect.
– Sunt noul tău impresar. Să mergem la biroul principal.
 Și ne-am dus să stăm de vorbă cu directorul studioului, Adolph Zukor. În
secunda în care secretara a spus „A venit, Charlie Feldman e aici“, s-au deschis
toate ușile. Am intrat și l-am văzut pe omuleţul ăla, Adolph Zukor, un afacerist
feroce. Era îmbrăcat în haine casual, un pulover și o pereche de pantaloni, și a
spus:
– Dumnezeule, ai și ajuns la el, Charlie?
Charlie nu mă văzuse în viaţa lui la lucru; nu știa absolut nimic despre mine,
dar a spus:
– Băiatul ăsta o să fie una dintre cele mai mari vedete. Deja am primit oferte
pentru el de la Metrou și de la Warner Brothers. Am vorbit cu Mitch Leisen și
spune că ce face puștiul în Swing High, Swing Low e din altă lume. DeMille n-
are destule cuvinte să-l laude, vor chiar să creeze un premiu special pentru el,
pentru ce-a făcut în The Plainsman, iar Frank Tuttle zice că e excelent în Nuntă
în Waikiki. Puștiul o să fie o mare vedetă. Așa cum știi, a dat deja proba pentru
Suflete în larg. Henry Hathaway spune că e fantastic.
Zukor a dat din cap.
– Da, am vorbit cu Hathaway și e destul de mulţumit de băiat. Dar e prea
tânăr, Charlie. Nu-i putem da lui un rol pe care trebuie să-l joace George Raft.
– Nu-mi pasă dacă îi daţi rolul ăsta, or să vină alte roluri, iar puștiul va fi un
mare star.
– O să vedem. Am vrea să-l angajăm cu contract. Tony, ţi-am oferit un
contract bun zilele trecute și l-ai refuzat.
Înainte să apuc să spun un cuvânt, Charlie a sărit.
– Glumești? I-aţi oferit 150 de dolari pe săptămână. Cu cât îl plătiţi pe
George Raft? Cu 2 000 de dolari pe săptămână, iar băiatului îi oferiţi 150? E o
nebunie. Puștiul ăsta poate să șteargă pe jos cu George Raft. Adolph, vorbești
cu Charlie acum, nu cu unul dintre oamenii mei, vorbești cu Charlie în
persoană.
– Păi, da… recunosc… ne-am gândit să-l mai antrenăm…
– Băiatul n-are nevoie de antrenament. Vine cu un întreg background din
teatru.
 Îi spusesem în drum spre birou că jucasem într-un spectacol produs de Mae
West și că-l știam pe Barrymore. Charlie a continuat:
– Mae West spune că e unul dintre cele mai mari talente pe care le-a văzut
vreodată. Barrymore de-abia așteaptă să facă un film cu el. Și tu vorbești despre
150 de dolari pe săptămână?
– M-ai convins, Charlie, a zis Zukor. Spune ce vrei pentru el!
– Vreau 1 500 de dolari pe săptămână pentru el.
Cuvintele lui m-au făcut să ameţesc. 1500 DE DOLARI PE SĂPTĂMÂNĂ!
Mi s-a strâns stomacul.
– Charlie, a râs Adolphe, băiatul e necunoscut. N-a auzit nimeni de el. Sigur,
a făcut câteva rolișoare. Da, se vorbește despre el. DeMille spune că e bun, dar
au fost roluri mici. Nu știu dacă poate să ducă un rol principal. Cum pot să
știu eu că o să ducă un rol principal? Știi foarte bine că e o diferenţă…
– Talentul e talent, Adolph.
– Uite, Charlie, îţi spun cum facem. Îmi place băiatul. Îmi place și, poate
sunt nebun, dar îi dau 500 de dolari pe săptămână.
Îmi înfipsesem unghiile în carne și săpau. Aproape că simţeam sângele cum
stă să ţâșnească. Mă rugam: Dumnezeule, Charlie, acceptă! Te rog, Charlie,
acceptă!
Iar Charlie a spus:
– Adolph, ești un om dur. O să-ţi spun cum facem. Fii atent! Fă-i un
contract pe 40 de săptămâni – fără nicio posibilitate de schimbare. Un an, un
contract pe 40 de săptămâni fără posibilitate de schimbare – și 1000 de dolari
pe săptămână.
A început să mi se învârtă capul. Cifrele mă ameţeau.
– Charlie, cum să mă duc în ședinţa de board și să le spun că-i plătesc acestui
băiat 1000 de dolari pe săptămână? O să mă lase fără slujbă. O să creadă că
Bătrânul a luat-o razna. Uite cum facem, îi dau 750 de dolari, chiar acum, un
contract de patruzeci de săptămâni, fără posibilitate de modificare.
A urmat o pauză lungă. „Gata!“ mi-au spus. Acum Charlie o să accepte și eu
o să primesc 750 de dolari pe săptămână. Cei doi bărbaţi s-au privit îndelung.
Era un joc între doi mari afaceriști. Apoi l-am auzit pe Charlie râzând. A fost
cel mai costisitor râs din viaţa mea. Aș fi vrut să strig, aș fi vrut să ţip: „Dă-mi
500… numai dă-mi-i!“ Vedeam deja cum banii zboară pe fereastră.
Charlie râdea.
– Ești dur, Adolph. Dumnezeule, nu degeaba ţi se spune Împăratul Industriei
Cinematografice! Acum văd de ce. Ești unul dintre cei mai mari oameni de
afaceri ai lumii. Îmi oferi 750 de dolari pentru acest talent uriaș. Hai să fim
cinstiţi, într-un an va fi mai mare decât George Raft. O să fie un al doilea
Rudolph Valentino, o să fie un al doilea Gary Cooper. E unul dintre cele mai
mari talente. Toate vedetele se înghesuie să lucreze cu el. Carole Lombard nu
găsește mai repede un film în care să joace cu el. Și tu-l vrei pe 750 de dolari.
Adolph, uite cum facem. Ţi-l dau pe băiat gratis.
Gratis! Tocmai mi se oferiseră 750 de dolari pe săptămână și acum eu sunt
dat la o parte!
– Ţi-l dau gratis, a repetat el. Îi dai rolul din Suflete în larg. Nu-i plătești
niciun ban, dar, dacă o să vrei să-l oprești, îi plătești 2000 de dolari pe
săptămână. De acord?
– De acord. Batem palma, a răspuns Adolph.
Batem palma?... Iar eu urma să joc rolul gratis.
Când am ieșit din birou eram teribil de deprimat. Charlie m-a văzut că eram
picat.
– Ce s-a întâmplat, puștiule?
– Domnule Feldman, v-a oferit 750 de dolari pe săptămână.
– Puștiule, trebuie să joci pentru pontul cel mare dacă vrei să-l câștigi. Dacă
vrei să fii cu mine, așa vom juca. Carole Lombard n-a devenit star peste
noapte. E o piaţă a agenţilor și așa vreau să joc cu tine. Crezi în tine?
– Da.
– Atunci, o să-ţi dea 2 000 de dolari pe săptămână. Îţi promit pe viaţa mea
că, în opt săptămâni de-acum încolo o să câștigi 2 000 de dolari pe săptămână,
timp de patruzeci de săptămâni – asta înseamnă 80 000 de dolari pe an,
puștiule. Nu merită să joci tare pentru asta?
– Ba da, domnule, dar acum n-am niciun ban.
– Și ai nevoie?
 – Nu, domnule, nu în clipa asta, dar…
A scos un carnet de cecuri și a scris un cec de 5 000 de dolari.
– E al tău! Atât de mult cred în tine. Joacă în stilul meu și în opt săptămâni o
să câștigi 2 000 de dolari pe săptămână.
– Da, dar asta depinde dacă o să joc rolul.
– O să-l joci.
M-am întors la Carole și i-am povestit exact cum s-au petrecut lucrurile. Era
să moară de râs.
– Așa e Charlie – și are dreptate, Tony. Ar fi putut să te cumpere pentru 500
de dolari pe săptămână, dar ce dracu’ e asta? Când e vorba de bani, repede-te la
pontul cel mare! Ori ţintești să fii cel mai bun, ori întoarce-te la săpat șanţuri.
– Mi-a dat un cec de 5 000 de dolari.
– Du-te și încasează-i imediat! El a făcut un gest simbolic, dar tu du-te și
încasează banii și pune-i în bancă! Acum va trebui să se străduiască pentru cei 5
000 de dolari.
Așadar, aveam 5 000 de dolari în bancă, făceam Nuntă în Waikiki, pentru
care primisem un preţ foarte bun și mă sunaseră să-mi spună că am primit
rolul din Suflete în larg, rol principal alături de Gary Cooper. Iar Adolph l-a
sunat pe Charlie și i-a spus că au făcut o înţelegere stupidă. Am mers din nou
la el la birou.
– M-am răzgândit, a zis Zukor. Îi dau băiatului 1 000 de dolari pe
săptămână.
Și toată negocierea s-a reluat și eu, iar am crezut că-mi pierd minţile.
– Nu vreau 1 000 de dolari, i-a răspuns Charlie. Ai avut o șansă. L-ai fi putut
avea pe 1 000 de dolari. Ţi-am cerut 1 500 de dolari pe săptămână și tu ai
refuzat, ai început să te tocmești cu mine. Tocmai i-am dat 5 000 de dolari și
pariez pe el. Va fi acolo luni de dimineaţă să lucreze cu Gary Cooper și după ce
vezi prima probă îmi spui dacă-l vrei sau nu. Dacă nu-l vrei, l-ai avut gratis în
filmul ăsta, dacă-l vrei, o să te coste 2 000 de dolari pe săptămână.
Așa a fost.
Toată săptămâna mi-au făcut probe cu uniforme minunate ale marinei.
Trebuia să joc un locotenent. Era un rol extraordinar și deja știam pe dinafară
tot scenariul.
Luni de dimineaţă, când am sosit, îmi pregătiseră o cabină de vedetă, chiar
lângă a lui Carole Lombard, care o obţinuse pentru mine. Era micuţă, dar avea
un salonaș, un pat, un frigider și o sobiţă – era un mic apartament complet.
Aveam douăzeci și unu de ani și obţinusem așa ceva! Nu mai trebuia să merg la
garderobă – venea garderoba la mine.
Și am stat în cabină și am așteptat, și-am așteptat, dar n-a venit nimeni. Așa
că l-am sunat pe Wally Westmore.
– Să vin la machiaj? am întrebat.
– Ăăăăă... Tony, nu, nu, stai acolo în cabină și te chem eu.
– Bine, i-am spus și l-am sunat pe Joe Egley. Joe, stau aici în cabină… Iisuse,
trebuia să mă apuc de treabă de la ora nouă. Nimeni nu mi-a adus costumul.
– Puștiule, n-ai vorbit cu Henry Hathaway?
– Nu.
– N-a venit nimeni să stea de vorbă cu tine?
– Nu, Joe, de ce? S-a schimbat ora?
– Păi… cred că e o mică schimbare… ăăă… așteaptă, că trec să vorbim.
În curând a venit Joe.
– Puștiule, nu ţi-au spus?
– Nu. Ce să-mi spună?
– Uite, de ce nu te duci să vorbești cu Henry Hathaway la Scena 9?
Joe m-a condus într-acolo.
I-am zis să vină cu mine înăuntru, dar n-a vrut. Când am intrat, s-a stârnit
agitaţia. Când m-am uitat, l-am văzut pe Henry Hathaway, iar George Raft
juca scena mea. Era aceeași scenă pentru care dădusem proba. M-am întors și
am ieșit.
M-am dus la mine în cabină și l-am sunat pe Charlie Feldman.
– Cine e la telefon? a întrebat secretara.
– Anthony Quinn.
– O secundă, vă rog…
Și am auzit șușoteli. Curând, secretara s-a întors și-a spus:
 – Îmi pare rău, dar domnul Feldman nu e aici momentan. Să vă sune el,
domnule Quinn?
– Da, sunt în cabină, o să aștept aici.
Am așteptat toată ziua. Cred că l-am sunat pe domnul Feldman de zece ori,
dar niciodată nu era acolo. Într-un târziu, Carole s-a întors la ea în cabină. Am
văzut lumină și am ciocănit la ușă. M-a invitat înăuntru și mi-a spus să mă
așez. Mi-a turnat o băutură.
– Tony, astfel de lucruri li se întâmplă tuturor. Ia-o ca un bărbat!
– Nu-mi pasă, domnișoară Lombard! Singurul lucru e că aș fi putut avea un
contract de 500 de dolari pe săptămână. Domnul Zukor mi-a oferit într-un
final 1 000 de dolari pe săptămână și acum nu m-am ales cu nimic.
– Cum adică nu te-ai ales cu nimic? Ai cei 5 000 de dolari pe care ţi i-a dat
Charlie și mă ai pe mine ca prietenă. OK, ai pierdut pontul cel mare de data
asta. Poate că n-o să-l pierzi și data viitoare. Apropo, am niște vești pentru tine.
DeMille a văzut proba pe care ai dat-o cu el și se gândește serios să-ţi dea rolul
principal în The Buccaneer. Am vorbit cu Bătrânul și cred că ai o șansă mare.
A ridicat receptorul și l-a sunat pe DeMille.
– Ascultă, te gândești serios să-i dai rolul din The Buccaneer lui Tony Quinn?
C.B. a zis că da.
– Bine, a spus ea, după cum probabil că știi, tocmai a trecut printr-un mare
șoc. George Raft s-a întors și Tony a pierdut rolul. Cred că e un talent cu totul
neobișnuit și, după cum știi, Paramount i-a oferit un mare contract, dar l-am
sfătuit să nu primească. Așa că, dacă într-adevăr te gândești serios să-l iei pe
el…
– Ești cumva agentul lui? i-a tăiat-o C.B.
– Charlie Feldman e agentul lui, a zis ea, iar eu îi făceam semne și ea a
zâmbit.
– În regulă, sunt agentul lui, C.B., o să fiu agentul lui.
– Și ce ceri pentru el? a râs C.B.
– 500 de dolari pe săptămână.
Și a închis.
– Îl avem în mână. O să se uite pe probe. Mâine o să afli răspunsul.
 A doua zi, Joe Egley a povestit că în seara dinainte fusese acasă la DeMille. Pe
lângă prieteni, erau acolo și copiii lui DeMille: John, Richard, Cecilia și
Katherine, care între timp se întorsese – se hotărâse să nu se mărite cu bărbatul
din America de Sud.
După cină, DeMille făcuse un anunţ:
– Doamnelor și domnilor, vreau să vă rog să mă ajutaţi să iau o hotărâre. Am
dat câteva probe unor actori pentru rolul principal din The Buccaneer, filmul
pe care urmează să-l fac, iar printre ei este un tânăr la care mă gândesc foarte
serios. Spre el înclin cel mai tare. Aș vrea opinia dumneavoastră.
Toată lumea s-a îndreptat spre sala de proiecţie, unde a rulat un film, apoi au
venit câteva probe.
Luminile s-au stins, el i-a dat semnalul proiecţionistului și a urmat proba
mea. După aceea în sală s-a lăsat tăcerea.
– La naiba, a zis DeMille, îmi place, are ceva puștiul ăsta. Are niște calităţi
care-l fac să fie minunat pentru Jean Lafitte.
Fiica lui cea mare, Cecilia, a spus că ar trebui să-mi dea rolul, că i se pare
minunat să-l facă un necunoscut. El s-a întors spre Katherine, care a zis:
– Da, e bun, e interesant, dar cum poţi să-i încredinţezi un asemenea film
unui necunoscut? E prea important pentru tine, tată. Până la urmă, Jean
Lafitte a fost pirat mulţi ani, iar băiatul ăsta pare să aibă 21-22 de ani. Cred că
ar trebui să încerci să-l iei pe Clark Gable. El ar fi potrivit. Adică mi se pare că
el este Jean Lafitte.
Restul familiei și prietenii au fost de acord că, dacă Gable era disponibil,
desigur, el era omul potrivit pentru rol.
A doua zi am primit un telefon de la DeMille.
– Tony, am văzut probele aseară. Vreau să-ţi spun că toată lumea a fost
extrem de încântată de tine. Ai făcut o impresie minunată familiei mele. Dar,
după ce m-am gândit îndelung, am hotărât să-l iau pe Fredric March. L-am
sunat pe Clark Gable de dimineaţă. Nu e disponibil, dar cred că trebuie să-l iau
pe March. Oricum, am un rol și pentru tine. Nu e mare, dar apare în tot
filmul. Dacă vrei, vorbesc la Paramount să-ţi facă un contract.
 Ar fi trebuit s-o ascult pe Carole Lombard, dar eram flămând. Eram eliberat
și bucuros că negocierea și suspansul se sfârșiseră.
Apoi, într-o zi lucram în platou, când am văzut-o pe fata cu ochi mari și
frumoși și un chip fantastic. Știam că ea votase împotriva mea, dar m-am dus
spre ea și-am întrebat-o:
– Îţi place Thomas Wolfe?
– Poftim? Cine să-mi placă?
– Nu știi cine e Thomas Wolfe?
– E un scriitor, dar nu l-am citit.
Eu eram îmbrăcat în costum de pirat, ceea ce făcea ca această conversaţie să
fie de două ori nepotrivită.
– Fă-mi o favoare și citește Of Time and the River!
Ea a ridicat din umeri.
– Și de ce aș citi?
– Pentru că, dacă îţi place Thomas Wolfe, o să mă placi și pe mine și, dacă îl
iubești pe el, o să mă iubești și pe mine și o să te căsătorești cu mine.
S-a uitat la mine cu o expresie stranie. Peste câteva zile s-a întors. Lucram o
scenă și-i simţeam privirile asupra mea. Făceam o scenă cu Fredric March.
Stăteam pe niște baloţi de bumbac, pe un doc. El spunea ceva cum că ar trebui
să fim atenţi să nu descopere autorităţile contrabanda. Simţeam că fata mă
privește și brusc m-am inhibat. În vocea mea a apărut un alt ton atunci când
le-am strigat niște porunci piraţilor de pe vas.
– Înregistraţi! Asta a fost foarte bine, a zis DeMille.
Fredric March s-a întors spre mine și-a zis:
– Unde ai învăţat să joci?
– Într-un mic teatru. Dar ce s-a întâmplat?
Mi-a răspuns cum că l-aș fi deranjat pentru că am făcut altfel decât
repetaserăm. S-a uitat lung la mine și-a zis:
– Tu ori o să fii unul dintre cei mai buni actori de pe-aici, ori cea mai mare
păcăleală.
Și a plecat.
 Eu, în schimb, m-am dus spre Katherine și am întrebat-o dacă a citit cartea.
Mi-a întins-o, spunându-mi că da.
– Și ce crezi?
– Cred că e nebun.
Dar i-am văzut o nouă sclipire în ochi. Niciodată n-aveam să cădem de acord
asupra lui Thomas Wolfe. Ea a încercat – Dumnezeu știe c-a încercat. Dar
setea lui neostoită și zbaterea lui permanentă erau prea departe de propriul ei
vis despre fericire.
 18

După ce am început să lucrez în industria filmului, am simţit că Sylvia a

respirat ușurată. Stabilise cursul și lansase vasul la apă… Misiunea ei se
încheiase. Încă mă iubea, dar se întărea pe sine pentru ceea ce considera
inevitabil: să-mi găsesc o femeie mai tânără.
A fost o ditamai furtuna cu fata slavă, care devenise prietenă apropiată a fiicei
ei, Joan. Era înaltă și destul de frumoasă la o scară largă. Ea nu pășea prin viaţă,
ea alerga de parcă ar fi fost împinsă din spate de o vijelie. Am aflat că devenise
discipola Sylviei. Care începuse s-o pună cam pe același curs cu al meu.
Presupun că Freud ar putea explica asta foarte bine, dar Sylvia hotărâse că eu și
fata ne potriveam de minune. Și de ce nu? Știam aceleași cărţi, aceeași muzică,
aceiași pictori. Amândoi aveam același apetit puternic și același păpușar
manevra frânghiile.
De fapt, voracitatea fetei mă cam ofensa, dar Sylvia insista că trebuie să ne
cunoaștem mai bine. Era inevitabil ca, în cele din urmă, să nu facem o
încercare.
Sylvia a fost încântată – sau așa a părut – când i-am spus că mergem într-o
excursie la Big Sur împreună. Ne-am oprit la un motel la malul mării, la Pismo
Beach. Imediat ce am intrat în camera noastră închiriată, noua mea parteneră
s-a așezat pe valiză, într-o poziţie în care parcă făcea cercetări pentru un test de
biologie. Dumnezeu știe câtă emoţie sinceră exista acolo, dar gemetele ei și
mișcările rapide m-au speriat ca naiba. Se purta de parcă ar fi descoperit
secretul mișcării permanente.
La un moment dat, pe la trei dimineaţa, am încercat să mă odihnesc puţin,
vorbind. S-a auzit muzica și noi am început să discutăm despre Fire Dance
Suite al lui Falla. Am văzut-o cum i se limpezesc ochii. Apoi a scos un strigăt
lung: „Iubesc Fire Dance!“
A ţâșnit în mijlocul podelei și a ilustrat efectul pe care-l avea asupra ei. Și
când ritmul a crescut, a sărit în pat și m-a doborât din nou…
A doua zi i-am spus că trebuie să verific ceva la studio. După ce am sunat, am
anunţat-o trist că trebuie să mă întorc la Hollywood, că apăruse o treabă
urgentă.
Când i-am povestit Sylviei despre dezastru, a râs. Credea că nu i-am dat
bietei fete nicio șansă. Dar eu nu-mi puteam imagina ceva mai înspăimântător
decât să trăiesc cu dervișul zbuciumat făcând la infinit Fire Dance. Știam că m-
ar fi devorat.
Dar cel mai important era că Sylvia, într-un mod special, divorţase de
mine… Probabil că asta tot încercase să facă.
Deși aveam un contract cu studioul, tot mai lucram în mici teatre care
existau peste tot prin oraș. Știam că mai am al naibii de multe de învăţat despre
actorie și n-aveam de gând să mă culc pe laurii contractului.
M-am alăturat unui grup numit Contemporary Players. Cei mai mulţi erau
foști membri ai faimosului Group Theatre din New York. Acum făceau casting
pentru Waiting for Lefty, Bury the Dead și Golden Boy. Pentru că aveam contract
cu studioul, nu puteam accepta un rol, dar m-au lăsat să studiez alături de ei.
În grup era și o blondă foarte atrăgătoare, Janet Lawe. Era neobișnuit de
inteligentă, dar hipersensibilă. Cineva mi-a spus că e dintr-o familie foarte
importantă din sudul Pasadenei, care o renegase din cauza aspiraţiilor ei
teatrale.
Într-o seară, după o repetiţie cu Waiting for Lefty, m-am trezit că mă duc spre
ea. Am întrebat-o dacă nu i-ar face plăcere să iasă la o cafea. A zis că da și ne-
am oprit la o cafenea micuţă. Mi-a spus că locuia într-o cameră veche și
murdară, cu alte trei fete. Era nefericită acolo pentru că, după câte se părea,
cele trei erau dame de companie. Am întrebat-o de ce nu pleacă. Mi-a răspuns
că plătise chiria pe-o lună în avans și nu-și permitea să plece. Mi-a povestit
despre părinţii ei și mi-a zis că mai degrabă ar muri decât să le ceară lor bani.
– Ai fost vreodată flămând, Tony?
 – De multe ori.
– E un fel de frumuseţe estetică în asta, nu-i așa?
– Eu cred că e oribil. Knut Hamsun a scris despre asta magnific și la fel
Saroyan. E bine să citești despre, dar experienţa e degradantă.
– Știi că n-am înghiţit altceva toată ziua? mi-a zis arătând spre ceașca de
cafea.
– Pentru Dumnezeu, de ce n-ai spus?
– M-am gândit că e nedemn pentru o doamnă…
– Ești nebună. Hai, comandă-ţi ceva! am insistat eu.
– Nu, mulţumesc. Unde locuiești?
– La câteva clădiri de-aici.
– Ai o bucătărie?
– Da.
– Și ai ceva în frigider?
– Niște ouă și alte câteva chestii.
– OK. Hai să mergem acolo și pregătesc ceva.
Cu primii bani pe care-i primisem de la studio, îmi închiriasem un
apartament confortabil în districtul Silverlake, nu departe de Sylvia. Încă mă
temeam să stau departe de ea.
După ce Janet și-a gătit ceva pentru cină, am stat și am vorbit despre
spectacole și ambiţii. Avea o minte foarte precisă și ascuţită. Avea un simţ civic
dezvoltat și era profund interesată de problemele sociale și politice. Sylvia mă
făcuse conștient de clasici și de filozofie, dar fără să-i pună în perspectiva
vremurilor pe care le trăiam. Janet m-a făcut conștient că toată cultura generală
e inutilă dacă nu pune în lumină ceea ce se întâmplă în lumea contemporană.
Îmi găsisem o nouă profesoară, o Sylvia mai tânără, în afară de faptul că
relaţia nu se confunda cu romantismul și emoţia, cel puţin nu din partea mea.
Când a văzut canapeaua din micuţa anticameră pe care eu o numeam birou,
Janet m-a întrebat dacă poate rămâne acolo peste noapte. Era ceva de-a dreptul
luxos faţă de camera ieftină în care locuia ea. Întrebase într-un fel foarte clar,
fără urmă de romantism, și am fost de acord.
 De dimineaţă m-am trezit să merg la lucru la studio și, spre marea mea
uimire, am văzut că-mi pregătise micul dejun. Iar seara, când m-am întors, mă
aștepta cu o masă somptuoasă. N-a mai întrebat dacă poate să rămână. Se
mutase deja.
Eu eram încântat de aranjament. Ţinea apartamentul imaculat și nu-mi
punea nicio întrebare despre când vin și când plec. Și era acolo ori de câte ori
aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Vreo lună a fost ca și cum ar fi locuit cu
mine o soră sau o rudă apropiată.
Într-o noapte, după ce citisem vreo oră în pat, am stins lumina ca să mă culc.
Am auzit-o ridicându-se în cealaltă cameră. A venit la mine și s-a urcat în pat.
Până atunci, nimic nu indicase în vreun fel faptul că era interesată de mine
romantic…
– Tony, mi-a zis tandru, în întuneric, e ridicol să locuim împreună ca doi
asexuaţi. Eu sunt femeie și tu, bărbat. Ar trebui să ne purtăm ca niște oameni
maturi și să ne bucurăm unul de altul.
– Janet, nu trebuie să te culci cu mine din cine știe ce sentiment al datoriei
sau din gratitudine. Îmi face plăcere să fii aici, cu mine. Ești o companie
minunată…
– Dar nu vrei să mi-o tragi?
Era prima dată când folosea un asemenea limbaj. M-am gândit,
Dumnezeule, e din Pasadena de Sud, e în registrul social și vorbește despre
futai ca oricine altcineva.
– Mă tem doar că lucrurile se vor schimba dacă facem asta. Și-mi place cum
sunt ele acum.
– Tony, suntem în anul 1936! Nu i-ai citit pe Havelock Ellis sau pe Karl
Marx? O femeie nu mai e o păpușă de porţelan. Avem și noi dorinţele și
nevoile noastre biologice, la fel ca un bărbat. Ne place să ne-o tragem la fel de
mult ca vouă.
Nedorind să-i aduc vreo ofensă lui Havelock Ellis și cu atât mai puţin să fiu
considerat fascist că-l resping pe Karl Marx și ca să-i satisfac nevoile biologice,
i-am acceptat oferta. Era o tânără domniţă foarte dezinhibată.
 La micul dejun din ziua următoare m-a anunţat că experienţa fusese
satisfăcătoare și că subconștientul n-o mai sâcâia. Voia să mă asigure, oricum,
că nu trebuia să iau episodul respectiv ca pe un preludiu al unei povești de
dragoste. Nu se schimbase nimic. Ea avea să facă în continuare curat prin casă
și să-mi fie tovarăș pentru discuţiile intelectuale în schimbul camerei și al
meselor. Mie îmi convenea.
Oricum, se pare că subconștientul ei nu era foarte activ. Mă vizita rar pentru
nevoile biologice. Deși mergeam la cursuri împreună, cea mai mare parte din
viaţa mea o trăiam departe de ea. Într-un mod relaxat, eu îmi urmam cariera.
După ce o întâlnisem pe platou la The Buccaneer pe fata ai cărei ochi mă
bântuiau, am început să mă simt ciudat când mă întorceam acasă la Janet.
Katie avusese același impact asupra mea ca atunci când o întâlnisem pe Sylvia.
Știam că sunt în stare să mut munţii din loc ca s-o fac soţia mea. Singurul
obstacol era faptul că ea aparţinea familiei regale a Hollywoodului. Dar la
naiba cu asta, m-am gândit. În America eram cu toţii potenţiali regi. Și eu
puteam să primesc o coroană. Dacă asta-și dorea, aveam s-o obţin pentru ea.
Thomas Wolfe scria că America e un loc unde miracolele nu numai că se
întâmplă, dar se întâmplă în fiecare zi. Nu mi se întâmplaseră deja mie
miracole? Și apoi, dacă Katie îmi era destinată să-mi devină soţie, ea avea să fie
genul de femeie care fusese bunica. Avea să fie ca mama, care-și urmase
bărbatul la război. Dacă mă iubea, avea să înveţe să trăiască și cu fasole și
tortilla. Dragostea nu ţine cont de ziduri, garduri, bariere sociale, limbă,
economie. Dragostea își este suficientă.
BĂRBATUL: Puștiule, tu vorbeai acum sau eu?
BĂIATUL: Mi-ai luat vorbele din gură.
BĂRBATUL: Da, puștiule. În acea primă seară în care am ieșit la cină, ea a
început dialogul după care noi tânjiserăm toată viaţa.
BĂIATUL: Da, m-a vândut…
Eu și Katie am atârnat mult timp după cină. Special o dusesem într-un loc
care nu era la modă, să mâncăm mâncare mexicană. Trebuia să aflu din acea
primă seară cum stăm. Am vorbit întruna despre viaţa mea de până atunci. Ba
chiar am strecurat câteva înjurături ca să văd unde se situează. I-am spus tot,
inclusiv c-o iubesc și vreau să se mărite cu mine.
Am privit-o jucându-se cu două furculiţe, încercând să le așeze în balans pe o
scobitoare, pe marginea unui pahar cu apă.
– Uite, am adăugat eu, acum am un contract, dar Dumnezeu știe dacă o să
funcţioneze. Nu vreau să joc indieni și hawaiieni toată viaţă. Dacă n-o să cred
că reușesc cu adevărat, încerc altceva. Știu că tu vii dintr-o familie bogată, dar,
dacă te măriţi cu mine, lași tot în urmă. Unde merg eu, vii și tu.
A zâmbit.
– Știu și eu Cartea lui Rut. „Unde mergi tu, voi merge și eu; …poporul tău
va fi și poporul meu, iar Dumnezeul tău va fi și Dumnezeul meu“.
BĂRBATUL: Asta a fost dură, puștiule. Nu te-ai fi așteptat niciodată s-auzi
așa ceva.
BĂIATUL: Am spus deja că a jucat foarte bine acolo.
BĂRBATUL: Iar când a zis: „Nu-mi pasă dacă reușești sau nu ca actor. Nu-
mi pasă dacă lustruiești pantofi sau vinzi ziare, pentru că știu că, orice ai face,
vei da tot… Dacă vrei să mă mărit cu tine, mă mărit.“
BĂIATUL (aproape cu lacrimi în ochi): Vorbe, doar o grămadă de vorbe,
probabil dintr-un scenariu pe care-l citise. (Băiatul începe să plângă. Bărbatul se
ridică să-l consoleze, dar băiatul fuge cu lacrimi în ochi.)
– Când s-a întors puștiul împotriva lui Katie? m-a întrebat doctorul.
– Nu știu exact. Deși o neagă acum, era prima dată când iubea pe deplin.
Evie pe care el o idealizează – a fost doar un amor pe un norișor roz. A iubit-o
pe Sylvia pentru că i-a deschis o lume nouă, dar apoi a început să sape în
trecutul ei ca să găsească o scuză să se implice cu totul. Trebuie să spun în
apărarea lui – și Dumnezeu știe că după toţi acești ani de tortură mi-e greu să-l
apăr – că are un simţ special al onoarei. S-ar fi căsătorit cu Sylvia dacă ea nu s-
ar fi speriat în ultimul moment.
– Ar fi funcţionat?
– Cred că am fi avut zece ani minunaţi împreună. Influenţa ei m-ar fi făcut
să tind spre o viaţă mai plină de sens. Asta, dacă el ar fi fost capabil să uite de
stafii.
 – I-ar fi fost fidel?
După ce am săpat mult în adâncul meu, încercând să fiu sincer cu doctorul,
i-am spus:
– Da. Vezi tu, sexul pur și simplu nu era atât de important pentru puști.
Sexul i se părea aproape ceva murdar, dacă nu includea și misticismul a două
suflete care se regăsesc. El chiar credea în sintagma „a face dragoste“, în
misterul acela a două fiinţe care experimentează o trăire magică. De-asta în
noaptea aceea, sub stele, cu Sylvia, pentru el a fost perfect. Nu fuseseră
conștienţi de corpurile lor. Se întâmplase în tăcere, pe ascuns, dacă vrei, sub
stele.
Date fiind visurile lui timpurii de a deveni preot și mai târziu predicator,
alături de Aimee, băiatul chiar era în căutarea unei iubiri imateriale. Îl tachinez
acum pentru că lui i se părea ceva agresiv când oamenii foloseau cuvinte din
patru litere, care aveau de-a face cu funcţiile corpului.
Doctorul a părut surprins:
– Pare să le folosească destul de frecvent acum, din câte-mi spui tu.
Am dat din cap.
– Mă crezi sau nu, până să lucrez cu tine, erau două cuvinte în limba engleză
pe care nu puteam să le spun.
– Care anume?
Mi-era greu să le formulez. Deși le folosisem des în discuţii, cuvintele-mi
stăteau în gât.
– Care sunt acele cuvinte, Tony?
În cele din urmă le-am dat afară: „bășină“ și „muci“.
Hohotul lui de râs a umplut camera.
– Două cuvinte anglo-saxone zdravene.
– Eu nu sunt anglo-saxon, i-am reamintit.
– În spaniolă puteai să le spui?
– Nu, și în spaniolă sună agresiv.
– Dar mi-ai povestit toată disertaţia puștiului asupra pârţului. Mi s-a părut
foarte amuzant.
 – Mă bucur că ţi-a plăcut. Și trebuie să-ţi spun că am fost destul de surprins
de libertatea cu care a vorbit. După acea ședinţă, am crezut că poate o să-
ncepem să ne înţelegem. Nici nu-ţi dai seama ce victorie a fost, doar să fiu
capabil să rostesc aceste două cuvinte.
Doctorul s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
– O să fie greu să explic la următoarea convenţie a medicilor psihiatri. Marea
mea descoperire – l-am făcut pe un bărbat să admită că pârţurile și mucii
există. Tony, poate că puștiul are dreptate. Poate că există o nouă filozofie
bazată pe abilitatea de a spune „bășină“ și „muci“ cu aplomb. Până la urmă,
cuvântul „rahat“ a fost întotdeauna o înjurătură, dar, așa cum ai explicat, poate
fi folosit și în expresii care arată afecţiunea.
Doctorul s-a întors la birou și și-a notat ceva în dosar.
– Povestește-mi mai multe despre puști și Katie.
– Mă întâlneam cu Katie întotdeauna în afara mediului ei. Credeam că
problema era s-o fac să fie pe aceeași treaptă cu mine. Am dus-o de câteva ori
în East Side, acolo unde crescusem. I-am arătat chiar locul exact unde murise
tata. Am dus-o să le cunoască pe mama, pe Sylvia și pe Evie. Am mers
împreună la Angelus Temple. Era ca și cum aș fi vrut s-o fac să împartă cu
mine fiecare strop de experienţă. Voiam să mă accepte total și necondiţionat.
Singurul lucru pe care nu l-am făcut a fost să nu-i arăt unde locuiesc. Janet se
hotărâse brusc că e îndrăgostită de mine și tot făcea presiuni. Nu rezolvasem
asta. Și mi-era greu să-i explic lui Katie că la mine acasă stătea o fată…
– Într-o zi, m-am dus la mine în apartament, mi-am strâns toate lucrurile și
i-am lăsat lui Janet un bilet. I-am explicat că ceea ce începuse ca un aranjament
practic și convenabil o luase acum razna. Nu intenţionasem niciodată să am cu
ea o relaţie romantică. Din partea mea, putea să stea în apartament cât dorea și,
atâta timp cât aveam să câștig bani, nu trebuia să-și facă nicio grijă. Îl plăteam
eu. Îmi fusese de un real ajutor, dar nu eram îndrăgostit de ea. Mă
îndrăgostisem de altcineva și voiam să mă căsătoresc.
Mi-am luat o casă la ceva distanţă, în San Fernando Valley. Simţeam că acum
rupsesem cordonul ombilical cu Sylvia și puteam să-mi înfrunt noua viaţă,
departe de confortul și protecţia vechiului cartier.
 A venit și ziua când Katie a hotărât să mă prezinte familiei și cunoștinţelor ei.
Dintr-un motiv stupid, eram total nepregătit pentru șoc, pentru impactul cu
casa elegantă de pe deal, pentru drumul lung, circular și pentru vastele
terenuri, pentru majordomi și servitoare. Când am văzut-o pe Katie
înconjurată de atâta bogăţie, mi s-a părut dintr-odată atât de străină.
În timp ce așteptam în faţa ușii, am vrut s-o iau la fugă. M-am rugat să-mi
deschidă ea. Când l-am văzut pe majordom întrebându-mă cine sunt, parcă mi
s-a înţepenit limba. Uram felul cum arăta. Detestam faptul că a trebuit să-mi
dea el aprobarea s-o văd pe fata la care începusem să mă gândesc ca la femeia
mea.
BĂIATUL: Ea nu era din acel film, nu aparţinea acelor locuri.
BĂRBATUL: Nu era. Venea din același fundal dur pe care noi îl
cunoscuserăm. Rămăsese orfană și fusese adoptată la vârsta de 11 ani de familia
DeMille. Nu era vina ei că erau bogaţi. Dacă n-ar fi adoptat-o, poate că n-ai fi
întâlnit-o niciodată.
BĂIATUL: Noi nu aparţineam acelei case. N-aveam nimic în comun cu ea.
Atunci a fost momentul când tu ai început să te lupţi pentru „lucruri“. Atunci
ai devenit obsedat de casele mari. Te-ai aliat cu armata greșită. Ai încercat să te
lupţi cu băieţii care-dau-din-coate-ca-să-răzbească și cu oamenii de succes.
Am fost introdus într-un hol cavernos și de acolo într-un salon de baron.
Covoarele fine, persiane, și mobila cu brocart m-au speriat. Puștiul s-a întors și
a luat-o spre ușă. Eu am rămas.
Katie trebuie să-și fi dat seama de disconfortul meu. A făcut totul ca să mă
simt eu ca acasă. Dar era imposibil. N-aveam niciun reper. Nu-mi imaginasem
că voi ajunge vreodată într-un castel adevărat. Singurele castele pe care le
văzusem în viaţa mea fuseseră cópii pe scenă. Acesta era adevărul!
Eu și domnul DeMille avuseserăm o relaţie excelentă. Eu ajunsesem chiar la
un mare respect pentru el, chiar o afecţiune secretă. Păruse să aibă un respect
sincer pentru munca mea. De multe ori, în timpul filmărilor la cele două filme
pe care le făcusem cu el, îmi vorbise foarte încurajator.
Acum, când m-a văzut la el în casă ca posibil ginere, am simţit o schimbare.
Nu mai eram actorul, ci un soi de ameninţare, un intrus în cercul strâns al
familiei lui. Fără îndoială că se gândea că fiica lui adoptivă poate mai mult
decât să se mărite cu un actoraș care se chinuie să-și facă o carieră și al cărui
viitor e încă un mare semn de întrebare.
Pe de altă parte, doamna DeMille a fost mult mai drăguţă. A făcut totul ca să
mă simt bine-venit. Cu siguranţă că-și amintea vremea când soţul ei era un
actor lipsit de succes, chinuindu-se prin diverse ansambluri prin teatre din
toată ţara. Cu siguranţă și-a amintit propriile nesiguranţe, fricile că nu va reuși
niciodată să-l egaleze pe fratele lui, dramaturgul Bill DeMille. Îmi părea sincer
rău că puștiul plecase, pentru că ar fi plăcut-o pe doamna DeMille și ea pe el.
Restul familiei care se adunase la cină nu și-a bătut prea mult capul cu mine.
Katie mai adusese tineri la cină, care apoi dispăruseră. Se întrebau cât voi
supravieţui.
După desert, majordomul a dat ocol mesei și a așezat ceșcuţele pentru cafea.
Am ignorat cubuleţele de zahăr, pentru că nu știam cum să le scot fără să-mi
folosesc degetele. În faţa ceșcuţei de cafea am văzut un mic recipient în care se
afla ceea ce m-am gândit eu că ar trebui să fie zahăr. Alături era o linguriţă. M-
am întins și am pus una în cafea.
Am văzut-o pe Katie aruncându-mi o privire. Nu i-am prins avertismentul. I-
am zâmbit și eu și am băut. Turnasem sare în cafea…
După câte se părea, și alţi membri ai familiei văzuseră pasul meu greșit. Dar
nimeni n-a spus o vorbă. Am băut cafeaua zâmbind disperat, sperând să nu
vomit peste toate mileurile și pe masa superlustruită.
Mai târziu, Katie a recunoscut că, după acest incident, se hotărâse definitiv că
într-adevăr merit să se mărite cu mine.
Puștiul mă aștepta afară când în sfârșit am părăsit casa cea mare. Voia să afle
tot ce se întâmplase. I-am povestit, inclusiv incidentul cu cafeaua. Nu l-a
amuzat. Mi-a zis că asta avea să-mi fie soarta, că întotdeauna voi bea băutura
amară în acea casă.
I-am spus să se ducă dracu’. N-aveam de gând să las să existe vreun
resentiment faţă de Katie, pentru că fusese adoptată de o familie bogată.
Numele ei adevărat era Lester, nu DeMille. Mama ei fusese italiancă, ceea ce ne
făcea să avem un trecut destul de apropiat. Cunoștea regulile latine dintre un
bărbat și o femeie – „Un singur bărbat și un zid lat de un metru faţă de restul
lumii“. Credea în legea lui Rut: „Dacă vei merge…“, dar puștiul era speriat.
BĂIATUL: Nu eram speriat. Vedeam însă închisoarea în care ne băgai.
BĂRBATUL: Te temeai să lupţi cu tatăl ei. Erai al dracului de speriat, pentru
că trebuia să te lupţi cu el pentru coroană. Am dus lupta de unul singur.
Eram prea implicat în relaţia cu Katie ca să-i mai spun ce dubii am. Am
refuzat să-i vorbesc despre reacţia puștiului. Ea însăși trebuie să fi trecut prin
întrebări nesfârșite, dacă eu eram omul potrivit căruia să i se dăruiască pentru
toată viaţa. Era prea onestă ca să intre într-o căsnicie pe care n-o credea pentru
toată viaţa. Și ea avea nevoie de o casă pe care s-o numească a ei. Și ea era
obosită să fie o fiică adoptată în familie…
M-am hotărât să-i vorbesc despre singurul aspect din viaţa mea pe care-l
lăsasem deoparte. I-am povestit despre Janet Lawe.
– Ești îndrăgostit de ea?
– Nu.
– Erai îndrăgostit de ea când m-ai întâlnit pe mine?
– Nu. Pentru mine a fost tot timpul un aranjament practic.
Mi-era al naibii de greu să-i explic.
– Dar te-ai culcat cu ea.
– Da, dar nu e ce crezi tu. Janet e o libertină, am trântit-o eu, de parcă asta ar
fi explicat totul.
– Adică este una dintre acele persoane care predică iubirea liberă și pe Marx?
– Exact. Spune că sexul n-ar trebui să fie complicat cu iubirea și alte chestii
de-astea. Și că oamenii ar trebui să-și păstreze astfel de emoţii pentru alte cauze
și pentru umanitate în general.
Oricum, mă descărcasem și mă simţeam eliberat. Într-un final, Katie a ridicat
din umeri.
– Presupun că o femeie în plus sau în minus în viaţa ta, până la urmă, nu
schimbă nimic… Mi-a fost și-așa destul de greu să le cunosc pe Evie și pe
Sylvia. Presupun c-ar fi trebuit să ghicesc c-au mai existat și altele.
Rafinamentul ei m-a intrigat și în același timp m-a înspăimântat. Știam că
puștiul n-ar fi fost la fel de tolerant cu stafiile.
 – Există un singur lucru care mă îngrijorează, Tony, a zis ea și mi-a luat
mâna.
– Ce anume?
– Tu ai douăzeci și doi de ani, iar eu am douăzeci și șase.
Am izbucnit în râs.
– Pentru Dumnezeu, acum un an aproape m-am căsătorit cu o femeie cu
douăzeci de ani mai mare decât mine, așa că ce înseamnă patru ani?
– Poate că înseamnă mult… a început ea, dar eu am oprit-o.
BĂIATUL: Ar fi trebuit s-o lași să continue. Ne-ar fi scutit de-o mulţime de
probleme.
BĂRBATUL: Poate… Dar fusese atât de elegantă, atât de înţelegătoare cu
mărturisirea mea, că trebuia s-o sărut.
BĂIATUL: Și n-ai aflat până mai târziu, dar eu am știut, am simţit. Am
încercat să te avertizez, dar nimeni nu te putea opri. Erai orb și surd.
BĂRBATUL: Eram îndrăgostit.
– Deci puștiul a încercat să te avertizeze? a întrebat doctorul.
– Da, dar acum simţeam că sunt bărbat. Mi s-a părut ridicol să ascult
sfaturile unui puști stupid. Vorbea despre casa mare ca despre o închisoare. Eu
am luat-o ca pe o provocare. Puștiul ţesea vise la fiecare oră și se schimbau
întruna. Am încercat să-i transform visele în realitate, în propria mea realitate.
BĂIATUL: Nunta aia a fost ideea ta de realitate?
BĂRBATUL: Sunt de acord că a fost o ușoară greșeală.
BĂIATUL: O ușoară greșeală? Tot rahatul ăla cu limuzinele și cu escortă de
poliţie? Cu invitaţii care stăteau acolo, în biserică, nu pentru că doi oameni își
jurau iubire și supunere pentru totdeauna, ci pentru că era un fel de datorie
faţă de bătrân să vină… Toţi fotografii ăia au fost acolo ca să imortalizeze
iubirea veșnică sau mai degrabă ca să umple ţara cu imagini cu ţăranul care se
însurase cu cineva din casa regală?
BĂRBATUL: Dar ea n-a avut nimic de-a face cu toate astea.
BĂIATUL: Dar cine-a făcut lista cu invitaţii?
BĂRBATUL: Era nunta ei. Și în plus, doamna DeMille a făcut cea mai mare
parte a listei.
 BĂIATUL: Și mama de ce n-a fost inclusă pe listă? De ce numele meu n-a
fost pe listă? Nici al lui Elsie, nici al lui Evie, nici al Stellei, al lui Feodor sau
chiar al lui Frank Bowles?
BĂRBATUL: Poate că a fost vina mea, puștiule. Poate ar fi trebuit să insist.
BĂIATUL: Dar n-ai făcut-o.
BĂRBATUL: Nu, n-am făcut-o. Mi-amintesc că te-am văzut pe celălalt
trotuar, la biserică, în pantalonii tăi rupţi și cu puloverul. Te-am strigat, dar te-
ai întors.
BĂIATUL: N-am putut să rezist. Toată muzica aia înregistrată și poliţaii ăia
cu funduri grase, care-i ţineau la distanţă pe bădărani. Ar fi băgat-o pe mama la
închisoare, dacă ar fi încercat să-și facă loc ca să-l vadă pe singurul ei fiu
căsătorindu-se.
BĂRBATUL (apărându-se): Te-am văzut cum o luai în jos, pe bulevardul
Santa Monica. Ai urmat vagoanele care se îndreptau spre est. Eu știam că nu se
duc nicăieri.
BĂIATUL: Eu știam că și tu te duceai spre nicăieri.
Mi s-a pus un mare nod în gât. Nu puteam să înghit, simţeam că mi s-a
blocat saliva în gâtlej. Doctorul mi-a văzut disconfortul.
– S-a întâmplat ceva?
Am făcut un gest neajutorat spre gât. Mi-a adus imediat un pahar cu apa. M-
a durut când am înghiţit. Apoi am început să plâng. M-am întins pe canapea și
am plâns în timp ce doctorul a rămas tăcut lângă mine, sperând că o să dau
afară minciuna care-mi stătea în gâtlej.
Nu mă puteam opri din suspine. Am retrăit noaptea nunţii și șocul teribil
din momentul când am aflat că soţia mea nu era Sulamita din Biblie. Nu era
virgină.
Stafiile se așezaseră în jurul patului și râdeau de surprinderea mea. Puștiul li
se alăturase. Othello, copleșit de gelozie, avusese puterea s-o omoare pe
Desdemona lui și apoi să se sinucidă. Eu nu. N-am putut decât să-mi agit sabia
de mânie, ţintind spre stafiile care rămâneau neatinse de toate loviturile mele
goale. Râsul a devenit din ce în ce mai puternic. Nebunia mea a început.
– Continuă, a spus doctorul.
 Nici n-am putut să-i răspund. La următoarea ședinţă, tot n-am putut să intru
direct în subiect. A trebuit să mă apropii de el treptat.
 19

Traversam curtea de la Studiourile Paramount într-o zi, când am auzit:

– Rahatule!
M-am întors și am văzut chipul minunat, nebun, diabolic al lui Jack
Barrymore.
– Ce s-a ales de tine, ticălosule? Înţeleg că te-ai făcut actor de film, încă un
clovn pe care l-au cumpărat ei și l-au pus într-o afurisită de cușcă. Ţi-ai vândut
sufletul, fiule! Te-au cumpărat, nu-i așa?
M-am simţit rușinat, pentru că avea dreptate.
– Nu te-ai dus în Anglia, nu?
– Nu, domnule!
– Nu mă lua pe mine cu domnule, rahat ce ești! Numai dușmanii mă
„domnesc“. Prietenii îmi spun Jack.
M-a luat de braţ și m-a dus în cabină. Mi-a explicat că tocmai își vânduse
sufletul ca să facă o serie de filme de duzină, bazate pe viaţa lui Bulldog
Drummond.
– Trebuie să le fac, puștiule! Pizdele m-au mâncat, mă scot afară din casă. Să
nu te însori niciodată! Nu există nimic mai tenace și mai greu de care să scapi
decât o femeie. Pentru scorbut iei medicamente, lipitorile le poţi dezlipi, dar o
femeie e mai rău decât o tenie. Nu e fericită până nu-ţi devorează măruntaiele.
Am ezitat să-i spun că mă însurasem cu câteva luni în urmă.
– Iisuse, sigur că da! a urlat el, în acel fel tipic al lui, ca un leu rănit. Te-ai
însurat cu Bianca.
– Nu, m-am căsătorit cu o fată pe care-o cheamă Katherine.
– Știu cu cine te-ai însurat, dar ea a jucat-o pe Bianca, atunci când eu am
jucat Mercutio, în Hamlet-ul lui Leslie Howard. Dumnezeule, era o
frumuseţe – și e și fata șefului, nu? Știam eu că ai talent, puștiule, dar acum
admiraţia mea e veșnică pentru că ai avut curajul să-ţi asumi acest ménage.
Nu i-am spus că sunt mai mult decât conștient în ce mă băgasem.
– Ești în-dră-gos-tiiiit?
A întins cuvântul de parcă n-ar fi crezut în el, dar sperând cu disperare că
miracolul iubirii chiar există.
– Da, i-am răspuns eu simplu.
Eu și Katie ne-am luat un apartament modest lângă Westwood Village.
Trebuia să mă încadrez într-un buget strict. Janet mă ameninţase că mă dă în
judecată pentru încălcarea promisiunii. Eu voiam să merg la tribunal și să mă
lupt pentru ceea ce consideram a fi o mare nedreptate, dar Paramount a
hotărât că nu dădea bine ca unul dintre angajaţii lor să fie implicat într-un
scandal. Cu siguranţă faptul că mă însurasem cu fiica celui mai important
producător a avut ceva de-a face cu decizia lor. Au făcut o înţelegere cu fata pe
5 000 de dolari. Mi-a luat doi ani să-i plătesc.
Katie a fost foarte înţelegătoare și a manageriat situaţia dificilă cât de bine a
putut. Eu însumi treceam printr-o perioadă dură la studio. Era inevitabil ca
toată lumea din oraș să mă considere un intrus, tipul care se căsătorise cu fiica
șefului, ca să parvină în carieră.
BĂIATUL: Și nu asta ai făcut?
BĂRBATUL (nervos): Tu știi mai bine. M-am măritat cu ea în ciuda acestui
lucru, nu datorită lui. Eram un puști de douăzeci și doi de ani, care credea că
poate cuceri lumea. Nu am fost primul ţăran care a visat vreodată să se mărite
cu prinţesa și s-o ducă în coliba lui, unde să trăiască fericiţi până la adânci
bătrâneţi.
Într-o zi, când plecam cu mașina de la studio, am dat peste Carole Lombard.
Nu era în apele ei.
– Cum merge treaba, Tony?
– Greu, am ridicat eu din umeri.
– Ai apucat-o pe un drum greu, puștiule. O să-ţi ia mult să ieși la lumină.
– Ce vrei să spui? am întrebat eu ţâfnos.
 – Ginerii n-au o viaţă prea ușoară în orașul ăsta. Mai întâi, lingăii vor încerca
să te folosească ca s-ajungă la Bătrân. Apoi vor fi cei care vor încerca să te
doboare ca să-și încheie socotelile cu el. O să vezi cum șansele vin și trec.
Avea dreptate. Am devenit hipersensibil. Simpla menţionare a numelui lui
DeMille trimitea anatema. De multe ori, am sărit la bătaie cu pumnii, fiindcă
am simţit o notă de batjocură.
Odată, pe platou, mi-am scos cutiuţa cu prânzul și m-am dus să mă așez sub
un copac. Restul echipei și ceilalţi actori stăteau cu toţii la o masă lungă.
Cineva m-a strigat și a întrebat dacă ginerele lui DeMille era prea bun ca să
stea cu oamenii obișnuiţi. Am alergat și l-am apucat pe respectivul de gât. L-aș
fi sugrumat pe ticălos, dacă nu ne despărţeau ceilalţi.
Era inevitabil să nu se ducă vorba despre sensibilitatea mea. Așa că am
devenit ţinta tuturor glumelor cu gineri. Toate astea erau niște nimicuri, totuși,
pe lângă transformarea emoţională totală prin care trecusem în noaptea nunţii.
Am ridicat capul și m-am uitat la doctor.
– Doctore, știu că unele dintre lucrurile astea sună nebunește.
– Asta e treaba mea, Tony! Asta eu hotărăsc.
– Știu, dar să stau aici, după douăzeci de ani groaznici, și să-ţi povestesc
despre acea noapte în Carmel, despre durerea și gelozia pe care le-am simţit,
despre nebunia care m-a cuprins îmi creează un sentiment de jenă. Până la
urmă, suntem în secolul XX. Viaţa, valorile morale, totul s-a schimbat. Ce
dracu’ înseamnă o bucată de ţesut din vaginul unei femei? Ce are asta a face cu
a o accepta sau nu? Privirea de pe faţa acestei biete fete când am pălmuit-o
atunci când mi-am dat seama că nu fusesem primul bărbat din viaţa ei. M-am
simţit trădat, păcălit, m-am simţit minţit. Nu numai că n-am mai putut face
dragoste cu ea, dar voiam să fug. Toată iubirea, toate visurile mele se
transformaseră într-un coșmar. Biata fată, înspăimântată, și-a strâns lucrurile și
a fugit de la hotel. A spus că va lua un tren spre Reno și va cere divorţul.
M-a lăsat singur, acolo, în cameră. M-am uitat la patul în care, cu o oră în
urmă, crezusem că toate visurile mele copilărești vor deveni realitate, iar acum
ea plecase singură în noapte, era pe drum spre Reno și voia să divorţeze.
– Cum s-a simţit puștiul?
 – În mod bizar, a fost eliberat. La început, m-a luat peste picior și mi-a zis ce
lucruri teribile să-i spun noii mele soţii. Voia s-o strâng de gât, s-o pedepsesc
pentru marele ei păcat. Când ea a plecat, s-a simţit eliberat. Își încheiase
conturile cu ea. Acum mă avea pe mine, din nou, pe de-a-ntregul pentru el.
– Ce-ai spus? m-a întrebat doctorul.
– Am spus că acum era fericit pentru că rămăseserăm doar noi.
– Înţeleg…
– Și asta ce dracu’ înseamnă?
– Puștiul pare să fie fericit cu tine atunci când tu și cu el nu trebuie să vă
bazaţi pe nimeni altcineva.
Am încercat să-mi dau seama ce voia să spună doctorul, dar el mi-a cerut să-i
povestesc mai departe despre luna noastră de miere ratată. Am hotărât să trec
prin toată povestea și să mă eliberez de chin.
– Am stat acolo, pe pat, vreo oră. Am încercat să nu mă gândesc la fata care
mă lăsase singur. Am încercat să-mi spun printre suspine că așa e cel mai bine.
Am încercat să invoc tot felul de imagini oribile cu ea, dar n-am reușit. Era
ceva în ochii ei frumoși și triști care mă bântuia. O vedeam pe fata vulnerabilă,
care crescuse într-un orfelinat doi ani, așteptând pe cineva care să-i ofere un
cămin și care acum se afla într-un tren, simţindu-se vinovată pentru că
îndrăznise să-și caute fericirea în altă parte. Am știut atunci că dacă nu alerg
după ea, n-o să fiu niciodată bărbat.
Când mi-am aruncat lucrurile într-o valiză, puștiul a încercat să-mi
vorbească. Mi-a jurat că n-o să mă lase în pace niciodată, c-o să mă bântuie tot
restul vieţii. L-am apucat de gât și l-am strâns până s-a făcut moale. Am crezut
că murise.
Am alergat și m-am urcat în mașină. Am condus prin acei munţi cu drumuri
șerpuite toată noaptea, ca să ajung la Reno înaintea trenului. Cu optzeci de
kilometri înainte de Reno, trenul a stat la un stop, ca să lase alte trenuri de
marfă să treacă. M-am urcat în el și am căutat compartimentul lui Katie. Când
am ţâșnit înăuntru, de-abia dacă și-a ridicat privirea. Stătea acolo în tăcere.
Plângea.
 I-am luat bagajele și i-am spus să vină cu mine. N-a spus un cuvânt până
când n-am fost în mașină și trenul n-a plecat.
– Ești sigur că o să poţi trăi cu asta?
– Va trebui, i-am răspuns, pornind mașina. Ești femeia mea, va trebui să
învăţ să fiu bărbatul tău.
– Și ai învăţat, m-a întrebat doctorul?
– Am încercat douăzeci de ani.
– Ai iertat-o vreodată?
– Te plătesc cu 50 de dolari pe oră ca să mă ajuţi să învăţ să uit. Am citit tot
ce trebuia în acest sens. Am căutat răspunsul peste tot. Nu știu dacă-l mai pot
acuza pe puști pentru toate. Cred că trebuie să port și eu ceva din povară. Nu
mai suport și nu mai accept toată suferinţa pe care le-am provocat-o tuturor.
Vreau cu disperare să cred în: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi
iertăm greșiţilor noștri“. Vreau să-l cred pe Kazantzakis atunci când spune că o
femeie e ca un izvor minunat peste care dai în deșert. Bei din el și nu-l distrugi
doar pentru că altcineva a băut din el înaintea ta. Sună așa de bine pe hârtie.
Încă nu pot să accept asta, dar aș vrea.
– Ce fel e viaţa cu soţia ta?
– Singurul mod în care am putut să supravieţuim a fost să distrugem toate
urmele din trecutul ei. Am refuzat să am de-a face cu vechii ei prieteni. Am
evitat să merg în orice loc în care ea fusese înainte. Am încercat cu disperare să
devin centrul vieţii ei.
– Și ai reușit?
– Nu, niciodată n-am reușit să mă simt numărul unu. M-am gândit de multe
ori să fug de la Hollywood și s-o iau de la capăt în altă parte.
– Ea ar fi venit cu tine?
– Da, dar știu că fantomele m-ar fi urmat și ele. Singura cale a fost să mă lupt
cu fantomele pe terenul lor.
– Le-ai învins?
– Pe cele mai multe.
– Nu pe toate?
– Pe cele mai multe.
 – Ea recunoaște aceste stafii?
– Pentru ea nu există, așa spune.
– Dar tu n-ai crezut-o niciodată.
– Nu.
Doctorul s-a ridicat și s-a întins. A început să meargă prin cameră.
– Știi acel moment când te-a sărbătorit și te-a onorat clubul femeilor, cu
siguranţă au simţit că ești numărul unu. Cu siguranţă au existat foarte puţini
oameni care să se poată mândri cu trei filme excelente și un spectacol pe
Broadway în același timp, și totuși tu nu le-ai putut accepta cuvântul. Ce altă
dovadă mai vrei că ai reușit pe deplin, că ești acceptat, că ai învins stafiile?
Știam răspunsul. Suna atât de simplu… Mi-am simţit corpul îngreunat de
nevoia de a plânge – sentimentul acela fără speranţă, care-mi rodea măruntaiele
știa răspunsul.
– Am nevoie de aprobarea puștiului. Am nevoie de dragostea lui.
 20

Din cauza suferinţei pe care mi-o provocam singur, din cauza autotorturii și a
autoflagelării fără sfârșit, mi-era greu să comunic cu cei mai mulţi dintre
oameni. Mă identificam cu Thomas Wolfe și descrierile lui interminabile ale
relaţiei chinuite cu Aline Bernstein în The Web and the Rock și You Can’t Go
Home Again. Cunoșteam și am trecut prin toate experienţele lui Othello. Am
căutat alinare în cinismul lui Barrymore și al grupului lui. Am stat ore întregi și
i-am ascultat cum ocărau și flagelau cuvântul „iubire“. Și, totuși, n-am întâlnit
niciodată un grup de bărbaţi care să vrea cu mai mare disperare să creadă în el.
Jack insista adesea să încheiem o seară în câte-un club de noapte de pe Sunset
Boulevard, ca să auzim o voce de femeie îngroșată de whiskey cântând: „Să te
îndrăgostești de iubire înseamnă să cazi pradă unei iluzii“. Era cântecul lui
preferat. Cumva, găsea alinare în faptul că nu era singur în experienţele lui
eșuate cu marile emoţii mitice. Eu, în schimb, îl iubeam și voiam să mă iau la
întrecere cu felul nepremeditat în care aborda subiectul. Admiram faptul că
putea să-l ia în râs și, totuși, să înfrunte viaţa cu asemenea eleganţă curajoasă.
De exemplu, noaptea în care Gene Fowler, John Decker și cu mine am mers
la clubul lui Earl Carroll, pe Sunset Boulevard. Era faimos că are cele mai
frumoase femei de la Hollywood. Avea un spaţiu uriaș în care intrau probabil
două mii cinci sute de oameni.
Barrymore era departe de a fi îmbrăcat pentru un club de noapte. Ura să
poarte haine formale și chiar cravată. Nu voiau să-l lase să intre fără cravată,
chiar dacă era Barrymore. Șeful a trebuit să-i împrumute o cravată. Ne-au dat
cea mai bună masă, oricum, chiar în mijloc, și au adus o găleată cu șampanie
în onoarea lui.
 Ne distram de minune uitându-ne la spectacol, când maestrul de ceremonii a
spus:
– Doamnelor și domnilor, suntem onoraţi să-l avem printre noi, în public, pe
unul dintre cei mai mari actori din toate timpurile. Este o persoană atât de
specială, încât aș vrea să-i facem o reverenţă și, dacă va dori să urce pe scenă,
avem pentru el un premiu special.
Lumina s-a oprit pe masa noastră, iar Barrymore s-a ridicat și a făcut o
plecăciune. Publicul a aplaudat nebunește. Oricum, a refuzat să urce pe scenă.
Publicul aplauda mai departe și nu putea fi făcut să se oprească. Maestrul de
ceremonii l-a dus la microfon și a făcut câteva glume proaste despre viaţa lui
privată. Publicul le-a devorat. Îl vedeau pe John Barrymore, al cărui nume era
încă o piatră de hotar, deși zilele măreţiei lui apuseseră, și iată-l cum devenise o
caricatură a ceea ce fusese odată.
În cele din urmă, maestrul de ceremonii a spus:
– Domnule Barrymore, cea mai mare onoare pe care v-o putem face este să
vă oferim un vals cu cea mai frumoasă fată de la clubul Earl Carroll.
Am văzut că Barrymore nu se simţea deloc confortabil. Suferea teribil de gută
și de-abia mergea.
Maestrul de ceremonii a făcut un semn și din culise a ieșit una dintre cele
mai oribile, mai clovnerești apariţii pe care le-am văzut vreodată. Avea dinţii
vopsiţi cu negru, un mers împiedicat și-și pusese o perucă înspăimântătoare.
Publicul a urlat, 2 500 de oameni râdeau.
Decker, Fowler și cu mine ne-am gândit să urcăm pe scenă și să-l luăm pe
prietenul nostru de-acolo, să-l împiedicăm să se facă de râs. Dar Barrymore i-a
făcut semn orchestrei să înceapă valsul și s-a îndreptat spre femeia care, în acest
timp, făcea pe clovnul ca să distreze publicul. Nu știu ce i-a spus, dar s-a uitat
la el mai degrabă ciudat și s-a îndreptat. El și-a pus braţul în jurul ei, i-a luat
mâna și au început să valseze.
Ea era total transformată. Nu mai exista nimic altceva decât Barrymore.
Vedeai pe faţa ei că ar fi vrut să-și poată spăla machiajul și să-și scoată peruca.
Publicul râdea. Încă li se părea amuzant, dar în același timp începuseră să simtă
că pe scenă se petrecea ceva remarcabil. Acel dans ciudat și macabru continua.
Era ca și cum ai fi privit ceva îngrozitor de personal care se întâmpla sub ochii
tăi.
În cele din urmă, muzica s-a oprit. Barrymore s-a uitat la acea doamnă, i-a
făcut o reverenţă și i-a sărutat mâna, de parcă ar fi fost Regina Angliei. I-a
mulţumit pentru dans și a urmărit-o cu privirea când ieșea mândră de pe scenă.
În public s-a stârnit o rumoare. El s-a dus la microfon, s-a uitat de jur
împrejurul încăperii în care se lăsase liniștea și a spus:
– Cât despre dumneavoastră, doamnelor și domnilor, puteţi să vă duceţi
dracului cu toţii!
Era o liniște împietrită când a coborât de pe scenă și apoi 2 500 de oameni s-
au ridicat în picioare și l-au ovaţionat.
Robert Edmond Jones, un mare scenograf, a scris o dată că numai un actor
prost se întreabă unde e lumina. Un actor bun își poartă lumina în interior.
Jack își purta lumina în el. Viaţa nu fusese prea blândă cu el, pentru că n-avea
credinţă. Acest om, care era adulat, care era adorat de milioane de femei, care
avea cel mai mare talent, nu credea în nimic. Nu credea în iubire și, totuși,
tânjea după iubire. N-am văzut niciodată în viaţa mea un om care să aibă
nevoie de iubire mai mult decât el. Putea s-o dăruiască, dar era incapabil s-o
primească. M-am întrebat uneori dacă grecii au tradus corect scriptura ebraică
atunci când au scris: „Mai binecuvântat este cel ce dăruiește decât cel ce
primește.“ Capacitatea de a primi cu graţie e o raritate. Incapacitatea de a
primi iubirea este, pentru mine, păcatul originar, mai trist decât toate celelalte.
Unul dintre motivele pentru care Barrymore m-a acceptat a fost acela că a
văzut că nu voiam nimic de la el, doar să mă preţuiască.
După lucru, Jack mă invita la el acasă, unde i-am cunoscut pe prietenii lui cei
mai apropiaţi, printre care Gene Fowler și John Decker. Cu toţii au avut un
impact puternic asupra vieţii mele.
John Decker avea un uriaș talent de pictor. Râdea de toţi colecţionarii de
„artă“ de la Hollywood. Îi considera niște rahaţi proști, care colecţionau
tablouri ca pe niște simboluri ale poziţiei lor sociale. Ca s-o dovedească, a pictat
un Rouault pe care i l-a vândut lui Billy Rose pe 15 000 de dolari. A fost o
glumă supertare. De altfel, picta picturi satirice, precum W.C. Fields îmbrăcat
ca Regina Victoria. Toată viaţa lui și-a dedicat-o încercării de a face o glumă
din orice. Am cumpărat câteva tablouri de Decker. Oricum s-au stricat, pentru
că până și atunci a glumit și-a folosit niște substanţe chimice speciale, din cauza
cărora picturile s-au uscat prea repede. Dar Dave Chasen, Artie Shaw, Billy
Rose, Errol Flynn, cu toţii i-au cumpărat picturile, nu pentru că erau
extraordinare, ci pentru că erau în vogă.
Unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit în viaţa mea a
fost cam prin acea perioadă. Câţiva dintre noi stăteau acasă la Barrymore, în
„cabina“ lui. Cumva, a ajuns la subiectul pasaje preferate din literatură. Toată
lumea din încăpere știa ce înseamnă succesul, în afară de mine, și cu toţii îi
cunoșteau goliciunea, în lipsa dragostei. John Decker l-a citat pe Baudelaire,
W.C. Fields a făcut un moment de pantomimă, Roland Young a recitat din
Shakespeare, foarte amuzant și succint. Dar, într-un fel, toate erau triste,
pentru că negau dragostea.
Toată lumea a insistat și i-a venit rândul lui Barrymore, care a recitat din T.S.
Eliot. Era ciudat să-l vezi pe acest bărbat, plin de alcool, stând în fotoliul lui, în
lumina obscură, începând brusc să vorbească și devenind centrul universului.
Eu nu sunt prinţul Hamlet, nici nu urma să fiu,
Sunt lordul șambelan, fac parte
Din cei care împing acţiunea mai departe;
Dau sfaturi prinţului, nu șovăiesc, eu unul
Plin de respect, sunt gata oricând să fiu util,
Știu să mă port, precaut și meticulos,
Rostind frumoase vorbe, dar prea puţin subtil,
Iar uneori sunt chiar caraghios,
Da, uneori într-adevăr, eu sunt Nebunul.21
Rezumase ce simţea despre sine. Tocmai divorţase de a patra soţie și avea
șaizeci de ani, avea în urmă un trecut glorios, dar foarte puţin viitor. S-a lăsat o
tăcere lungă după ce a terminat. Fără îndoială, unii dintre ei se întrebau ce
dracu’ căutam eu într-o asemenea augustă companie. Simţeau probabil că mă
aflam acolo numai prin generozitatea și bunăvoinţa Împăratului John. Au
început să râdă pe seama mea și să bată din palme ritmat.
Barrymore s-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să spună: Ai curajul și ridică-
te printre monștrii ăștia!
A fost cel mai înspăimântător public pe care l-am înfruntat vreodată. Erau cu
toţii beţi sau aproape beţi. Nu știu ce m-a făcut să aleg ce am ales. Am recitat
Discursul de la Gettysburg22. În schimb, aș fi putut să aleg ceva care să-i facă să
râdă. L-am auzit pe John Decker spunând „Rahat!“, iar W.C. Fields a făcut
niște gesturi batjocoritoare, de parcă aș fi vorbit despre Sfânta Treime la o
nuntă evreiască.
Apoi, Gene Fowler a spus:
– Astea sunt niște vorbe afurisit de bune, nu-i așa, Jack?
Când m-am uitat, Jack avea lacrimi în ochi. Mă simţeam de parcă-mi
așteptam cronicile.
– Singura problemă e că micul ticălos le și crede, a zis Jack. El chiar crede
vorbele astea de rahat.
A urmat o altă rumoare, înainte ca el să spună:
– Puștiule, tot ce sper e să nu te dezamăgească.
Când i-am urat noapte-bună, la ușa casei lui din Tower Road, stăteam pe
peluză și ne uitam la marea de lumini de jos. Fusese foarte tăcut pe drumul
spre casă. Părea foarte gânditor acum, în timp ce privea spre tărâmul de nicăieri
de dedesubt, cunoscut ca Hollywood. Mă întrebam la ce se gândea marele om,
ce visuri uitate și ce suferinţe îi invoca panorama de jos.
Am dat să plec. Simţeam că vrea să fie singur. Când am pornit, mi-a strigat
peste umăr:
– Nu uita, puștiule, toată lumea poate să facă un rahat din ceva frumos, dar
îţi trebuie mare curaj să faci ceva frumos dintr-un rahat.
L-am lăsat acolo, cu silueta profilându-i-se pe luminile de dedesubt. Pe drum
spre Sunset Boulevard, m-am gândit mult la vorbele lui.
Katie se resemnase în privinţa relaţiei mele cu grupul lor cinic, destrăbălat și
beţiv. Îl admira pe John Decker pentru marele lui talent de pictor, dar
considera că pierduse mai mult timp ascunzându-l decât dezvoltându-și-l. John
Barrymore, era evident, trăia un travesti al propriului eu din trecut. Numai
Gene Fowler părea să-și respecte răspunderea de artist-scriitor. Mai târziu, avea
să scrie două cărţi magnifice despre acest grup. Una se cheamă Noapte bună,
dulce prinţ!, iar cealaltă, Clipe de la ultima întâlnire.
Soţia mea era îngrijorată că idealizez atitudinea lor superficială faţă de viaţă.
Nu i-am spus despre propriile mele spaime, că aș putea s-o sfârșesc singur,
stând pe vârful unui deal și privind în jos la o diademă de vise
spulberate.Voiam să fac tot ce-mi stă în putere să nu renunţ niciodată la
speranţa că aș putea găsi fericirea alături de soţia mea. Și numai Dumnezeu știe
cât ne-am străduit amândoi! Și n-au fost numai stafiile cele care nu m-au lăsat
să mă odihnesc, ci viaţa însăși.
Într-o seară, după luni întregi în care nu văzusem pe nimeni, din cauza
nebuniei mele de a crea o viaţă numai și numai a noastră, Katie m-a întrebat
dacă poate să dea o petrecere la noi acasă. Voia să invite câţiva prieteni, aleși în
așa fel încât să fie sigură c-o să mă simt „confortabil“ cu ei.
În seara petrecerii era într-o mare vervă. Era prima dată de la nunta noastră
când se întreţinea și se distra cu cineva.
Cele mai multe invitate erau fete, fostele ei colege de școală și soţii lor. Foarte
puţini dintre ei aveau ceva de-a face cu platourile de la Hollywood, de care
învăţasem să mă tem.
În timp ce încercam să fac pe gazda și să servesc băuturi grupului, am văzut
două femei uitându-se la colecţia mea de cărţi.
– Mamă, câte cărţi! a zis una dintre ele.
– Da, a răspuns cealaltă, lui Katie i-a plăcut întotdeauna să citească.
– Poate sunt ale lui, a sugerat prima.
Cealaltă a chicotit.
– Dragă, tu te-ai uitat la el? Nu e decât un mascul de prăsilă. Nici nu cred că
știe să citească.
Am dat buzna în bucătărie și i-am spus lui Katie să le dea pe prietenele ei
afară din casă.
– Dar ce s-a întâmplat? m-a implorat ea.
– La dracu’ cu ele! Mă cred un mexican tâmpit. Nu vreau să le mai văd.
 I-am povestit conversaţia pe care o auzisem.
– Iubitule, Shirley a fost întotdeauna o jigodie. O să-i spun ei să plece, dar
restul sunt persoane drăguţe.
– Nu, la dracu’, râd toate de mine! Dacă nu le dai pe ele afară, plec eu!
Nu știu ce le-a spus. Am dispărut în dormitor și mi-am pus La Bohème.
După un timp, Katie a venit și s-a așezat lângă mine. Plângea.
– Iubitule, nu putem continua așa. N-ai cum să nu dai și peste oameni
proști. Nu poţi continua așa, urând pe toată lumea. Când te-am întâlnit, m-am
îndrăgostit de tine pentru că erai atât de plin de iubire și de speranţă. Nu
întâlnisem niciodată pe cineva care să creadă atât de tare în viaţă.
– Da, am ţipat eu, și tu ai schimbat tot!
Era inevitabil să ajung s-o învinuiesc pe ea pentru toate eșecurile mele.
Cariera mea se redusese la a juca roluri de gangsteri de mâna a treia, bandiţi
mexicani și bieţi indieni care tot timpul și-o luau de la albii care erau mai
puternici. Știam că mai era cale lungă până să înving stafiile.
Într-o zi, am intrat în biroul directorului studioului și i-am cerut să-mi
încheie contractul. I-am spus că nu sunt mulţumit cu rolurile pe care le
primesc. Trebuie să fi simţit că era acolo ceva mai mult decât revolta unui actor
oarecare, care se plânge de cariera lui.
– Tony, îţi promit că încerc să-ţi găsesc niște roluri mai bune.
– Nu, domnule, nu mai vreau să rămân aici.
– De ce? Eu cred în tine, cred că ai un viitor minunat.
În cele din urmă, am izbucnit:
– N-o să fiu niciodată mai mult decât ginerele lui DeMille la acest studio. Și
asta mă distruge. Nu mai pot să stau în rahatul ăsta. Trebuie să plec de-aici și să
dovedesc că pot să stau pe propriile mele picioare.
S-a uitat la mine îndelung. Și el avea un fiu care lucra la studio, încercând să
devină producător. Toată lumea, inclusiv el, știa că n-o să reușească niciodată.
A ridicat receptorul și l-a sunat pe juristul studioului.
– Bill, Tony e la mine în birou. Vrea să plece de la noi. Cred că trebuie să-l
lăsăm.
A închis telefonul și mi-a întins mâna.
 – Succes, Tony! Nu vreau să te las să pleci, dar ai dreptate. Ar fi o luptă grea
pentru tine dacă rămâi aici. Dar la fel de grea va fi oriunde în altă parte. Sper să
câștigi.
În acea seară am anunţat-o pe Katie că e măritată cu un actor șomer. Micile
noastre economii aveau să ne ajungă doar câteva săptămâni. Acum trebuia să
treacă un test. N-a părut s-o deranjeze.
– Orice vrei tu, pentru mine e în regulă. Hai, iubitule, cina e gata.
Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock de T.S. Eliot, trad. din lb. engl. de Ștefan Augustin Doinaș
(n. tr.).
Discursul de la Gettysburg este o cuvântare ţinută de Președintele Statelor Unite, Abraham Lincoln, și
unul dintre cele mai des citate discursuri din istoria Statelor Unite (n. tr.).
 21

– Uite, doctore, am făcut să pară că mi-am petrecut primii ani de căsnicie pe

lame ascuţite. Dar tu ești doctor, iar eu am venit aici ca să-ţi spun despre boala
mea. Până la urmă, dacă tu te duci la dentist, îi spui ticălosului doar despre
durerea de dinţi. Dar n-a fost totul o tortură și-o suferinţă. Eram îndrăgostit de
fata asta frumoasă. Iar ea era al naibii de puternică, urmându-și calea și
încasând toţi pumnii. Aveam o mulţime de lucruri în comun. Ne plăcea la fel
de mult să mergem pe dealuri și pe munţi sau să petrecem ore întregi pe malul
mării. Am învăţat-o să citească toate cărţile care-mi plăceau mie. Ea, la rândul
ei, m-a făcut să descopăr autori de care nu auzisem. Era profund tulburată de
cunoștinţele mele în materie de pictură și devora cărţi pe tema asta. Am
început să mergem la aceleași cursuri. Am cunoscut momente de supremă pace
și de frumuseţe de neuitat.
– Dar…? a întrebat doctorul.
– Dar, chiar în clipa în care începeam să simt seninătatea și fericirea, ticălosul
ăla mic venea și spărgea toate baloanele.
– Katie știa de puști?
– La început, a încercat să facă pace cu el. Dumnezeu știe cât s-a străduit, dar
el nu voia să aibă nimic de-a face cu ea. Știa că vrea să ne distrugă, așa că a
început să-i răspundă și să se lupte cu el. Cu cât se lupta ea mai mult cu el, cu
atât mai chinuit eram eu.
Într-o zi, făcuserăm o lungă plimbare pe dealurile din spate, de la Santa
Barbara, unde mersese ea la școală. În mod destul de ciudat, era același district
unde eu și familia mea culeseserăm fructe când veniserăm prima dată în
California. Dealurile minunate ei îi aminteau de vremea când călărea cu
prietenele de la școală. Aceleași locuri mie îmi aminteau de umilirea acelor ani
și de ce înseamnă să-ţi câștigi banii în genunchi.
Am ieșit de pe șoseaua principală și am luat-o pe un drum lăturalnic. Mi-am
dat seama că acum conduceam peste niște câmpuri cultivate de curând. De la o
fermă din apropiere, am văzut o femeie alergând peste câmp și strigându-mi tot
felul de cuvinte obscene pentru că-i puneam la pământ culturile. Mi-a amintit
de toate nevestele de șefi pe care le cunoscusem vreodată. Deși făceam un lucru
rău, îi călcam cu mașina culturile, am simţit că furia femeii nu era justificată.
M-am dat jos din mașină să-i răspund.
Katie m-a tras de jachetă:
– Te rog, iubitule, noi am greșit. Nu te purta ca un mexican, poartă-te ca un
irlandez!
– Ce dracu’ vrea să însemne asta? am întrebat-o furios.
– Vreau să spun: farmec-o, nu te lupta cu ea!
Când am ieșit din mașină, am dat piept cu femeia și cu furia ei.
– Doamnă, vă rog, iertaţi-mă! Iertaţi-mi prostia! Adevărul e că m-a fermecat
atât de tare frumuseţea terenului, că am ratat drumul. Eu și soţia mea căutăm
să ne cumpărăm o fermă, iar când v-am văzut casa încântătoare, soţia mea a
strigat: „Uite, e exact genul de casă pe care-l căutăm!“
Femeia s-a uitat cu gura căscată întâi la mine, apoi la soţia mea, care stătea în
mașină. Apoi s-a întors și a văzut urmele de cauciuc care-i distruseseră câmpul
frumos, ordonat.
– Mâine, am sărit eu, o să trimit niște muncitori să sape și să replanteze
câmpul.
– Cum vă cheamă? a întrebat ea, începând să se înmoaie.
– Anthony Quinn, am zâmbit eu.
– Asta poate să însemne că sunteţi irlandez? a zis cu un ușor accent.
Am dat din cap.
– Bunicul era din Cork.
– Era? a zâmbit ea. Eu și soţul meu suntem din Killarney.
– Serios?
 – Păi… a zis ea într-un final, nu vreţi să poftiţi împreună cu soţia la noi acasă
să beţi un ceai?
În timp ce ne beam ceaiul, doamna a râs de oferta mea de a trimite pe cineva
să-i repare câmpul. Ne-a asigurat că avea trei mexicani robuști care lucrau
pentru ea și care aveau să repare totul imediat. Katie mi-a aruncat o privirea de
avertizare și eu n-am făcut niciun comentariu. Ne-a promis că, dacă se va gândi
vreodată să vândă, noi vom fi primii care vor afla. Când am plecat de la ea de-
acasă, mi-a zis că e sigură că aș putea fermeca și-un șarpe, ca toţi irlandezii de
ispravă.
Doctorului i-a plăcut povestea.
– E adevărat, Tony? Adică spui că ești mexican sau irlandez, în funcţie de
moment?
– Da.
– Și cu care ţi-e mai ușor să trăiești?
– Cu identitatea de irlandez. Nimeni nu m-a făcut irlandez jegos. Niciodată
n-a trebuit să mănânc bătaie pentru că eram irlandez. Mi-am luat-o numai
pentru că sunt mexican. Așa că am hotărât să fiu mexican în cea mai mare
parte a timpului.
– Cum crezi că ar fi arătat viaţa ta, dacă ai fi petrecut mai mult timp croindu-
ţi drum prin viaţă fermecând, nu luptându-te, așa cum ai făcut-o?
– Dumnezeu știe… Oricum, totul s-a hotărât atunci, când era copil și am
luptat împotriva puștilor irlandezi, pe malul râului Los Angeles, de partea
puștilor mexicani.
– Te întrebi vreodată cum e cu strămoșii tăi irlandezi?
– Da, de multe ori. Am o fotografie cu bunicul. E o versiune blondă a lui
tata. Când eram copil, mă uitam la ea ore întregi. Îmi doream atât de mult să-l
iubesc! Am construit tot felul de povești despre el, apoi m-am oprit pentru că
mă întrebam dacă el ar fi putut să-și iubească nepotul negricios.
– Și acum?
– Îl iubesc mult, dar tot mă tem. Mă întreb dacă m-ar accepta.
– Nu crezi c-ar fi mândru de tot ce-ai făcut?
Am râs.
 – Doctore, puștiul crede că n-am făcut nicio brânză. Nu știu dacă tata și
bunicul ar fi de acord cu el.
– Dar bunicul din partea mamei tale? Ce simţi în legătură cu el?
– La dracu’ cu el! E una dintre stafiile pe care le-am ucis și le-am îngropat. N-
a avut atâta bărbăţie cât să-și accepte responsabilitatea.
Doctorul a desenat o cruce imaginară în aer.
– Una e doborâtă. Câte au mai rămas?
– O armată întreagă.
– Nu simţi că de câteva am scăpat?
– Da, câteva au pierdut implicit. Au murit în mine.
Doctorul a început să-și facă ordine pe birou. Eu m-am ridicat să-mi iau
jacheta.
– Când trebuie să pleci în Europa să începi noul film?
– Cam într-o săptămână, maxim zece zile.
– Atunci, trebuie să câștigăm războiul curând, nu-i așa? Unde dracu’ să găsim
noi bomba care să arunce în aer toate fantomele?
În timp ce ne îndreptam spre hol, doctorul mi-a repetat că va trebui să
muncim din greu. Simţea că ar fi periculos să plec în Europa în mijlocul
terapiei. Mi-a explicat că pot să apară complicaţii postoperatorii, care se pot
dezvolta din terapie mentală, la fel ca din orice altă operaţie complicată. M-a
condus la mașină.
– Bărbatul pe care trebuie să-l interpretezi a fost el însuși dereglat, nu?
– Da, bietul de el, dar măcar el a reușit.
– El a crezut c-a reușit?
– Nu, cred că nu. L-au chinuit rău la Paris. L-au considerat doar unul dintre
mulţii nebuni care au venit să devină cunoscuţi în mișcarea fauvistă. Apoi,
soţia și copiii l-au crezut nebun. Așa că mi-e greu să cred că și-a dat seama c-a
reușit.
Doctorul a dat din cap, m-a bătut pe umăr și mi-a zis că ne vedem a doua zi.
 22

Eu și Katie stăteam într-un separeu al unui restaurant elegant, care dădea spre
mare. În faţa valurilor, se vedeau luminile strălucitoare și activitatea din parcul
de distracţii. Era o seară de vară caldă și plăcută și se auzeau strigătele
îndepărtate ale celor din roller-coaster, atunci când își începea coborârea care-ţi
tăia respiraţia. Luminile de la restaurant luminau o cărare peste valuri, în timp
ce se spărgeau în pilonii pontonului.
Tocmai ne terminam cafeaua. În timpul cinei, discutaserăm despre orice, mai
puţin despre subiectul are ne atârna greu deasupra capului. În câteva zile,
aveam să plec în Europa pentru trei sau patru luni, singur, și, în ciuda
încercărilor mele – căutările cu psihiatrul rămăseseră aproape fără răspuns.
Chipul lui Katie se schimbase de-a lungul anilor. Ochii ei frumoși aveau încă
sclipirile pe care le văzusem în ei în timpul tinereţii noastre, dar acum păreau să
fie în permanenţă în căutarea unor îngeri imateriali. Întotdeauna m-a uimit cât
de mult semăna cu bunica, atunci când era tânără. Chiar și gura lui Katie, care
odată era plină de așteptările tinereţii, acum luase forma resemnării cu o viaţă
pentru care nu se tocmise.
În ultimele luni, viaţa noastră socială, care niciodată nu fusese hiperactivă, se
oprise de tot. Toate serile mi le petreceam cu doctorul. De multe ori, după
ședinţele cu el, când ajungeam acasă vedeam că Katie dormea. În timpul zilei,
eram ocupat la studio, cu tot felul de conferinţe și probe de costume. Ori de
câte ori reușiserăm să petrecem ceva timp împreună în weekenduri, o
surprindeam cum mă privește cu coada ochiului, fără îndoială căutând semne
că sunt pe cale să găsesc un răspuns pentru viaţa noastră. Și ea îl căuta.
Dormitorul ei era aranjat cu totul altfel decât restul casei. Era aproape
monastic. Avea foarte puţine tablouri pe pereţi. Iar cele pe care le alesese erau
imagini cu sfinţi sau filozofi. Pe măsuţa ei de toaletă, lângă patul îngust, avea
fotografii cu mine și copiii când eram tineri. Cărţile de lângă patul ei erau o
mărturie clară despre lumea în care se retrăsese: Gandhi, Krishnamurti și cărţile
nesfârșite ale mișcării religioase Moral Re-Armament.
Acum, la cafea, m-a întrebat într-o doară dacă mă simt puţin mai bine după
toate ședinţele cu doctorul. I-am spus bancul cu omul care se duce la psihiatru,
pentru că nu-și mai putea controla maţele și făcea pe el. După câteva luni de
tratament psihiatric, l-a întrebat cineva dacă se simte mai bine, iar el a răspuns:
„Nu, tot mă cac în pantaloni, dar măcar acum înţeleg de ce.“
Katie a râs politicos. I-am spus că, deși am înţeles multe lucruri despre mine,
prea mult din suferinţă nu s-a diminuat.
– Crezi că eu sunt întru totul de vină pentru…? și-a ezitat.
– Nebunia mea? am râs eu.
– Boală sau oricum vrei s-o numești…
– Nu, se amestecă toate cu căsătoria mamei cu Frank Bowles, cu moartea
tatei, a bunicii, cu faptul că sunt irlandezo-mexican, cu dorinţa mea stupidă de
a fi cineva, cu stafiile – dar în primul rând e vorba de puști.
I-am văzut tresărirea. Știa că intră pe teren minat. Învăţase să ocolească
subiectul.
– Serios, Tony, a oftat ea, nu ţi se pare ridicol să te treci pe tine și pe toţi
oamenii pe care-i iubești printr-un iad din cauza unui puști de doișpe ani? Cât
îi mai dai voie să te conducă? Dumnezeule, ai copiii tăi de-acum. I-ai lăsa pe ei
să-ţi spună cum să-ţi trăiești viaţa?
Priveam zbuciumul oceanului. Mă uitam la valurile care se loveau de piloni.
– „Și un copil îi va conduce…“ am citat eu.
Katie a râs.
– Doar nu crezi că acest copil are vreo legătură cu Biblia?
– De ce nu? El crede în ea. A încercat să trăiască după litera ei. De ce n-ar
avea el dreptate? Din câte mi-am dat seama, vârsta nu înseamnă neapărat
înţelepciune. Poate copiii sunt mai aproape de adevăr.
Am văzut că devenea iritată, așa că am cerut nota. Pe drum spre casă nu s-au
rostit prea multe cuvinte. Când am ajuns, m-a sărutat pe obraz și mi-a urat
noapte bună. Când mă urcam în pat, a venit în prag.
– Tony, nu pot să mai lupt ca să obţin binecuvântarea puștiului. Sincer, nu
dau doi bani pe el. Mă rog doar să obţin binecuvântarea copiilor mei și pe-a lui
Dumnezeu. Dacă după aceste ședinţe nu poţi face viaţă cu vieţile noastre, cred
că e mai bine s-o cauţi în altă parte. A fost o luptă lungă și mi-am dat seama că
n-o pot câștiga. Noapte bună, dragule!
Un ultimatum. Fă-o sau se termină! Nu trebuia să-mi amintească ce mize
erau în joc. Le știam prea bine. Dar un ultimatum era ca și cum m-ar fi băgat
în colţ. Viaţa era și-așa destul de claustrofobică. Am stins lumina și m-am
culcat singur în camera mea.
L-am visat pe tata – eu și puștiul alergam pe o pantă cu nisip nesfârșită.
Râdeam cu toţii și eram fericiţi că suntem împreună. Tata, cu picioarele lui
lungi, părea să alerge întotdeauna mai repede și să facă salturi mai mari decât
mine și puștiul. Puștiul înainta poticnindu-se, afundându-se din când în când
în nisipul moale. Mi-era destul de greu să păstrez ritmul cu ei. Tata se oprea
din loc în loc să vadă cum ne descurcam. Apoi se întorcea și continua să alerge
în jos, pe dealul abrupt. Terenul ca un desert nesfârșit se întindea la infinit
înaintea noastră. Era un loc pe care nu-l mai văzusem niciodată. Pământul era
tare și crăpat, ca și cum nu mai văzusem de mult un strop de apă. În depărtare,
vedeam munţii și niște nori care se adunau.
Brusc, un vânt fierbinte a cuprins valea. Tatei parcă îi plăcea să se lupte cu el.
Și-a plecat capul și a continuat să alerge spre stâncile din depărtare. Puștiul l-a
urmat râzând întruna. Eu am simţit cum vântul cel fierbinte îmi ardea gâtlejul.
Plămânii mei stăteau să explodeze. Știam că, dacă nu continui să alerg, o să
rămân singur acolo, în acel imens spaţiu gol.
În depărtare am zărit un nor mare și negru, care îmbrăţișa pământul crăpat.
Apoi am simţit primele pale ale unei furtuni de nisip. Nisipul se învolbura
peste tot în jur. Eram înghiţiţi de praful întunecat și sufocant.
I-am văzut pe tata și pe puști în mijlocul lui. Tata îl apucase pe puști de
mână, ca să nu-l smulgă vântul. M-au strigat, dar vântul și nisipul îmi intrau în
fiecare por. Mă sufocam și nu reușeam să ajung la ei. În cele din urmă, tata ne-
a dus spre o deschidere îngustă dintr-un canion, la marginea muntelui. Stâncile
înalte de-o parte și de alta ne protejau de furtună.
Pentru tata și pentru puști, totul era un superjoc. Alergau de mâncau
pământul prin canionul întunecat. Am încercat să-mi trag răsuflarea și să alerg
după ei. Brusc, canionul s-a înfundat. Stâncile uriașe de peste tot din jur erau
compacte. Tata părea imperturbabil. Zâmbea, ca și cum ar fi spus: uite, suntem
aici toţi trei. Am văzut că puștiul avea aceeași privire pe faţă. Se uitau amândoi
la mine, ca și cum ar fi așteptat să spun ceva. N-am știut ce să le spun. La
început, în timp ce alergam pe deal, mă simţisem atât de ușor. Eram încântat
să iau parte la jocul lor. Apoi, în timpul furtunii din deșert, eram speriat că mă
vor lăsa în urmă. Acum, când se uitau amândoi la mine, începusem să mă simt
ca un outsider.
Era cât pe ce să le spun că sunt parte din ei, când am auzit răgetul profund
deasupra noastră. Ne-am uitat cu toţii în sus. Acolo, pe stâncă, cu silueta
profilată pe cer, era pantera neagră. A mârâit la noi, cu colţii scoși, de parcă am
fi fost intruși pe terenul ei. După aceea i s-au alăturat alte și alte pantere, până
când marginea canionului părea încercuită de pantere mari, negre și furioase.
Tot canionul răsuna de la răgetele lor.
Am văzut că liderul lor a făcut un salt. Un moment interminabil a părut să
rămână întinsă acolo, în spaţiu, ca o fotografie dintre cele pe care le fac
vânătorii în Africa. Mi-am dat seama că era un semnal pentru toate panterele
să sară pe noi. Tata a înșfăcat una dintre pantere și s-a luat la trântă cu ea. Nu
păreau să se lupte cu adevărat, uneori păreau două fiinţe care se luptă în
vâltoarea pasiunii. Puștiul a alergat spre marginea stâncii, și-a făcut loc și apoi
s-a strecurat într-o crăpătură, unde panterele au încercat în zadar să ajungă cu
ghearele lor uriașe. Eu m-am trezit cu un animal uriaș și cu blana lucioasă
mârâind și întinzându-și ghearele spre mine. M-am dat la o parte ca să mă apăr
și m-am trezit luptând pentru viaţa mea. M-am agăţat de blana neagră și aspră.
Mi-am pus picioarele în jurul ei, știind că, atâta vreme cât o să reușesc să mă
ţin așa, n-o să mă muște de gât. Puterile mă părăseau și am făcut o încercare
disperată s-o apuc de gât.
 I-am auzit ţipătul. M-am trezit și eram pe podea. O strângeam de gât pe soţia
mea!
În timpul visului, se pare că ţipasem, iar Katie alergase la mine în cameră. Mă
găsise gemând și, evident, chinuindu-mă teribil. Încercase să mă trezească, iar
atunci o înșfăcasem de gât crezând că era pantera care urma să mă devoreze.
Când mi-am revenit, am luat-o pe Katie în braţe și am încercat să-i explic
visul. Dar ea plângea. Nu numai că o speriasem de moarte, dar aproape o
sugrumasem. Am ridicat-o și am încercat s-o așez în pat. S-a smucit din braţele
mele.
– Lasă-mă în pace! a ţipat ea. Nu mă atinge! Nu mai pot să trăiesc așa. Nu
vreau să trăiesc așa! Ești nebun… ești nebun!
Și m-a lăsat acolo în întuneric. Avea dreptate. Nu puteam continua așa.
 23

Am așteptat ca doctorul să se oprească din mers. L-am văzut că s-a oprit și s-a
întins spre o ţesătură chinezească de pe perete. Rămăsesem fără cuvinte. Acum
era rândul lui. Am așteptat să ridice receptorul în fiecare secundă și să-i cheme
pe băieţii cu duba să mă pună în cămașa de forţă. Aproape că-mi doream asta.
– Tony, m-a întrebat el, așezându-se lângă mine, ai fi în stare să omori pe
cineva?
– Cu toţii suntem în stare să omorâm, doctore. Mai ţii minte? Ţi-am povestit
cum, atunci când aveam nouă ani, aproape am omorât un bărbat care era cât
pe ce să-mi molesteze sora mai mică.
– Și, totuși, mi-ai povestit și momentul în care n-ai putut să-i aplici băiatului
negru, în ringul de box, lovitura de dreapta.
– Asta a fost altceva.
– Îţi place să vânezi?
– Nu, urăsc să omor animale.
– Totuși, simţi că ai putea ucide oameni.
– Îţi spui: „O să te omor la mânie“. Și aproape te convingi că ești în stare s-o
faci. Să vorbești despre omorât stafii e simplu. Nu știu, doctore. Presupun că
atunci când aș ajunge în acel punct, n-aș fi în stare să omor o altă fiinţă umană.
Doctorul a dat din cap.
– În visul pe care tocmai mi l-ai povestit, erai foarte fericit că ţopăiai în jos,
pe deal alături de tatăl tău și de puști.
– În extaz. Numai atunci mă simt complet, când suntem toţi trei împreună.
– Asta are ceva de-a face cu educaţia ta religioasă timpurie?
– Te referi la Tatăl, Fiul și Sfântul Duh?
– Exact.
 – Haide, doctore, am zis eu, întinzându-mă după o ţigară. Nu-mi fac iluzii c-
aș fi Dumnezeu. Nu sunt chiar așa de nebun!
– Dar nu suntem cu toţii parte din Dumnezeu? Nu e Dumnezeu în noi? Nu
asta e ceea ce până la urmă vrea religia să simţim? Că suntem cu toţii zei în
Dumnezeu. Nu ar trebui să năzuim cu toţii spre însușirile Lui, spre bunătatea
Lui, spre înţelegerea Lui, spre iubirea Lui? Dacă el este Tatăl și Fiul și Sfântul
Duh, atunci nu năzuim și noi spre același tip de entitate?
Am tras un fum lung:
– Doctore, cu siguranţă te-ai schimbat de când am venit prima dată aici. Am
crezut că erai strict freudian. Dar e și ceva Jung care se strecoară.
A lăsat deoparte această remarcă mustrătoare.
– Am mai discutat despre moarte, Tony. Sper că am făcut împreună niște
incursiuni în acceptarea cercului vieţii. Un om se naște și moare.
– Într-o oarecare măsură. Cred că este vorba de un schimb chimic, dar, de
dragul discuţiei, să spunem că sunt de acord cu terminologia.
– Ai acceptat până acum moartea fiului tău?
Am sărit în picioare.
– Nu, ăsta e un subiect pe care nu vreau să-l discut. E un subiect despre care
ţi-am spus că nu voi discuta niciodată. Nu-i voi accepta moartea. Atâta timp
cât eu trăiesc, atâta timp cât eu respir, atâta timp cât aud, văd și pot să ating
lucruri, el va respira și va vedea și va auzi și va simţi totul cu mine. Nu pot să
înfrunt viaţa fără el. Pot să trăiesc fără puști dacă trebuie, dar refuz și nu pot să
trăiesc fără fiul meu.
Am pornit spre ușă. Doctorul a pășit în faţa mea.
– Bine, Tony, n-o să discutăm despre asta. Dar tocmai ai spus ceva foarte
important. Că poţi trăi fără puști. El este cauza a foarte multe dintre suferinţele
tale. I-a făcut pe toţi oamenii care te-au iubit să treacă prin iad. N-o să te lase
niciodată să trăiești. Atâta timp cât o să-i faci pe plac și o să-i recunoști
existenţa, o să continue să-ţi ceară lucruri absurde. Pentru tine, el e foarte real.
Are o existenţă corporală. Pentru mine, e o fantomă. E o amintire pe care cu
toţii o purtăm cu noi din tinereţe. Cu toţii avem visuri care nu s-au împlinit
niciodată, dar nu le putem lăsa să ne hăituiască. Nu mai ești un om tânăr. Ai
reușit mai mult decât au reușit milioane de fiinţe umane care au existat
înaintea ta. N-ai trăit degeaba. Le-ai dăruit atâtor oameni bucurie și probabil
le-ai luminat calea altora. A venit timpul să te bucuri de fructele muncii tale.
Puștiul n-o să te lase. Nu sunt un om violent. Mă tem și să omor un fluture,
dar pe deplin conștient îţi spun acum – e timpul să-l omori pe puști!
 24

Am condus ca un nebun. N-am fost atent la nimic, nici la semafoare, nici la

trafic. Străzile și clădirile erau toate doar o ceaţă, în timp ce coboram pe Sunset
Boulevard, prin sectorul numit Belvedere. Conduceam în jos, pe străzi
aglomerate, goneam prin timp și spaţiu. Trebuia să mă duc undeva înapoi,
mult înapoi, și totuși mai departe, prin suferinţă. În locul peisajului și al
clădirilor, treceau pe lângă mine, pe fereastra mașinii, anii care zburau. Nu mă
puteam opri și nu puteam recunoaște pe niciunul. Starea mea sufletească se
transformase într-un ţipăt uriaș și dement:
– Omoară-l! Omoară-l pe ticălos înainte să te omoare el pe tine!
Mă simţeam ca un om care se sufocă sub anestezic, căutând aer. Eram în
mijlocul unui val uriaș, care mă înghiţea.
Mi-am dat seama că mă sprijineam de o șindrilă de la casa de lemn, la
marginea unei râpe, încercând să-mi trag respiraţia. N-aveam nici cea mai vagă
idee cum ajunsesem acolo. Am încercat să-mi amintesc, apoi, încet, am început
să-mi revin. Da, parcasem mașina undeva lângă Brooklyn și Rowan, unde
speram să-l surprind pe puști. Când am văzut că el nu era acolo, am alergat ca
un nebun spre casa unde locuia.
Plămânii mei se simţeau ca și cum ar fi explodat ca un balon. Am auzit o
voce de bărbat în casă. Era vocea tatei. Mi-era groază să mă uit pe fereastră. Ce
aveam să văd? Poate că mama avusese dreptate. De ce s-ar uita cineva înapoi în
trecut? Ce blestemate de răspunsuri speră să găsească? De ce să nu privești la
prezent?
– Manuela, am auzit vocea puternică a tatei, unde e fiul meu, Tony?
Atunci am știut ce scenă urma să se desfășoare. Era una prin care trecusem iar
și iar în creierul meu înfierbântat, ca un proiector stricat, care repetă la infinit
aceleași imagini pe ecran.
În cele din urmă m-am forţat să mă uit pe fereastră. Știam fiecare detaliu. Le
văzusem de sute de ori. Fluturarea familiară a lămpii cu kerosen. Tânărul de
treizeci de ani, care era tatăl meu, stând la masă. Cele două femei, mama –
Dumnezeule, era atât de tânără! – și bunica, învârtindu-se în jurul lui,
servindu-i cina. Lângă el, sprijinită de niște perne, era sora mea, care avea șapte
ani. Lângă tata era puștiul. Bluza lui era un dezastru și avea părul ciufulit. Am
văzut punga maronie cu struguri, în mijlocul mesei. Puștiul se uita în podea,
ascultând discursul lung al tatălui.
– Manuela, azi, când am coborât din tramvai, m-am uitat peste tot după fiul
meu. Nu era acolo unde stă de obicei. În schimb, am întâlnit un puști mexican
jegos, cu bluza atârnându-i pe-afară și cu fașa murdară. Puștiul ăsta s-a tot ţinut
după mine și-a insistat că e fiul meu, dar eu am spus: „Nu, nu poţi să mă
păcălești. Fiul meu nu e niciodată murdar. Fiul meu provine din regii Irlandei,
dinspre partea tatălui, și din împăraţi din partea mamei și el niciodată nu uită
asta. Fiul meu pășește ca un prinţ, indiferent că vinde ziare sau lustruiește
pantofi. Sărăcia lui e doar temporară. Spiritul lui regal e veșnic.
Am văzut buzele puștiului cum încep să tremure. Singurul lucru pe care și-l
dorise mai mult în viaţă era recunoașterea tatălui lui, iar acum se vedea negat.
Bunica puștiului a făcut câţiva pași și l-a luat de braţ.
– Du-te să te speli, Antonio!
L-a condus spre ușa din spate, unde era robinetul.
În ciuda suferinţei provocate de retrăirea scenei, știam că nu era momentul
potrivit pentru sentimente. Venisem să fac o treabă și trebuia s-o fac!
Am pornit în jurul casei, plănuind cum o să-i acopăr puștiului gura cu mâna,
ca să nu poată ţipa după ajutor. Apoi, aveam să-l trag spre ţeavă și să-i strivesc
creierii.
Am auzit-o atunci pe bunica, deschizând ușa din spate și întinzându-i
puștiului un prosop vechi și o cămașă curată. Când m-am strecurat cu grijă pe
lângă colţ, am văzut-o pe bunica stând lângă el, în timp ce se pieptăna, în faţa
unei oglinzi crăpate, care atârna deasupra robinetului.
– Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea cu o voce blândă, consolatoare.
 Băiatul i-a explicat, încercând să-și reţină lacrimile, că el și Carlos Ramirez
trebuiseră să se lupte cu niște băieţi care au vrut să-i fure locul unde vindea
ziare. Chiar atunci coborâse tatăl lui din tramvai și nu avusese timp să se
aranjeze.
Femeia a dat din cap și l-a condus pe puștiul care era acum curat și aranjat
înapoi în cameră. Tatăl și-a ridicat privirea și i-a văzut intrând. S-a ridicat și, cu
un zâmbet larg pe faţă, a spus:
– Salut, Elefantule, unde ai fost?
Puștiul n-a știut ce să răspundă.
– Îmi pare rău c-am întârziat, papa, a murmurat el.
– Fiule, a zis tatăl, punându-și braţele în jurul puștiului, le spuneam femeilor
că nu erai acolo unde ești de obicei atunci când cobor din tramvai. Nu-i așa?
– Așa e, papa, nu eram acolo.
Bărbatul a râs zgomotos.
– Sigur că nu. Puștiul ăla nu era fiul meu. Hai, vino și așază-te și mănâncă
ceva!
Când s-au așezat amândoi, tatăl s-a prefăcut că atunci vede pentru prima dată
punga de hârtie din mijlocul mesei.
– Și ce-avem noi aici?
– Niște struguri, papa. Sunt primii din sezonul ăsta.
Bărbatul a luat punga și a deschis-o ca și cum ar fi deschis o cutie cu bijuterii
preţioase. A luat strugurii și i-a ridicat în aer triumfător.
– Manuela, mamă, le-a strigat el, uite ce a adus fiul nostru! Nu-i așa că sunt
cei mai frumoși struguri pe care i-aţi văzut în viaţa voastră?
Puștiul s-a afundat la el în farfurie fericit. A zâmbit pentru prima dată.
M-am simţit atât de stupid, atât de ridicol, să pândesc afară, în întuneric,
așteptându-l pe puști, dar știam că până la urmă va ieși afară.
După ce puștiul și-a terminat cina și bărbatul a împărţit strugurii cu familia,
mama băiatului i-a amintit că trebuie să se ducă la lecţia de muzică. Puștiul a
ieșit și și-a scos cutia saxofonului de sub patul de campanie unde dormea și a
pornit spre ușa din faţă.
 L-am văzut ezitând la capătul scărilor. Oare ghicise că mă ascundeam în
spatele roabei din mijlocul grădinii de trandafiri, pe care-i plantase bunica?
Tatăl băiatului a venit și el la ușă. Silueta lui masivă a umplut cadrul ușii.
– Elefantule! l-a strigat el pe puști.
Băiatul spera că tatăl o să-i spună să-și anuleze lecţia de muzică.
– Da, tată.
– Grăbește-te, fiule! Poate jucăm ceva cărţi sau dame.
– Da, tată, mă întorc repede.
Puștiul a pornit spre stradă, legănând cutia cu saxofonul.
Tatăl încă-și privea fiul dispărând în întuneric. Nu puteam să-mi părăsesc
ascunzătoarea. Când bărbatul a intrat, în sfârșit, în casă, am alergat după puști.
Băiatul o luase pe o scurtătură pe o pantă abruptă, care dădea în Brooklyn
Avenue. S-a întors când mi-a auzit pașii.
Am auzit saxofonul căzând și izbindu-se de râpă cu zgomot. Puștiul știa că îl
pot distruge dacă pornește înapoi spre casă. Așa că a luat-o la fugă peste stradă.
Am alergat după el. Uitasem cât de iute era ticălosul mic. L-am văzut cum
încearcă să se caţăre pe gardul care dădea spre curtea Liceului Belvedere High.
Gardul avea aproape doi metri în înălţime și nu era ușor să se caţăre pe sârma
alunecoasă.
Chiar când am ajuns, a făcut un salt și a sărit pe partea cealaltă. Am auzit
cum îmi pârâiau pantalonii în timp ce săream gardul. Dar nu-mi păsa nici cât
negru sub unghie. Nu puteam să-l las să-mi scape din vedere.
Traversa în fugă terenul de fotbal. Am făcut un salt disperat și am reușit să-l
apuc de picior și să-l imobilizez. Înainte să-și dea seama, eram deasupra lui.
L-am apucat de beregată. Puștiul s-a încleștat de mâinile mele. Se lupta ca un
tigru.
Uitasem că era obișnuit cu luptele de pe stradă, unde nu exista nicio regulă.
Aproape că am ţipat de durere când i-am simţit genunchiul împungându-mă
cu putere în vintre, dar știam că, dacă-i dau drumul, n-o să-l mai prind
niciodată. Eram prea în vârstă ca să pot să alerg după el la infinit.
Am continuat să-l strâng de gât cu disperare. Curând, greutatea mea a fost
prea mult pentru el. Parcă ne luptam acolo, în întuneric, de ore întregi și
amândoi eram epuizaţi.
L-am ţinut în continuare, încercând să-mi trag sufletul.
– O să… o să te omor, ticălos mic!
Când i-am apucat iar gâtul și i-am simţit corpul înmuindu-i-se în mâinile
mele, m-a uimit cum i se simţea pielea. Mi-a amintit de propriii mei fii și de
cât de minunată era senzaţia când le atingeam pielea.
Dumnezeule, o, Doamne! N-am reușit să-mi pun mâinile la loc pe gâtul lui.
Degetele mele nu voiau să răspundă. Păreau osificate, paralizate.
Mi-am luat mâinile de pe el și m-am așezat alături. Puștiul zăcea întins pe
pământ și mă privea.
– Puștiule, i-am zis după ce s-a mai dus greutatea din piept, nu vreau să te
omor. Dar am s-o fac, dacă nu promiţi că te retragi.
– Omule, de ani întregi m-ai acuzat pe mine pentru toate rahaturile în care
te-ai băgat. Te-ai întrebat vreodată cu adevărat cât din toate astea sunt eu și cât
ești tu?
– Doctorul a zis că eu sunt foarte puţin.
– Lasă-l dracu’ pe doctor! Acum vorbim noi doi. El aude doar ce-i spui tu. Și
ești unul dintre cei mai mari șmecheri care-au existat vreodată. Eu nu-ţi ascult
cuvintele, eu ascult ceea ce lași deoparte, ceea ce nu spui niciodată.
– Nu, să n-o iei de la capăt! M-ai făcut să urc întruna pe un zid. Nimic din
ce-am făcut nu te-a mulţumit vreodată.
– Și de ce te deranjează asta pe tine? Cine dracu’ sunt eu? Sunt doar un puști
mexican de unșpe ani. Ce dracu’ aș putea să știu eu despre bogătașii tăi din
Beverly Hills, Paris, Londra și Costa Brava? De ce ai tu nevoie de recunoașterea
mea, atâta timp cât o ai pe-a lor? Nu trebuie decât să dai petreceri scumpe la
tine acasă sau pe iaht și o să simţi c-ai reușit.
– Dar nu asta vreau.
– Atunci, ce vrei?
Îi simţeam ochii sfredelindu-mă în întuneric. N-am reușit să îi spun că, de
fapt, voiam iubirea lui. Nu voiam să mă rog de el.
– Vreau ca el să mă accepte. Vreau recunoașterea bătrânului.
 – El e un om dur. Tu vrei să fii asimilat în rahatul ăsta cu istoria familiei
regale. N-o să te recunoască niciodată, dacă nu o să pășești ca un prinţ.
– Dar tu?
– Eu? a întrebat el blând.
Simţeam că încearcă să-mi dea un răspuns cinstit:
– Eu sunt blocat în asta. Trebuie să-l cred, n-am încotro. E tatăl meu. L-am
văzut cum se lupta cu panterele. L-am văzut muncind ca un simplu muncitor
pentru mine. L-am văzut călcând prin rahat și strălucind mai departe, de parcă
ar fi fost făcut din aur. N-o să cunosc niciodată un alt om ca el. Eu sunt blocat
aici, domnule!
Știam prea bine ce vrea să spună. Amândoi eram blocaţi.
– Te-am făcut vreodată să te simţi mulţumit? am întrebat eu neajutorat, așa
cum mai întrebasem de-atâtea ori.
– De câteva ori – atunci când ai avut curaj. Când nu te gândeai cum să-ţi
protejezi bunurile. Când „acel ceva“ a devenit mai important decât
recunoașterea muierilor și a personajelor prefăcute din jurul tău, pe care tu le
considerai cu clasă…
Știam că sunt pe un teren minat. Am încercat să schimb subiectul, dar el a
continuat:
– Dumnezeule, toate vacile alea! Frumoasa aia din Londra, pe care ai adus-o
aici, ca să-i arăţi cât de departe ai ajuns tu. Regina aia a filmului pentru care
aproape că te-ai sinucis…
– Erai acolo?
– Cine dracu’ crezi că ţi-a dat pistolul la o parte? Te-ai gândit că de-aia am
muncit noi toţi ca niște dobitoci, în arșiţă, ca s-o sfârșești tu cu un glonţ în cap
pentru o vedetuţă de film de mâna a doua?
– Hai, zău, acum… am început eu.
– Nu, hai să le dăm pe faţă! Poate că doctorul are dreptate, poate trebuie să
mă omori – pentru că, altfel, am să-ţi reamintesc încontinuu că nu vei găsi
niciodată monogamia tot umblând din pat în pat.
– Să presupunem că promit că…
– Nu, cu ea e prea târziu. Știu că mă învinuiești pe mine pentru ce n-a mers.
 M-am ridicat.
– Și nu-mi spune că n-ai nicio vină!
– Nu pe de-a-ntregul. La început da. Mai târziu a fost vina ta.
Am simţit cum mă înfurii din nou. N-avea niciun sens. Cu el nu se putea
ajunge la nimic rezonabil.
S-a ridicat și el încet.
Stăteam acolo, fiecare așteptând să vadă cine face prima mișcare. Știam că,
dacă o ia la fugă, o să-l pierd în întuneric. Mi-am coborât tonul, ca și cum m-
aș fi apropiat de un animal periculos.
– Nu-mi asum eu vina pentru ea. Amândoi am fost vinovaţi.
Puștiul se dădea la o parte din calea mea cu grijă.
– Hai, puștiule, nu începe din nou! Nu vreau să te vânez.
Mi-am ridicat mâinile ca să-i arăt că nu aveam intenţia să încep o altă luptă
pe viaţă și pe moarte cu el. El nu a părut să mă creadă și se tot îndepărta.
– Soţia ta are dreptate, să știi. Ești nebun – ești în stare să omori.
Amintirea acelui incident dureros m-a înfuriat. M-am dus spre el
ameninţător. S-a întors și a luat-o la fugă spre gard. L-am văzut aplecându-se și
luând de jos o ţeavă. A început s-o rotească deasupra capului. M-am oprit.
– Ai fi în stare să mă omori, nu? l-am întrebat eu surprins.
A strâns cu putere ţeava.
– Nu mă pune la încercare! Dacă tu crezi cumva că o să te las pe tine să mă
omori, ești nebun.
Eram într-un impas. Cum dracu’ faci să omori o stafie? De ce fel de arme ai
nevoie? M-am uitat la cerul înstelat, căutând un răspuns. N-am auzit nicio
voce de Sus.
Puștiul era acolo, cu ţeava în mână, gata de acţiune. N-avea niciun sens.
Știam că pierdusem. M-am întors și am luat-o spre gard. Puștiul a venit după
mine.
– Hei, hei, domnule, încotro?
– Du-te dracu’, puștiule! Există mai multe feluri de a te ucide. Cât despre
mine, am de gând să te deconectez. Nu ești decât o altă stafie.
 – N-o s-o faci niciodată, bătrâne! Tata și cu mine o să te bântuim tot restul
vieţii. Orice ai face, n-o să te lăsăm să ai o clipă de odihnă. Poţi să te înconjori
de toate obiectele din lume și de toate rahaturile, n-o să poţi niciodată să te
bucuri de ele. În oricâte paturi o s-o cauţi, n-o să găsești niciodată iubirea.
Știam că are dreptate. Să plec de-acolo n-avea să rezolve nimic. Știam
răspunsul. Era atât de simplu, dar mândria nu mă lăsa… Nu puteam să-l
implor pe ticălos și, totuși, știam că asta ar fi singurul lucru care mi-ar calma
creierul înfierbântat. Voiam ca puștiul să mă iubească sau, cel puţin, să nu mă
mai respingă. Și el a ghicit.
– Omule, eu nu vreau să te rănesc. Știu tot ce-ai făcut. Știu cât rahat a trebuit
să înghiţi. Știu de câte ori te-ai ridicat ca să fii luat în considerare, sincer știu.
Dar nu poţi pur și simplu să pleci acum și să pretinzi că o viaţă întreagă n-a
existat. Nu poţi să te prefaci că Sylvia, tata sau mama sau oricare dintre noi n-a
existat niciodată.
M-am întors spre el:
– Adică vă vreţi cu toţii tributul vostru de carne.
– Nu, omule, noi nu suntem agenţii tăi, noi nu ne mulţumim cu zece la sută,
idiotule! a ţipat el furios. Am făcut toate astea pentru că te-am iubit. Am vrut
ce e mai bun pentru tine. Tot ce vrem în schimb e să ne dai și tu ce ai mai bun.
Spusese că mă iubește și mi se împăienjeniseră ochii de lacrimi. Dacă n-ar fi
spus-o așa, cu furie, totul s-ar fi putut rezolva atunci și acolo.
– Știai când ai venit aici că n-o să fii în stare să mă omori, a continuat el. Ar
fi ca și cum te-ai omorî pe tine. Ai venit aici ca să faci o înţelegere, nu?
– Puștiule, sunt al naibii de obosit. Am nevoie de puţină odihnă. A fost o
cursă lungă. Poate n-am găsit străzile pavate cu aur, n-am găsit acel miracol
pentru tine, dar am dat ce-am avut eu mai bun.
– Nu, domnule, n-ai fost decât un alt actor de film, cu dorinţele lui fierbinţi.
Există lucruri mai importante în viaţă. Mult mai importante.
– Cum ar fi?
– Cum ar fi să știi că nimeni pe lume nu reușește cu adevărat până când nu
șochează toată planeta.
 – Puștiule, n-o să fiu niciodată vreun zeu. Ai dreptate, sunt doar un actor. De
bine, de rău, am încercat s-o fac cât mai bine, cu toate mijloacele pe care le am.
Știu cum strâmbi din nas la tot ce fac. Poate că aș fi avut o viaţă mai bună ca
arhitect, dar deja au început să demoleze clădirile proiectate de Frank Lloyd
Wright, considerându-le demodate. Rechinii din literatură au început să sfâșie
în bucăţi toată opera lui Hemingway. Eroul nostru, Thomas Wolfe, este
considerat acum un balon umflat. Totul se schimbă. Nu există adevăruri
permanent valabile. Poate că actoria nu e cea mai nobilă profesie din lume, dar
a fost singura care a fost deschisă spre mine. Și crede-mă, puștiule, mulţi dintre
noi înaintează pe o muchie subţire, încercând să se ia la trântă cu adevărul. Iar
adevărul e o sabie cu două tăișuri. Trebuie s-o mânuiești cu mare grijă, că altfel
te tai.
M-am întors și am luat-o spre gard, fără să mă mai uit înapoi. Când am sărit
peste el, l-am auzit pe puști râzând.
– Hei, să știi că ești încă în formă pentru un om bătrân.
Nu i-am acordat nicio atenţie și m-am îndreptat spre mașină, care era
dincolo de depozitul de lemne. I-am auzit pașii în urma mea. Am pășit pe aleea
întunecată și am văzut decapotabila mea neagră așteptându-mă. Puștiul stătea
lângă ea, în liniște, în timp ce eu am răsucit cheia și am auzit zgomotul
motorului.
– Frumoasă mașină, domnule!
M-am aplecat spre fereastră.
– Da, băiete, e frumoasă, am câștigat-o cu sudoarea frunţii. Mi-am luat mai
multe lovituri pentru ea, mai multe decât toţi pumnii pe care și-i iau amatorii
la box. Dar știi ceva?
– Ce?
– Aș renunţa la toate, dacă le-aș putea înlocui cu o afirmaţie cu valoare
eternă.
Puștiul a zâmbit.
– Ceva gen: Oceanul e prea mic ca să-mi potolească mie setea?
– Nu, asta ne-a scos din minţi pe toţi. Mă refer la ceva care să-i facă pe
oameni să trăiască în pace, fără toate aspiraţiile astea nebune.
 – E foarte simplu, omule. Are de-a face cu iubirea.
Am aprobat din cap.
– Iar iubirea, tinere, e cel mai greu cuvânt din lume. Pentru că nu o poţi cere,
n-o poţi cumpăra și nici să faci vreun târg pentru ea. E precum credinţa.
Am pornit mașina și am accelerat. Puștiul alerga pe lângă ea.
– Hei, ia-mă cu tine!
– Unde vrei să mergi? l-am întrebat.
– Oriunde, mi-a răspuns, alergând mai departe pe lângă mașină. Oriunde. O
să găsim împreună locul.
– Vrei prea mult, puștiule. Când ajungi la vârsta mea, picioarele încep să te
lase. Nu pot să-ţi dau ce vrei.
– De unde știi ce vreau cu adevărat?
Ceva din vocea lui m-a făcut să opresc mașina. I-am studiat faţa, și trăsăturile
de indian, cu oasele înalte ale obrazului și părul ciufulit, care-i cădea pe frunte.
– Și ce anume vrei cu adevărat?
S-a uitat direct în ochii mei. Am simţit pentru prima dată că mă văd pe
mine.
– Vreau să mă iubești, să mă accepţi. Nu vreau să fiu o stafie, vreau să fiu
parte din tine.
M-am întins și i-am deschis ușa.
– Urcă!
A sărit în mașină și s-a așezat lângă mine. Când am pornit din nou, de-a
lungul aleii înguste, l-am văzut pe puști întinzând mâna și atingând pielea
neagră și scumpă de la bord.
– Încotro mergem? l-am întrebat când am luat-o spre Brooklyn Avenue.
– Când ai fost ultima dată în deșert?
– Acum vreun an. În deșertul Iordaniei.
– Și cum a fost?
– Am simţit că Dumnezeu era acolo.
N-a trebuit să intru în detalii. A înţeles. Poate că fusese acolo, cu mine, în
acea după-amiază, când m-am pierdut printre dunele de nisip și, pentru câteva
clipe înspăimântătoare, am simţit pe deplin sensul eternităţii.
 A zâmbit.
– Hai să mergem în deșert, omule! Să vedem dacă Dumnezeu e acolo!
Am luat-o la dreapta, pe bulevardul întunecat. Când am trecut pe lângă casa
puștiului, am văzut că lampa de kerosen era încă aprinsă. El și-a amintit cum
cutia saxofonului zăcea încă acolo, în șanţ. Începeam să-i citesc gândurile.
– Lasă-l încolo de saxofon, puștiule! N-o să fii niciodată un Rudy Vallée.
Am accelerat și am gonit de-a lungul șoselei goale. Prin oglinda retrovizoare,
vedeam luminile orașului licărind în depărtare. Aș fi putut să jur că am văzut o
panteră neagră, enormă, adulmecând trotuarul în locul unde murise tata. Mi s-
a părut că o văd luându-se după mașină, apoi a înghiţit-o întunericul.
M-am uitat la puștiul de lângă mine. Aţipise. Am întins mâna și i-am
mângâiat părul nepieptănat. Avea un zâmbet pe faţă.
Când am ajuns în deșert, am văzut prima sclipirea a zorilor, deasupra
munţilor Sierra. Puștiul s-a trezit când mașina a urcat peste un hârtop, în vârful
unui mal înalt și abrupt. Jos, deșertul multicolor se întindea pe kilometri
întregi. Nu exista niciun semn de viaţă.
Am sărit din mașină și am pornit pe un deal lung de nisip, ca să ajung în
inima deșertului și să privesc soarele care cocea pământul cu lumina lui. Puștiul
alerga lângă mine, picioarele lui micuţe agitând nisipul.
Când am ajuns în inima deșertului, soarele și-a făcut maiestuoasa apariţie de
dincolo de munţi.
Am îngenuncheat în faţa puterii copleșitoare a nașterii unei noi zile și l-am
rugat pe Dumnezeu să-mi lumineze calea. Când am terminat, mi-am ridicat
privirea și l-am văzut pe băiat stând lângă mine.
– Un om pe care miracolul unei noi zile îl poate face să se așeze în genunchi
n-are cum să fie atât de rău, domnule.
– Da, a trebuit să fiu de acord, mă simt mai bine.
– Spune-o!
– Să spun ce?
– Iubire, a zis el simplu.
Am încercat să pronunţ cuvântul, dar a refuzat să iasă.
 – Iu…. am început eu, dar doctorul avusese dreptate; aveam ceva înfipt în
gât și trebuia să-l vomit ca să pot să rostesc cuvântul.
Am simţit cum mi se îngreunează corpul și zăgazul lacrimilor se dărâmă.
Când lacrimile s-au oprit, am încercat să articulez cuvântul. La început a ieșit
ca o șoaptă aspră: „Iu… bire“, apoi clar și puternic – „Iubire“ – „IUBIRE“.
Canioanele de jur împrejurul meu au răsunat de singurul răspuns la orice
suferinţă: IU-BI-RE!
Dintr-odată, puștiul a dispărut. Dar în clipa aceea am știut că nu voi mai fi
singur niciodată. Am strigat fericit, așa, pur și simplu: IU-BI-RE!
Fotografii
1
1