Manual de Aikido

Istoric – Filozofie – Pricipii -Tehnica
Dan Corneliu IONESCU
MANUAL DE AIKIDO
Acesta este un manual gratuit deci poate fi descarcat si copiat dar nu poate fi
vandut si nu poate fi folosit la editarea altor carti.
Toate drepturile apartin autorului
Desene – Radu Petrescu
Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 1

Cuprins:
Introducere 3
Fondatorul Aikido-ului – Morihei Ueshiba 4
Despre filozofia Aikido-ului 5
Shinto sau Kami-no-michi 6
Budhismul 8
Confucianismul 10
Taoismul 11
Bushido – Codul razboinicilor 14
Influenta Budhismului 16
Aikido si Budhismul 18
Bujutsu si Budo 19
De la lupta la viata 22
Simbolul ca mod de exprimare 24
Esenta Aikido-ului 26
Ce fel de Aikido ? 30
O cale pentru fiecare 32
Armonia 35
Calea – Do 36
Hara – Centru 38
Intuitia, Intentia, Impresia 41
Irimi – Tenkan (Omote - Ura) 45
Kamae 49
Ki 50
Ma – Ai 52
Musubi 52
Nen 56
Non – reszistenta 58
Despre respiratie 59
Seiza 60
Sincronismul si Intuitia 62
Tai – Sabaki 64
Yin – Yang 65
Dictionar de termeni 66
Bibliografie 71
Antrenamentul de Aikido 72
Katame Waza si Nage Waza 133
Kata 219
Cerinte pentru examene de grad 243
Raspuns la intrebari 248

Introducere
Un nou Manual de Aikido, mai concentrat si cu desene detaliate. Ideea

selectarii informatiilor necesare practicarii curente a Aikidoului, m-a condus la
organizarea acestui manual, care sper, le va fi de folos practicanţiilor şi instructorilor
din Aikido. Desenele se citesc de la stanga la dreapta si de sus in jos.
Manualul este alcatuit din urmatoarele capitole principale:
1. Aikido – Istoric, filozofie, principii

2. Antrenamentul de Aikido
3. Katame Waza si Nage Waza (Fixari si proiectari)
4. Kata din Aikido
5. Cerinte pentru examenele de grad
6. Raspuns la intrebari
IMPORTANT !
La adresa http://aikido.ro/filme// puteti vedea Aikido in miscare. Puteti face

acest lucru in orice moment in timpul parcurgerii cartii pentru ca aceasta
adresa este inserata, de regula, in josul paginilor din carte.
http://aikido.ro/filme//

CAPITOLUL 1 - ISTORIC, FILOZOFIE, PRINCIPII
Fondatorul Aikido-ului Morihei Ueshiba
Maestrul Morihei Ueshiba s-a născut la Tanabe, oraş port apărat de castelul
familiei Daimio Kii (Kishu). Bunicul lui Morihei Ueshiba era samurai din familia Kii, iar
numele său era Kichiemon.
El a avut posiblitatea să studieze metoda numită Aioi-Ryu, bazată pe tehnicile
de Kendo-Aiki-Tai-Jutsu. Această disciplină era predată în mare secret şi doar pe
cale orală, de către maestrul şcolii.
Fiul său, Yoroku Ueshiba, tatăl maestrului Morihei Ueshiba, a beneficiat de
condiţii bune de studiu şi a devenit la rândul său Shihan al familiei Kii, unde a predat
metoda Aioi-Ryu.
În noiembrie 1882 se naşte Morihei Ueshiba, înzestrat de natură cu o
constituţie firavă, dar cu o memorie şi o inteligenţă de excepţie.
Sănătatea şubredă l-a făcut să-şi întrerupă studiile, şi pentru a-şi învinge
handicapul fizic, el decide să studieze artele marţiale.
A început prin a se antrena cu tatăl său şi a învătat metoda Aioi-ryu până la 15
ani, vârstă la care, tatăl său decide să-l trimită să-şi continue instruirea la Tokio, la
prietenul sau Shihan Tozawa Tokusaburo, unul dintre cei mai buni profesori ai
momentului, care preda metoda Kitoryu.
Morihei Ueshiba a fost instruit de maestrul Iso, asistentul lui Tozawa
Tokusaburo, şi de maestrul Fukuda. Cu maestrul Fukuda a studiat şi Jigoro Kano,
care a venit special pentru a învăţa această faimoasă metodă, şi din care se va
inspira pentru principalele prize ale propriei sale şcoli de judo (1886).
După un timp, Maestrul Tozawa Tokusabura, a luat asupra sa instruirea lui
Morihei Ueshiba şi, în urma progreselor făcute de acesta, decide să scrie o
scrisoare de recomandare şi să-l trimită la Osaka, în centrul Japoniei, la prietenul
său, maestrul Nakai Masakatsu, pentru a învăţa metoda Yagyu-Ryu (o formă
specială de Ju-Jutsu). Morihei Ueshiba a ramas 10 ani pe lângă acest mare expert
pentru a-i studia tehnica, şi poate că şi-ar fi continuat studiile dacă n-ar fi fost
războiul cu Rusia (1904 -1905).
Ueshiba se înrolează în Regimentul 61 de infanterie unde primeşte gradul de

sergent pentru meritele deosebite în campania din Manciuria. Dupa razboi, Ueshiba
se întoarce lângă maestrul Nakai pentru a-şi continua studiile, şi obţine în final
gradul de Menkyo.
In Aprilie 1909 Morihei Ueshiba pleacă în Hokkaido pentru a conduce un grup
de 300 de colonişti şi familiile lor, a căror obiectiv era reînvierea acestei regiuni
abandonate.
În 1910 Morihei Ueshiba îl întâlneşte în timpul unei scurte călătorii la Enkalu,
un orăşel din insula Hokkaido, pe Sokaku Takeda, maestrul scolii Daito-Ryu, si
devine elevul sau. In 1915, Maestrul Takeda îi acorda titlul Menkyo-Kaiden.
Maestrul Ueshiba a aplicat principiile Daito-Ryu metodelor studiate de el în
trecut. Acestea erau şcolile Budo : Kiko-Ryu (Ju-Jutsu care a fost la originea Judo),
Shinkage-Ryu (Kendo si Ju-Jutsu), Hozoin-Ryu (tehnici de luptă cu lancea),
Takenouchi-Ryu (o metodă specială de Ju-Jutsu) si Tenshi-Ryu (Kendo cu Jo-jutsu
si Tai-jutsu).
Morihei Ueshiba a studiat până în 1920 toate aceste tehnici în lumina
principiilor Daito-Ryu.
În felul acesta el a creat o nouă metoda Budo, pe care, cu acordul Maestrului
Takeda, a numit-o Aiki-Budo.
Continuându-şi viaţa în căutarea celei mai bune căi, el a avut revelaţia că
scopul extrem al Budo este de a ajunge la victorie prin pace, şi din acest moment el
decide să schimbe numele metodei sale din Aiki-Budo în Aikido.
Interpretarea ideogramelor ce alcatuiesc cuvantul AI-KI-DO, este:
AI – Armonie KI – Energie DO – Cale, deci AIKIDO inseamna Calea Armonizarii
Energiilor.
Despre filozofia Aikido-ului
„Nu te uita la cer printr-o trestie”
Este greu de explicat clar care este suportul filozofic al Aikido-ului. Ca să-i
înţelegem pe japonezi nu trebuie să-i comparăm cu noi, si nu-i putem înţelege decât
în contextul propriei lor culturi si istorii.
Dacă vorbim despre religia japonezilor putem spune că aceasta este un
amestec de filozofie şi religie. Japonezii nu cred într-un Dumnezeu unic şi
atotputernic, ci, mai degrabă, într-o mulţime de zeităţi mai mari sau mai mici, cu care
japonezul este într-o relaţie permanentă. Japonezii cred că fiecare lucru, fiecare loc,
fiecare fiinţă sau fenomen din natură, are un spirit al său cu care poţi fi într-o relaţie
mai bună sau mai proastă. Fiind atât de multe zeităţi, nici-una nu are puterea
absolută.
A fi într-o bună relaţie cu divinitatea este un lucru negociabil pentru că poţi fi în
bune relaţii cu unele zeităţi şi în proaste relaţii cu altele. Pentru acest motiv japonezii
nu se tem de zeităţile lor, ci mai degrabă se preocupă cum pot fi în bune relaţii cu
acestea, pentru ca viaţa lor să se desfăşoare mai bine. De asemenea, este greu de
vorbit în termeni raţionali despre Aikido şi de a-i stabili componentele fizice, psihice

sau morale, pentru ca toate acestea coexistă şi se armonizează alcătuind un tot

complex.
Dacă ne gândim la valoarea sa fizică, ca metodă de dezvoltare armonioasă a
corpului oamenilor, atunci putem spune că valoarea sa nu este diferită de cea a unui
sport.
Dacă vorbim de valoarea sa morală, spirituală, putem spune că orice metodă
de reflexie sau meditaţie conduce de cele mai multe ori la un rezultat identic. Orice
mănăstire este un loc bun pentru reflexie filozofică sau meditaţie fără a fi nevoie să
intrăm numaidecât într-un Dojo de Aikido.
Ceea ce este cu adevărat important este faptul că Aikido pune aceste lucruri
împreună şi le integrează într-o relaţie armonioasă, făcând din această artă marţială
o excelenta metodă de educaţie.
Aikido-ul lăsat lumii de Morihei Ueshiba este interesant dar greu de înţeles şi
de realizat în întregul său şi fiecare dintre noi poate găsi în Aikido câte ceva, pe
măsura intelegerii, ambiţiilor şi dorinţelor fiecaruia: o metodă de auto-apărare, un
mod de petrecere a timpului liber, o gimnastică corporală, o activitate spirituală sau
toate acestea împreună.
Localizarea exactă, în timp a naşterii Aikido-ului este, de asemenea, greu de
făcut în primul rând pentru că este dificil să facem o separare clară între legendă şi
adevăr şi apoi pentru că Aikido nu poate fi înţeles şi explicat decât prin intermediul
tradiţiei, spiritului şi civilizaţiei care i-au dat naştere.
Asta ne obligă să ne întoarcem înapoi în timp şi spaţiu, la momentele apariţiei
taoismului, confucianismului şi budhismului precum şi la diverse alte curente de
gândire pe care poporul japonez, cu capacitatea sa de sinteză, le-a asimilat şi
adaptat în combinaţie cu propria sa religie, Shintoismul, pentru a creea un produs
nou, specific japonez.
Aikido, care este o sinteză modernă a artelor marţiale japoneze, a urmat
aceeaşi cale, a sintezei, ca şi religia şi filozofia japoneză. Aikido a sintetizat metode
şi tehnici existente de veacuri, le-a rafinat şi dezvoltat pentru a le integra într-un tot,
cu o filozofie generoasă.
Shinto sau Kami-no-michi

„Plasa naturii este rară dar nimic nu trece prin ea”
Până în anii 550-600, japonezii nu aveau o imagine clară despre religie şi nu
existau instituţii religioase, dar existau o mulţime de legende transmise oral despre
originile insulelor Japoniei şi despre familia imperială.
Religia Shinto nu a fost definită formal decât odată cu apariţia în arhipelag a
religiilor concurente.
Sumă a ideilor centrate pe convingerea intuitivă a unităţii între viaţă, om şi
natură, cultul Shinto a determinat la japonezi o atitudine, un comportament în care
predominau raporturile armonioase între om, natură şi divinităţi, respectul faţă de tot
ceea ce există, cultul strămoşilor şi un sentiment de seninătate şi continuitate a
vieţii. La nivelul poporului simplu, Shinto se manifesta sub forma unui ritual bazat pe
credinţa în spirite, impregnat de practici de magie, iar la nivelul clasei conducătoare,
Shinto era un cult organizat şi perfecţionat, legat direct de sistemul politic. Această
organizare a cultului Shinto a fost desăvârşită de guvernarea de tip Mikado.
Shintoismul primitiv a suferit influenţe şi modificări până în cursul secolului VII, odată
cu penetrarea în practicile sale a ideilor chineze şi a Budhismului.
Pătrunderea Budhismului a fost uşurată de toleranţa Shintoismului şi de supleţea
Budhismului, care se modela şi transforma pentru a se face acceptat mai bine în
arhipelag. De aceea, japonezii au primit Budhismul mai degrabă ca pe o îmbogăţire
spirituală decât ca pe o credinţă concurentă.
În secolul XIV are loc o tentativă de eliberare de Budhism şi de tutela
Confucianismului, astfel ca în această perioadă, se remarcă frecvente incidente
între călugării budhişti, din ce în ce mai puternici, şi apărătorii conceptelor naţionale.
O mişcare de purificare a templelor Shinto, care viza eliminarea completă a
influenţei budhiste, s-a produs în sec. XVII şi a luat amploare naţională, atât în
rândul intelectualilor, cât şi al poporului.
Asistăm, astfel, la formarea unei şcoli reformatoare Shinto, iar separarea
totală de celelalte religii se produce în anul 1868, în timpul erei Meiji (1868-1872),
care este considerată ca dată a naşterii Shinto-ului modern. Acum Shinto este
organizat administrativ şi beneficiază de un centru religios oficial în fiecare
prefectură. Întreaga activitate se grupează în jurul templului Ise Jingu, cel mai vechi
şi sacru sanctuar Shinto al Japoniei, unde este venerată divinitatea care stă la
originea familiei imperiale – zeita Amaterasu. Shinto este o religie modestă şi simplă
caracterizată prin următoarele trăsături:
- Nu are o credinţă dogmatică
- Nu are un ritual complicat
- Nu are un cod moral precis
Obiectele cultului în vechiul Shinto sunt divinităţile naturii (vânt, apă, soare,
copaci etc) şi mai târziu, după influenţa chineză, cultul strămoşilor.
Cultul strămoşilor şi cultul forţelor creatoare erau suficiente pentru a satisface
nevoile religioase ale japonezilor. Shinto acorda o mare importanţă purităţii şi
purificării. Cultul strămoşilor importat din China a căpătat în Japonia 3 forme:
- Cultul strămoşilor de familie;

- Cultul strămoşilor clanului;
- Cultul de stat al strămoşilor imperiali şi al zeilor care au fondat naţiunea;
Astfel nu se remarcă nici-o deosebire între respectul datorat împăratului în

viaţă şi cel acordat vechilor zei protectori ai imperiului. În ceea ce priveşte puritatea
rituală putem distinge câteva idei importante: moartea, boala şi orice fel de curgeri
de sânge erau socotite drept impurităţi, iar naşterea era considerată un lucru
murdar. Tradiţia Shinto cerea să fie părăsită casa în care s-a produs un deces şi
acest lucru explică mobilitatea monarhiilor din sec VIII prin aceea că noul împărat
părăsea locul unde predecesorul său murise. Purificarea era obligatorie înaintea
celebrării cultului şi pentru aceasta existau 3 metode:

- Exorcismul (Harai) era practicat de un preot şi consta în curăţarea petei adusă de

o ofensă. Ofranda era amenda cuvenită.
- Curăţirea (Misogi) consta în ştergerea petei accidentale dobândită prin contactul

cu lucruri impure, prin spălarea sau stropirea cu apă şi sare.
Şi astăzi se întâlnesc fântâni, în cadrul vechilor temple, pentru spălatulul mâinilor
sau gurii. Pasiunea japonezilor pentru băile calde şi igienă provine din aceste
cutume şi au rădăcinile în credinţa primitivă în şlefuire (lustruire), ceremonii şi
sacrificii prin care era purificată o persoană sau un oraş.
În zilele noastre observăm acest lucru în ceremonia pregătirii luptătorilor de Sumo
înaintea unei competiţii.
- Abstinenţa (Imi) viza dobândirea purităţii absolute prin evitarea cauzelor ce

puteau conduce la pierderea purităţii. Era o practică folosită mai degrabă de preoţi,
decât de oamenii de rând şi consta în practicarea abstinenţei şi austerităţii necesare
obţinerii purităţii absolute.
S-a păstrat până în zilele noastre instituţia fecioarelor Miko sau dansatoarele sacre,
purtătoare ale unei hakame roşii, care reprezintă puritatea absolută.
Budhismul
„Dacă nu e nici bine nici rău înseamnă că e rău”
Părintele Budhismului, prinţul indian Siddharta, care mai târziu va fi cunoscut
în lume sub numele de Budha s-a născut în 556 i.Cr. în India, în bazinul Gangelui
Mijlociu.
Doctrina sa filozofică, Dharma, are ca punct de plecare descoperirea suferinţei
umane. Plin de compasiune pentru semenii săi din castele inferioare ce se zbăteau
în mizerie, prinţul Siddharta decide să părăsească viaţa de plăceri în care trăia, si
să-şi consacre întreaga existenţă căutării adevărului despre viaţă şi om. El decide
să înlocuiască cultul brahmanic al divinităţilor neputincioase în faţa nevoilor omului,
cu practici simple centrate pe om şi viaţa sa. El spune că viaţa nu este chiar atât de
bună pe cât credem noi şi că suferinţa oamenilor este mult mai profundă decât pare.
Filozofia sa se referă la trei elemente fundamentale:
- Decepţia – determinată de incertitudinea în care trăiesc oamenii şi de nesiguranţa

condiţiei lor;
- Iluzia - ideea de fond a doctrinei. El susţine că totul în jurul nostru este o iluzie;
- Relativitatea creaţiei
Siddharta susţine că durerea nu poate fi separată de existenţă.
Trupurile tinere sunt inevitabil atinse de degradare, îmbătrânire sau boală şi în final
omul pierde ceea ce a adunat cu durere şi efort întreaga sa viaţă. Pe de altă parte
natura sa îl face pe om să uite uşor decepţiile şi-l fac să se ataşeze doar de
momentele fericite ale vieţii şi aceasta nu-i permite să fie conştient de viaţa sa

nefericită. La sfârşitul vieţii el se va găsi în faţa morţii şi atunci, inevitabil, va

înţelege în cele din urmă inutilitatea existenţei sale.
El trage concluzia că viaţa este un rău în sine, că ea generează suferinţă, şi
deci oamenii ar trebui să înţeleagă inutilitatea ei.
Siddharta a expus discipolilor săi din Benares această doctrină şi le-a explicat
cauzele durerii umane. El spune că viaţa este determinată de trei cauze:
- Durerea – spune el, este fiica dorinţei. Dorinţa carnală, dar şi dorinţa în general, fie
că este setea de avere sau pur şi simplu dorinţa de a trăi, şi că dorinţa îi conduce pe
oameni, fără încetare, către durere.
- Mânia - reprezintă proasta stăpânire de sine. Slaba rezistenţă a oamenilor la
plăceri este o sursă de decepţii şi suferinţă. Cel care se lasă în voia plăcerilor
devine sclavul satisfacţiilor şi astfel el se abate de la adevărata cale.
- Îmbătrânirea fizică şi iluziile sunt o altă cauză a suferinţelor şi acestea
deturnează omul de la adevărata cale a cunoaşterii. El spune că principiul universal
care guvernează viaţa oamenilor este relativitatea şi nepermanenţa tuturor lucrurilor,
a creaţiei în general şi a vieţii, în special.
În concluzie spune, el, este iluzoriu să crezi că viaţa are sens şi rezultă că
omul trebuie să se conformeze unor reguli de conduită foarte severe dacă vrea să
depăşească suferinţa, şi că singura realitate demnă de a fi luată în seamă este să
urmeze „Calea”.
Conform gândirii Budhiste, noi suntem victimele simţurilor noastre care ne
induc permanent în eroare. Deci, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere, spune
el, trebuie să ne detaşăm de ele.
Aceasta presupune un control al simţurilor mergând până la negarea lor totală.
Doctrina Budistă îşi îndeamnă adepţii să alunge egoismul, să suprime toate trăirile
fizice, să nu ia în considerare decât egalitatea creaţiei şi să nu admită nimic ca fiind
stabil şi permanent. Realizarea acestor obiective conduce, spune Budha, la stadiul
suprem al cunoaşterii perfecte - Nirvana, când omul se detaşează complet de viaţă.
Acest mod de viaţă, organizat după principii bine stabilite, s-a dezvoltat după
moartea lui Budha şi a fost numit de elevii săi Calea Mică (Hinayana). Mai târziu, în
timp, acestei doctrine i se adaugă un ansamblu de practici şi reguli riguros puse la
punct şi devine astfel Mahayana sau Marea Cale.
Budhismul ajunge în China în primul secol al erei noastre.
Aici, ca într-un laborator, timp de câteva sute de ani, Budhismul se rafinează şi se
dezvoltă. În jurul anilor 500 după Christos, în China apare un personaj care va
deveni legendar şi care se numeşte Bodhidharma sau Ta Mo, un călugăr budhist din
India. Ajuns în China el predă chinezilor metodele de respiraţie yoghină Pranayama,
pe care le combină cu exerciţii fizice specifice locului punând bazele a ceea ce avea
să se numească în viitor, artele marţiale chineze.
Amestecând principiile Tao cu elemente ale filozofiei Budhiste el este creatorul
filozofiei Chan sau Budhismului Zen, care va fi primit cu entuziasm de japonezi.
Ceea ce a pătruns în Japonia a fost doctrina şcolii Wei-shi, fondată în 610 de
chinezul Hiuan-Tsang. Această şcoală se caracterizează prin două curente: unul

auster şi rigid, iar al doilea mai elastic, mai tolerant, mai adaptat la viaţa reală a
oamenilor. Acesta din urmă susţinea credinţa într-un paradis înfloritor şi fericit, fiind
o teorie adaptată la necesităţile emoţionale ale oamenilor simpli.
Popor religios în proporţie medie, diferit fundamental de cel hindus, japonezii
au respins negarea şi anihilarea personalităţii, aceste idei fiind incompatibile cu
spiritul nipon.
Budhismul Zen, cel adoptat de japonezi era mai accesibil oamenilor, fiind mai
uşor de înţeles şi acceptat pentru că nu respinge viaţa şi lumea aparenţelor.
Stingerea tuturor dorinţelor şi negarea plăcerilor nu mai este obiectivul
principal al acestei filozofii, şi treptat, scopul acestei credinţe se transformă, pentru a
stabili o nouă structură şi ierarhie a dorinţelor umane, astfel încât din credinţa
ascetică devine credinţa în capacitatea omului de a-şi schimba spiritul, pentru a da
dorinţelor sale o structură convenabilă şi adaptabilă.
Fără a renunţa la grija de perfecţionare, de precizie tehnică în meditaţie,
Budhism-ul japonez se adaptează bucuriei de a trăi a oamenilor.
Pesimismul iniţial al acestei doctrine se transformă, sub cerul japonez, în cultul
divinităţilor protectoare, în ceremonii plăcute şi sărbători. Ideea salvării omului, care
nu a dispărut în totalitate, va fi înlocuită progresiv de ideea căutării unei fraternităţi,
unei armonii universale, care nu presupune eliminarea pasiunilor şi dorinţelor, ci
doar detaşarea de egoism.
Confucianismul
„Ceea ce este lîniştit poate fi păstrat cu uşurînţă”
Doctrina Confucianistă a pătruns în insulele Japoniei odată cu scrierile
filozofului chinez Tchou-His (1130-1200). Ordinea riguroasă si sentimentul
umanităţii sunt, fără îndoială, principalele două concepte care i-au sedus pe
japonezi în doctrina Confucianistă, pentru că în acea perioada de plină feudalitate,
Japonia era răvăşită de rivalităţi şi lupte între clanuri.
Confucianismul introduce, odata cu noţiunea de interdependenţă între oameni,
o anumită rigoare în clasificarea socială şi morală.
Această doctrină este recunoscută repede de Shogun, cel mai puternic dintre
feudali şi, în mod firesc este impusă şi supuşilor săi.
Contrar filozofiei Budiste, Confucianismul pune preţ pe importanţa societăţii în
sânul căreia trăieşte omul şi în care acesta îşi plasează idealul.
Mai târziu, în perioada Tokugawa, societatea japoneză se organizează într-o
manieră din ce în ce mai rigidă, izolând clasele unele de altele, iar interpretarea pe
care guvernul o va da acestei doctrine, subliniază relaţiile de atitudine loială între
inferiori şi superiori, între stăpân şi subordonat, punând astfel bazele societăţii
feudale, care apare ca un fel de piramidă stratificată si puternic ierarhizată.
În această societate era practic imposibil de trecut peste demarcaţia dintre diferitele
clase sociale, iar pentru a menţine această ordine, toţi, de la împărat până la ultimul
servitor, trebuiau să colaboreze şi să se conformeze, îndeplinindu-şi datoria şi
respectând ritualul. Individul era înţeles ca parte a unui întreg, a unui ansamblu, iar
conduita pe care trebuia să o manifeste se caracterizează printr-o atitudine de non-
dorinţă şi prin
îndeplinirea disciplinată a activităţilor obişnuite, în care simplitatea era considerată

ca purificatoare.
Respectarea virtuţilor fundamentale, ale loialităţii şi compasiunii, depăşeşte
orizontul familiei devenind principala trăsătură a societăţii si aceasta conduce la un
sentiment de demnitate faţă de sine şi, în acelaşi timp, la un sentiment de
umanitate faţă de ceilalţi.
În această perioadă, toate tipurile de relaţii între oameni au fost minuţios
reglementate. Autocontrolul, respectarea ritualului si a politeţei formale erau calităţi
unanim recunoscute şi, deci, obligatorii. Din acest moment se elaborează sub-
doctrine pentru fiecare clasă şi un exemplu strălucit în acest sens este Bushido,
Calea Războinicului - Codul moral al samurailor.
Taoismul
„Dacă poporul nu se teme de moarte,
ce rost are să-l ameninţi cu moartea ?”
De familie nobilă, filozoful Lao Tsu s-a născut în 570 i.Cr. în ţinutul Tchen din
China. Arhivar la biblioteca regală din Tcheou, el a luat într-o zi decizia de a părăsi
China pentru a nu asista la declinul şi prăbuşirea imperiului Chinez, cuprins de
haos.
Ştim foarte puţine lucruri despre “Bătrânul Maestru” chinez care, “adept al
obscurităţii”, şi-a sters toate urmele vieţii. Dar nu condiţiile în care a trăit Lao Tsu
sunt importante, ci lucrarea sa Tao te King pentru doctrina celebră pe care o
conţine.
Această doctrină, care şi astazi este de actualitate, a influenţat puternic fondul
cultural japonez, iar principiile sale le regăsim în Budo.
Ideea de Tao este cunoscută în China cu aproximativ 3000 ani i.Ch.
Având uneori numele de Absolutul Suprem, iar alteori de Vidul Suprem, Tao este
sursa absolută a tuturor energiilor, substanţelor şi conştiinţelor, este adevărul
suprem şi absolut. El nu are timp şi spaţiu şi nu are limite, este infinit ca gândul şi
luminos ca şi conştiinţa, şi se manifestă prin cele doua aspecte ale sale Yin şi Yang.
Tao este Calea şi oamenii pot să trăiască fericiţi dacă înţeleg Calea şi dacă se lasă
conduşi de ea.
Voi încerca să fac o scurtă prezentare a principiilor Tao, principii care stau la
baza artelor marţiale moderne şi mai ales ale Aikido-ului. Din păcate, aceste
principii nu sunt întotdeauna foarte evidente şi nu sunt prezentate sub forme
explicite, mai ales pentru europeni.
Orientalii operează cu simboluri şi utilizarea lor frecventă, fie că este pentru
exprimarea atitudinii corporale sau pentru definirea unei atitudini mentale, îi uimeşte
şi contrariază pe occidentali, care sunt obişnuiti să analizeze lucrurile raţional şi să
le înţeleaga din punct de vedere intelectual. Din această cauză, modul în care noi
abordăm artele martiale este uneori diferit de modul japonez, care este intuitiv şi
bazat pe adeziunea completă la principii necunoscute nouă.
Este dificil de a stabili clar cât şi unde sunt folosite in artele marţiale, principii
ale Taoismului, Budhismului Zen, Confucianismului sau Shintoismului. Aceste
principii sunt folosite în mod spontan, dar foarte profund şi intuitiv în toate artele
marţiale şi, deasemenea, în Aikido.
Artele Marţiale sunt inspirate cu siguranţă din principiile Zen ale pregătirii
psihologice a luptătorilor. Atitudinea de non-ataşament faţă de lucrurile efemere ale
vieţii îi ajută pe aceştia să-şi contoleze frica de moarte.
Pe de altă parte, dacă privim atent antrenamentele de arte marţiale, vom gasi
în diferite atitudini corporale, în gesturi, în mişcări şi tehnici de proiectare sau de
eschivă, concretizarea teoriilor enunţate de Taoism.
Se poate spune deci, cu oarecare siguranţă, că aceste curente filozofico-religioase
au influenţat în mare masură artele marţiale în ceea ce priveşte educaţia corporală
şi spirituală a luptătorilor.
Toate aceste doctrine au multe puncte comune. Artele marţiale corespund
unui context istoric în care dominau războaiele şi rivalităţile şi ele sunt rezultatul
gândirii determinate de întâlnirea mai multor filozofii si curente religioase.
Am putea spune că trupul a profitat, prin imitarea fenomenelor naturale, de
învăţăturile Taoismului, iar spiritul (mentalul) îşi datorează stabilitatea şi vigoarea
recomandărilor Budhismului Zen.
“Perfecţiunea pentru cel care conduce este de a fi pacifist; pentru cel care luptă este
de a nu fi mânios; pentru cel care vrea să învingă este de a nu lupta; pentru cel care
se serveşte de oameni este de a nu se pune mai presus de ei. Antrenaţi-vă pentru a
învinge fără a lupta, a convinge fără a vorbi, a face să vină fără a chema, aceasta
este calea Cerului”.
„Tao este originea devenirii şi rezultatul schimbării.

Totul vine de la Tao şi se întoarce tot acolo”
Lumea, întregul univers se organizează în spaţiu şi timp prin interacţiunea şi efectul

celor două principii: Yang şi Yin, iar Tao este unitatea acestora, principiul care
conduce mişcarea şi organizează lumea.
Sentimentul de putere şi eficienţă, senzaţia de coeziune, de comuniune pe
care omul le simte în cursul existenţei sale nasc, la rândul lor, sentimentul de
unitate. Acest sentiment dă valoare şi semnificaţie vieţii.
Această doctrină se adresează individului şi îl învaţă să se conformeze naturii
pentru a avea acces la puterea înţelepciunii. Cunoaşterea Tao este dificilă pentru că
este mai degrabă intuitivă decât raţională. În Tao, natura serveşte drept model
omului. Ea are legile ei şi un ritm pe care fiinţa umană trebuie să-l respecte dacă
vrea să-şi conserve supleţea trupului şi să întârzie îmbătrânirea, dacă vrea să-şi
păstreze prospeţimea naturală.
Privat de exerciţii, corpul nostru devine asemănător unei plante care se usucă
şi pentru a preveni această rigiditate, este necesară întoarcerea la surse, la ideea
de a ne regla viaţa după ordinea universală. Omul trebuie să se inspire deci, din
ritmul naturii. Numai prin contactul cu natura şi prin observarea frumuseţilor ei vom

deprinde arta simplă de a trăi. Din nefericire civilizaţia modernă ne îndepărtează de

natură şi de binefacerile ei.
Tao ne îndeamnă, deci, să ne reîntoarcem la natură, deoarece omul nu este
un element independent, detaşat de universul care-l înconjoară, ci parte a lui. Omul
este un univers în miniatură, identic în funcţionare şi organizare cu universul mare
din care face parte.
Cu cât raportul între cele două universuri este mai direct, cu atât identitatea sa este
mai reală şi omul poate să profite de potenţialul şi resursele sale pentru a atinge
adevărata cunoaştere, înţelepciunea Tao.
Aikido, care aspiră la realizarea completă a individului, acordă o importanţă de
prim ordin aspectului corporal al vieţii, atât pe plan fiziologic, cât şi raţional sau
psihic.
Conştiinţa de sine se formează prin corp, prin conştientizarea calităţilor
înnăscute pe care le posedăm şi pe care prejudecăţile, obiceiurile şi un mod de
viaţă neadecvat le menţine în stare latentă sau le distrug.
“Cunoaşterea celuilalt nu este decât ştiinţă, pe când cunoaşterea de sine este

înţelegere” ne învaţă Tao.
Pentru fiecare dintre noi, cunoaşterea începe de la conştiinţa intimă a Eu-lui

nostru cel mai profund, şi scopul exerciţiilor fizice din Aikido este de a ne releva
posibilităţile uitate, neexploatate pe care le oferă, corpul, apoi spiritul nostru şi în
final unitatea acestora două.
Concepţia chineză despre om diferă fundamental de cea occidentală a
separării sufletului de corpul fizic. La chinezi, cele 3 nivele: capul, pieptul şi
abdomenul sunt, prin extensie, trei sfere.
Ele sunt concentrice, dar se şi întrepătrund, alcătuind unitatea fiinţei umane,
punctul central, în jurul căruia se organizează totul - Hara.
Hara este Centrul echilibrului, locul stabilităţii de unde pornesc căile armoniei
interioare. Cu cât este mai stabil acest punct, cu atât mai amplă va fi sfera sa de
acţiune.
Atitudinea non-mentală
“Blândeţea triumfă asupra durităţii, Uşurinţa triumfă asupra forţei, Maleabilitatea
câştigă asupra rigidităţii”
Fără precauţii, corpul oamenilor se degradează repede. Nu depinde deci,

decât de ei să evite îmbătrânirea prematură prin gimnastica specifică pe care Aikido
o integrează în practica sa sub denumirea de Aiki-taiso (exerciţii specifice de
încălzire a corpului şi de pregătire pentru uniunea corp-spirit).
Prin aceste exerciţii specifice, corpul îşi regăseşte supleţea, elasticitatea şi
forţa, iar spiritul îşi găseşte autonomia şi libertatea. Rezultă că oamenii trebuie să
respingă toată agitaţia şi contradicţiile artificiale care împiedică identitatea

individuală. Omul nu poate exista decât dacă dispune de întreaga sa fiinţă, în toată
integritatea sa şi a unităţii corp-spirit.
De la Lao Tsu ne-au ramas o sumă de aforisme ce vor permite cititorul o mai
bună înţelegere a ideii de Tao. Nu garantez că tot ce urmează este opera marelui
Lao Tsu. Probabil înţelepciunea populară a contribuit din plin la crearea unora dintre
ele:
Cine se ridică în vârful picioarelor nu poate sta multă vreme aşa.
Este mai bine să laşí vasuì neumplut decât să încerci să-l păstrezi când este prea
plin.
Lama nu va avea viaţă lungă dacă este mereu ascuţită.
Ceea ce este greu este baza a ceea ce este uşor.
Nemişcarea este principalul element al mişcării.
Cei care ştiu să meargă nu lasă urme.
Cel care cunoaşte oamenii este înţelept cine se cunoaşte pe sine este iluminat.
Cine vrea să-i ia cuiva ceva, pierde neapărat şi el acest lucru.
Ceea ce este moale învinge ceea ce este dur, cei slabi îi înving pe cei puternici.
Mişcarea înfrânge frigul, repausul înfrânge căldura, liniştea creează ordinea.
A-ti cunoaşte slăbiciunile înseamnă să fii puternic.
Dacă palatele sunt luxoase, hambarele sunt goale.
Cel care vorbeşte mult nu ştie mult.
Ţara se guvernează cu dreptate războiul se poartă cu vicleşug.
Un conducător de oaste înţelept nu este războinic.
Un oştean iscusit nu este iute la mânie.
Cine îşi dă seama de boală nu este bolnav.
Ceì care ştiu nu caută să dovedească.
Iată, în final, un exemplu din vorbele lui Morihei Ueshiba, vorbe marcate de
influenţe Tao:
“Omul este făcut dintr-un corp şi dintr-un spirit care, prin definiţie, este strălucitor.
Corpul lustruieşte spiritul. Aikido lustruieşte corpul.”
Bushido – Calea razboinicilor

„Nu conta că duşmanul nu va veni,
caută să fii de neînvins”
Filozofia lui Confucius despre relaţiile dintre individ şi societate a avut un rol
fundamental pentru întărirea poziţiei şi puterii shogunului. Ea a fost primul crez al
războinicului (Bushi), definind calea (Do) pe care acesta trebuie să o urmeze în
viaţă. În timp, cele două noţiuni s-au contopit sub denumirea de Bushido. Bushido
era un Cod al onoarei samuraiului şi îl punea pe Bushi la dispoziţia stăpânului său,
pe care trebuia să-l servească cu credinţă şi devotament, mergând chiar până la a-
şi sacrifica viaţa pentru acesta.
Deoarece supunerea fără menajamente nu se potriveşte facultăţilor
intelectuale şi individuale ale oamenilor, doar acest cod era insuficient pentru a-l

conduce pe războinic cu seninătate la moarte. Obţinerea unei atitudini de dispreţ

faţă de moarte nu era posibilă decât dacă războinicul era pregătit mental.
Tehnicile de luptă şi obişnuinţa de a lupta nu erau suficiente pentru a face faţă
fricii naturale pe care orice om o simte în faţa morţii. Ideea, foarte răspândită în
gândirea japoneză, că omul nu e stăpân pe viaţa sa, a condus la căutarea unei
atitudini fireşti de înfruntare a morţii, şi astfel s-a ajuns la un sistem de pregătire
fizică şi mentală care permitea educarea individului de la cea mai fragedă vârstă în
spiritul dispreţului faţă de moarte.
Din această perspectivă, Seppuku (Hara-kiri) forma rituală de sinucidere cu o
armă albă, reprezenta pentru samurai dovada cea mai autentică a stăpânirii de sine
şi, în acelaşi timp, era manifestarea cea mai înaltă a controlului propriului său
destin.
În timp, Bushido se îndepărtează încetul cu încetul, de idealul de respect şi de
dragoste pentru toate formele de viaţă pe care le promova Budhismul Zen.
Dacă şcolile de războinici se inspirau la început din metodele şi tehnicile puse
la punct de Zen pentru atitudinea de non-ataşament faţă de lucruri şi de viaţă, se
poate constata că Bushido, cu principiile şi obiectivele sale războinice se
îndepărtează treptat de non-violenţa Budhismului Zen.
Este important de remarcat faptul că spiritul Bushido a rămas viu în gândirea
japoneză, iar adevăraţii practicanţi de Budo nu se lasă impresionaţi de aspiraţiile
lumii moderne pentru câştig sau onoruri.
O altă artă marţială, Ken-jutsu, a şlefuit caracterul nipon şi a avut o
reglementare riguroasă în acord strict cu codul Bushido. Iniţial această metodă de
luptă nu permitea folosirea şiretlicurilor sau a procedeelor dezonorante în timpul
luptei, acestea fiind calificate ca o ruşine pentru samurai, însă cu timpul, vom
constata că această atitudine se schimbă.
În epoca modernă, treptat, acest stil de luptă se transformă datorită luptătorilor
care manevrează Katana de plăcere nu numai de nevoie, şi astfel apare o nouă artă
marţiala - Kendo. De la Katana la Shinai vechiul Bujutsu se adaptează la exigenţele
lumii moderne, se transformă în sport, adoptă competiţia şi face ca practicanţii de
arte marţiale să se orienteze către eficienţă şi victorie şi uneori să renunţe la onoare.
“Învinge sau mori” se transformă în “Câştigi sau nu, important este să participi:”
Este bine, este rău ? Ceea ce este cert este faptul că practicate ca sport, artele
marţiale pierd din calitatea integrativă corp-spirit, iar îndepărtarea de tradiţie
deposedează Budo de calităţile care îi dădeau valoare. Pe de alta parte, practicate
ca sport, artele martiale sunt mai accesibile oamenilor obisnuiti, facand astfel, ca un
numar din ce in ce mai mare de oameni sa se bucure de efectele practicarii lor.
Revenind la Bushido, să ne amintim că filozofia Confucianistă aşează la baza
păcii şi justiţiei cele cinci tipuri de relaţii care pot uni oamenii:
- stăpân şi servitor
- tată şi fiu

- soţ şi soţie
- bătrân şi tânăr
- prieteni
Toate aceste relaţii comportau obligaţii reciproce şi presupuneau loialitate, una
din virtuţile pe care filozofia Shinto le punea pe prim plan.
Prin contactul cu viaţa mănăstirilor budhiste, războinicul japonez îşi disciplinează
comportamentul pentru a face faţă rigorilor luptei şi astfel, adaptată la modelul
japonez, filozofia lui Buddha contribuie din plin la formarea războinicului şi mai târziu
a omului obişnuit.
Există voci care spun că valoarea codului Bushido ca îndrumar pentru
formarea luptătorilor poate fi pusă la îndoială din cauza fanatismului şi cruzimii ce se
degajă uneori din recomandările acestui cod al onoarei. Pe de altă parte trebuie să
recunoaştem că în acele timpuri, cruzimea şi fanatismul erau ceva obişnuit şi nu
trebuia să mergi numaidecât în Japonia ca să le întâlneşti, ele fiind prezente în orice
altă parte a lumii.
Yamaga Soko consideră că influenţa ideilor Bushido a pătruns treptat în toate
mediile, modelând profund sufletul japonez, făcând ca „Samuraiul” să fie şi astăzi
modelul societăţii japoneze. Calităţile şi ideile morale dezvoltate şi întreţinute de
practica armelor şi respectul codului Bushido sunt încă prezente în fiecare japonez.
Chiar dacă nu mai poartă în fiecare zi Katana, japonezul este capabil să se
angajeze total în acţiune prin fidelitate, loialitate şi patriotism, uneori chiar cu un zel
excesiv şi intransigent, care nu are nimic în comun cu ideea de stăpânire de sine,
fără de care aplicarea strictă a codului onoarei nu poate exista.
Calităţile Bushido şi limitele sale nu pot fi apreciate obiectiv fără a ţine seama
de realităţile istorice ale existenţei războinicului, care justifică poziţia sa socială,
importanţa şi mijloacele sale de păstrare a privilegiilor şi rangului.
Dacă utilitatea samurailor era de înţeles în timpul războiului şi conduita lor în
luptă stârnea admiraţie sau teroare, existenţa lor nu era necesară pe timp de pace.
Sentimentul de inutilitate îi determina de multe ori pe samurai să comită acte care
ne-au facut să-i judecam drept inumani şi imorali, acte care erau în contradicţie cu
principiile morale ale Bushido.
Structura feudală a Japoniei, puternic ierarhizată, importanţa clasei militare şi
concentrarea autorităţii militare explică într-o oarecare măsură abaterile de la legea
Bushido, comise de samurai în lumea din afara clanului militar. Umanizarea
razboinicilor s-a produs treptat, în paralel cu progresul istoric.
Influenţa Budhismului Zen

Pregătirea şi educarea unui Bushi erau întotdeauna condiţionate de
apartenenţa la societatea militară şi la scopurile sale. Cu timpul, din ce în ce mai
mulţi samurai se interesează de artă şi caligrafie şi aceasta conduce la schimbări
importante, în paralel cu extinderea eticii Bushido şi la celelalte pături ale societăţii.
Este sigur că tehnicile Zen de căutare a unei atitudini fără teamă în faţa morţii
îl va ajuta pe războinic în viaţă, şi va subordona curajul şi bravura unei conştiinţe

care să conducă la o atitudine de non-ataşament. Japonezul nu priveşte viaţa ca pe

un loc al suferinţei şi nu şi-a pus niciodată problema părăsirii ei în mod inutil, aşa
cum recomanda doctrina Budhistă. Budhismul Zen este astfel mult mai aproape de
realitatea vieţii pentru că el recomandă pe lângă meditaţie, o participare activă la
viaţă şi înţelegerea faptului că viaţa trebuie respectată în toate formele sale. Asta a
făcut ca samuraii să ajungă la o indiferenţă profundă faţă de propria lor moarte dar
nu şi la o indiferenţă faţă de viaţă în general.
Mentalitatea japoneză şi, mai ales, ideile conţinute în Bushido, sunt
deasemenea influenţate de gândirea chineză, confucianismul, care a pătruns în
Japonia şi care a fost recunoscut de Shogun.
Pătrunderea confucianismului şi influenţa lui în insule contribuie la o laicizare a
gândirii şi la o anumită logică a conduitei umane.
Se poate spune că orientarea către morală a conduitei războinicului a fost
deschisă şi trasată de confucianism care valorifica efortul şi sinceritatea în relaţiile
umane şi care punea în paralel conduita războinicului cu cea a caligrafului.
Bushido îşi îmbogăţeşte aşadar calităţile care-i vor permite trecerea de la
rangul inferior de instruire, la rangul superior, de educaţiei. Conform doctrinei lui
Confucius, curajul, bunătatea şi înţelepciunea devin norme obligatorii şi nu numai
simple precepte.
Se poate spune că doctrina confucianistă conduce la apariţia, în conduita
războinicului, a principiului altruismului, care însă era limitat de realităţile condiţiei
sale de samurai. Yamaga Soko, care analizează regulile Bushido, precizează rolul
samuraiului în societate astfel:
“Samuraiul mănâncă fără să producă hrană, foloseşte obiecte fără să le fabrice şi

realizează profit fără să vândă sau să cumpere”. Care este justificarea?
Sarcina samuraiului, constă în a reflecta asupra rolului şi locului său în viaţă. El
trebuie să fie conştient că este obligat la un serviciu loial faţă de stăpânul său, că
trebuie să-şi dezvolte fidelitatea în relaţia cu prietenii şi să pună interesul acestora
mai presus de nevoile sale”.
Exterior va fi întotdeauna gata fizic pentru luptă, iar interior se va strădui să se
conducă după legile raportului între maestru şi discipol, între prieteni, tată-fiu, frate
mai mare–frate mai mic, soţ-soţie. Ca urmare a acestei învăţături este posibil ca el
să înţeleagă ceea ce este fundamental şi ceea ce este secundar.
Idealul de înţelepciune al japonezului asociază constant omul de acţiune cu

gânditorul şi modelul “samuraiul titrat” este tipul care s-a transmis pâna în zilele
noastre. Acest ideal începe să dispară odată cu bulversarea erei Meiji. Virtuţile
cavalereşti au fost serios modificate de natura umană care se depreciază în contact
cu tehnica şi cultura occidentală. Occidentalizarea Japoniei antrenează profunde
transformări care se repercutează asupra vieţii cotidiene şi în special asupra clasei
cavalerilor. Mai mult decât o luptă a săbiilor, confruntarea a două maniere de a fi,
cea japoneză şi cea occidentală va rupe continuitatea Japoniei tradiţionale.

Această confruntare a fost brutală, iar superioritatea tehnică a occidentului a învins

tradiţia atât de scumpă japonezilor.
Oamenii vor începe să pună întrebări despre valoarea lucrurilor şi ideilor
venite din Occident, despre semnificaţia lor şi se vor lansa în idei noi, uitând de cele
vechi.
„Acela care înţelege lucrurile noi, dar nu a uitat lucrurile vechi, deja învăţate; acela
este un maestru”, spun profesorii de arte marţiale.
Acest dicton găseşte în Japonia oameni lucizi şi mândri, oameni care se pot
adapta exigenţelor noilor schimbări. Unul dintre ei, Jigoro Kano, şi-a consacrat viaţa
pentru a pune la punct un sistem de educaţie fizică şi de formare a caracterului
oamenilor plecând de la învăţăturile diverselor şcoli de arte marţiale pe care le-a
urmat.
Obiectivul sau era de a face din artele de luptă, discipline de formare a
individului, apropiate ca scop de sporturile occidentale. Pornind de la Ju-jutsu, el a
creat Judo şi a deschis astfel calea unui sistem de educaţie şi formare a omului prin
arte marţiale. El a definit idealul Judo-ului astfel:
“Victoria care nu antrenează după ea convingerea şi transformarea adversarului nu

este decât o iluzie. Victoria fără convingere nu înseamnă nimic.”
Cel care a desăvârşit această idee a fost însă Morihei Ueshiba.

El a spus că singura victorie care contează este cea asupra propriilor noastre
defecte. Convingerea şi transformarea adversarului nu este posibilă decât prin
armonie şi dragoste. Morihei Ueshiba a dat lumii mai mult decât o arta martiala, o
metodă de educaţie.
Aikido si Budhismul
„Cerneala înţeleptului este la fel de scumpă
ca şi sângele eroului”
Un luptător trebuia să-şi educe spiritul şi personalitatea pentru a face faţă fricii
că-şi va putea pierde oricând viaţa. Ceea ce i-a împins pe războinici spre mănăstiri
şi meditaţie nu a fost gustul pentru cultură, ci speranţa găsirii unei soluţii la acest fel
de probleme. Participanţi activi la violenţa societăţii feudale, principala preocupare a
luptătorilor era
dobândirea stăpânirii de sine, pentru că acest lucru le creştea eficienţa în aplicarea
tehnicilor de luptă. În acest sens, Budhismul Zen le oferea nu numai filozofia, ci şi o
manieră de acţiune, de a fi, care le putea servi în arta mânuirii armelor.
Budhismul Zen îi învăţa cum să obţină totala stăpânire a comportamentului şi
îi iniţiază în tehnici care conduceau la depăşirea fricii, la liniştea spiritului, la
perfecţiunea corpului şi le permitea să acţioneze cu atenţie şi rapiditate în orice
situaţie.
Învăţăturile Zen pentru războinici constau în metode de a-i face pe aceştia să
regăsească starea de simplitate primară, caracteristică stării de veghe a nou
născutului, care percepe realitatea în manieră simplă, netulburat de nici-o atitudine

interioară subiectivă şi selectivă.
Eliberat astfel de teama de moarte care îi paraliza acţiunile, războinicul devine
stăpân pe toate facultăţile sale, el vede totul şi nu reţine nimic şi poate folosi eficient
toate capacităţile sale.
Această eficienţă este determinată de disponibilitatea mentală şi de
capacitatea de concentrare imediată, astfel încât relaxarea corpului şi mobilizarea
rapidă a energiei să fie posibilă la momentul dorit.
Antrenamentul fizic şi mental folosit de Zen avea ca scop eliminarea tuturor
surselor de dispersie a spiritului, de crispare şi tensiune corporală, ce pot conduce
la erori de judecată şi acţiuni necontrolate.
Maeştrii Zen au căutat să aprofundeze intuiţia ca instrument al cunoaşterii,
opunându-se raţiunii intelectuale, care se pierde în detalii şi exerciţii de analiză,
uneori inutile.
Pentru ei cunoaşterea lumii exterioare se face imediat şi pentru a cunoaşte este
suficientă doar o secundă din viaţă.
Metodele lor constau în dezvoltarea facultăţilor intuitive ale omului care să
poată cunoaşte şi aprecia instantaneu o anume situaţie fără a mai fi nevoie de
analiză şi apoi de decizie. Decizia trebuia luată instantaneu şi apoi războinicul putea
să înţeleagă care au fost urmările acţiunilor sale. Dacă el mai trăia ca să poată
analiza, însemna că intuiţia sa a funcţionat bine.
Budhismul Zen realizează acest lucru, în principal, prin intermediul exerciţiilor
de meditatie si respiraţie abdominală şi de concentrare mentală asupra Hara
(centrul echilibrului psihologic şi al energiilor), pentru că asta conduce la dobândirea
stabilităţii mentale şi concentrarea gândirii. Seiza, postura statică, primul element în
căutarea stabilităţii şi respiraţia abdominală care o însoţeşte, au fost folosite de
războinici în scop practic, legat direct de ocupaţia lor. Această tehnică de căutare a
unei atitudini particulare de veghe se regăseşte nu numai în artele marţiale, ci în
toate artele japoneze. Seiza poate fi asemănată într-o oarecare măsură cu asanele
din yoga în ceea ce priveşte ideea opririi momentane a mişcării şi calmarea
senzaţiilor, dar nu este vorba de oprirea definitivă. În ceea ce priveşte respiraţia în
Seiza, aceasta are ca scop concentrarea gândirii şi nu detaşarea spiritului de
conţinutul său. Starea de veghe yoghină are ca semnificaţie vidul absolut, pasiv
dinaintea extazului pe când calmul spiritului din Zen, semnifică disponibilitatea şi
vigilenţa acţiunii. Atitudinea, exersarea respiraţiei şi concentrarea nu sunt decât
prima etapă pe drumul cunoaşterii şi înţelegerii propriei identităţi.
Bujutsu si Budo
„Focul este un bun servitor, dar un stăpân nemilos”
Cu timpul practica Bujutsu, care iniţial însemna cunoaşterea şi stăpânirea
mânuirii corpului şi armelor, a tehnicilor de utilizare a acestora, a strategiei luptei şi a
dezvoltării capacităţilor fizice s-a răspândit datorită faptului că ea a căpătat treptat,
valori educaţionale, transformându-se dintr-un antrenament al corpului prin

intermediul armelor, într-o practică eficientă în diferite situaţii de luptă. Progresiv,

artele marţiale capătă aspecte şi calităţi noi, care au condus la ideea că ele pot fi
discipline care permit dezvoltarea complexă a individului: maturitate, echilibru,
integrare în societate şi în mediu şi astfel, Bujutsu se îndreaptă către Budo.
Din acest punct de vedere Budo oferă un sistem etic ce depăşeşte obiectivele
imediate ale luptei şi care, în plus, reglementează conduita generală a războinicului
în viaţa de zi cu zi, pentru că la început, Budo nu avea valoare şi semnificaţie decât
în interiorul clasei războinicilor.
Vom observa, însă că, treptat, societatea japoneză se interesează din ce în ce
mai mult de acest sistem şi este dispusă să se alinieze normelor şi conceptelor sale.
Probabil că principalul motiv al acestui interes a fost aspiraţia de a atinge acest
model, rezervat la început doar castei privilegiate a samurailor.
Conceptele Budo:
- loialitate faţă de superior
- supunere
- reguli stricte de viaţă
- respect pentru ceilalţi războinici
- respectul datorat etichetei
Aceste concepte nu interesau doar clasa Buke (războinicii), ci întreaga societate.

Pe de altă parte, interesul societăţii pentru Budo are ca reacţie firească
creşterea interesului samurailor faţă de preocupările şi aspiraţiile celorlate clase ale
societăţii nipone. Aceasta face ca samuraii, această clasă privilegiată, să aspire la
completarea instrucţiei militare cu diverse activităţi intelectuale.
Divizată în clase sociale, în clanuri rivale, puternic ierarhizate şi menţinute prin
forţa armelor, Japonia feudală nu a avut însă timpul necesar aplicării principiilor
umaniste. Este greu de imaginat, într-un astfel de sistem politic şi social, succesul
doctrinelor egalitariste şi non-violente predicate de Budhismul Zen, de pildă.
Astfel, treptat, Bujutsu se orientează către concepţiile chineze mai interesate
de individ decât de societate, care creau condiţiile favorabile desăvârşirii individului.
Mulţi conducători ai şcolilor de arte marţiale au înţeles valoarea practică a
tehnicilor recomandate de Zen şi le-au integrat în metoda de pregătire a
războinicilor, pentru a le da posibilitatea acestora de a ajunge la stabilitate mentală
în toate împrejurările şi, mai ales, în faţa morţii.
Bineînţeles că această cultivare a atitudinii Zen în condiţiile luptei nu urmărea decât
creşterea eficienţei în acţiunile de luptă.
Puţini erau în acea vreme maeştrii de arte marţiale care înţelegeau că, în
afară de aspectul strict militar, artele marţiale pot constitui metode de perfecţionare
umană.
Dezvoltarea în această direcţie a fost posibilă în mare parte datorită
călugărilor budhişti, care nu practicau artele marţiale decât pentru a se apăra
ocazional. În acele vremuri mănăstirile erau relativ bogate, aveau rezerve de hrană

si de multe ori ele erau ţinta atacurilor bandelor de tâlhari care încercau să le
jefuiască.
Pentru călugări, pregătirea psihologică era chiar mai importantă decât cea
tehnică. Datorită lor s-au dezvoltat şi popularizat metodele de luptă cu mâna goală
sau cu obiecte casnice, mai potrivite aplicării principiilor supleţei şi non-rezistenţei şi
care foloseau în primul rând alte calităţi ale corpului decât puterea, precizia şi
rapiditatea. Datorită acestor călugari, artele marţiale se spiritualizează şi capăta o
altă dimensiune.
Perioadele de pace relativă pe care le-a cunoscut Japonia au permis evoluţia
Bujutsu către o formă mai puţin pragmatică, mai rituală şi fără un obiectiv imediat.
În timpul perioadelor de pace, războinicii aveau mai mult timp pentru exerciţiile
fizice obligatorii pentru menţinerea formei fizice necesară luptei, dar şi pentru
activităţi civile.
Încetul cu încetul, şcolile de arte marţiale (Ryu) se umanizează şi adaugă
metodelor de luptă (Waza), forme precum Katas (tipare) şi metode de studiu
comportamental conform normelor doctrinei budhiste, chiar dacă practicile Waza vor
rămâne în centrul antrenamentului războinicului.
Un rol important în evoluţia complexă a artelor marţiale o au şi metodele de
luptă fără arme create la interiorul păturilor sociale sărace, inferioare care, fiind
obligate să trăiască într-un mediu ostil, trebuiau să găsească soluţii de a face faţă
violenţei. Servindu-se de corpul oamenilor ca de un instrument de apărare, aceste
metode au meritul de a fi căutat şi descoperit toate posibilităţile funcţionale ale
corpului. Ele au folosit elemente caracteristice doctrinei Zen sau Tao şi au permis
extinderea spiritului Bushido la nivelul tuturor claselor sociale.
Toti aceşti factori au întărit influenţa Budo-ului şi au contribuit la evoluţia sa. Cu
toate acestea artele marţiale sunt în continuare, mai degrabă strategii de apărare,
de luptă, decât discipline integrative, chiar dacă, în timp, ele au contribuit în mai
mare măsură la adaptarea individului la societate.
Sfârşitul Evului Mediu, începutul perioadei Meiji, găseşte Japonia cu sabia în
mână, pregătită pentru noi confruntări interne sau externe. În această perioadă,
când Japonia se deschide către lume, Katana capătă rolul de simbol al artelor
marţiale, devenind un atribut al samuraiului. Apărătoare a vieţii şi vestitoare a morţii,
Katana produce un efect puternic asupra sufletului japonez, marcând pentru
totdeauna societatea niponă.
Acest cult şi efectul pe care îl produce asupra japonezilor sunt explicaţia admiraţiei
şi a importanţei de care se bucură Katana şi astăzi, în ciuda civilizaţiei moderne ce
operează cu arme mult mai puternice şi sofisticate. Astfel, Katana, instrument şi
simbol al distrugerii, devine astăzi simbolul unui ansamblu de discipline pacifiste,
artele marţiale, pe care din ce în ce mai mulţi oameni le practică.
În practica artelor marţiale se disting trei nivele ale evoluţiei:
- La nivelul cel mai de jos se află Bujutsu, care înseamnă: tehnică-strategie,
metodă de luptă, caracterizat prin obiective distructive. Acesta este nivelul Waza şi
reprezintă individualitatea.

- Al doilea nivel este posibil doar într-o perioadă de pace, când se pot dezvolta
formele rituale ale tehnicilor şi se poate vorbi de transformarea Bujutsu dintr-o
tehnică într-o artă de luptă. Acum apar Katas-urile. Acest nivel permite socializarea
şi umanizarea luptătorilor. Acesta este nivelul Budo.
- În sfârşit, cel de al treilea nivel, nivelul superior ce se poate dezvolta doar
într-un context favorabil, sintetizează nivelele precedente şi conduce către o
perfectă fuziune a corpului şi spiritului, către o mai bună integrare a omului în
univers.
Acest ultim nivel are ca obiectiv căutarea universalităţii şi integrarea
armonioasă a individului cu aceasta. Acesta este nivelul Do.
De la lupta la viata
„Cei care ştiu, nu caută să dovedească”
Ideea de Hara evoca în extremul orient, imaginea unui corp sănătos,
echilibrat, disponibil şi rapid în reacţii. Dar eficienţa în luptă nu depinde numai de
corp pentru că ea este direct legată de aptitudinea de a discerne realitatea
exterioară în modul cel mai obiectiv posibil.
Mesajele transmise de simţuri au o mare importanţă în artele marţiale, ca şi în
viaţa de toate zilele. Ele permit evaluarea corectă a circumstanţelor şi determină
conduita de urmat şi maniera de a aborda lupta.
Dacă aceste mesaje sunt directe şi neafectate de factori perturbatori (impresii,
raţionamente, amintiri etc), atunci avem şansa ca informaţia pe care o percepem
despre o anumită situatie sau moment să fie completă şi exactă.
Pentru a beneficia de astfel de mesaje-senzaţii este necesar un antrenament serios
şi inteligent al tuturor facultăţilor nervoase şi simţurilor noastre.
Practica Aikido-ului presupune implicarea totală a tuturor facultăţilor senzoriale
pentru că în timpul antrenamentului se educă centralizarea în Hara a tuturor
senzaţiilor la un anumit moment. Acuitatea corporală dobândită prin antrenamentul
de Aikido, conduce la controlul permeabilităţii, maleabilităţii şi disponibilităţii, calităţi
ale corpului ce permit menţinerea stării de veghe a corpului şi înţelegerea realităţii.
Astfel, din pasiv corpul nostru devine capabil de iniţiativă creatoare, la început
ezitant, dar perfectibil în timp.
Antrenamentul continuu şi îndelungat redă progresiv vitalitatea corpului şi are ca
efect creşterea vigilenţei atât de necesară în artele marţiale. Trepat, corpul capătă
independenţă de acţiune şi decizie şi renunţă la rolul impus de mental, dobândeşte
creativitate şi maturitate proprie.
Această maturitate se traduce în aprecierea realităţilor exterioare printr-o înţelegere
interioară care se adaugă la abordarea exterioară. Fără a se fixa asupra uneia sau
alteia dintre componentele dezvoltării – fizic sau mental – calea propusă de Aikido
conduce la uniunea dintre cele două componente.
Practica Aikido-ului permite uniunea fiziologicului, psihicului, mentalului şi
socialului, conducând la perfecţionarea personalităţii umane.
Prin înţelegerea superioară a ceea ce numim „luptă”, Aikido asigură
comportamentului uman coerenţă şi stabilitate.
El nu lasă nici un moment să se producă separări pe care numai gândirea le

poate dicta. În tot ceea ce face, Aikido nu acordă întâietate fiziologicului sau
mentalului, considerându-le părţi ale întregului. Aikido ne învaţă că toate realităţile
fiziologice, fizice, mentale şi sociale nu sunt decât fragmente ale unui ansamblu
vast, ierarhizat, autonom şi perfectibil.
În acest stadiu de evoluţie al practicantului, Hara depăşeşte domeniul corpului,
sub aspect anatomic, fiziologic şi senzorial şi devine psihic şi mental. Practicantul de
Aikido se angajează pe calea care-l conduce dincolo de limitele corpului şi spiritului
luate separat, şi la capătul căreia se va regăsi pe sine, mai senin şi înţelept.
Aikido este fascinant prin faptul că, pe tot parcursul său practicantul simte că
dincolo de forţa, tehnica şi viteza de execuţie a unui procedeu există „altceva”“, o
forţă ascunsă, care uneori ne surprinde şi ne permite să facem lucruri aparent
imposibile.
Fără acest “altceva” succesul execuţiei unei tehnici nu este decât rezultatul
forţei musculare şi, în consecinţă, nu durează decât un timp.
În acest stadiu, practicantul simte, înainte de a înţelege, că tehnica sa nu-şi
datorează eficienţa puterii musculare, nici dorinţei de a învinge, ci unei facultăţi
ascunse pe care o are corpul şi spiritul său de a acţiona, şi de a realiza împreună
ceea ce înainte putea realiza doar cu eforturi supraumane. Atingând această
senzaţie a uşurinţei în creaţie, când nu mai simte limitele, practicantul atinge un
punct din care nu se mai poate întoarce şi întrezăreşte atunci imensitatea
posibilităţilor sale fizice şi mentale.
El începe să înţeleagă că în Dojo-ul în care se antrenează, acţiunile sale pot
transcende timpul, că ele nu au nici un scop exterior, nici o legătură către viitor sau
trecut şi că singura finalitate este perfecţionarea proprie.
În Dojo timpul se opreşte şi totul se petrece în afara timpului, fără altă intenţie
decât aceea de a trăi în ritmul luptei care simbolizează viaţa cu manifestările ei:
atacul şi apărarea. Atacul şi apărarea se desfăşoară în acelaşi timp; primul se
schimbă mereu, iar apărarea se armonizează şi se contopeşte cu el simultan, astfel
încât nu mai pot fi separate, devenind părţi ale întregului.
Instinctiv, independent de voinţa sa, practicantul va continua şi în afara Dojo-ului
această experienţă.
Din păcate, oamenii cred că spiritul şi corpul sunt entităţi diferite şi că cel de al
doilea este suportul primului.
Această filozofie desparte întregul în mod artificial în entităţi diferite, conducând la o
ierarhie păguboasă şi mulţi oameni cred că propriul lor corp nu este decât un suport
material şi îl tratează în consecinţă.
Aikido propune un punct de vedere corect faţă de fiinţa umană pe care o
consideră o entitate psiho-somatică. Separarea forţată în spirit şi corp este o piedică
în dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi reprezintă o viziune comodă,
vulgară şi simplificatoare. Tradiţia occidentală, care separa cele două realităţi în
două lumi distincte, cea a inteligenţei şi cea a simţurilor, a condus la metode de
educaţie imperfecte şi, inevitabil, la efecte nedorite.

Oamenii vor înţelege în cele din urmă că fiinţa umană este un univers
armonios şi unitar, iar Aikido poate fi o cale pentru înţelegerea ei.
Simbolul ca mod de exprimare

„Arma cea mai bună este cea pe care o ai în mână”
Aikido, prin tehnicile şi principiile sale, imită elementele naturii, atât în calmul, cât
şi în înlănţuirea lor.
În procesul de învăţare a Aikidoului se recurge la exemple, comparaţii şi metafore
nu numai pentru a explica un lucru sau altul, ci, mai ales, pentru a concretiza sau
vizualiza anumite tehnici sau atitudini.
În extremul orient se preferă acest tip de pedagogie. Instructorii renunţă la
cuvinte şi explicaţii logice pentru a evita distorsiunile sau erorile de înţelegere
datorate subiectivităţii lor sau a practicantilor.
Prin intermediul unui simbol instructorul poate transmite o anumită atitudine sau
mişcare fără ca aceasta să fie alterată de explicaţii inutile. Explicaţia necesară este
mişcarea însăşi şi ei comunică cu elevii lor prin mişcare, iar elevii imită aparent la fel
aceste mişcări, din ce în ce mai bine.
Mişcările sunt însoţite de metafore care au rolul de a explica un anumit dinamism,
forţa sau subtilitatea mişcării.
Schimbând elementele, modificând combinaţiile şi variind viteza şi forţa, instructorul
oferă treptat elevilor săi posibilitatea de a cerceta cu propriul lor corp căile
perfecţionării tehnicilor şi creşterii eficienţei acestora.
Aikido este o artă marţială şi pentru acest lucru ea trebuie practicată si simţită cu
tot corpul, pentru că este o experienţă personală interioară şi directă. Datorită
înlănţuirii între diferitele faze ale tehnicilor, practicantului îi vine greu să înţeleagă
mişcarea în forma sa finală. Utilizarea frecventă a simbolurilor, comparaţiilor,
metaforelor care se substituie explicaţiilor logice are ca efect eliberarea gândirii
practicantului de încercarea de a inţelege logic, ceea ce conduce treptat la situaţia
în care practicantul îşi concentrează întreaga gândire asupra mişcării însăşi şi nu
asupra explicaţiei sale. Simbolul permite ca atitudinile fizice sau mentale, gesturile şi
expresiile corporale să existe în sine şi să dea practicanţilor sentimentul realităţii în
afara logicii. Prin intermediul simbolului practicantul percepe mai uşor natura şi
forma tehnicii pe care trebuie să o înveţe, şi prin aceasta va înţelege esenţa şi
semnificaţia Aikido-ului în ansamblul său.
Folosirea simbolului exclude folosirea comentariilor şi analizei, evitând astfel
explicaţiile inutile şi pierderea timpului.
Maestrul sugerează principiile fără a le explica intelectual, lăsând practicanţilor
libertatea de a le experimenta, de a le trăi, de a le descoperi toată puterea, prin
propria experienţă şi simţuri.
Cercul - este simbolul mişcării perfecte. Mişcarea de revoluţie în jurul centrului
determină sfera, spaţiul în care ne mişcăm în Aikido.
Centrul – locul înţelepciunii – este calm, iar sfera mişcărilor din Aikido (sfera
dinamică) este stabilă. În practica Aikido, acest concept al sferei dinamice şi al
centrului sunt de o importanţă primordială.
Unul din primele lucruri pe care le învaţă practicanţii de Aikido şi apoi le

experimentează pe parcursul antrenamentelor este cum să-şi păstreze stabilitatea
şi integritatea prin limitarea acţiunilor în interiorul sferei proprii, astfel încât să-şi
asigure echilibrul static şi dinamic.
Ei învaţă, de asemenea, importanţa Ma-ai (distanţa optimă, de siguranţă) care
le permite o poziţie tangenţială cu sfera agresivă şi le permite utilizarea în condiţii de
echilibru şi stabilitate, a forţei centrifuge sau centripete în combinaţiile lor diverse.
Capacitatea de a atinge starea de control, stabilitate mentală şi fizică, combinată cu
ştiinţa de a face evaluarea corectă, mişcarea adecvată şi tehnica necesară, permite
practicantului să atingă obiectivele Aikido-ului: dezvoltarea personalităţii, dinamismul
cercului, imobilitatea centrului şi înţelegerea lumii înconjurătoare.
Astfel el va înţelege că Ma-ai nu înseamnă numai distanţa optimă, care asigură
securitatea, dar şi că această distanţă armonică îi va permite să-şi simtă adversarul
prin respiraţie, gesturi sau intenţii, să-l cunoască înainte de a-l vedea şi să-l
neutralizeze înainte de a-l atinge. Această stare conduce la utilizarea de către
practicant a tuturor capacităţilor sale, în armonie cu el însuşi şi cu ceea ce-I
înconjuară.
Hara – locul care simbolizează centrul fiecăruia dintre noi, este izvorul energiei – Ki,
care se transmite prin unde concentrice prin corpul nostru către spaţiul din jurul
nostru, în ceea ce se numeşte SFERA DINAMICĂ, precum un vârtej care aspiră, se
contopeşte şi conduce energia agresorilor.
Hara seamănă cu “ ochiul ciclonului”, unde totul rămâne calm şi nemişcat.
Această metaforă îl ajută pe practicant să vizualizeze mental modul de control şi
stingere a atacului. El va trebui să înţeleagă că prin mişcările sale va trebui să
aspire energia atacului către centru (Hara), unde totul este calm şi liniştit, să o
devieze şi apoi să o îndrepte împotriva agresorului, astfel încât centrul său să
rămână în permanenţă calm. Simbolistica Aikido-ului nu poate fi înţeleasă decât prin
muncă, căutare personală, printr-o practică perseverentă şi sinceră, care-i va
dezvălui progresiv, practicantului, întreaga semnificaţie.
Katana
Pornind de la o armă de luptă, un instrument al morţii, Katana (sabia
japoneză) a devenit în civilizaţia japoneză un simbol, o operă de artă, o manifestare
a simţului estetic, al puterii de creaţie. Ea era sufletul samuraiului şi protectoarea
vieţii sale şi, pentru acest motiv, nu se despărţea niciodată de ea. În Dojo-ul de
Aikido, Katana este folosită în primul rând pentru a explica practicanţilor cum trebuie
executate loviturile sau anumite mişcări, apoi în tehnicile de Aikido împotriva
atacului cu sabia şi, în final, în tehnicile de Aiki-ken. Recomandarea instructorului de
a te comporta ca şi cum partenerul său ar avea o sabie în mâna îl conduc pe
practicant la o atitudine corporală şi stare mentală corectă şi îi modelează
comportamentul în luptă. Katana semnifică puritatea mişcării şi elimină gesturile
inutile.

Katana este simbolul sincerităţii, atât în atac, cât şi în apărare, al loialităţii în luptă şi
al nobleţei victoriei. Ideea Katanei exclude neatenţia şi antrenementul de rutină şi-l
va pune pe practicant în situaţia de a înţelege că în faţa armei nu poţi să trişezi sau
să ignori realitatea, conducându-l la stăpânire de sine şi prudenţă.
În Aikido, Katana nu serveşte la uciderea oamenilor, dar prezenţa sa menţine
treaz spiritul, conduce la o postură perfectă şi un spirit luminat. Ea conferă tehnicilor
frumuseţe şi rafinament, face gestul precis şi decisiv şi este expresia unui spirit
înţelept şi superior.
Apa
Fluiditatea şi rafinamentul mişcărilor din Aikido sunt asemanatoare cu cele ale
apei, care ia întotdeauna forma recipientului care o conţine, fără să-şi altereze
niciodată calităţile. Apa este imaginea înţelepciunii. Ea luptă împotriva oricărei forme
fixe şi definitive şi se adaptează tuturor situaţiilor, acomodându-se fără încetare.
În Aikido, fiecărui atac îi corespunde o tehnică de apărare. Atacurilor variate ca
forţă, formă şi viteză le corespund o apărare dinamică, mereu în schimbare, ajustată
permanent la varietatea atacurilor.
Expertul în Aikido trebuie să se comporte ca apa, deoarece nimic nu este mai
constant şi mai uşor ca aceasta. Ea învinge tot ce este dur şi puternic şi nimic şi
nimeni nu-i poate rezista.
„Slăbiciunea este forţă şi supleţea este durabilitate” spune Tao te King.
Muntele
Muntele este calea pe care omul o poate alege pentru a se ridica deasupra
aparenţelor şi constrângerilor. Escaladarea unui munte dă forţă şi energie fizică şi
spirituală. Drumul greu care duce către vârf este calea de a aprofunda cunoaşterea
de sine, de a perfecţiona maniera de a trăi şi de a lărgi viziunea asupra lumii
eliberându-ne de relativitatea timpului şi spaţiului.
Sakura – floarea de cireş

Simbol prin excelenţă al tuturor artelor japoneze care urmează o anume cale
fără un scop utilitar, material, floarea de cireş nu produce fructe şi nu oferă decât
frumuseţea sa. Nu uitaţi că este vorba de cireşii ce cresc în Japonia şi care nu fac
niciodată fructe. Morala este că astfel ar trebui să fie toate activităţile umane,
dezinteresate şi frumoase.
Esenta Aikido-ului
“Cei ce nu au nimic, nu pot pierde nimic”
M-am întrebat adeseori cum ar fi mai bine să explic elevilor mei tainele Aikido-
ului, astfel încât ei să înţeleagă mai repede decât am înţeles eu, şi să evit
înterpretarile greşite, atât de uşor de produs. Am constatat că mulţi dintre instructorii
de Aikido sunt tentaţi să facă excces în explicaţiile lor de cuvinte mari, despre idei
filozofice şi senzaţii speciale, care creează în mintea practicanţilor imaginea unui
Aikido misterios. Pe de altă parte am constatat că şi în mulţimea practicanţilor există
un segment important care este atras de astfel de explicaţii, care le induc ideea, că
ceea ce fac ei în timpul antrenamentului este un ritual divin ce îi va face

superoameni.
Multi oameni vin în Dojo-urile de Aikido pe de o parte atraşi de aura
misterioasă şi de faima acestei arte marţiale, iar pe de alta parte pentru că speră să
găsească aici leacul miraculos care să le rezolve problemele.
Din păcate este extrem de greu să explici clar şi logic, în termeni cu care noi
suntem obişnuiţi, în ce constă esenţa Aikido-ului şi să împărtăşeşti acest lucru
elevilor fără riscul de a provoca confuzii.
Eu spun adeseori elevilor mei că fiecare lucru pe care ei îl fac la un moment
dat (şi în cazul nostru este vorba de antrenamentul de Aikido), ar trebui făcut ca şi
cum aceasta ar fi ultima ocazie din viaţă pentru a face acel lucru, deci ar trebui să
fie făcut perfect.
Când încercăm să explicăm cuiva esenţa Aikido-ului ne lovim de dificultatea
de a face pe cineva care operează cu raţionamente logice să înţeleagă experienţa
individuală, întuitivă a celui care, după ani de practică şi căutari, a depăşit logica,
simte şi are senzaţii greu de explicat în cuvinte.
Deşi este o experienţă individuală, dar universal disponibilă, această stare
poate fi realizată diferit, în funcţie de fiecare persoană şi de nivelul acesteia de
percepţie. Acesta este motivul pentru care nu se poate da o explicaţie clară,
universal valabilă Aikido-ului, fără a creea anumite neînţelegeri. Cuvintele lui
Ueshiba ne conduc către aceeaşi concluzie:
"Mi-am antrenat corpul prin Budo şi când am înţeles esenţa sa fundamentală,

am înţeles şi marele adevăr. Cînd am înţeles sensul realităţii universale, am văzut
clar că fiinţele umane îşi pot unifica mintea şi corpul prin Ki-ul care le conectează pe
cele două şi că, astfel, oamenii îşi pot armoniza propria activitate cu activitatea
tuturor lucrurilor din univers. Prin înţelegerea folosirii Ki-ului, mintea şi corpul meu se
armonizează şi aceasta conduce la armonizarea mea cu universul.
Dacă nu înţelegem modul de utilizare al Ki-ului, mintea şi corpul nostru nu pot
funcţiona armonios şi astfel universul, a cărui parte suntem, va fi cuprins de
dezordine. Aikido este calea adevărului. Antrenându-te în Aikido înseamnă să te
antrenezi în adevăr. Prin dedicare, antrenament şi profunzime putem atinge starea
divină”.
Dacă cineva care nu face Aikido citeşte aceste vorbe ale lui Morihei Ueshiba,
nu va înţelege mare lucru. Dacă le citeşte cineva care face de puţină vreme Aikido
va spune, probabil, că Ueshiba exagerează. Dacă însă le citeste cineva care
practică de mulţi ani aceasta artă marţială, probabil că ar putea intui sensul vorbelor
bătrânului maestru. O interpretare concretă a acestor cuvinte ar fi aceea că maestrul
Ueshiba a creat Aikido-ul având o mare credinţă, că el chiar a crezut că oamenii pot
deveni mai buni şi că Aikido ar putea fi o cale spre acest obiectiv.
Nimic pe lume nu poate fi realizat fără credinţă şi când spun credinţă, asta nu
înseamnă numaidecât credinţa în divin. Marile realizari ale lumii, fie că se referă la
artă, ştiinţă, politică sau religie nu au fost posibile fără credinţă, devotament şi

pasiune. În textele rămase de la maestrul Morihei Ueshiba există o referire la trei

tipuri de antrenament:
-Cel al armonizarii minţii individului cu activitatea tuturor lucrurilor din univers.
-Cel al armonizarii corpului cu activitatea tuturor lucrurilor din univers.
-Cel care face Ki-ul ce uneşte mintea şi corpul să se armonizeze cu activitatea
tuturor lucrurilor din univers.
“Adevăratul practicant de Aikido este cel ce atinge aceste trei componente simultan,
nu doar în Dojo, ci în oricare alt moment al vieţii sale."
Despre aceasta maestrul Ueshiba spunea:
"Orice tehnică de Aikido trebuie să fie în acord cu adevărul universal. Dacă nu este,
aceasta artă marţială va merge împotriva iubirii creatoare a ceea ce se numeşte
Take-musu (literar înseamna marţial-creativ). Aikido este Take-musu, iar Take
înseamnă “rezonanţa corpului”.
“Rezonanţa corpului provine din unitatea minţii şi corpului şi aceasta rezonanţă se
armonizează cu rezonanţa universului. Esenţa constă în armonizarea rezonanţei
corpului cu rezonanţa universului. Din aceasta se naşte căldura, lumina şi puterea,
toate părţi ale unui spirit realizat deplin. Rezonanţa corpului şi rezonanţa universului
sporesc forţa Ki-ului şi produc Take-musu ai-ki, arta marţială care înseamnă
dragoste." “Dacă va întrebaţi cum puteţi dobândi unitatea propriului vostru Ki cu cel
al universului şi armonizarea lor, răspunsul este unul singur: prin practică şi
antrenament intens. Dragostea şi armonia sunt esenţa Aikido-ului”.
Pentru practicantul incepator, o astfel de abordare filozofică depăşeşte
înţelegerea sa, însă cu timpul, o va descoperi singur în mişcările şi tehnicile de
Aikido. Fondatorului nu-i plăceau lecţiile teoretice, preferând ca fiecare persoană să
obţină revelaţia prin practică şi antrenament personal, dupa cum spune în poemul
următor:
“Ai-ki nu poate fi cunoscut
Prin vorbe scrise sau rostite.
Fără a te pierde în vorbe inutile
Învaţă prin practică.”
Secretul nu poate fi descoperit decât prin experienţă şi efort personal. Când
Maestrul Ueshiba explică esenţa Aikido-ului, el foloseşte, de obicei, pilde sub forma
unor mici poeme. Iată un exemplu:
“Atacând cu o sabie lungă,
Inamicul gândeşte că ma aflu în faţa sa.
Dar, în spatele său
Eu am ajuns deja.”
“Chiar şi înconjurat
De inamici pregătiţi să atace,
Lupt cu gândul
Că ei nu sunt decât o singură persoană.”

“Când înaintează o pădure de săbii

Şi te înconjoară,
Aminteşte-ţi că mintea ta
Iţi este scutul protector”.
“Cu mâna ta dreaptă

Arătând yang,
Şi mâna ta stânga arătând yin,
Condu-ţi adversarul”.
“Când inamicul îşi face apariţia,

Repezindu-se să te lovească,
Păşeşte înafară, evită-l,
Atacă imediat şi taie”.
“De ce îţi fixezi ochii

Pe sabia rotitoare?
Strângerea acesteia arată
Unde vrea să taie”.
Aceste poeme scrise în tinereţe, cînd fondatorul era în plenitudinea forţelor

sale, reprezintă Aikido-ul folosit pe câmpul de luptă, atunci când este vorba de viaţă
şi de moarte. În ultimii săi ani Fondatorul a evitat să rostească cuvântul inamic, iar
esenţa artei sale devine mult mai clară, mai spirituală.
În continuare, voi reproduce câteva pasaje din scrierile sale pe care le citea
discipolilor cu diferite ocazii.
"Nu vă uitaţi la ochii agresorului deoarece ei vă vor absorbi mintea.

Nu priviţi la sabia agresorului deoarece vă va fura Ki-ul.
Nu vă uitaţi la agresor deoarece Ki-ul acestuia vă va controla.
Antrenamentul în Aikido este antrenamentul puterii voastre de a absorbi Ki-ul altora
ca şi când ar fi al vostru. De aceea tot ceea ce am de facut, este doar să stau aici”.
“Nu vă lăsaţi antrenaţi în discuţii legate de cum să loveşti înaintea adversarului.
Făcând asta dovediţi că sunteţi prea conştienţi de prezenţa lui.
“Oricine ar trebui să fie capabil de a menţine la pământ o persoană folosindu-se
doar de un singur deget.
Forţa umană este limitată la un cerc, în centrul căruia se află practicantul.
Forţa practicantului nu poate depăşi acest cerc. Dacă cineva va dori să-şi menţină
oponentul la pământ în afara cercului său de putere, atunci, de vreme ce iese în
afara cercului său, devine fără putere şi, astfel, el însuşi ar putea fi ţinut la pământ
cu un singur deget. Dacă însă te poţi mişca în interiorul proriului tău cerc de putere,
iar celălalt este situat în afara propriului său cerc, atunci problema este rezovată”.

“Adevarata respiraţie înseamnă a respira la unison cu universul. În felul acesta poţi

câştiga forţa naturii. Deplasându-te în spirală către dreapta te înalţi, deplasându-te
către stânga cobori.
Poţi să te roteşti liber între cer şi pământ. Totul este să realizezi pe deplin principiul
respiraţiei-spirală"
Deşi este uşor să vorbim despre ideile maestrului Ueshiba, este foarte greu să
le realizăm în practică. Nu trebuie să uităm că Fondatorul însuşi a ajuns la aceste
interpretări după ani de practică riguroasă.
Ce fel de Aikido ?
“Înţelepciunea părinţilor nu se împrăştie în corpul
urmaşilor”
Pentru cei care practică arte marţiale, este bine cunoscut faptul că o mulţime
de organizaţii şi şcoli naţionale sau internaţionale, îşi dispută întâietatea în acest
domeniu, încercînd să atragă cât mai mulţi adepţi. Se stie şi că, uneori, artele
marţiale sunt un bun mijloc de a face bani şi naivitatea multor oameni contribuie din
plin la aceasta. Ca şi în alte arte marţiale, şi în Aikido există false conflicte între
şcoli, organizaţii şi stiluri, de regulă generate de ambiţia oamenilor de a demonstra
cu orice chip ceva, de orgoliul celor ce uneori se cred alfa şi omega în acest
domeniu.
De cele mai multe ori oamenii se luptă pentru a demonstra că o anumită
şcoală de Aikido este mai bună decât altele şi că doar această şcoală reprezintă
corect spiritul tehnicilor lăsate de Morihei Ueshiba.
Mai mult, unele şcoli încearcă să revendice numele de “Aikido” ca şi cum ar fi un
nume de marcă. Toate acestea sunt inutile deoarece Aikido înseamnă mult mai mult
decât suma tuturor experienţelor maeştrilor şi elevilor ce practică această artă
marţială şi este evident că este greu sa fii ca Ueshiba.
Elevii nu sunt întotdeauna o copie fidelă a profesorilor lor şi acest lucru este
important pentru dezvoltarea Aikido-ului ca artă dinamică, vie. Mulţi instructori susţin
că diferite forme şi procedee din Aikido sunt proprietatea lor şi că acest bagaj de
tehnici, procedee şi mişcări dau originalitate Aikido-ului practicat în sălile lor de
antrenament. Aceşti instructori confundă forma cu conţinutul pentru ca Aikido are
numai un singur principiu - realitatea vieţii.
Eu cred că, de fapt, toate fiinţele umane posedă secretele de bază ale Aikido-ului,
dar nu ştiu ca le au, şi doar cei ce practica devin conştienţi de aceasta.
Scopul principal al acestei arte marţiale este de a îmbunătăţi viaţa oamenilor,
de a-i face să se dezvolte, să devină mai puternici şi mai buni şi astfel, prin ei,
lumea să devină mai bună. Aikido există pentru acest scop şi importante sunt
principiile sale şi nu mişcările sau detaliile tehnice prin care Aikido este învăţat.
Dacă principiile şi scopurile sunt cele stabilite de Morihei Ueshiba, atunci orice
tehnică poate fi Aikido, iar dacă acestea lipsesc nu putem vorbi de Aikido. Mulţi
maeştri de Aikido scriu cărţi în care descriu cu detalii tehnicile de Aikido, încercând
să transmită experienţa lor şi altora.

Multe din aceste cărţi conţin tehnici de antrenament cu sabia (Ken), cu

bastonul (Jo) sau tehnici de cuţit (Tanto), iar altele prezinta diferite Kata şi modul
cum aceste tehnici ar trebui făcute.
Practicanţii care citesc aceste cărţi au de multe ori surpriza să constate că
aceleaşi lucruri sunt prezentate şi explicate în mod diferit şi uneori se întreabă, pe
bună dreptate: cum este oare corect ?
Acest lucru provoacă confuzie şi naşte întrebarea firească: oare care profesor
este mai bun, care profesor face adevăratul Aikido ? Care este calea cea mai
potrivită pentru a învăţa Aikido ?
Convingerea mea este că toate metodele pot fi luate în seamă, chiar dacă fiecare
din ele prezintă doar un anumit punct de vedere asupra acestei practici. Acest lucru
ne conduce în mod direct la ideea că toate sunt bune, dar nici una nu este perfectă
pentru că nici una din ele nu este completă. Prin antrenament sincer si continuu,
practicantii vor descoperi singuri misterele Aikido-ului.
În acest volum voi prezenta cum înţeleg eu Aikido, cum ar trebui executate
tehnicile de Aikido, fie cu mâna goală sau cu arme, fără a avea pretenţia că acesta
este singurul mod în care se poate practica.
Scopul prezentarii acestor tehnici nu urmareşte ca voi, cititorii acestei cărţi să
deveniţi experţi în lupta cu sabia, bastonul, cuţitul sau cu mâînile goale, ci cum
puteţi să deveniţi practicanţi conştienţi şi sînceri ai acestei arte marţiale, pentru
desăvârşirea personalităţii voastre şi a lumii în care trăim.
Maestrul Saotome, amintindu-şi despre perioada când era “uchi deshi “(elev
personal) al lui O Sensei, perioadă în care l-a însoţit pe Fondator la diferite seminarii
şi prelegeri, spune:
“Pe parcursul timpului cât am fost elevul lui, am luat multe lecţii de “Ukemi”
(Ukemi-arta de a fi un “Uke”), de la el. Fondatorul era tot timpul preocupat de studiul
Budo-ului şi de înţelegerea corectă a spiritului Aikido-ului şi nu de formele sale
particulare. El nu făcea nici-o diferenţă între tehnicile de luptă cu şi fără arme,
pentru că el dorea să demonstreze principiile din spatele tehnicilor şi metoda de a le
armoniza. Formele şi tehnicile erau doar mijlocul prin care se putea cunoaşte
esenţa Aikido-ului, şi susţinerea acestei idei a constituit preocuparea întregii sale
vieţi. “
În acest manual, cele mai multe tehnici de luptă cu mâinile goale au
corespondent în tehnici cu arme, ceea ce demonstreaza principiul universalităţii
tehnicilor de bază din Aikido. De asemenea, am evitat să definesc şi să clasific
tehnicile în mod excesiv, iar unele din ele nici nu vor avea nume pentru că obiectivul
acestei cărti este să vorbesc despre Aikido în general şi nu despre tehnicile de Aikido în mod
special. Pentru mine este important să pot împărtăşi cititorilor, practicantilor si
instructorilor mei, ceea ce înseamnă Aikido dintr-o perspectivă personala. O Sensei
a avut în decursul vieţii sale mulţi elevi care au învăţat sub îndrumarea sa. Aceştia
au participat la antrenamentele cu O Sensei în diferite perioade ale vieţii
Fondatorului şi în diferite stadii de “rafinare” ale Aikido-ului.

Fiecare dintre aceşti elevi, care mai târziu au devenit maeştri cu propriile lor şcoli,
au împărtăşit elevilor lor tehnicile aşa cum le-au înţeles la vremea respectivă, dar
modificate de propria lor personalitate. Mulţi dintre ei şi-au completat antrenamentul
cu tehnici din alte arte marţiale sau metode de antrenament, folosindu-se de
cunoştinţe adiţionale pentru a-şi desăvârşi cunoaşterea şi măiestria.
Personalitatea lor, modul lor de interpretare, amintirile lor despre vorbele şi
faptele Fondatorului s-au combinat dând naştere unui stil propriu de a face Aikido şi
au creat metode proprii de instrucţie pentru elevii lor.
Visul lui O Sensei de a creea armonia între oameni, de a controla agresiunea
şi de a învăţa oamenii să devină mai buni poate fi realizat dacă toţi cei ce fac Aikido
au permanent în faţa ochilor exemplul vieţii Fondatorului.
Existenţa mai multor şcoli şi stiluri poate contribui la împlinirea acestui vis
dacă ele au în comun principiile şi ideile Fondatorului.
O cale pentru fiecare

Trebuie să mănânce mulţi şerpi
cel ce vrea să ajungă balaur”
Confruntaţi zilnic cu violenţa şi agresivitatea societăţii în care trăiesc,
oamenii au încercat să găsească soluţii pentru a controla aceste fenomene. Unora
dintre ei le-a venit ideea să caute răspunsul în istoria veche a Japoniei şi astfel au
descoperit o soluţie inedită, cea a artelor de luptă.
După cum ştim, acestea au fost iniţial create pentru a evita rănirile sau
moartea pe câmpul de luptă, iar începând cu secolul al şaptesprezece, ele s-au
transformat treptat într-o Cale a artelor de luptă (Budo), dedicate perfecţionării
individului prin integrarea minţii, corpului şi spiritului.
Calea sabiei a transformat sabia care ucide într-un instrument care protejează
viaţa şi a făcut ca aceste tehnici de luptă cu sabia să devină un sistem educaţional.
Această cale a artelor marţiale este similară cu cea a ceremoniei ceaiului, a
poeziei, a caligrafiei. Aşa cum spun japonezii, toate acestea sunt căi ale lui Budha şi
ele au constituit, în decursul timpului, susţinerea spirituală a poporului japonez.
Analizând aceste Căi, observăm că antrenamentul şi disciplina comună tuturor
acestora, fie ele arte marţiale sau culturale, au trei nivele de maiestrie: fizică,
psihologică şi spirituală.
La nivelul fizic, elementul principal în alcătuirea antrenamentului este măiestria
formei, aşa numitele Kata. Profesorul arată un model, o formă, iar elevul observă cu
atenţie şi repetă fără încetare pînă când şi-a însuşit complet acest model. La acest
nivel nu se spun multe cuvinte şi nu se dau explicaţii, iar în ultimul stadiu al
măiestriei formei, elevul este eliberat de stricta respectare a formei, având libertatea
de creaţie. Acest moment al eliberării practicantului de rigorile şi restricţiile formei
este posibil datorită schimbărilor interne de natură psihologică ce au loc la nivelul
minţii practicantului. Antrenamentul de rutină, procesul de învăţare care de multe ori
este anost, repetitiv şi monoton, testează ataşamentul practicantului şi puterea
voinţei sale şi în acelaşi timp diminuează încăpăţânarea, înfrâneaza şi elimină
proastele obiceiuri ale corpului şi minţii. Pe tot parcursul acestui lung proces,
puterea, caracterul şi potenţialul practicantului vor ieşi la suprafaţă, dacă ele există
cu adevărat.
Măiestria spirituală este inseparabilă de cea psihologică, dar ea nu apare
decât după o intensă şi lungă perioadă de antrenament. În arta mânuirii sabiei,
practicantul trebuie să stăpânească atât de bine poziţiile de luptă şi formele astfel
încât să nu ofere nici o deschidere (Suki) prin care adversarul să înainteze şi să
lovească.
Dacă în timpul luptei apare o astfel de deschidere, aceasta este creată de
greşeala (Ego-ul, cum se spune în filozofia Budhistă) unuia dintre parteneri.
Luptătorul devine vulnerabil dacă îşi pierde timpul pentru a se gândi la victorie
sau înfrângere, dacă încearcă să-şi întimideze adversarul sau dacă-l subestimează.
În timpul luptei, dacă mintea se opreşte chiar pentru o singură clipă, corpul işi pierde
capacitatea de a fi fluid şi continuu.
Călugărul Zen, Takuan (1573-1645), cel care a fost confidentul lui Yagyu
Munenori (1571-1646), maestrul de sabie al familiei Tokugawa, a scris un scurt
tratat, numit “Adevărata şi minunata sabie Tai-a”. El spune:
“Arta sabiei constă în a nu fi preocupat de victorie sau înfrângere, de puterea sau

slăbiciunea mea sau a adversarului, de faptul că trebuie să fac un pas înainte sau
lateral, de faptul că nu sunt văzut de inamic sau că eu nu-l văd pe inamic. Dacă
înţelegi acest fundament poţi atinge priceperea în arta luptei cu sabia”.
Yagyu Munenori, care s-a străduit să se autodisciplineze prin arta sabiei,

spune în tratatul intitulat “Obişnuita transmitere a artei de a lupta”, că erorile
luptătorilor se datorează următoarelor "boli":
- dorinţa de victorie,
- dorinţa de a folosi vicleşuguri tehnice,
- dorinţa de a te face remarcat,
- dorinţa de dominare psihologică a oponentului,
- dorinţa de a rămâne pasiv în aşteptarea unei deschideri din partea adversarului
- dorinţa de a te elibera de toate aceste "boli".
El spune (evident, nu cu aceste cuvinte), că în cele din urmă, măiestria fizică,
psihologică şi spirituală devin, prin antrenament, un tot. O persoană care nu este
dominată de “Ego” este deschisă, flexibilă, suplă, fluidă şi dinamică în trup, minte şi
spirit. Fiind fără Ego, ea are libertatea de a se
identifica cu toate lucrurile şi cu toţi oamenii, privindu-i nu dintr-o perspectivă
proprie, ci dintr-o perspectivă neutră. El spune că aşa cum într-un cerc cu o
circumferinţă nelimitată, fiecare punct poate fi centrul, omul poate privi lucrurile din
orice perspectivă. Abilitatea de a vedea existenţa dintr-o altă perspectivă decât cea
proprie este specific filozofiei Shinto. Budhismul numeşte aceasta “compasiune” şi
un asemenea mod de gândire este specific tuturor artelor marţiale şi Căilor culturale
în tradiţia japoneză. Se poate spune deci despre Aikido că este o formulare
modernă a acestei idei.

Deci ce este Aikido ?

După părerea mea, Aikido este una dintre cele mai eficiente arte marţiale,
pentru că este o sinteză a multor arte marţiale japoneze şi mai ales, pentru care nu
ai nevoie de forţă, talent sau tinereţe pentru a o practica.
Aikido se bazează doar pe mintea şi corpul meu şi pe capacitatea mea de a
înţelege lumea, aşa cum este ea în realitate. Atunci când cineva sau ceva mă atacă,
agresorul încalcă legile nescrise ale armoniei universale şi astfel el devine
vulnerabil.
Mi-am propus ca în acest manual să ofer experienţa personală celor ce doresc
să dobîndească ştiinţa de a obţine acea stare, de calm şi relaxare internă a minţii şi
corpului, si care conduce la o postură corectă şi o gândire pozitivă, pentru că
acestea sunt calităţi care pot fi cultivate şi perfecţionate prin practica Aikido-ului.
Cu cât mai puternică şi calmă este starea spiritului şi corpului nostru, cu atât
mai puţin vulnerabili suntem în cazul unui atac, fie el fizic, verbal sau de orice altă
natură. În mod curent oamenii au convingerea că atunci când eşti atacat, eşti
vulnerabil. Realitatea este că cel care te atacă este primul care-şi expune corpul şi
mintea, pentru o secundă sau două unui adevărat pericol. Dacă în acea secundă nu
te comporţi cum se aşteaptă el, nu răspunzi cu un blocaj sau cu o lovitură, ci ieşi din
calea atacului său, atunci agresorul, timp de o altă secundă va fi nedumerit şi
dezechilibrat mental şi fizic.
Închipuieşte-ţi că te sprijini de un perete stabil, în rezistenţa căruia ai deplină
încredere şi că, dintr-o dată constaţi că peretele este de fapt din hârtie şi poate ceda
brusc. În momentul în care înţelegi asta vei cădea imediat prin el pentru că
încrederea ta a disparut. În mod similar, se petrec lucrurile şi în Aikido. Faptul că
ţinta nu este aşa cum credea agresorul, îl va face pe acesta să se dezechilibreze.
Aikido dezvoltă această idee şi mai departe. Să presupunem că stai în
spatele peretelui de hârtie şi chiar în momentul când agresorul s-a sprijinit şi a
început să-şi piardă echilibrul căzând prin perete, îl împingi în direcţia căderii.
La inceput, îl vom face pe agresor să-şi piardă echilibrul, apoi îi menţinem
dezechilibrul şi, în final, îl aruncăm în direcţia în care nu i-ar place să meargă. De
aceea nu este nevoie să fii mare, tânăr sau puternic pentru a practica Aikido, pentru
că-l poţi face pe adversar să se simtă vulnerabil, dezechilibrându-I în timp ce
tu rămâi echilibrat. Acesta este motivul pentru care Aikido este o arta marţială
perfectă pentru apărare.
Ceea ce este important în Aikido, este faptul că în timpul luptei ai în
permanenţă informaţii exacte despre starea ta corporală şi mentală şi despre tot
ceea ce te înconjoară, fără ca primejdia, furia sau dorinţa să-ţi afecteze acţiunile.
Dacă eşti relaxat şi echilibrat, dacă te simţi pozitiv, dacă ai o postură bună,
atunci tehnicile tale vor fi mult mai simple şi mai eficiente.
Dacă eşti încordat, supărat, neîndemânatic, tehnicile vor fi greu sau imposibil
de executat. Se ştie că în Aikido eşti mereu recompensat sau pedepsit pentru
calitatea stării tale şi prin urmare, eşti mereu atent să te perfecţionezi. Explicând
esenţa Aikido-ului într-unul din discursurile sale, Morihei Ueshiba spune:

“Budo nu este modul de a învinge adversarul prin forţă sau arme mortale.
Budo nu intenţionează să conducă lumea către distrugere.
Adevăratul Budo foloseşte energia interioară pentru a proteja pacea lumii şi a păstra
natura în forma sa firească.
Antrenamentul în Budo este echivalent cu grija de a ne desăvârşi trupul şi sufletul
prin dragostea pentru Kami, aceste zeităţi ce preţuiesc, păstrează şi ocrotesc orice
în natură”.
Maestrul Ueshiba subliniază faptul că o artă marţială trebuie să fie o cale a

dragostei pentru că aceasta, în final, ne conduce la o viaţă bogată şi creativă.
Aceasta a fost concluzia întregii sale vieţi dedicate artelor marţiale.
Într-una dintre ultimele sale conversaţii cu discipolii săi, Maestrul Ueshiba a spus:
"Aikido este adevăratul Budo. El este protectorul tuturor fiinţelor vii; este un mijloc
prin care oricărui lucru i se dă viaţă. Aikido este sursa creaţiei nu numai a adevăratei
arte marţiale, ci şi a tuturor lucrurilor”.
Armonia - AI
“Armonia este potrivirea desăvârşită
a componentelor într-un întreg.”
Cateva cuvinte acum despre Wa şi despre întelesul acestui termen în
conjunctie cu bazele Aikido-ului: Uniune, Acord, Unitate şi Centru .
Aceste cuvinte există şi în Orient şi Occident şi par identice, însă la japonezi
ele au un sens aparte. In Aikido atacantului nu i se impune cu orice preţ voinţa lui
Nage (cel ce se apara), dar nici Uke (cel ce ataca) nu este lăsat să-şi impună voinţa
sa. Mişcarea lui Nage se naşte din cea a partenerului său, fără a se întrerupe
circuitul energiei sale. Neimpotrivirea celui care se apara, nu trebuie înţeleasă
greşit, ca o acceptare resemnată a dominaţiei altcuiva. Dimpotrivă, neîmpotrivirea
implică prezenţa unei voinţe puternice, fiind mijlocul de afirmare a acesteia.
Obstacolele pe care le întâlnim fac parte din desfăşurarea vieţii. Ne dăm
seama de greutatea lor când le întâlnim, dar totodată ne dăm seama de forţa
noastră când le învingem, fără a pierde din vedere ţelul final. O stâncă nu opreşte
râul care continuă să curgă, ocolind-o. Un dig opreşte marea dar nu-i distruge forţa.
Printr-un efort continuu se poate zăgăzui energia mării, dar dacă efortul de a
stăvili forţa apei slăbeşte, marea se revarsă din nou, pentru că presiunea mării
asupra digului nu slăbeşte nici o clipă. Neîmpotrivirea înseamnă alegerea continuă a
ţelurilor, în funcţie de felul mijloacelor. Nimeni nu poate să prevadă toate obstacolele
ce vor apare în drumul tău şi deci nu are nici un rost să stabileşti dinainte care va fi
comportarea în faţa lor, însă va trebui să reacţionezi cât mai spontan la apariţia lor.
Nu stabilim dinainte cum ne vom mişca într-o situaţie viitoare.Când situaţia
apare, va trebui să ne relaxăm, să ne golim mintea de orice idee parazită şi să
lăsăm liberă, prin intermediul subconştientului, manifestarea principiilor învăţate la
antrenamente. Desigur însă că antrenamentele trebuie să fie serioase şi intense
dacă dorim să ajungem la asemenea performanţe.

Antrenamentul de Aikido nu înseamnă să-ţi atingi scopul (să faci procedeul)

indiferent de comportarea partenerului, ci să-l atingi împreună cu partenerul,
lăsîndu-ţi energia să curgă liberă, să se unească cu a lui. Atingerea ţelului propriu
fără ca pentru aceasta să deranjezi cel mai mic lucru sau fiinţă şi fără să schimbi
nimic din ceea ce nu trebuie schimbat, aceasta înseamnă respectul pentru libertate,
aceasta este starea de spirit în care trebuie făcut antrenamentul, nu atât pentru ca
mişcarea să fie eficientă, ci pentru a înţelege principiile care stau la baza Artei.
Calea - DO
"Opreşte-te câteodată din drum şi priveşte în jurul tău.
Cine se uită numai în jos nu va vedea niciodată stelele!"
Pentru învăţarea, înţelegerea şi practicarea inconştientă a principiului Aiki sunt
necesari mulţi ani de muncă, de căutare, de meditaţie, de luptă cu tine însuţi, si
mulţi dintre cei ce practică Aikido nu au tăria necesară pentru a ajunge la capătul
Căii. Să încercăm împreună, în cele ce urmează, să desluşim etapele acestui drum
lung, care deseori se împleteşte cu viaţa călătorului pe această cale.
La inceputul studiului Aikido, practicantul nu percepe decât linii drepte, iar
mişcările lui sunt bruşte şi frânte. Acesta este nivelul de jos, al rigidităţii, cînd
mişcările nu pot fi încă adaptate la infinitatea situaţiilor posibile de atac.
Urmează prima treaptă a uceniciei, când practicantul studiază elementele de
bază (poziţii, distanţă, deplasări, e*tc.), echilibrul static şi dinamic. El învaţă folosirea
controlată şi neutralizarea forţelor din propriul corp sau din exteriorul acestuia.
Deoarece elementele de bază însuşite în această etapă se regăsesc sub o formă
sau alta în orice viitor procedeu de Aikido, este evident că lucrurile bune sau rele
deprinse acum vor fi amplificate ulterior. Este important de reamintit mereu elevilor
nerăbdători şi instructorilor superficiali, importanţa elementelor de bază pentru
viitorul elevilor. Treapta a doua începe cu deprinderea îndemânării de execuţie a
procedeelor de aruncare şi de fixare. Punctul de plecare îl constituie atacul dinainte
convenit al unui adversar. Întrucât cu trecerea timpului atacurile devin mai violente şi
procedeele de apărare îşi sporesc gradul de dificultate, solicitarea elevilor creşte
natural odată cu maturizarea lor. Profesorul trebuie să-şi conducă elevii spre ţintă,
prin exerciţii din ce in ce mai grele, adaptate însă posibilităţilor lor.
Aikido se studiază şi se însuşeşte cu propriul corp, împreună cu mulţi
parteneri. Acest fapt trebuie bine explicat elevilor care cred că progresul este mai
mult o chestiune de efort intelectual. Poate că reuşesc să înţeleagă raţional
principiile şi conţinutul Aikido-ului, dar asta nu înseamnă că vor reuşi să le
folosească intuitiv şi spontan. Cei care cred că din teorie se poate naşte la comandă
practica, sunt sortiţi eşecului. Continuând studiul Aikido-ului, treptat elevul
descoperă "Centrul", iar capetele liniilor descrise de mişcările sale se apropie şi se
rotunjesc. Mişcările devin armonioase şi destinse. Atacurile nu mai sunt respinse
prin blocare ci pot fi conduse folosind chiar elanul, forţa lor, iar relaxarea înlocuieşte
crisparea. În această fază elevul îşi pune mereu întrebarea "cum e corect ?" şi este
curios şi dornic să înveţe, dar în această etapă el caută de regulă răspunsul la alţii,
în afara lui.
El observă cu curiozitate celelalte arte marţiale căutând tehnica perfectă şi îi plac

schimbările.În această fază elevul riscă să se împrăştie, să sară de la o experienţă
la alta, fără a se angaja să respecte o anume disciplină iar pericolul în acest stadiu
este superficialitatea.
Drumul merge mai departe, elevul învaţă cu încetul nu numai să descrie
mişcări circulare, ci chiar să le producă altora. Acum tehnicile sunt spectaculoase. El
stăpâneşte adversarul nu numai fizic, dar şi pe plan spiritual, ceea ce-i permite să
provoace sau să oprească atacul. El înţelege, în sfârşit, ideea de "a păstra Centrul".
La acest nivel de pregătire elevul înţelege ce este Ki-ul şi dezvoltă conceptele
despre armonie. Adversarul poate fi ţinut în afara sferei proprii pentru că elevul a
înţeles sensul idei de a-l ţine pe adversar "in exterior".
După ce elevul reuşeşte să-şi însuşească aplicarea spontană a principiilor şi
reacţionează oportun şi echilibrat la orice atac, el are subconştientul pregătit pentru
a trece la asimilarea ideilor filozofice ale Aikido, la a treia etapă a Căii.
Procedeele de bază se perfecţionează continuu trecându-se la alte forme de
antrenament: contra atacurilor cu arme, contra mai multor adversari, execuţia
procedeelor de apărare din genunchi, la randori (lupta liberă) şi Kata (tipare), adică
expresia libertăţii în mişcare, respectiv expresia supunerii faţă de tradiţie. Încetul cu
încetul, aikidoka se desprinde de constrângerile cotidiene, de dorinţa de a câştiga
cu orice preţ, capătă stăpânire de sine şi îndemânarea de a se ridica deasupra
atacurilor. De acum înainte Aikido se spiritualizează, şi din meşteşug (Jutsu) devine
artă (Do). Dar atenţie, sfera care te apără poate să te închidă în ea, să te ţină
prizonier. În această fază aikidoka urmăreşte însuşirea unui număr cât mai mare de
procedee dar adesea se îndoieşte că lucrurile sunt, totuşi, chiar aşa de şimple cum
par. Cei ce continuă studiul sincer, ajung în stadiul în care mişcările sunt libere, iar
tehnicile sunt la fel de eficace pe cât sunt de frumoase ca aspect. Adversarul nu
mai este pur şi simplu controlat, energia lui este aspirată în mişcarea de apărare. În
aceasta fază, akidoka nu se simte ameninţat în nici un fel, aşa că rămâne
permanent deschis spre noi cunoştinţe şi orizonturi.
El nu este desigur, invincibil, dar nu îi pasă, deoarece nu simte nevoia să
dovedească ceva, pentru că “a câştiga” sau “a pierde” nu au nici o valoare.
Un aikidoka poate să prevadă întreaga desfăşurare a unei situaţii până la
rezultatul ei final, ramânând atent şi interesat pâna în ultimul moment.
Prin antrenamentele de Aikido practicate timp de mulţi ani calităţile pozitive ale
individului se dezvoltă, el se detaşează şi poate acţiona cu eficacitate în cele mai
diverse domenii ale vieţii sale. Aikidoka devenit acum maestru îşi cunoaşte locul, se
simte liber şi relaxat în orice situaţie, nu are nevoie să intervină fizic pentru
aplanarea conflictelor, ci le rezolvă pe cale paşnică încă înainte de a se dezlănţui.
Un adevărat maestru îşi continuă drumul spre ţelul final chiar dacă ştie că nu-l
va atinge niciodată. Obstacolele diverse din calea sa nu îl descurajează, nici
dezamăgirile, nici invidia, nici lipsa de recunostinţă. Când cade se ridică şi-şi
continuă drumul. În această dimensiune nouă, Centrul este în tine însuţi şi a-l atinge
înseamnă să devii Centrul. Acesta este Maestrul.

Cei, foarte puţini, care ajung să practice Aikido la acest nivel sunt în armonie
cu universul, sunt sursa unor forţe nelimitate şi un simbol al reînnoirii permanente.
Maestrul îşi păstrează naturaleţea, acţionează dintr-un Centru stabil şi sigur,
trăieşte în pace cu toţi oamenii, iar prin elevii săi continuă ştafeta Aikido-ului.
Cunoaşterea propriilor limitări şi neacceptarea lor îţi permite să progresezi la
nesfârşit, deoarece experienţa călătoriei în tine însuţi este mult mai importantă decât
atingerea unui anume scop.
Centrul - HARA
„Nu poţi să faci decât făcând”
În viaţa de toate zilele folosim adesea cercul pentru a ne imagina unitatea.
Putem spune că Centrul este condiţia unităţii. De aici şi concluzia firească că fiecare
lucru are unicitatea sa pentru că nu există două lucruri identice.
Pentru că suntem diferiţi unii de ceilalţi, trebuie să ne împărţim locurile.
Fiecare din noi trebuie să-şi cunoască obligaţiile, locul şi ceea ce are de făcut şi
acolo unde acest lucru se respectă, va domni pacea.
Aikido ne ajută să ne înţelegem şi să ne păstrăm Centrul şi locul.
În concepţia orientală Hara reprezintă centrul fiinţei umane, punctul său de
coordonare. Hara este sursa de unde putem extrage şi folosi energia vitală, Ki-ul pe
care-l posedă fiecare fiinţă.
În Aikido ne referim în fiecare moment la Hara şi recomandăm stăpânirea şi
controlul ei ca o condiţie absolut necesară progresului de ordin tehnic,
comportamental sau mental, atât în Dojo cât şi în exteriorul acestuia. Terminologia
referitoare la Hara variază în funcţie de cum este înţeleasă şi explicată de fiecare
maestru.
O Sensei Ueshiba spunea despre Hara că este Centrul şi o numea Seika
Tandem, pe când elevul său, maestrul Koichi Tohei se referă la Hara numind-o
Seika No Itten sau “Punctul Unic”.
Pentru noi, cei care în mod obişnuit privim corpul şi spiritul ca două entităţi
diferite, este dificil să ne imaginăm o zonă nedefinită localizată în partea sub-
ombilicală a corpului, un centru care nu are nici un organ important şi care este locul
echilibrului personalităţii şi al spiritului nostru.
Din punct de vedere funcţional, Hara se situeaza în partea inferioară a
abdomenului şi corespunde centrului de greutate al corpului.
Expresia ce se aude curent în sălile de Aikido, „Ţineţi spatele drept” este un
îndemn permanent al cărui scop este ca elevii să capete prin antrenament,
îndemânarea şi obişnuinţa de mişcare şi acţiune păstrând acest centru într-un
echilibru stabil.
Aceasta înseamnă să păstrezi atitudinea corporală potrivită luptei. În Aikido
corpul este instrumentul spiritului şi rolul său constă în evitarea agresiunii şi
controlul ei.
În timpul execuţiei unui procedeu de Aikido, fie el o proiectare sau o fixare sau
doar o simplă eschivă, corpul lui Nage este „adunat” în jurul Centrului astfel încât
deplasarea în orice direcţie să poată fi executată spontan. Controlând perfect
echillibrul corpului său prin controlul Centrului, el ajunge la un echilibru „indiferent”
care nu consumă energie şi nici nu este nevoie de încordare sau contracţii

musculare pentru a-l menţine.
Acest echilibru „indiferent” dă libertate totală corpului care singur va înţelege
ce are de făcut şi va face.
Căderile la care este obligat practicantul de Aikido sunt o manifestare a
dezechilibrului dar în acelaşi timp ele sunt o metodă de recuperare a echilibrului
pierdut, de evitare a unor accidente şi-i dă posibilitatea de a reveni rapid in poziţia
de luptă.
Economisirea energiei este un lucru pe care Aikido îl cultivă fiind necesara aplicării
ideii de armonie şi colaborare. În timpul execuţiei procedeelor de Aikido, practicantul
învaţă să controleze propria sa energie precum şi energia agresorilor săi făcând ca
bilanţul energetic al tuturor acţiunilor să fie în favoarea sa. Aceasta înseamnă că el
va folosi energia partenerilor săi pentru a-i dezechilibra, proiecta sau fixa fără ca să
consume decât strictul necesar din propria sa energie.
Cu cât atacul partenerului meu este mai puternic, mai violent cu atât mai multă
energie voi avea la dispoziţie pentru a rezolva conflictul. Folosind intrările sau
eschivele specifice Aikido-ului voi face ca atacurile agresorilor să nu înceapă sau,
dacă încep, să se termine în vid. Raportul între atac şi apărarea aleasă este
aproape ca un raport matematic, o ecuaţie în care necunoscuta – apărarea –
trebuie să fie suficient determinată pentru a reduce atacul la zero.
Aproape niciodată un aikidoka nu foloseşte o forţă identică cu cea a atacului,
pentru că el îşi dozează şi controlează reacţia în armonie perfectă cu atacul,
străduindu-se doar să completeze ceea ce lipseşte.
Eficienţa apărării este deci dependentă de aptitudinea şi abilitatea
practicantului de a aprecia corect realitatea şi de a se adapta în consecinţă
Pentru a realiza acest lucru el are la dispoziţie forme de mişcare
complementare şi în dependenţă directă cu atacul, cu natura şi forma sa.
Practicanţii de Aikido ştiu că toate tehnicile de Aikido se prezintă sub 2
aspecte: pozitiv si negativ.
Executarea unei tehnici pozitive se face prin deplasarea înainte a corpului şi
proiectarea energiei asupra agresorului pentru a determina răsucirea şi dezechilibrul
său, iar tehnica negativă constă în pivotarea corpului meu şi antrenarea agresorului
în mişcare, pentru a-l dezechilibra. Deplasările corpului şi execuţia eschivelor pot fi
în orice direcţie şi nu sunt determinate de creier care poate comanda una sau alta
din deplasări, ci de obişnuinţa de a asocia rapid o eschivă cu un atac şi de senzaţia
de cunoaştere intuitivă a mişcării agresorului, fapt ce conduce la armonizarea între
percepţie şi agresiune şi evaluarea corectă a răspunsului.
Corpul antrenat apreciază imediat datele atacului şi acţionează în mod
autonom prin intrare sau pivotare în jurul centrului.
Dinamica deplasărilor porneşte întotdeauna din Hara iar mişcarea va fi cu atât
mai corectă cu cât controlul acesteia va fi mai bun.
Aikido constă în gesturi şi mişcări de mare precizie, atât a unui membru sau
părţi a corpului, cât şi a corpului în totalitate, iar preferinţa pe care fiecare o avem de

a ne servi de un membru mai mult decât de celalalt e o limită în căutarea

perfecţiunii deplasării, pe care numai antrenamentul constant ne permite să o
depăşim.
Exerciţiile care se fac în sălile de Aikido au ca scop pregătirea practicanţilor
pentru lupta împotriva unuia sau a mai multor adversari, pentru dobândirea
controlului şi coordonării mişcărilor în spaţiu şi timp.
Noţiunile de sus-jos, înainte-înapoi, stânga-dreapta îşi pierd treptat sensul
„civil”, şi ele se transformă în mişcare pur şi simplu.
Pentru practicantul care se află într-o situaţie de luptă, nu are nici o importanţă
că este un atac din stânga sau din dreapta de sus sau de jos, pentru că acestea
sunt doar convenţii pentru ca oamenii să se înţeleagă între ei prin cuvinte. În timpul
luptei convenţiile sunt inutile şi uneori chiar periculoase.
Practicantul trebuie să ia cunoştinţă prin simţurile sale de datele situaţiei reale şi
fulgerător să devină parte a acesteia şi să se confunde cu ea.
Numai în acest el fel poate rezolva o situaţie de luptă, devenind parte a ei. Acest
lucru este imposibil de făcut raţional şi intuiţia are un rol primordial.
Suportul unui astfel de comportament este stabilitatea Harei şi echilibrul
indiferent al acesteia pe toată durata acţiunii.
Hara - centrul şi izvorul KI-ului

Este evident ca dacă Hara este stabilă atunci Ki-ul poate fi direcţionat şi folosit
cu eficienţă, pe când dacă Hara este într-un echilibru precar, posibilitatea utilizării
ki-ului se reduce considerabil şi deci practicantul va avea probleme cu propriul său
echilibru.
“Cine vrea să conducă pe alţii, trebuie mai întâi să-şi găsească Centrul, să se
stăpânească pe sine !”
În Aikido, prin Centru se înţelege o anumită stare de echilibru natural între
minte şi corp, repaus şi mişcare, contracţie şi relaxare, plin şi gol (Yin şi Yang). Se
poate spune, deasemenea, că prin Centru se înţelege poziţia (în spaţiu, spirit şi
timp) pe care trebuie s-o ocupe un practicant faţă de ceea ce îl înconjoară, pentru a
obţine şi păstra armonia naturală.
Centrul presupune poziţia pe care trebuie să o ocupe centrul de greutate al
corpului (Hara), aflat mereu în echilibru stabil precum şi distanţa optimă până la
adversar (Ma-ai), care permite folosirea eficientă a forţei respiraţiei (Kokyu).
Centrul corpului omenesc situat în zona abdomenului este considerat de
numeroase discipline orientale izvorul senzaţiilor sau izvorul energiei vitale.
Coordonarea mişcărilor şi menţinerea echilibrului impun cu precădere să devii
conştient şi să te poţi concentra asupra Centrului, astfel încât mişcarea şi echilibrul
corect al corpului să se poata identifica cu mişcarea Centrului însuşi.
Pentru executarea corectă a oricărui procedeu trebuie ca ambele corpuri - al
celui ce se apără şi al celui ce atacă - să se mişte ca un tot în jurul acestui punct.
Această idee nu este uşor de pus în practică, deoarece capacitatea de a
obliga totul să se rotească în jurul unui anumit punct necesită un antrenament

îndelungat şi numai practica perseverentă permite căpătarea senzaţiei caracteristice

de "nemişcare în timpul mişcării".
Aceasta este condiţia absolut necesară ca execuţia tehnicilor de Aikido să
depăşească simplul antrenament sportiv sau o simplă tehnică de autoapărare.
Filozofia acestui concept este că obişnuinţa căpătată de elev prin practica de
a "centra" continuu mişcarea, îl va conduce la "centrarea" personalităţii sale şi îi va
permite să dezvolte capacitatea de a percepe lumea înconjurătoare într-o
perspectivă nedeformată de alţii.
Pentru a deveni Centrul mişcării altora, cel ce practică Aikido va trebui în
primul rând să-şi găsească propriul său Centru. Dacă pierde Centrul, aikidoka fie se
dezechilibrează, fie nu poate executa un procedeu eficace.
Prin antrenament elevul se străduieşte să-şi îmbunătăţească continuu stăpânirea şi
folosirea oportună a Centrului (Hara). Pentru a atinge controlul Centrului, aikidoka
avansaţi se antrenează în condiţii cu grad mare de dificultate.
Prin aceasta ei capătă siguranţă în manevrarea Centrului, îşi află posibilităţile
reale şi limitele de acţiune spontană, pierd frica de cădere (ca simbol al
insuccesului) şi îşi eliberează propriile forţe, preocupate de probleme închipuite.
Păstrarea "Centrului" în echilibru implică o permanentă reacţie faţă de forţele
interne şi externe în schimbare. Punctul respectiv (Seika-no-Itten) nu este marcat în
nici un fel, deci nu poate fi aflat decât intuitiv, nu raţional sau teoretic, iar
posibilitatea de a reacţiona intuitiv nu poate fi capătată decât prin experienţa bazată
pe antrenamente susţinute. Manifestarea eficientă a forţei proprii şi folosirea
eficientă a forţelor exterioare este posibilă numai dacă practicantul de Aikido are un
Centru stabil. Această condiţie se exprimă prin amplasarea centrului de greutate al
corpului (Hara) cât mai jos şi pe verticala centrului suprafeţei de sprijin delimitate de
cele două tălpi. În cazul deplasărilor prin răsucire, această amplasare a centrului de
greutate are un efect stabilizator. Consideraţiile de mai înainte clarifică teoretic
problema dar nu sunt, din păcate, de vreun folos real corpului nostru. El trebuie
antrenat în condiţii variate şi din ce în ce mai dificile până ce reglarea rapidă a
stabilităţii Centrului intră în subconştient.
În acest fel aikidoka ajunge să-şi păstreze în orice mişcare şi în orice
imprejurare echilibrul stabil al corpului dar şi al spiritului şi astfel se va putea
comporta corespunzător evenimentelor.
Intuitia, Intentia, Impresia

“Învăţătura care nu intră decât în ochi şi
urechi este ca un prânz mâncat în vis”
A învăţa pe alţii Aikido este o adevărată provocare. Fiecare zi a vieţii de
profesor de Aikido înseamnă o experienţă unică pentru că fiecare practicant este
unic în felul său. Fiecăruia trebuie să-i dai ceea ce îi trebuie şi lucrul cel mai greu
este să stabileşti de ce are nevoie fiecare şi, în acelaşi timp, ceea ce este comun
pentru toţi. Practicanţii de Aikido aşteaptă ca profesorul să le dezvăluie “secretul” şi
atunci când ei constată că acest secret se află în corpul şi mintea lor, înseamnă că
deja au înţeles Aikido.
Pe parcursul activităţii mele ca profesor de Aikido, am fost de multe ori surprins de

faptul că uneori, în cursul antrenamentului, după ce arătam elevilor mei o anumită
tehnică, aceştia făceau mişcări care nu aveau nici-o legatură cu ceea ce arătasem.
Mai mult, ei erau convinşi că făceau ceea ce trebuie şi erau chiar mândri de
aceasta. Asta însemna că ei nu erau capabili să observe ceea ce era important în
ceea ce le arătam, reţinând doar mişcările care aveau un oarecare sens pentru ei, si
care semănau cumva cu mişcările cunoscute lor până atunci. A învăţa să
observi clar şi exact, nu este un lucru foarte simplu dacă nu eşti antrenat în acest
sens. De multe ori oamenii sunt orbiţi de propriile lor viziuni şi nu pot observa
lucrurile extrem de aparente şi reale. Dacă oamenii pot avea asemenea dificultăţi în
a observa ceea ce este în faţa ochilor, ne putem imagina cât de greu le este să
vadă şi să înţeleagă mesajele sau ideile din spatele acestor mişcări.
Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe un practicant de Aikido este
deprinderea de a vedea, de a accepta şi de a înţelege cu mintea deschisă ceea ce
simţurile îi spun şi de a păstra această capacitate pe toată durata antrenamentului.
Eu cred că fiecare dintre noi se poate antrena singur în arta observării şi
înţelegerii corecte a lucrurilor dacă o face în mod conştient şi repetat.
Antrenându-ne în arta observării vom ajunge treptat la abilitatea de a observa
rapid şi corect lucrurile fără a insista în mod inutil asupra lor. Aceasta ne va permite
ca dintr-o privire să putem evalua o anumită situaţie şi să putem reacţiona în
consecinţă. Această deprindere va fi de un real ajutor practicantului pentru că îi va
permite să observe în tehnicile instructorului său ceea ce este important, de reţinut.
De asemenea este necesar ca practicanţii de Aikido în special şi oamenii în
general să-şi dezvolte acuitatea mentală şi spirituală de a înţelege ceea ce observă,
fără a fi nevoie de explicaţii inutile. Aşa se ajunge treptat la dezvoltarea intuiţiei,
calitate fundamentală şi absolut necesară în timpul unei lupte.
Practicanţii de Aikido trebuie să dobândească capacitatea de a sesiza şi
procesa rapid mesajele pe care simţurile lor le primesc şi de a decide rapid şi fără
echivoc în orice situaţie. Din păcate toate acestea înseamnă timp şi antrenamente
nenumărate iar oamenii sunt fiinţe cu răbdare limitată.
Se spune că repetiţia este cel mai bun profesor. Ea îţi va arăta greşelile pe
care le faci şi îţi va permite să le corectezi. De exemplu, dacă facem un exerciţiu de
Suburi (lovitura cu Bokenul sau Katana într-un adversar imaginar), şi manevrăm
arma neeficient, cu consum mare de energie şi forţă, corpul nostru va obosi înainte
de a putea lovi de prea multe ori. Dacă insistăm şi lovim în continuare, după câteva
sute de lovituri vom constata că propriul nostru corp va lua măsuri, fără să ne
întrebe dacă suntem de acord sau nu, pentru a consuma mai puţină energie şi
pentru a creşte productivitatea mişcării. Corpul nostru, în mod firesc, va alege o
mişcare mai eficace a armei, va folosi traiectoria potrivită şi va adopta o poziţie din
ce în ce mai corectă. Aceasta este singura cale a perfectionarii.
Chiar dacă instructorul poate explica care este poziţia corectă, cum trebuie
balansată arma şi cum trebuie coordonată mişcarea cu respiraţia, efectul nu va
apare fără un mare numar de repetari.

Numai prin intermediul antrenamentului putem creşte nivelul de înţelegere al

tehnicilor şi instructorul tău nu poate răspunde prin cuvinte întrebărilor corpului tău.
Pentru a învăţa Aikido, trebuie să execuţi mişcările mereu şi mereu până când
corpul te învăţă înţelepciunea firească a mişcărilor şi îţi permite să absorbi
cunoştinţele pe care instructorul tău ţi le oferă.
Pe de altă parte dobândirea doar a cunoştinţelor practice şi tehnice ne
conduce doar la dobândirea priceperii, îndemânării, dar îndemânarea nu este ţinta
finală a antrenamentului de Aikido. Dacă eşti îndemânatic şi priceput poţi fi un bun
tehnician. Dacă înţelegi şi accepţi că antrenamentul spiritului şi perfecţionarea
propriului tău caracter sunt ţintele antrenamentului atunci poţi deveni MAESTRU.
Acest lucru este greu şi de aceea lumea este plină de tehnicieni şi nu de
maeştri. Trebuie ca practicantul de Aikido să muncească în continuare pentru a-şi
perfecţiona caracterul şi spiritul şi pentru a ridica înţelegerea la un nivel superior.
Aikido te face să renunţi la egoism, dacă practici cu sinceritate şi credinţă.
Aikido te învăţă să fii sensibil şi înţelegător cu cei din jurul tău şi această înţelegere
conduce la progres şi armonie. Dacă ignori efectul pe care acţiunile tale îl vor avea
asupra minţii şi corpului partenerului tău, nu vei atinge adevăratul scop al practicii şi
te vei îndepărta încet şi sigur de Calea Armoniei. De aceeea este foarte important
ca în timpul antrenamentului să eviţi cauzarea unor dureri foarte mari sau rănirea
partenerului. Aceasta este responsabilitatea morală a fiecărui practicant. O rană pe
care o cauzezi cuiva, îţi va răni conştiinţa şi te va face vulnerabil.
Fiţi atenţi la problemele şi nevoile altora pentru că doar astfel veţi fi în
stare să vă dezvoltaţi un nou simţ: INTUIŢIA.
Intuitia reprezintă abilitatea noastră de a vedea dincolo de aparenţe, de a
percepe semnalele ce nu depind de simţurile noastre fizice. Acest al şaselea simţ îţi
permite să vezi INTENŢIA, să observi din vreme naşterea acţiunii în corpul
adversarului tău înainte ca această mişcare să se producă şi îţi va permite să
“citeşti” sentimentele şi senzaţiile acestuia. Cel de-al şaptelea simţ este destul de
greu de explicat şi mai ales de descris. Acest simţ este IMPRESIA sau
INŢELEGEREA.
Ceea ce înţeleg asiaticii prin această expresie este abilitatea de a simţi, de a
vedea cum fiecare acţiune a noastră sau a altora reflectă structura propriei noastre
fiinţe. De exemplu, contracţia şi extensia sunt funcţii fireşti care guvernează
respiraţia, şi de asemenea ele sunt principii care guvernează actul creaţiei sau
distrugerii din univers.
În Aikido, contracţia şi extensia corpului constitue motorul mişcărilor care
conduce la execuţia tehnicilor. Cel de-al şaptelea simţ este o anumită înţelepciune
care ne permite folosirea în mod inconştient, în toate acţiunile noastre, a legilor ce
guvernează universul şi în aceeaşi măsură, propriul nostru organism. Asta ne
conduce în mod direct la ideea ca folosind modelul propriului nostru organism putem
deveni capabili să “citim”, să înţelegem lumea care ne înconjoară.
Cel de-al şaptelea simţ, Impresia, este capacitatea de a şterge limitele dintre
tine şi cei din jurul tău. Realizând aceasta, te vei simţi parte a întregului şi orice

încercare de a răni pe cineva o vei percepe ca pe propria ta rănire, vei înţelege

lumea ca un tot unitar şi nu ca o mulţime de părţi izolate.
Când ascultăm muzică, nu suntem conştienţi de înşiruirea notelor. Ascultăm
muzica ca un întreg, ca un fluid în care ne scufundăm, care ne pătrunde şi ne leagă
cu fire tainice de cei care ascultă împreună cu noi. Ascultăm muzica şi ea ne
farmecă, ne sperie sau ne îndeamnă fără ca acest mesaj să fie explicit. Putem
spune că cel de-al şaptelea simţ este capacitatea de a înţelege întreaga muzică a
vieţii, a universului, în care şi notele care ne reprezintă pe noi se armonizează cu
întreaga melodie.
Antrenamentul de Aikido urmăreşte să ne unească fizic şi spiritual, întâi cu
partenerii noştri, apoi cu ceilalţi oameni şi în final cu tot ceea ce ne înconjoară.
Aşa zisa “lupta” care se desfăşoară pe Tatami nu este o luptă reală ci doar un
joc, o situaţie conflictuală inventată care ne permite să experimentăm ARMONIA,
pentru că partenerii de antrenament nu ne sunt duşmani chiar dacă atacurile lor ne
pot pune în situaţii dificile.
In timpul antrenamentului partenerii îşi oferă pe rând ocazia de a experimenta
atacul şi apărarea de a decide într-o anumită situaţie limită.
Antrenamentul noastru nu este o luptă reală ci o situaţie inventată care ne dă
posibilitatea să ne desăvârşim pe noi înşine atât fizic cât şi spiritual. Atacul unui
“Uke” trebuie să fie sincer şi fără intenţii răutăcioase, dar real şi puternic. Nage nu
trebuie să-l rănească sau să-l distrugă cu orice chip pe adversar ci trebuie să-l
determine să renunţe la atac şi să-l controleze. Cei doi parteneri trebuie să se
respecte reciproc, şi să fie sinceri în acţiunile lor. Dacă-ţi menajezi partenerul, el va
crede că apărarea sa este perfectă, fără ca acest lucru să fie adevarat.
Practicanţii de Aikido trebuie să înveţe arta de a se controla şi de a-şi stăpâni
sentimentele chiar dacă în timpul luptei, atacurile partenerilor pot deveni incomode
sau dureroase.
Mulţi elevi şi uneori chiar instructori îi tratează pe cei din jur doar ca
instrumente necesare antrenamentului. Aceasta este o atitudine dăunătoare şi
extrem de neproductivă. Unii nu-şi pot stăpâni furia sau emoţiile cauzate de
execuţiile partenerilor lor şi încearcă să-şi plătească poliţele cu prima ocazie. Alţii
refuză să vadă limitele fizice al partenerilor sau ale instructorilor, pierzând ocazia de
a vedea ce este dincolo de aceste limite.
Nu încerca să te compari mereu cu alţii pentru că adevăratul ideal,
perfecţiunea se află în tine. Pentru a tinde către perfecţiune trebuie să fii respectuos
chiar dacă eşti puternic, să fii modest chiar dacă eşti cel mai bun, să fii înţelegător
chiar dacă eşti cel mai bătrân. Este singurul mod în care poţi să dobândeşti şi să
păstrezi cel de al şaptelea simţ.
Este absolut necesar să ne dezvoltăm simultan toate componentele fizice,
mentale şi spirituale, împreună. O persoană cu un corp sănătos dar cu o minte
criminală este o ameninţare pentru societate. O persoană cu o minte raţională dar
cu o sănătate precară va face faţă cu greu vieţii reale. Deci trebuie să aspirăm către
un corp sănătos, o minte raţională şi un spirit luminat.

Stabilitatea emoţională, echilibrul fizic, şi temperamentul spiritual acestea sunt

scopurile antrenamentului de Aikido. Aceste calităţi ne vor ajuta să înţelegem rolul
nostru în lume şi să facem faţă evenimentelor vieţii, pentru că fericirea reală se află
în noi şi nu în afara noastră. Invăţarea Aikido-ului este lungă şi dificilă şi se
aseamănă cu o expediţie către vârful unui munte ce se pierde în nori. Urcuşul este
greu şi periculos şi nu trebuie să ignorăm importanţa nici unui detaliu.
Pas după pas, un picior după altul, urcăm fără să privim spre prăpăstiile din jurul
nostru. Acest “urcuş” durează toată viaţa, iar la sfârşitul ei putem privi către piscul
încă neatins cu calmul şi înţelegerea că pe drumul străbătut de noi vor păşi alţii şi
alţii, mai sus şi mai sus. Munca, înţelegerea şi răbdarea sunt elementele necesare
acestei întreprinderi.
Smnificativ pentru această idee sunt principalele reguli formulate de Fondator
în 1938, aşa cum au fost ele scrise în cartea despre Budo, cunoscută la acea dată
doar elevilor săi.
- Scopul iniţial în “Budo” era de a trimite un om la moarte cu o singură lovitură. Din

acest motiv trebuie să te supui instructorului tău şi în practica Aikido-ului să nu te
angrenezi în întreceri inutile de forţă.
- Budo înseamnă studiu serios şi determinat. De aceea trebuie să te antrenezi
conştient de lumea care te înconjoară. Trebuie să-ţi menţii această conştiinţă de-a
lungul timpului.
- Întotdeauna ar trebui să practici în spiritul bucuriei.
- Tot ce-ţi poate da profesorul este o schiţă. El te poate doar îndruma cu sugestiile
sale. Numai perseverând constant în antrenament vei deveni un maestru. Nu te
angaja să faci un efort inutil învăţând un număr mare de tehnici dar studiază
tehnicile una câte una şi execută-le pe fiecare în felul tău.
- Când începi antrenamentul primul lucru potrivit este să-ţi faci exerciţiile de
încălzire. Acest lucru îi va oferi corpului forţă şi va preveni încordarea exagerată.
Primele zece minute ale practicii ar trebui să fie mai puţin intense faţă de practica ce
va urma. Nu există nici un motiv de a răni pe alţii. Aminteşte-ţi că practica ta trebuie
să fie plăcută. Trebuie să avansezi dar şi să înţelegi adevăratul scop al
antrenamentelor.
- Antrenamentul de Aikido, de la început şi până la sfârşit, se face treptat şi prin
exerciţii ce se desfăşoară în spiritul armoniei. Scopul lui este de a transforma fiinţele
umane care vor îmbunătăţii lumea. Budo nu are tehnici secrete dar învăţând
tehnicile îi vei descoperi principiile secrete. Ele nu trebuiesc dezvăluite oamenilor la
întâmplare şi mai ales acelora care le-ar putea înţelege greşit.
“Păstrează aceste reguli în minte. Înţelesul lor poate fi neclar acum dar dacă
continui să practici Aikido, sensul şi importanţa lor ţi se vor dezvălui în cele din
urmă”.
Irimi-Tenkan (Omote-Ura)
“O vedere prea rafinată abuzează de culori”
Oricare dintre noi poate deveni puternic, dacă foloseşte în momentul şi în locul
potrivit principiul reacţiunii complementare pentru a-l controla pe adversar cu
ajutorul forţei acestuia. Tehnica de luptă nu este un scop în sine, ci numai un mijloc
pentru atingerea scopului adevărat - Armonia.
Ideea de "armonie internă" se referă la relaţia dintre spirit şi corp, pe când ideea de
"armonie externă" se referă la relaţia dintre individ şi mediul înconjurător (natură,
univers). Armonia este atinsă când toate forţele, iniţial divergente, se adună şi se
completează într-o interacţiune echilibrată.
Pentru a defini "contrariile" în Aikido se folosesc noţiunile de Irimi (Omote sau
pozitiv, tare) şi Tenkan (Ura sau negativ, moale) care pot fi interpretate în diferite
feluri din punct de vedere filozofic, dar care în legătură cu procedeele de luptă
capătă anumite aspecte practice deosebit de importante.
Irimi şi Tenkan sunt două feluri specifice de mişcare, de control a energiei
partenerului şi folosirea lor conştientă face ca Aikido să se deosebească de celelalte
arte marţiale. Importanţa lor este atât de mare, încât perfecţionarea acestor două
moduri de mişcare coincide în practică cu însuşi progresul făcut de elev în studierea
Aikido-ului.
Pentru a le executa corect, trebuie puse la încercare toate calităţile cerute de
Aikido: detentă, Ki, concentrare, spontaneitate, precizie, păstrarea controlului
asupra Centrului, etc.
Irimi si Tenkan nu sunt procedee, ci moduri diferite de aplicare, de execuţie a
procedeelor, două moduri naturale de mişcare: prin înăuntru sau pe dinafară, direct
sau prin ocolire, tare sau moale. Practic, aproape toate procedele pot fi efectuate în
varianta Irimi sau în varianta Tenkan, iar alegerea unei variane sau a alteia depinde
de forţa şi viteza atacului, de direcţia curgerii Ki-ului, de direcţia în care vrem să ne
deplasăm, într-un cuvînt, depinde de dinamica situaţiei şi numai intuiţia poate dicta
o astfel de alegere.
La antrenamente se exersează ambele variante - atât ca elemente de mişcare
(la încălzire) cât şi ca moduri de execuţie al procedeelor.
Dacă aţi văzut o corida, aţi remarcat desigur modul în care toreadorul se
răsuceşte în jurul coarnelor taurului, împingându-şi şoldurile (Centrul) spre înainte,
cât mai aproape de coarne, dar fără să se lase atins de ele.
Practicantul, la fel ca toreadorul, trebuie să se gîndească la o forţă îndreptată
spre el, dar atât de puternică încât nu poate fi oprită prin opoziţie directă, şi singura
poibilitate de a o controla este de a te mişca împreună cu ea, pentru a o putea
conduce - în loc de a fi distrus de ea .
Ca şi la corida, această manevră necesită o sincronizare perfectă ce se poate
face fie prin înaintare (Irimi), fie prin rotire (Tenkan). Dar în ambele cazuri este
esenţială mişcarea spre înainte, de la centru spre exterior şi niciodată invers, astfel
ca energia care atacă să fie învăluită de mişcarea de apărare.
Irimi (intrare)
A te mişca "Irimi" înseamnă "a intra", " a înainta".
Mişcarea constă în dirijarea propriului Ki prin partener, fără a-l ciocni însă cu
KI-ul acestuia, ci deviându-l şi făcându-l să se rotească în jurul Centrului său.

Aceasta nu se deosebeşte de ceea ce trebuie făcut când treci printr-o uşă

turnantă. Dacă se apasă pe direcţia axei de rotaţie a uşii, nu se mişcă nimic; dacă
se apasă pe uşă, ea se roteşte şi pentru a trece nu trebuie decât să urmăreşti
mişcarea ei. Dacă împingem prea tare, ne loveşte în spate uşa următoare. Dacă
uşa se roteşte într-un sens şi ne încăpăţânăm să intrăm în sensul opus, trebuie mai
întâi s-o oprim, apoi s-o pornim din nou în sens invers.
Practic rezultă că pentru a folosi o mişcare deja începută, este mai profitabil s-
o urmezi, s-o întreţii şi apoi s-o conduci, decât s-o blochezi.
Atât timp cât ne ocupăm de uşi, totul este simplu şi uşor, dar când trecem la
oameni pot apare conflicte, pe care, dacă le acceptăm, putem primi toată forţa
atacului (fizic sau spiritual) cu consecinţe uneori neplăcute.
Irimi este în primul rând o acţiune internă bazată pe o atitudine activă.
Forţa produsă de atacator este preluată cât mai devreme posibil, amplificată şi
întoarsă. Ea va curge înapoi spre izvorul ei - adică spre Centrul (Hara) agresorului -
îi va distruge echilibrul şi-l va doborî.
De mare importanţă este faptul că Nage după ce întoarce forţa îndreptată spre
el, o dirijează spre o altă direcţie. Uke va fi surprins atât de schimbarea neaşteptată
a punctului de aplicare a forţei sale cât şi de efectul întoarcerii ei. Nage intră spre
înăuntru, deci va ajunge în faţa lui Uke.
De aici şi cuvântul japonez Omote (stai în faţa lui) folosit pentru descrierea
acestui mod de acţiune, sau varianta "pozitivă" - adică acţiunea activă, tare.
Acţiunea Irimi nu se limitează numai la prima fază a procedeului de luptă, ci poate fi
aplicată şi la fazele următoare, adică la desfăşurarea şi la terminarea procedeului.
În orice fază a mişcării, acţiunea Irimi trebuie însoţită de forţa respiraţiei
(Kokyu), ceea ce înseamnă o expiraţie sincronizată cu mişcarea. Caracteristic
pentru acţiunea Irimi este deplasarea (Sabaki) în linie dreaptă prin paşi adăugaţi,
normali. Folosirea principiului Irimi, mai ales îpotriva unui adversar puternic sau
înarmat, se poate face cu succes numai dacă Nage are o poziţie corectă, Hara bine
echilibrată si momentul bine ales. Pe plan spiritual Irimi reprezintă forţa controlată.
Puterea adversarului se întâlneşte cu voinţa neclintită a lui Nage, şi rezultă o acţiune
pe drumul cel mai scurt. Mişcarea Irimi ca atare pare simplă, dar aparenţele înşală,
pentru că execuţia corectă necesită o precizie şi o sincronizare absolută.
Principiul Irimi este un principiu de baza în Aikido. O Sensei a transpus în
Aikido principiul Irimi după ce l-a studiat în arta lancei.
Ideograma Iri din Irimi exprimă ideea de a păşi peste pragul casei, de a trece
de intrarea în casă, iar ideograma Mi se reprezintă copilul din pîntecele mamei. Deci
o traducere posibilă a principiului Irimi ar fi: “Să pun propriul meu corp în corpul
adversarului”.
Când două forţe se mişcă în direcţii diferite va apare o noua fortă, rezultanta
care va interveni în raportul primelor două. Irimi înseamnă de fapt utilizarea acestei
rezultante şi a relaţiei sale cu propria poziţie în momentul apariţiei şi dezvoltării ei.
“Presaţi pe Aite cu puterea voastră mentală până când acesta este constrâns să
atace şi atunci intraţi pe atacul său” spune Ueshiba.

Dacă aveţi sentimentul că prin mişcarea făcută învăluiţi adversarul, că sunteţi una
cu el aceasta înseamnă că aţi reuşit Irimi în Aikido.
Tenkan
Ten înseamnă a transpune, a transfera, a schimba. Ideograma Ten este
alcătuită din două elemente, unul semnificând calea, celălalt mişcarea circulară. Kan
înseamnă a face schimb. Tenkan este aşadar schimbarea direcţiei, a conduitei, a
stării de spirit.
În Aikido acest cuvânt este utilizat pentru a reprezenta o mişcare de pivotare
care conduce la schimbarea direcţiei. Gestul este rotund şi dă imaginea unui drum
care coteşte. Orice schimbare de poziţie este Tenkan, iar Irimi-Tenkan sunt două
aspecte ale aceluiaşi lucru.
A te mişca "Tenkan" înseamnă "a te roti în jurul", "a pivota".
Prin această mişcare Nage îşi dirijează Ki-ul făcându-l pe partener să se
rotească în jurul Centrului său, menţinându-l însă mereu în afara sferei proprii.
Datorită ei se învăluie şi dirijează mişcarea partenerului astfel că amândoi să se
mişte în continuare împreună în direcţia dorită de Nage.
Tenkan, este celălalt mod de acţiune specifică Aikido-ului: prin afară şi prin
înmuierea atacului.
Modul Tenkan de execuţie a procedeului se manifestă printr-o răsucire atentă
şi serveşte la completarea dirijată a forţei (mai mari) a adversarului. Atacul lui Uke
se pierde în gol sau va fi aspirat de Nage şi dirijat eventual asupra lui Uke. Prin
această acţiune pasivă, neaşteptată, apare un vid, care îl aspiră şi îl roteşte pe Uke.
La fel ca primul mod de acţiune (Irimi) şi al doilea mod (Tenkan) poate fi
aplicat nu numai la începutul procedeului de luptă, ci şi în timpul desfăşurării
acestuia sau la sfârşitul lui, când Nage trebuie să compenseze forţa puternică a
adversarului cu o reacţiune moale, pentru a putea obţine un rezultat optim.
Devierea pe o curbă a forţei agresoare se realizează prin rotirea corpului
(Tenkan-ashi şi Tai-sabaki).
Când foloseşte acest mod de mişcare, Nage efectuează rotiri prin afara liniei de
acţiune a forţei şi de aceea se zice că acest mod este pasiv sau negativ. La sfârşitul
rotirii se ajunge în situaţia în care Nage apare, oarecum surprinzător, în spatele lui
Uke. De aici şi folosirea cuvântului japonez Ura ("stai în spatele lui").
O-Sensei Morihei Uyeshiba spunea:
"Când adversarul crede că eu sunt în faţa lui, ridică sabia să mă lovească iar când
atacă descoperă că eu de fapt sunt în spatele său !"
Pe plan filozofic Tenkan este principiul cedării imediate, în scopul câştigului

ulterior. Este un principiu legat de bunul simţ.
Nage nu trebuie să cedeze poziţia şi nici să piardă scopul final din vedere.
Pentru aceasta se cere o voinţă puternică şi un Centru bine controlat.

Deseori se constată în Dojo că elevul preferă un anumit mod de mişcare exersându-

l în dauna celuilalt, mai nepotrivit personalităţii sale. Această greşeală trebuie
corectată la timp, deoarece în acest caz, aikidoka nu reacţionează la fel de bine în
orice situaţie şi nu este în stare să completeze orice fel de agresiune.
O altă greşeală este amestecarea principiilor sau folosirea lor inconsecventă,
pentru că nu se poate merge în acelaşi timp în direcţii opuse. Indiferent de principiul
folosit, ideea de bază este că cel care se apară trebuie să-şi coordoneze şi
concentreze toate resursele - spirituale şi fizice - pentru atingerea scopului, adică
rezolvarea sau evitarea atacului.
O tehnică de Aikido poate avea două aspecte: Tenkan-Wasa şi Irimi Wasa.
Tenkan reprezintă partea ascunsă al lucrurilor, iar Irimi reprezintă suprafaţa,
exteriorul, aspectul aparent al lucrurilor.
În toate există Irimi si Tenkan. Putem folosi aceste noţiuni pentru a defini
sensul de exterior-interior. De ex : Putem avea o faţă surâzătoare şi o mare tristeţe
în suflet. Irimi wasa sunt tehnici cu intrare în faţa adversarului iar Tenkan wasa sunt
tehnici executate cu intrare prin spatele adversarului. Unele tehnici se pot executa în
ambele moduri, altele se pot executa doar într-un singur mod,
Aceasta clasificare Irimi-Tenkan (Omote-Ura) a fost introdusă în antrenament
pentru a explica mai uşor tehnicile ce se execută în Aikido, deşi un principiu esenţial
al practicii Aikido este tocmai evitarea oricăror clasificări care ar limita Aikido-ul.
Pozitia de garda - KAMAE

“Viaţa este limitată – cunoaşterea este nelimitată”
În Budo, obişnuim să spunem adesea, că ceea ce este important este Kamae.
Kamae nu este un termen propriu Budo, el se întâlneşte şi în arta ceaiului,
caligrafiei, aranjării florilor. Kamae are sensul de a se pregăti, a se pune în gardă.
Verbul Kamaeru se traduce prin a construi, a pregăti. Kamae din Budo
presupune luarea poziţiei cea mai avantajoasă posibil pentru luptă. Trebuie spus că
nu putem traduce pur şi simplu Kamae doar printr-o anumită poziţie ci printr-o stare
de control a Ki-ului şi capacitatea de a percepe instantaneu toate detaliile.
În Kendo va fi Kamae din Kendo, în Judo Kamae din Judo, iar în Tenis,
Kamae din Tenis. În Aikido folosim, de regulă, Hanmi-no-kamae (garda din profil).
Dacă doi adversari iau aceeaşi gardă, piciorul drept sau stâng înainte, avem
forma Ai hammi no kamae (Kamae în poziţie armonioasă). Dacă cei doi au o gardă
opusă, aceasta se numeşte Gyaku hammi no kamae (Kamae în poziţia oglindă).
Dacă la tehnicile de sabie poziţia cu piciorul drept înainte este obligatorie fiind
determinată de faptul că sabia se ţine cu mâna dreaptă în faţă şi deci corpul este
orientat cu partea sa dreaptă înainte, la tehnicile de baston poziţia cu piciorul drept
înainte nu este obligatorie, deoarece bastonul poate fi utilizat cu oricare din capetele
sale înainte. Garda fundamentală în Aikido se numeşte Hitoemi. Această poziţie
permite mişcarea fără greutate în faţa oricărui tip de atac şi aceasta dă posibilitatea
efectuării tuturor tehnicilor. Se mai spune că adevărata gardă Kamae este Kamae
fără Kamae. Asta înseamnă că de la un anumit nivel poziţia de gardă nu mai este
fixă, ea fiind determinată de situaţia specifică unui anumit moment al atacului.
Pentru a reuşi acest lucru va trebui să găsim întotdeauna un răspuns bun,

adecvat situaţiei, indiferent de unde şi cum vine atacul.
Ki
„Exprimarea clară este suficientă
– înfloriturile sunt inutile”
În timp ce practicantul de Aikido încearcă să înţeleagă conceptul de Hara şi
Centru şi încearcă să capete îndemânarea de a se „centra” în jurul acestuia, el va
începe treptat să înţeleagă un nou concept, acela de Ki.
El află despre acest concept de la instructorul său de la elevii mai vechi şi va
reţine aceste definiţii ca un lucru dat, dar încă neverificat. Dacă Hara este o noţiune
care poate fi oarecum înţeleasă de occidentali, Ki-ul pare un lucru mult mai abstract
şi deci greu de controlat.
Ki-ul ca noţiune nu se află în sistemul nostru de categorii, el nu este o
dispoziţie, nu este o calitate cum ar fi forţa sau perspicacitatea şi nici măcar nu
poate fi asimilat cu o intenţie. Ki-ul este un principiu conform căruia orice fiinţă îşi
poate dezvolta virtuţile şi regăsi puterea pentru a se adapta mai bine
circumstanţelor vieţii.
Aţi înţeles? Sigur că nu, aşa cum nici eu nu am înţeles de prima dată.
Pentru ca să înţelegem Aikido şi artele marţiale în general, este foarte
important să înţelegem un lucru fundamental privind modul de gândire al oamenilor
din extremul orient. În aceste locuri nu se dau explicaţii. Aici oamenii învaţă anumite
lucruri doar prin repetiţie.
Nu are rost să-i povesteşti cuiva despre o anumită senzaţie atât timp cât el nu
o poate simţi; nu-i poţi vorbi despre dragoste dacă el nu iubeşte şi nu-i poţi povesti
despre ură atât timp cât nu urăşte pe nimeni. Conform normelor japoneze, aceste
lucruri trebuie să le înveţi singur pentru că aşa cum spune un proverb:
„O mie de vorbe nu fac cât un strop de sudoare”
Nu există Dojo unde să nu auzim vorbindu-se frecvent de Ki atunci când se
comentează atitudinea unui practicant în luptă, rezultatul acţiunilor sale, dificultăţile
în controlul corpului său, executarea tehnicii.
Spunem Ki-ul este mic atunci când cineva îşi încordează muşchii şi încearcă
să rezolve prin forţă conflictul, sau spunem Ki-ul este mare atunci când cineva îşi
proiectează fără forţă partenerul reacţionând odată cu atacul adversarului său.
Spunem despre cei care se îngrijorează de orice că au un Ki negativ, iar pentru cei
optimişti şi cu poftă de viaţă că au un Ki pozitiv.
Demonstraţiile bătrânilor maeştri de Aikido sunt exemplele cele mai uşor de
înţeles ale coordonării Ki-ului. Aceştia, care de cele mai multe ori sunt persoane la
apusul vieţii şi nu mai au forţa necesară înfruntării unui atac violent, se mişcă şi
execută procedeele de Aikido cu naturaleţea respiraţiei, convingând imediat
asistenţa că acel ceva numit KI există şi poate fi controlat.
Înţelegerea propriei naturi ca şi cunoaşterea profundă a mecanismelor şi
relaţiilor psiho-fiziologice, dublate de un efort constant de autodepăşire le-a permis
să meargă dincolo de posibilităţile fizice, să acţioneze în toate situaţiile cu coerenţă,

încât devin o demonstraţie a acelei energii spirituale care-i ridică mai presus
de lumea materială.
În primele săptămâni de antrenament, practicantul de Aikido, ia cunoştinţă de
Ki prin intermediul respiraţiei abdominale. Ascultând ce spune instructorul şi
încercând să şi facem ceea ce spune el, vom încerca să respirăm abdominal, să
relaxăm umerii, să ne golim mintea de gânduri şi să vizualizăm în minte traseul
aerului în actul inspiraţiei şi expiraţiei.
La început acest exerciţiu este plictisitor şi de cele mai multe ori rămâi fără aer
suficient în plămâni. Dacă ai răbdare şi încerci să faci acest exerciţiu mai mult timp,
astfel încât să te poţi obişnui cu ideea de a te izola de exterior, în final te vor durea
groaznic genunchii.
Vă spun toate aceste lucruri pentru a înţelege o altă idee importantă, şi anume
că nu poţi învăţa Aikido prin cursuri rapide şi întensive.
Cred că nimic nu poate fi învăţat prin cursuri intensive pentru că orice proces
de învăţare este un exerciţiu de vibraţie internă şi armonizare cu informaţiile pe care
trebuie să le asimilezi. Prin intermediul respiraţiei luăm cunoştinţă de natura din jurul
nostru, înviorăm şi fortificăm corpul luând din mediul înconjurător energia necesară.
Respiraţia amplă şi controlată regenerează corpul şi normalizează funcţiile
organice stimulându-l şi dându-i poftă de viaţă.
Timpul alocat posturii respiraţiei şi tehnicilor de Aikido sunt ocazii de a ne
reîncărca psihic şi fizic. Spunem că prin aceaste practici ne punem în contact cu Ki-
ul universului, care asemănător respiraţiei noastre şi tehnicilor de Aikido foloseşte
ritmul extensiei şi contracţiei.
În gândirea chineză Chi este suflul cosmic ce-l fortifică pe individ dându-i o
constituţie fizică sănătoasă şi energia vitală necesară vieţii. Această energie vitală
este substanţa şi expresia personalităţii noastre. Chinezii spun că îndividualitatea
fiecăruia din noi provine de la pământ iar personalitatea noastră – Ki-ul provine din
cer. Pentru orientali, poziţia echilibrului între cer şi pământ, între sânge şi suflu este
armonia, şi ea este cu atât mai mare cu cât puterea de viaţă e mai mare.
Din buna funcţionare a organismului reglată prin respiraţie şi de echilibrul între
funcţii se naşte o personalitate puternică şi stabilă.
Dereglarea funcţiilor umane, dezvoltarea abuzivă, excesivă a uneia sau alteia
dintre facultăţi, perturbă echilibrul şi are efecte negative asupra stării generale a
fiecăruia dintre noi. În timpul respiraţiei controlate, Ki-ul îndeplineşte funcţia de
integrare şi fuziune a realităţilor fizice şi psihice. Suflul respiraţiei este coborât în
Hara la început prin forţa gândirii şi voinţei noastre.
Pe durata acestui exerciţiu atenţia este îndreptată către respiraţia abdominală, către
drumul parcurs de aerul pe care-l respirăm, către Hara.
Acest exerciţiu de concentrare asupra unor fenomene interne corpului nostru
conduce treptat la suprimarea voluntară, pentru moment, a obstacolelor reale sau
imaginare, existente în mintea noastră. Exerciţiul ne eliberează treptat de stimulii
exteriori şi ne permite să ne retragem în noi, fapt ce uşurează fuziunea spiritului cu
corpul.

Distanta optima – MA-AI

“Trebuie să acceptăm ceea ce vine”
Ma-ai este noţiunea care defineşte relaţia spaţială între Uke şi cel ce se apără,
adică poziţia din care este uşor să ataci sau să te aperi.
Ma-ai nu este numai o noţiune de distanţă. Aceasta distanţă şi stare include şi
“mişcarea” inimilor în timp şi spatiu. Dacă mi-e frică, spaţiul pare mai mic, dacă am
încredere în mine, spaţiul este mai mare.
Ideograma Ma este alcătuită din ‘poartă’ şi ‘lună’. Sensul acestei ideograme se
referă la razele lunii ce pot fi zărite prin spaţiile porţii închise. Oricât de bine închise
ar fi porţile, tot rămâne o dâră de lumină care se vede.
Prin analogie, oricât de perfectă ar fi garda, tot se vede lumina lunii deci poţi fi
lovit. Ai din Ma-ai are aceeaşi semnificaţie cu Ai din Aikido şi are sensul de armonie,
capacitatea de a face din toate “unu”, a armoniza, a pune in ordine. Ma-ai este
aşadar spaţiul dintre tine şi ceilalţi, şi reprezintă mai curând o stare, o anume
capacitate, decât o distanţă fizică. Ma-ai poate însemna îndemânarea de a fi mereu
“unde trebuie”, în poziţia cea mai avantajoasă.
La început practicanţii sunt învăţaţi să folosească o distanţă fixă, determinată
de întinderea braţelor, care le va permite să evalueze corect ce se întâmplă când
partenerul înaintează sau se retrage, modul în care el ar trebui să se mişte pentru a
păstra această distanţă. Studiul Ma-ai, este determinat în această perioadă de
distanţe fizice standard. Pe măsură ce practicanţii evoluează, ei sunt puşi în situaţia
de a “regla” această distanţă din mers, din mişcare. În continuare ei vor înţelege că
Ma-ai, nu este doar o distanţă favorabilă eschivei sau înaintării corecte şi în condiţii
de siguranţă, ci vor sesiza că această noţiune este infinit mai complexă decât o
simplă mărime fizică. În diferite momente ale luptei Ma-ai se modifică dinamic, cu o
viteză incredibilă, pentru că datele luptei se schimbă fulgerător. Distanţa care era
perfectă acum o fracţiune de secundă poate deveni periculoasă sau ineficientă şi
atunci voi fi nevoit să reglez din mers acest parametru. Distanţa optimă, înţeleasă în
contextul real al luptei este o componentă importantă a armonizării şi ea poate varia
în mod necontrolat de la valoarea iniţială (cea statică) pâna la zero sau dimpotrivă,
se poate mări peste orice închipuire, dacă condiţiile luptei o cer. Când spun
“necontrolat” mă refer la elementele care conduc la modificarea acestei distanţe
(acţiunile adversarului) pe care în mod normal, la începutul luptei nu le pot încă
controla.Înţelegerea corectă a distanţei optime Ma-ai nu se poate face cu mintea,
raţional, ci doar cu intuiţia inconştientă a corpului. Vom vedea că această distanţă
optimă este diferită la lupta cu mâinile goale, faţă de lupta cu arme şi este cu totul
alta în cazul atacului mai multor adversari.
Musubi
“A studia fără a reflecta este pierdere de timp;
A reflecta fără a studia este periculos”
Maeştrii de Aikido spun: “Aikido este studiul înţelepciunii”. Ce înseamnă asta ?
Dacă nu te poţi controla şi avea încredere în tine, dacă nu te poţi vedea lucid,
niciodată nu vei avea încredere în alţii şi cu siguranţă nu vei putea fi capabil să ai
autoritate asupra celorlalţi. Scopul antrenamentului nu este de a crea luptători

agresivi ci acela de a perfecţiona înţelepciunea şi auto-controlul. Ca practicant de
Aikido, trebuie să progresezi, să te perfecţionezi şi nu să încerci să concurezi cu
ceilalţi. Cheia succesului este ceea ce poartă numele de “Musubi”.
În general acest cuvânt se traduce ca “unitate” sau “interacţiune armonioasă”. În
practică, Musubi înseamnă abilitatea de a îmbina cele două calităţi, fizice şi
mentale, cu mişcările şi energia partenerului tău.
Musubi este studiul unei bune comunicări în orice interacţiune dintre oameni.
Depinde doar de participanţii în interacţiune să determine dacă comunicarea va fi
eficientă, fără valoare, prietenoasă sau duşmănoasă, adevărată sau falsă.Musubi,
înseamnă abilitatea de control şi modificarea interacţiunilor care permite
transformarea unui posibil conflict într-o luptă pe viaţă şi pe moarte sau
transformarea unui atac într-o strângere de mână.
Modul de învăţare şi scopul studiului, amândouă împreună reprezintă Musubi.
A învăţa să răspunzi atacului cu Musubi este un proces lung şi dificil. Nu poţi lovi pe
cineva şi în acelaşi timp să-i spui: ”Nu lupta ! Retrage-te !”
Începătorul nu se va retrage şi va reacţiona conform instictului său care-l va
conduce la reacţii instinctive. Unul din scopurile Aikido-ului este de a îmblânzi şi
controla reacţiile instinctive pentru a putea construi o strategie potrivită unei anume
situaţii. De aceea, la început elevul va fi pus în situaţia de a se apăra împotriva unor
atacuri, cunoscute, simple, cum sunt prinderile şi se vor evita atacurile prin lovire cu
braţele sau picioarele.
Atacurile sub formă de prinderi le permit începătorilor să studieze tehnicile fără
frică şi le asigură învăţarea corectă a răspunsului, în loc de a se angaja intr-o lupta
corp la corp, aşa cum probabil ar fi tentaţi să o facă în mod natural. În felul acesta
practicantul studiază stăpânirea de sine – a partenerului său şi relaţiile dintre ei.
Atacul sub formă de prindere are avantajul că îi permite practicantului să înţeleagă
şi să simtă contactul fizic cu partenerul, aceasta conducându-l treptat la capacitatea
de a înţelege ce trebuie să facă ca mişcările sale să fie eficiente.
Dacă nu există acest contact fizic, practicanţii începători nu vor putea explora
şi învăţa mecanismele tehnicilor de Aikido. Practica penrtu începători începe cu
prinderi statice din diferite poziţii fixe, pentru că acestea permit studierea şi însuşirea
corectă a poziţiei corpului, ţinutei, deplasărilor şi a răspunsului aferent fiecărui tip de
atac. Apoi practicantul va continua cu prinderi din mişcare, care-i va permite
dezvoltarea simtului de sincronizare şi aprecierea distanţei corecte, precum şi
studiul şi înţelegerea relaţiilor spaţiale dintre el şi agresorul său. Treptat, practicantii
vor căpăta încredere în propriile abilităţi de a comunica cu partenerii şi de a exersa
reacţia intuitivă la mişcările, intenţiile şi atacurile partenerilor.
Cooperarea dintre parteneri este foarte importantă în antrenamentele de
Aikido. Aproape toate tehnicile se execută cu un partener, şi legăturile dintre
parteneri trebuie să fie o manifestare de Musubi.
Cei doi, Nage şi Uke, au permanent această responsabilitate. Ei trebuie să
înţeleagă că trebuie să colaboreze mai degrabă decât să se considere concurenţi.

Practicanţii avansaţi vor fi puşi să reacţioneze împotriva atacurilor

necunoscute şi neaşteptate pentru a verifica modul în care reacţionează intuitiv şi
corect la producerea acestora. Aceasta se poate exersa după ani de practică, după
ce practicantul a învăţat tehnicile, deplasările şi principiile de bază ale Aikido-ului.
Se poate spune că Aikido se ocupă cu studiul învăţării Musubi, a “bunului
simţ” al corpurilor noastre, un anume simţ comun pe care fiecare din noi ar trebui
să-l aibă. Din nefericire acest “bun simţ” comun nu este deloc comun, şi chiar dacă
nativ noi îl avem, destul de repede îl pierdem şi sistemele în care suntem integraţi
nu conduc niciodată la reînvăţarea lui.
Antrenamentul în studiul şi dobîndirea Musubi, precum şi aplicarea principiilor
fundamentale din Aikido conduc la reînvăţarea “bunului simţ”.O dovadă evidentă a
acestui lucru sunt cele două principii şi moduri de mişcare: “Irimi” şi “Tenkan”.
Aceste două mişcări pot fi de asemenea exprimate ca o singură mişcare “Irimi-
tenkan”, ca şi Yin şi Yang care sunt părţi ale unui intreg. Împreună, Irimi şi Tenkan
sunt mişcări pe care oamenii le folosesc în viaţa de zi cu zi fără a fi conştienţi de
aceasta, precum domnul Jourdain care făcea proză fără să ştie.
Să ne imaginăm că mergem pe o stradă în pantă, extrem de aglomerată, unde
lumea coboară grăbită. Datorită traficului, pietonii aleargă, şi la un moment dat
observi pe cineva venind direct spre tine în mare viteză. În mod natural vei continua
să mergi şi chiar în momentul impactului te vei întoarce într-o parte pentru a ocupa
mai puţin spaţiu, vei înainta şi vei evita astfel impactul fără a-ţi întrerupe drumul.
Acesta este un exemplu de “Irimi”. Acum imaginează-ţi că aceiaşi persoană intră
direct în tine. Singura soluţie în acest caz este ca, exact în momentul impactului să
te roteşti, să eviţi impactul, să-l laşi să curgă pe lângă tine şi apoi să continui să
mergi mai departe.
Acesta este modul “Tenkan” de a rezolva situaţia.
Amândouă sunt mişcări simple, exemple naturale ale “bunului simţ” şi oricine
le poate face, ceea ce demonstrează şi confirmă adevărul lor.
Dacă vorbim despre o persoană care şi-a pierdut acest simţ, vom vedea că
aceasta va încerca să se retragă pentru a nu fi lovit, considerând acest impact ca o
acţiune duşmănoasă, care ar trebui taxată corespunzător.
Când cineva este împins, de obicei consideră această acţiune ca un atac şi în
acest caz reacţionează sub una din variantele: se va agăţa de agresor încercând
să-şi păstreze echilibrul, sau va reacţiona violent încercând să-l distrugă pe cel în
cauză printr-un atac, pentru a-l elimina şi trece mai departe.
Aceasta este o demonstraţie evidentă de absenţă a Musubi, pentru simplul
motiv că cel în cauză nu a avut abilitatea de a înţelege reacţiile celorlalţi şi a
proceda în consecinţă. Antrenamentul de Aikido permite ca treptat să învăţăm
aplicarea principiilor Musubi în situaţii din ce în ce mai dificile, antrenând mintea,
corpul şi spiritul pentru a păstra perspicacitatea şi calmul acţiunilor astfel încât furia,
teama sau lipsa de încredere să nu ne afecteze acţiunile în timpul luptei.
În felul acesta corpul nostru capătă înţelepciunea experienţei şi capacitatea de
a decide singur în situaţii diverse, devenind o reflectare fizică a minţii. Acum corpul

şi mintea lucrează ca un tot, evitând să se lase dominate şi controlate de întâmplare

şi putem reacţiona simplu dar eficient şi sensibil la presiuni sau atacuri.
Într-un Dojo de Aikido vom putea vedea elevi avansaţi luptându-se şi
efectuând procedee extrem de dure şi violente, însă va trebui să ştiţi că ei au ajuns
în acest stadiu antrenându-se îndelung, practicând Musubi, formându-şi mintea şi
corpul. Astfel atacurile puternice sunt mai degrabă o provocare decât un pericol.
Scopul luptei şi al loviturilor foarte puternice din orice poziţie, cu orice parte a
corpului sau cu arme nu au rolul de a-l distruge pe Nage, ci doar de a permite
acestuia să descopere forţa, echilibrul, intuiţia şi stabilitatea mentală necesare
rezolvării conflictului.
Dacă ne întoarcem la exemplul cu pietonul care coboară în viteză în timp ce
noi urcăm pe aceeaşi stradă, dacă vom evita contactul şi ne vom continua drumul
sau chiar mai interesant, ne vom continua drumul împreună cu el, vom înţelege că
legătura între noi şi acel pieton este o continuitate a fluxului permanent de energie
ce înseamnă cedarea şi în acelaşi timp primirea energiei şi un control corect al forţei
şi direcţiei. A învăţa şi a simţi cum să folosim energia este cel mai important element
din “Musubi”.
În acest sens, Maestrul Morihei Ueshiba spunea că “Kokyu tanden ho” este
cel mai bun antrenament în Musubi, un studiu al relaţiilor fizice şi a mişcărilor celor
doi parteneri.
În acest exerciţiu, cei doi parteneri stau unul în faţa celuilalt în Seiza, Uke
ţinând-ul pe Nage de ambele miini. Nage, foloseşte tot corpul ca o unitate
coordonată, şi încearcă să-l dezechilibreze pe Uke. Scopul exerciţiului Kokyu
tanden ho este de a descoperi principiul energiei circulare. Uke este ferm pe poziţie
rezistând încercărilor lui Nage de a-l dezechilibra. Nage aspiră energia lui Uke, o
deviază şi o îndreaptă din nou împotriva lui Uke pentru a-l dezechilibra. Când Uke
prinde, Nage trebuie să tragă aer în piept, să se încarce cu energia acestuia şi apoi,
prin extensie, să înapoieze lui Uke energia primită. Mintea sa trebuie să rămână
calmă şi receptivă.
Kokyu tanden ho nu este o întrecere de forţă între cei doi parteneri ci mai
degrabă un exerciţiu reciproc de perfecţionare dus la limita posibilului. Fiecare dintre
cei doi pot astfel studia, pe rând, echilibrul, armonia şi controlul corect al energiei
fizice şi mentale.
Pe măsură ce antrenamentul va avansa vom descoperi că întreaga forţă a
partenerului poate fi folosită în avantajul meu. Exerciţiul Kokyu tanden ho
funcţionează pe principiile din Musubi, şi constă în absorţie şi înapoiere reciprocă de
energie.
Dacă Uke rezistă şi îşi foloseşte forţa pentru a nu fi dezechilibrat, atunci Nage
are la dispoziţie un partener de antrenament, extrem de valoros, pentru că el poate
proba realitatea controlului energiei şi eficienţa lui.
În continuare va trebui să deprindem obişnuinţa de a utiliza principiile Musubi,
dobândite prin practicarea Kokyu tanden ho în toate tehnicile de Aikido pe care le
vom studia. Această dirijare “circulară” a energiei este esenţa din Musubi.

Se poate spune, printre altele, că Musubi este starea care ne permite să

atingem nivelul la care mărimea fizică şi forţa partenerilor nu au nici-o importanţă în
reuşita execuţiei tehnicilor noastre. O Sensei spunea mereu elevilor săi că aceleaşi
principii care guvernează natura, guvernează şi în Aikido.
O pasăre mică poate zbura folosind vântul puternic pentru a înainta dar nu va
încerca niciodată să zboare împotriva vântului.
La fel şi în Aikido, practicanţii învăţă cum să primească forţa şi să o transforme în
aliatul lor mai degrabă decât să lupte cu ea.
Aceasta este înţelepciunea principiilor Musubi.
Un începător are nevoie de contact fizic pentru a fi capabil să simtă legătura

dintre el şi partenerul lui, pe când un practicant avansat ştie să menţină această
legătură şi fără contactul fizic. În viaţa de toate zilele nu vom avea contacte fizice cu
toţi cu care avem de a face, dar va trebui să fim în stare de a menţine legătura cu ei.
Trebuie să ţinem minte că pentru a realiza Musubi în timpul antrenamentelor
va trebui să stabilim legături de încredere cu partenerii noştri de practică pentru că
fără incredere nu te poţi antrena în Aikido.
Se ştie că Bujutsu este un stil de luptă care a dezvoltat luptători foarte capabili
dar nu a promovat neapărat şi minţi luminate. În Bujutsu, luptătorii elevi erau
pedepsiţi prin metode dure pentru orice greşeală şi asta făcea ca şi elevii să aibă la
rândul lor un comportament brutal în toate ocaziile. În acele vremuri brutalitatea era
considerată o anticameră a morţii şi cultivarea ei excludea idea compasiunii sau
înţelegerii. Scopul Aikido-ului este de a perfecţiona şi rafina spiritul practicantului, de
a câştiga forţă prin înţelepciune şi înţelegere, nu prin brutalitate. Chiar dacă
antrenamentele de Aikido pot fi extenuante şi uneori destul de periculoase,
practicanţii înţeleg aceste situaţii ca o şansă de a experimenta dificultăţile realităţii
posibile. Educarea unui practicant de Aikido se face treptat, pe măsura capacităţii
fiecăruia de a progresa şi asta îl face să înţeleagă în mod corect cerinţele uneori
severe ale profesorului.
Loviturile puternice cărora trebuie să le facă faţă precum şi proiectările uneori
extrem de dureroase nu sunt instrumente de ameninţare şi pedeapsă ci permit
practicantului să-şi desăvârşească abilitatea de a face faţă greutăţilor luptei şi vieţii.
Diferenţa antrenamentului în Bujutsu şi Aikido este diferenţa dintre un incendiu
devastator ce nu mai poate fi stăpânit şi focul controlat al forjei care pregăteşte şi
căleşte oţelul. Elevii care practică Aikido trebuie să-şi amintească că scopul
antrenamentelor lor este acela de a se provoca pe ei şi mai puţin acela de a-şi
intimida partenerii, pentru că fără Musubi, Aikido nu este decât un alt mod de luptă.
Nen
“A depăşi scopul propus este egal cu a nu-l atinge”
În mişcările tehnicilor de Aikido există totdeauna un centru ferm. Un anume simţ al
echilibrului determină fiecare mişcare a corpului asemenea unui dans, deoarece
mişcarea corpului nostru nu este nimic altceva decât mişcarea centrului nostru.
Esenţa Aikido-ului, adică unitatea minte-corp-Ki, este realizată de către

întreaga fiinţă a practicantului şi cuprinde atât spiritul cât şi fizicul. Cea mai bună
metodă de a ne însuşi această esenţă este de a lua în considerare cuvintele
fondatorului Ueshiba:
"Corpul nostru este unificarea concretă a fizicului şi a spiritului creat de univers.

Antrenamentul de Aikido este antrenamentul pe calea vieţii”.
Pentru ca acest lucru să se întâmple este necesar ceea ce Ueshiba numeşte

‘Nen’. Nen nu se interesează niciodată de victorie sau înfrângere. Când există, Nen
poate controla şi vedea în mod clar toate lucrurile în lume, chiar şi cea mai mică
mişcare a mâinii.
"Pentru a dezvolta mişcările Ki-ului bazate pe Nen, trebuie să înţelegi că partea

stângă a corpului este baza artei marţiale, iar partea dreaptă e locul unde Ki-ul
universului apare."
Maestrul Ueshiba spunea că Nen reprezintă concentrarea spiritului atunci

când caută uniunea cu realitatea universală.
Nen devine izvorul acţiunii Ki-ului. Când Nenl se manifestă în inima şi mintea
practicantului, el devine liber şi deschis iar vederea lui asupra lucrurilor devine clară
şi pătrunzătoare. Când el se manifestă la nivelul corpului, rezultatul este mişcarea
dinamică într-o rotaţie sferică circulară. Pe scurt se poate spune că Nen, este ideea
care uneşte Ki-ul propriu, mintea şi corpul cu Ki-ul universal.
Relevarea ideii de Nen de către Maestrul Ueshiba, se datorează
antrenamentului său iar întâmplările şi experienţele sale în condiţii speciale au adus
la lumină acest concept. Una dintre aceste situaţii limită a fost atunci când Maestrul
Ueshiba şi Onisaburo Deguchi, maestrul său spiritual au fost atacaţi de soldaţi şi

când fondatorul a scăpat în mod miraculos fără a fi atins.
El povesteşte mai târziu despre acest moment:
"Nu puteam să mă mişc din locul în care mă aflam. Gloanţele veneau spre mine, eu
le vedem şi pur şi simplu mi-am mişcat corpul şi mi-am întors capul pentru a mă feri
de ele. Mi-am concentrat privirea şi intuiam din ce direcţie trăgea inamicul, din
dreapta sau din stânga. Aceasta s-a repetat cu foarte mare viteză astfel că abia
aveam timp să-mi trag respiraţia. Atunci am înţeles esenţa Budo-ului. Când Ki-ul
este concentrat în mintea şi corpul meu, cu cât deveneam mai calm cu atât mintea
îmi devenea mai limpede”.
Libertatea şi spontaneitatea în timpul mişcării, rotirea şi pivotarea, (Tai-sabaki) sunt
caracteristice tehnicilor de bază ale Aikido-ului şi ele sunt alfa şi omega ale
antrenamentului.

Aikido s-a născut din dorinţa de a răspunde unei întrebări vitale: Ce fac când
sunt atacat de cineva mai puternic decât mine şi uneori este înarmat ?
Principiul rotaţiei sferice a fost dezvoltat de Maestrul Ueshiba, ca un răspuns
la astfel de întrebări şi a fost utilizat de el ca o provocare modernă a artelor marţiale
tradiţionale. Nesatisfăcut de ceea ce învăţase înainte, de diferitele forme de Ju-
jutsu, el s-a antrenat în mod riguros şi a pus la punct ideea de Nen şi rotaţia sferică
ca manifestare spontană şi liberă a individului în luptă.
Principiul conform căruia “ce este moale controlează ceea ce este tare” a fost
folosit de Maestrul Ueshiba în construcţia Aikido-ului
În Ju-jutsu se învăţa că atunci când eşti împins să tragi înapoi iar când eşti
tras să împingi. În mişcările sferice ale Aikido-ului, acestea devin: când eşti împins
pivotează şi mişcă-te sferic; când eşti tras intră în timp ce descrii un arc de cerc. În
limbajul Aikido-ului acest punct de vedere este reprezentat de mişcările de pivotare
şi rotire ale corpului cunoscute sub numele de Tai-sabaki.
Non rezistenta
„A ceda înseamnă uneori a învinge”
Aikido cu toate că este o artă marţială, nu a păstrat din arta războinicilor
japonezi decât aspectul apărării. Scopul suprem al Aikido este de a ajunge la
autocontrol, la afirmarea spiritului asupra corpului.
Aikido poate fi înţeles şi practicat în mai multe moduri corespunzând nivelelor
de dezvoltare individuală şi gradului de maturitate al practicantului, care poate alege
din Aikido ceea ce corespunde propriei mentalităţi şi personalităţi.
Atracţia principală pentru începători este metoda de auto-apărare pe care
Aikido o realizează printr-o serie de mişcări de neutralizare – fixare sau proiectare a
agresorilor. Aceste tehnici nu sunt simple blocaje, ci o serie de mişcări şi gesturi
capabile să deturneze atacul. Ideea centrală în Aikido este de a utiliza armele
adversarului împotriva lui şi împreună cu el. În lupta cu mâna goală corpul este o
armă care, împreună cu strategia luptei conduc la evitarea atacului şi apoi la
neutralizarea adversarului.
Dacă nu te opui forţei adversarului, şi eviţi orice opoziţie directă, atunci nu va fi
nevoie să-ţi foloseşti propria forţă şi deci nu oboseşti. Este mult mai productiv să
foloseşti forţa agresorului, a atacului său, pentru a-l neutraliza.
Teoria chineză subliniază ideea fuziunii omului cu natura pentru a supravieţui
şi a se putea dezvolta, într-o lume în care orice poate deveni sursă de conflict, iar
opoziţia şi rezistenţa dură conduc inevitabil la distrugerea celui mai slab.
“Un uragan nu durează o dimineaţă întreagă şi nici o ploaie torenţială o zi
întreagă”.
Maeştrii japonezi au asimilat aceste teorii şi le-au aplicat propriilor stiluri.

Practicanţii de Judo şi Aikido cunosc acest lucru pentru că ei folosesc permanent
această idee, chiar dacă răspund în mod diferit unui atac.
Când împingem un judoka el trage iar un aikidoka pivotează şi lasă să treacă
atacul. Dacă supleţea, elasticitatea, flexibilitatea şi facultatea de adaptare sunt
primordiale în Judo ca şi în Aikido, exerciţiul în Aikido determină o atitudine

fundamentală în faţa evenimentelor, pe care orientalii o numesc atitudine de non-
rezistenţă.
Toate artele marţiale au ca prim obiectiv eficienţa, dar Aikido foloseşte pentru
realizarea acestui obiectiv, în mod special, atitudinea de non-rezistenţă.
Noi judecăm eficacitatea în funcţie de capacitatea de a desfiinţa o anumită
opoziţie sau a ne opune cu succes unui atac. Aikido nu se opune atacului iar
eficacitatea strategiei sale se caracterizează prin îndemânarea de a regla situaţia.
Scopul unui aikidoka nu este de a învinge, ci de a dirija acţiunea agresorului şi de a-
l priva de reusita atacului său. Aikido permite practicanţilor să cunoască şi să înveţe
avantajele non-rezistenţei, eficacitatea sa fiind dată de capacitatea de a face
ineficiente acţiunile adversarului.
Dezechilibrarea adversarului îi pune corpul într-o poziţie nefuncţională, reduce
la zero forţa sa şi astfel el poate fi usor şi eficient controlat. Mişcările rotunde, în
orice plan, asemănătoare fenomenelor naturii, împreună cu schimbările bruşte de
ritm, viteză sau direcţie au ca efect dezorganizarea atacului şi zăpăcirea
adversarului. În timpul antrenamentelor partenerul care-l proiectează pe Uke ştie din
experienţă că dacă atacul acestuia este sincer va fi mai dificil de proiectat şi astfel
va încerca să-l conducă către dezechilibru folosind tot bagajul de cunoştinţe
specifice.
Rezistenţa exagerată a lui Uke îi va produce acestuia, o durere la nivelul
articulaţiilor, durere controlată şi dozată de Nage până ce efectul dorit asupra
agresorului va apărea. Este vorba evident de o durere de moment şi nu de suferinţa
datorată unei deteriorări corporale sau a unei răniri. Durerea provocată are ca efect
reuşita unei tehnici de neutralizare şi reprezintă totodată un avertisment pentru cel
care atacă.
Non-lupta înseamnă starea mentală de disponibilitate în cel mai înalt grad în
care gesturile şi acţiunile nu coincid cu ceea ce se aşteaptă de la o luptă. Cel atacat
nu se opune forţei adversarului, nu-şi foloseşte propria forţă dar opreşte mişcarea şi
atacul. Opoziţia în cazul unui atac fortifică omul pe plan corporal dar dorinţa de a
învinge, de a reuşi este prima za în lanţul care ne va face prizonierii forţei împotriva
căreia luptăm.
Căutarea victoriei cu orice chip ne conduce la pierderea independenţei faţă de
lupta pe care nu o mai dominăm şi astfel devenim sclavii dorinţei de victorie.
Despre respiratie
„Dacă tragi cu arcul ascultând muzică
nu vei face bine nici una dintre ele”
În timp ce practicăm postura Seiza, când ne rupem în mod conştient de real,
ne eliberăm treptat spiritul de gândurile şi emoţiile care ne stăpânesc în mod
obişnuit şi astfel permitem fiinţei noastre să se apropie obiectiv de lumea reală.
Seiza permite stăpânirea gândurilor şi sentimentelor, permite retragerea
atenţiei din exterior, unde este confruntată cu imensitatea realităţii, pentru a o dirija
către interior, către propria respiraţie.
Respiraţia este reflecţia emotivităţii noastre. Adeseori spunem că o persoană

fericită “respiră bucurie”, iar despre o persoană care trăieşte o emoţie puternică, că i
se taie respiraţia.
Funcţionarea echilibrată a respiraţiei depinde de diferite funcţii vitale ale
corpului şi de diverse procese inhibitorii sau de stimulare care declanşează
automatisme de accelerare sau blocare.
Sub efectul acestor automatisme, respiraţia se accelerează sau se
încetineşte, se diminuează sau se opreşte. De exemplu, ne oprim respiraţia pentru a
nu ne trăda prezenţa.
Respiraţia, prin ritmul ei trădează temperamentul sau nervozitatea noastră.
Respiraţia reglează viaţa noastră interioară. Ea ajută la liniştirea gândurilor,
înfrânarea emoţiilor şi relaxarea corpului, conducând la înţelegera obiectivă a
realităţii. Suflul respiraţiei umple cu energie corpul nostru, conducând la fortificare
fizică şi la o bună coordonare a funcţiilor de nutriţie şi absorbţie, armonizând fizicul
cu psihicul. În Seiza, actul respirator nu trebuie să producă nici o tensiune
susceptibilă de a perturba echilibrul şi eficienţa. La atitudinea corporală corectă,
care nu necesită nici un efort se adaugă o respiraţie calmă şi amplă care
dinamizează corpul.
Atenţia monitorizează actul respirator şi se concentrează cu suflul pe
abdomen – Hara, contribuind astfel la menţinerea stabilităţii corporale şi mentale şi
la controlul comportamentului. În Aikido se practică un antrenament susţinut şi
deliberat al respiraţiei în scopul dobândirii capacităţii de reglare automată a acesteia
funcţie de situaţie. Un practicant de Aikido trebuie să înveţe controlul subconştient al
respiraţiei în scopul de a stimula mişcarea şi forţa sa, pentru a evita contradicţia
sau decalajul dintre respiraţie şi mişcare şi mai ales pentru a nu semnaliza
agresorilor aspecte ale stării lui de moment.
Seiza
„Cine stă drept nu poate fi răsturnat”
Postura Seiza este folosită în ceremonialul cu care începe şi se termină
antrenamentul de Aikido şi este utilizată de nenumărate ori pe parcursul unui
antrenament. Această postură este în acelaşi timp o poziţie de odihnă, repaus dar în
aceeaşi măsură poate fi considerată un exerciţiu de relaxare, meditaţie şi
introspecţie. Unul din obiectivele acestei posturi este de a pune practicantul în
situaţia de a se analiza, de a-şi mobiliza toate facultăţile şi energiile pentru ceea ce
urmează să se întîmple.
Aikido, artele marţiale în general, au preluat această poziţie din Budhismul
Zen ca un element al pregătirii psiho-fizice. Seiza este un moment de detaşare
temporară a practicantului de lumea exterioară şi este primul pas pe calea unui bun
control al minţii şi corpului. Această postură constă în sprijinirea genunchilor pe sol
sub forma unui triunghi pe care se aşează corpul.
Bazinul este împins înainte la nivel lombar, spatele se îndreaptă formând o
linie verticală, capul se înalţă către cer, astfel încât corpul să facă legătura între
Pământ, din care-şi trage forţa, şi Cer, către care aspiră. Liniştea, calmul şi
imobilitatea fizică şi mentală sunt absolut necesare pentru ca această postură

să-şi atingă obiectivele generale.
Prin exersarea posturii Seiza, simţurile sunt antrenate pentru a percepe doar
prezentul instantaneu. În timpul Seiza nu există trecut sau viitor ci doar
PREZENTUL în sine. În timpul practicării Seiza trebuie să reuşim:
- să vedem fără să privim, iar ochii să nu se fixeze pe nici un obiect;
- să auzim fără să ascultăm, iar urechea să nu sesizeze zgomotele din jur;
- să simţim fără să participăm şi să lasăm să treacă senzaţiile pe lângă noi;
- să gândim fără să ne fixăm asupra unui gând;
- să trăim prezentul, aici şi acum;
Dacă atenţia se lasă atrasă de simţuri sau gânduri, exersarea acestei posturi
este imperfectă şi evident, nu putem obţine rezultatele scontate. Menţinerea posturii
şi atenţiei îndreptată către interior conduce către o respiraţie corectă şi bine
controlată iar aceasta conduce la rândul său la o bună circulaţie a Ki-ului.
Concentrarea spiritului asupra controlului respiraţiei conduce la revitalizarea
corpului şi la dezvoltarea puterii senzoriale în afara gândirii conştiente care de cele
mai multe ori deformează involuntar realitatea funcţie de informaţiile pe care le
deţine deja.
Practica Aikido-ului creează obişnuinţa de a reacţiona corect în diferite
împrejurări şi nu există acţiune corectă fără percepţie şi apreciere corectă a
lucrurilor.
Tehnica care neutralizează un atac depinde în mare parte de această
capacitate de a percepe agresiunea în mod impersonal, de capacitatea de a evalua
toate elementele care o compun şi de a decide asupra răspunsului care va fi dat, a
tehnicii ce va fi aplicată în situaţia dată.
Frica de arme nu se naşte numai din strălucirea lamei, ci din toate imaginile,
senzaţiile şi suferinţele pe care mintea le asociază vederii ei.
La vederea armei toate aceste imagini perturbă percepţia lucidă şi obiectivă a
atacului şi nasc panică şi teamă şi stăpânirea emoţiilor este dificil de realizat dacă
corpul nu este educat serios în acest sens. Dacă nu există această obişnuinţă (a
controlului emoţiilor), atunci corpul va recepta nemijlocit toate informaţiile care în
mod determinist vor genera mecanismul vigilenţei, iar vigilenţa va diminua
capacitatea de apreciere reală a atacului şi deci a alegerii aparărării potrivite.
Seiza este o atitudine pasivă. Scopul căutării de sine nu constă în ignorarea
lumii exterioare sau în refuzarea trăirii senzaţiilor, în izolarea în sine sau în
depersonalizare, ci este un mod de antrenament pentru obţinerea unei atitudini
care să ne permită să acceptăm evenimentele vieţii cu calm şi seninătate. În felul
acesta vom căpăta capacitatea de a primi orice eveniment fără ai da prea multă
importanţă, fără ca spiritul nostru să se oprească în mod special asupra unuia din
ele ci să fie pregătit să “mearga împreună cu viaţa”.
Probabil că pentru mulţi dintre noi pare oarecum ciudat să începem un
antrenament de Aikido, printr-o atitudine pasivă, contemplativă, în linişte, situaţie
care pare incompatibilă cu antrenamentul pentru o tehnică de luptă.

Această practică este specifică şcolilor de gândire orientală, care cultivă Seiza
(Za-zen în budhismul Zen). Ea este favorabilă practicii Aikido, în sensul că permite
dezvoltarea aptitudinii de a obţine stabilitatea mentală şi puterea de concentrare în
mod instantaneu.
Teoria Fondatorului se bazează pe ideea de a merge odată cu atacul pentru
obţinerea unui control bun printr-o adaptare permanentă. La baza acestei teorii stă
conceptul de vid în care toate lucrurile sunt atrase, şi deci nu este necesara
rezistenţa, de vreme ce agresiunea se va stinge de la sine în vidul care se creează
în faţa ei.
Geniul lui Ueshiba constă în faptul că a intuit şi dezvoltat arta de a stăpâni
situaţia, evenimentele şi agresorii fără a se opune acestora. Deoarece conceptul
este străin culturii occidentale, practicanţii de Aikido europeni înţeleg mai greu acest
lucru şi uneori cred că este o idee exotică şi total nerealistă. Dar pe măsură ce
îmbătrânim şi forţa şi supleţea ne părăsesc, devenim mai înţelepţi şi putem înţelege
uşor binefacerile acestui concept care nu se bazează pe capacitatea noastră de
reacţie fizică. Înţelepciunea maestrului Ueshiba constă în faptul că a înţeles că forţa
supremă este cea pe care o exersăm în fiecare moment asupra gândurilor,
sentimentelor şi acţiunilor noastre.
Această forţă nu dispare odată cu anii şi deci ne permite să fim eficienţi la
orice vârstă, făcând ca Aikido să fie o metodă de perfecţionare în plan individual şi
de pacificare, armonizare în plan social, permiţând exersarea continuă a corpului şi
spiritului şi asigurarea continuităţii vieţii în armonie universală.
Sincronismul si Intuitia
“Nu cereţi opinia unui orb despre o pictură”
În zilele noastre entuziasmul pentru ştiinţă este atât de mare încât se
consideră că orice fapt "dovedit ştiinţific" este sinonim cu "adevărat" iar celelalte căi
de cunoaştere sunt considerate suspecte.
Metoda ştiinţifică de studiere a realităţii, la fel ca şi principiul sincronismului,
pretinde un act de mare credinţă şi anume că în univers domneşte ordinea.
Diferenţa dintre cele două metode de înţelegere a lumii, constă în faptul că
ştiinţa se bazează pe legea cauzei şi efectului pentru a explica această ordine.
Conform acestei legi orice eveniment sau fenomen se explică perfect prin ceea ce
a fost înaintea sa.
Sincronismul, pe de altă parte, se ocupă cu evenimente şi fenomene care se
petrec în acelaşi timp, acceptând ideea "simpatiei între evenimente". Ca să
înţelegem mai bine ce înseamnă cele două principii, să ne închipuim că invităm
două persoane să studieze acelaşi tablou, după care le vom invita să-şi spună
părerea în legătură cu acesta. Una din ele poate privi şi cerceta cât de mult doreşte
numai o suprafaţă mică din tablou, restul fiind acoperit. Cealaltă persoană poate
vedea întregul tablou, dar numai o fracţiune de secundă. Ca să complicăm şi mai
mult lucrurile, să ne imaginăm în plus că tabloul este neterminat, pictorul mai
lucrează încă la el atunci când are loc experienţa.
Deci care dintre cele două persoane va putea descrie mai bine tabloul ?
În practică lucrurile se petrec astfel: metoda ştiinţifică decupează realitatea

într-o mulţime de felii pentru a izola evenimentele şi astfel să le poată stabili cauza.
Metoda ştiinţifică are avantajul că reduce realitatea la nivelul unui experiment
de laborator, unui model, făcând-o astfel uşor de analizat. Ea satisface dorinţa
omenească de siguranţă plecând de la ideea că evenimentele pot fi prevăzute cu un
anumit grad de precizie, dacă avem destule informaţii despre ele.
Totuşi metoda este bazată pe două ipoteze fundamentale, care nu rareori au
fost contrazise de realitate, după cum recunosc chiar savanţii: prima este că
modelul din laborator reprezintă corect lumea reală şi a doua, că suma diverselor
părţi izolate ne furnizează o imagine corectă a ansamblului. Pentru a ilustra această
idee vă amintesc povestea celor trei orbi care au fost întrebaţi cum arată un elefant.
Ei s-au apropiat de elefant, l-au pipăit şi primul a spus: “Elefantul arată ca un

deal”, pentru că el pipăise spatele elefantului. Al doilea a spus: “Elefantul este ca un
pilon”, pentru că el pipăise piciorul elefantului. Al treilea a spus: “Nu aveţi dreptate,
elefantul este ca un şarpe”, pentru că el pipăise trompa elefantului.
Metoda sincronismului nu garantează că prezicerile sale se vor adeveri, dar

nici nu se încurcă cu asemenea probleme.
Sincronismul consideră că fiecare situaţie este un aranjament unic, mereu în
schimbare a diverselor părţi componente.
După cum spunea un filozof, sincronismul înseamnă apariţia simultană a două
sau mai multe evenimente semnificative, dar nelegate între ele printr-o cauză
comună. Dacă adâncim mai departe problema, înţelegem că mintea omenească
foloseşte ambele metode prin raţiune şi intuiţie.
Raţiunea se bazează pe analiză şi deci nu poate studia decât cauzele
fenomenelor ce deja s-au produs pentru a face previziuni statistice.
Este lumea lui "dacă" şi ea se ocupă de probabilităţi şi de diferenţe. Dar
raţiunea este prea lentă ca să poată fi folosită într-o luptă, unde concluziile ei ar sosi
sistematic prea târziu. Sincronismul se bazează pe intuiţie, care nu are timp să
analizeze o situaţie; ea nu acordă o prea mare importanţă trecutului, nu este
obligatoriu raţională sau logică şi nu explică nimic.
Intuiţia funcţionează rapid, prinzând din zbor esenţa momentului unic, acel
"acum şi aici". Raţiunea şi intuiţia sunt instrumente diferite ce trebuie folosite pentru
scopuri diferite.
Când avem de făcut faţă necunoscutului, dacă trebuie acţionat rapid (cum ar fi
în cazul unui atac sau a unei situaţii limită), când o fracţiune de secundă înseamnă
diferenţa dintre viaţă şi moarte, trebuie să te bazezi pe intuiţie şi să ai încredere în
ea. Aikido se ocupă cu domeniul sincronismului şi cu dezvoltarea intuiţiei, iar pentru
ca antrenamentul să atingă acest scop, el nu trebuie considerat ca o serie de
procedee de autoapărare, ci ca o educaţie globală. Desigur că la antrenament se
exersează procedeele de luptă, dar la fel cum o melodie nu este pur şi simplu o

înşiruire de note, ci un complex echilibrat de ritm şi armonie, tot aşa un procedeu de

Aikido nu este doar suma diverselor mişcări ale corpului.
Nu devii artist numai pentru că ai învăţat muzică şi nici nu ştii Aikido doar
pentru că ai învăţat procedeele de luptă. Un artist nu cânta de două ori la fel aceeaşi
bucată; la fel, un procedeu nu se execută de două ori la fel, deoarece de fiecare
dată el trebuie adaptat situaţiei reale, care este unică. Paradoxul este că trebuie să
înveţi perfect procedeele şi apoi să uiţi tot ceea ce ţi-ai însuşit cu atâta trudă şi să
te mişti liber. Este nevoie ca ceea ce ai învăţat să pătrundă în subconştient şi să
devină parte a acestuia. În practică înveţi să reacţionezi nu la o posibilitate, ci la o
realitate: atacul şi apărarea trebuie să fie simultane, deoarece una face parte din
cealaltă si impreuna alcatuiesc un tot unitar.
Tai Sabaki
“Lipsa de răbdare la amănunte poate compromite
cele mai importante acţiuni”
Tai sabaki se traduce, în general, prin deplasare. Ideograma Sabaki este
alcătuită din două elemente: unul se referă la mână iar celălalt la verbul a separa (a
desprinde cu ajutorul unui cuţit). Verbul Sabaku este folosit în expresii ce reprezintă
acţiuni ca: a vinde, a distribui, a regla conturi, a lămuri o afacere. În general are
sensul de a judeca, a decide ce este greşit sau corect.
Tai înseamnă corp, deci, Tai–sabaki semnifică momentul şi acţiunea prin care,
atunci când un adversar te atacă, fie că te deplasezi, fie că-ţi mişti doar o parte a
corpului, restabileşti situaţia în avantajul tău. Aceasta nu înseamnă numai a-ţi păstra
echilibrul, ci a te pune într-o poziţie favorabilă.
Tai Sabaki din Aikido înseamnă chiar mai mult, şi anume perturbarea
echilibrului agresorului chiar în momentul acţiunii şi apoi punerea acestuia într-o
poziţie în care să nu se mai poată mişca.
Îndemânarea de a executa Tai Sabaki oricând şi din orice poziţie se capătă
greu dar este absolut necesară pentru a face Aikido cum trebuie. La început
practicanţii învaţă deplasări simple şi pivotări din poziţie statică iar apoi, cu timpul, ei
vor fi in stare să se deplaseze şi să se rotească eficient în orice situaţie de luptă.
Am constatat că după ce practicanţii învaţă să execute cu uşurinţă aceste
deplasări şi pivotări, ei tind să folosească în exces acest mod de deplasare, făcând
uneori mişcări inutile doar de dragul frumuseţii mişcării. Acesta este un pericol care
va trebui îndepărtat cât mai curând pentru că raţiunea de a te mişca într-un fel sau
altul este determinată doar de o anumită situaţie de luptă, absolut determinată. În
timpul luptei nimeni nu te priveşte să vadă dacă te mişti elegant şi a te gândi la cum
se vede ceea ce faci, este o atitudine total neproductivă şi chiar periculoasă.
Dacă vom privi mari maeştri făcând Aikido, vom observa o anumită zgârcenie
în mişcări, dar aceasta nu este determinată de vârstă ci de o înţelegere înaltă a
Aikido-ului, a luptei în general.
Pe măsură ce înveţi Aikido va trebui ca mişcările tale să fie mai puţin vizibile în
plan fizic şi mişcarea să se transfere mai degrabă în plan spiritual, pentru ca este
mai important să ai o anumită atitudine decât să te mişti într-un anumit fel. Mişcările,
la început largi şi ample vor trebui să se “adune” şi să se reducă la strictul necesar,

uneori doar la o anumită poziţie a corpului sau la o anumită postură sau atitudine.
Acest lucru este greu de făcut şi trebuie să ştiţi că nu se poate obţine decât
după ani serioşi de practică şi înţelegere a spiritului luptei în Aikido.
Îndemânarea de a te mişca “cum trebuie” în armonie cu agresorii şi cu toate
condiţiile ce determină o anumită situaţie conflictuală, presupune un mare efort de
înţelegere din partea practicantului.
A te mişca elegant şi rotund dar neţinând cont de ceea ce se întâmplă în jurul
tău îmi aminteşte de o glumă făcută de unul din marii dirijori ai lumii.
« El a fost întrebat odată de un violonist din orchestră, după un concert, dacă
i-a plăcut cum a cântat, dacă modul în care el a interpretat partea sa de partitură a
fost reuşit sau nu, dirijorul i-a raspuns:
- Da partea ta a fost bine executată, tu ai cântat bine, dar partea proastă este
că eu nu trebuia să observ acest lucru, pentru că tu faci parte dintr-o orchestră. »
Asemenea violonistului, tu faci parte dintr-o orchestră şi rolul tău este să te
armonizezi cu ceilalţi pentru ca efectul să fie perfect. Atunci când partitura ta se va
auzi înseamnă că eşti în dezacord cu ceilalţi.
Yin - Yang
“A vedea lucrurile cele mai mici înseamnă claritate”
Maestrul Ueshiba spunea mereu elevilor săi:
"În Aikido nu există forme fixe.
Mişcările naturale sunt mişcările Aikido-ului.
Adâncimea sa este profundă şi inepuizabilă."
Înţelesul vorbelor Fondatorului, rostite în stilul său personal, nu este

întotdeuna foarte clar şi pentru acest motiv voi incerca să “traduc” aceste idei.
Primul lucru care trebuie spus este că sfatul dat de către Fondator se
adresează practicanţilor avansaţi şi nicidecum începătorilor.
Fie că sunt arte culturale, fie că sunt arte marţiale (Budo), practicantul trebuie
să se antreneze şi să înveţe forma, iar după ce a învăţat-o, va trebui apoi să se
elibereze de ea.
Cum trebuie să înţeleagă un aikidoka sensul pe care îl are expresia "mişcări
naturale" şi în ce relaţie se găsesc aceste mişcări cu mişcările din arta marţială pe
care o practică? Care este cheia care ne va permite să descifrăm sensul acestei
relaţii şi de unde să incepem?
Stim că vremea afectează starea noastră psihică. Pe o vreme senină, însorită,
minţile noastre sunt mai clare, trupurile mai uşoare şi pofta de viaţă este mai mare.
În zilele înnorate, ploioase, spiritul nostru nu este posomorât iar trupul pare stors de
energie. Inţelegem deci că fenomenele naturale şi schimbarile acestora ne
afectează, si înţelegem de asemenea că acestea sunt parte a existenţei noastre şi
că fără să vrem suntem conectaţi la universul înconjurător. Repetând acest exerciţiu
de observare şi contemplare vom înţelege viaţa celor din jurul nostru, o vom aprecia
mai corect şi vom înţelege poate de ce trebuie să trăim împreună cu natura.
Treptat, fără a ne pierde propria individualitate şi conştiinţa de sine, ne vom trezi
una cu natura. Când acest lucru se petrece, şi mişcările noastre devin naturale,
spontane şi în ritm cu universul, suntem pregătiţi pentru a înţelege cuvintele
Fondatorului Ueshiba.
Cea mai importantă sursă a mişcărilor naturale este forţa respiraţiei. Când
respiraţia se petrece spontan, mişcările unei persoane devin în mod inconştient
naturale. În mod contrar, atunci când forţa respiraţiei nu este liberă şi curgerea se
opreşte, mişcările devin ciudate şi nenaturale. Deşi există diferenţe de la tehnică la
tehnică, ideea de bază în cazul unui atac frontal este fie de a intra direct în spaţiul
ocupat de agresor, sau de a te răsuci şi de a intra în spaţiul mort din spatele
acestuia, în vederea executării tehnicii respective. Prima este o mişcare Irimi, iar
cea din urmă este o mişcare Tenkan. Aceste două mişcări defensive se bazează pe
străvechiul principiu Yin şi Yang, iar Aikido-ul utilizează acest principiu în toate
tehnicile sale.
Dictionar de termeni specifici
Pentru a înţelege mai uşor unele cuvinte şi expresii obişnuite practicanţilor de
Aikido am alcătuit acest mic dicţionar de termeni: Explicaţiile de mai jos sunt
aproximative şi probabil unele dintre ele pot fi îmbunătăţite.
Ai – armonie;
Ai-hanmi - aceeaşi poziţie
Aiki - armonizarea cu Ki-ul
Aiki jo – tehnici Aiki cu baston
Aiki ken – tehnici Aiki de sabie
Aiki taiso – exerciţii de armonie
Aikido kyogi - competiţie de Aikido
Aite - partner;
Ashi - picior
Atemi - lovitură
Awase - a combina
Ayumiashi - mers normal
Batto - mânuirea sabiei
Battojutsu - tehnica mânuirii sabiei
Bo - baston
Bojutsu - tehnici de baston
Bokken (Bokuto) - sabie de lemm
Bu - spirit marţial, luptă, război
Budo - calea marţială , calea războiului
Budoka - practicant de arte marţiale
Bugei - arta militară
Bugeisha - războinic, maestru de arte marţiale
Bujîn - soldat

Bujutsu - tehnică militară, de luptă

Bukiwaza - tehnici de arme
Bushi - războinic
Bushido - calea războinicilor
Chudan kamae - poziţie de gardă la nivel mediu
Dan - grad
Deshi - discipol
Do - cale
Dojo - sală de antrenament
Dojo-cho - şeful sălii
Doshu – mare maestru
Eri – guler
Eri dori - priză de guler
Gaeshi - mişcare de răsucire în afară
Gedan - partea de jos a corpului
Gedan gaeshi - mişcare circulară de baston asupra părţii de jos a corpului
Gedan tsuki - lovitură de baston asupra părţii de jos a corpului
Gi - costum de antrenament
Gokyo - al cincilea procedeu de fixare
Goshi (Koshi) – sold
Gyaku – opus
Gyaku hanmi - poziţie cu garda opusă
Hai – da
Hakama – pantalon tradiţional
Hanbo - baston
Hanmi - gardă în picioare
Hanmi hantachi - unul stă jos , altul în picioare
Hanshi - maestru de sabie de grad înalt
Happo giri - tăietura în opt direcţii
Hara - abdomen, centru
Harai (Barai) – mişcarea centrului
Hasso no kamae - postura cu sabia sau bastonul, vertical la umărul drept
Henka waza - variaţie (tehnică)
Hidari – stânga
Hidari hanmi - postura pe partea stângă
Hiji – cot
Hiji gime (Shime) - priză de cot
Hiriki - puterea cotului
Hito emi - coborârea posturii
Ho – direcţie
Hombu dojo – dojo principal
Irimi - intrare , mişcare de intrare

Jo - baston
Jodan - partea de sus a corpului
Jodan no kamae - garda ţinută sus
Jodan gaeshi – mişcare circulară de baston ţintind partea de sus a corpului
Jodo - arta mânuirii bastonului
Joseki - locul din Dojo unde stă invitatul de onoare
Jotori - apărare contra bastonului
Juji garami – tehnica de încrucişare a mâinilor
Juji nage - aruncare cu mâinile încrucişate
Juken – baionetă
Jumbi taiso - exerciţii de încălzire
Kaeshi waza - tehnică de parare
Kai – asociaţie
Kaiten – deschidere, roată
Kaiten nage - aruncare în roată
Kamae – poziţie
Kami - fiinţă divină
Kansetsu – articulaţie
Kansetsu waza - tehnici articulare
Kata – formă, tipar, umăr
Kata tori - priză de umăr
Katame waza - tehnică de fixare
Katana - sabie lungă, curbată folosită de samurai
Katate - o singură mână
Katate tori - priza pe o singură mână
Kata tori - priză de umăr
Keiko – stare necesară antrenamentului
Keikogi - costum de antrenament
Ken – sabie
Ken no kamae - postura ţinând sabia sau Boken-ul pregătit
Kenjutsu - tehnici de luptă cu sabia
Ki - spirit, minte, energie
Ki no musubi - unirea propriului Ki cu cel al oponentului
Ki no nagare - curgerea Ki-ului
Kiai - strigăt de luptă
Kihon doza - mişcări de bază
Kihon waza - tehnici de bază
Kiritsu - a sta în picioare
Kohai – junior
Kokoro - spirit
Kokyu - puterea respiraţiei
Kokyu ho - meditaţie folosind respiraţia
Kokyu nage - proiectare folosind tehnica respiraţiei

Kokyu-ryoku - puterea respiraţiei

Koshi nage - aruncare peste şold
Kote – încheietură
Kote gaeshi - răsucirea încheieturii în exterior
Kote hîneri - răsucirea încheieturii în plan vertical
Kote mawashi - încheietură întoarsă
Kubi – gât
Kubi shime – sugrumare
Kuden - predare orala
Kumi jo - exerciţii de sabie cu partener
Kyu – grad inferior
Kyudo - arta japoneză a tragerii cu arcul
Ma ai – distanţă
Mae - în faţă
Masakatsu agatsu - victorie corectă, victorie asupra propriei persoane
Men – cap
Menkyo - licenţă de instructor
Menkyo kaiden - certificat al unei îndemânări de nivel avansat
Menuchi - lovitură la cap
Migi – dreapta
Migi hanmi - postură cu garda pe partea dreaptă
Misogi - purificare
Mochi – priză
Mune – piept
Morote tori - priză cu doua mâini
Muna tori - priză la piept cu o mâna
Musubi - legatură
Nagare – curgător
Nage - aruncare, proiectare, cel care se apără
Naginata – suliţă, armă tradiţională
Nikajo (Nikyo) - al doilea procedeu de fixare
O Sensei - mare profesor
Obi – centură
Omote - a se mişca în faţă
Osae – control
Oyo waza - tehnici aplicate
Oyo – întoarcere
Randori - atacuri dificile , se referă la lupta libera
Rei – salut
Renshu - antrenament
Renzoku – continuu
Ryokata tori - priză de ambii umeri
Ryote tori - priză de ambele maîni

Ryote - doua mâini

Ryu - stil, şcoala
Sabaki – mişcare
Samurai – războinic
Sankajo (Sankyo) - al treilea procedeu de fixare
Sankaku – triunghi
Satori - iluminare, trezire spirituală
Seika tanden - punctul central al corpului
Seiza - poziţie formală de stat jos
Sempai – senior
Sensei – instructor, profesor
Shiai - competiţie
Shichidan - al şaptelea grad pentru centura neagra
Shidoîn – instructor
Shihan - maestru profesor
Shiho - patru direcţii
Shiho giri - lovitură în patru direcţii cu sabia
Shiho nage - aruncarea în patru direcţii
Shikko - mers în genunchi
Shimozo - cea mai de jos poziţie din Dojo
Shîn – spirit, minte
Shisei – postură
Shizentai - postură naturală
Shomen – în faţă
Shomen uchi - lovitură la cap
Sode – mânecă
Sode tori - prinderea de mânecă
Sokumen – parte
Soto – în afară
Suburi - exerciţii individuale de baston sau sabie
Sumi – colţ
Sumi otoshi – aruncare în colţ
Suri ashi - înaintarea piciorului prin alunecare
Suwari waza - tehnici executate din genunchi
Tachi – sabie
Tachi tori – tehnici de sabie
Tachi waza - tehnici executate din picioare
Tai – corp
Tai jutsu - tehnici de corp executate fără arme
Tai no henko - deplasarea, schimbarea poziţiei corpului
Tai sabaki - mişcări de răsucire a corpului
Tanbo - baston de 18 inch
Tanren uchi - practică de Boken pentru găsirea centrului

Tanto – cuţit
Tatami - suprafaţă de luptă, saltele
Te – mână
Tekatana - sabia mâinii
Tekubi – pumn
Tenchi nage - aruncarea cer-pământ
Tenkan - mişcare de întoarcere cu deplasare
Tori - cel ce executa tehnica
Tsugi ashi - literar, a urma paşii
Tsuki - a lovi cu pumnul
Uchi – lovitură
Uchi deshi - discipol intern
Uchi komi - înaintarea şi lovirea
Ude – braţ
Uke - cel căruia i se aplică tehnica
Ukemi – cădere
Ura - înapoi, negativ
Ushiro - înapoi
Ushiro waza - tehnici executate când atacul este din spate
Waza – tehnică
Yari – suliţă
Yoko – parte
Yokomen – laterala capului
Yokomen uchi - lovitură laterală la cap
Yondan - al cincilea grad pentru centura neagra
Yonkajo (Yonkyo) - al patrulea procedeu de fixare
Yudansha - deţinător al centurii negre
Zanshîn - spirit treaz
Zarei - salut din genunchi
Zengo - din faţă şi din spate
Bibliografie
BUDO – Morihei Ueshiba
KORYU AIKIDO – Nobuyoshi Higashi
AIKIDO – Nobuyoshi Tamura
THE SPIRIT OF AIKIDO – Kisshomaru Ueshiba
MANUEL COMPLET DE AIKI-DO – M. Mochizuki
AIKIDO AND THE NEW WARRIOR – Richard Strozzi Heckler
THE JAPANESSE SWORD – Kanzan Sato
AIKIDO – Morihiro Saito
DYNAMIC AIKIDO – Gozo Shioda
AIKIDO – Kisshomaru Uueshiba
AIKIDO – Koichi Tohei

BOOCK OF KI – Koichi Tohei

BUSHIDO – Inayo Nitobe
ISTORIA JAPONIEI – Danielle Elisseeff
O ISTORIE A JAPONIEI – Kenneth G. Henshall
SECRETELE BUDO-ULUI – John Stevens
ARTA PACII – Morihei Ueshiba
ARTA RAZBOIULUI – Sun Tzu
ELEMENTE DE TAOISM – Martin Palmer
ARTA JAPONEZA A RAZBOIULUI – Thomas Cleary
GORIN NO SHO – Miyamoto Musashi
AIKIDO-KATA-NO-SUBETE – Takeshi Inoue
TOMIKI AIKIDO – Ah Loi Lee
AIKIDO-NYUMON- Kenji Tomiki
ADVANCED AIKIDO – Kokushi Budo Institute
GOSHINJUTSU- NYUMON – Kabushiki-kaisha-Seito-sha
THE PRINCIPLES OF AIKIDO – Mitsugi Saotome
AIKIDO UN ART MARTIAL, UNE AUTRE MANIERE D’ETRE - Andre Protin
AIKIDO CALEA ARMONIEI – Serban Derlogea – Dan Corneliu Ionescu
ENCICLOPEDIA DE AIKIDO (volumele 1-5) – Dan Corneliu Ionescu
AIKIDO 1,2,3 – Dan Corneliu Ionescu
CAPITOLUL 2 - ANTRENAMENTUL DE AIKIDO

“Adevărata răbdare este să rabzi
ceea ce nu se poate răbda”
După cum probabil ştiţi, în primele capitole am vorbit despre cum a apărut Aikido,
despre fondatorul Morihei Ueshiba, despre principiile Aikido-ului, si despre filozofia
sa. Acest capitol conţine informatii despre continutul si metodele antrenamentului de
Aikido, despre atac si aparare, precum si recomandari pentru instructori si
practicantii de Aikido. La realizarea acestui manual au participat instructori ai
Federaţiei Române de Aikido. Aportul lor a fost important şi le mulţumesc pe
această cale.
Alexandra Vasilescu – 7 Dan Ciprian Budes – 4 Dan
Florina Raduca – 4 Dan Paul Baiasu – 4 Dan
Alexandra Lemnaru – 4 Dan Luis Turcu – 4 Dan
Andra Negulescu – 4 Dan Andrei Dobre – 3 Dan
Gabriela Fratila – 2 Dan Rares Barsan – 3 Dan
Sorin Joghiu – 7 Dan Tiberiu Aluas – 3 Dan
Bogdan Fratila – 7 Dan Eugen Matei – 3 Dan
Terminologia folosită în unele Dojo-uri de Aikido sau în unele cărţi diferă uneori de
cea folosită în acest manual dar asta nu trebuie să vă îngrijoreze pentru că variaţiile
sunt nesemnificative, şi ele provin, atât din pronunţia fonetică, diferită, a cuvintelor şi
expresiilor japoneze, cât şi din cauza multiplelor semnificaţii ale ideogramelor-
cuvinte din această limbă..

Tehnicile descrise in acest manual sunt considerate tehnici de bază şi sunt

prezentate, din perspectiva înţelegerii şi experienţei mele.
Deoarece prezentarea acestor tehnici este didactică şi extrem de succintă.
Instructorii vor trebui să detalieze aceste tehnici, să găsească exemple şi metode
potrivite practicantilor lor..
Procesul de învăţare trebuie să se facă încet şi temeinic. Promovarea
examenelor de grad trebuie să se producă atunci când practicantul de Aikido
(Aikidoka), este stăpân pe tehnicile aferente gradului respectiv, când stăpâneşte
corect principiile, şi când instructorul său consideră că practicantul a depăşit nivelul
cerut la examenul de grad.
Este de preferat ca un Aikidoka să aibă un nivel Kyu 2 bun decât un nivel Kyu
1 slab. După cum am mai spus, nivelul de început al practicării controlate a Aikido-
ului este considerat nivelul centurii negre – 1 Dan.
Trebuie să ştii că faci Aikido chiar din momentul în care intri in Dojo. Singurul
mod de a progresa în Aikido este antrenamentul continuu şi sincer.
Prezenţa la fiecare antrenament nu este obligatorie, dar este de dorit să foloseşti
cât mai mult din timpul afectat antrenamentelor. În acest sens, două antrenamente
pe săptămână constituie un minimum necesar pentru a progresa, asa ca impune-ţi
să participi la cât mai multe antrenamente, chiar dacă eşti obosit sau dacă Dojo-ul
este departe de locuinţa ta. Acesta este un mod de a te autodisciplina.
O parte importantă a antrenamentului este aceea că trebuie să înveţi să
observi ceea ce se petrece în jurul tău şi înainte de a cere ajutor, trebuie să încerci
să faci singur ceea ce observi la alţii.
Antrenamentul de Aikido înseamnă mult mai mult decât învăţarea tehnicilor de
luptă. Înseamnă în primul rând observarea şi modificarea propriei tale structuri
fizice şi psihice, a gândirii şi comportamentului pentru a fi capabil să reacţionezi
corespunzător fiecărei situaţii.
Antrenamentul de Aikido trebuie să fie cooperativ, necompetitiv şi curajos.
Tehnicile sunt învăţate prin antrenarea cu un partener, nu cu un duşman, chiar
dacă uneori partenerul tău te pune în situaţii dificile sau dureroase. Trebuie să fii
atent, să practici în aşa fel încât să controlezi viteza şi forţa tehnicii tale în
concordanţă cu pregătirea, forţa şi priceperea partenerului tău. El se pune la
dispoziţia ta pentru a te ajuta să înveţi şi nu este rezonabil să nu ai grijă de ceea ce
i s-ar putea întâmpla.
Antrenamentul de Aikido poate fi uneori foarte frustrant. A învăţa să faci faţă
acestei frustrări este o altă parte importantă a antrenamentului de Aikido.
Practicanţii au nevoie să se observe pentru a determina cauzele frustrărilor lor şi
motivele pentru care nu progresează aşa cum şi-ar dori.
De multe ori cauza acestor frustrări constă în faptul că ei se compară cu
ceilalţi din Dojo şi nu observă propriul lor progres sau nu au răbdarea să aştepte
progresul.

Despre Dojo
Locul unde se desfăşoară antrenamentele de Aikido se numeşte Dojo.
Do = Cale, Jo = loc, deci locul unde se caută Calea).
Această Cale nu se referă doar la antrenamentul de Aikido, la tehnicile sale de
luptă, ci ea înseamnă să accepţi că trebuie să te perfecţionezi, să înveţi arta de a
trăi cu demnitate.
Dojo nu este doar un loc de antrenament, trebuie să te gândeşti la el ca la un
templu. În Dojo, persoana care se consacră Aikido-ului învaţă arta de a-şi afirma
personalitatea de luptător, capacităţile spirituale, curajul şi forţa sufletului.
De aceea trebuie ca în Dojo să fim politicoşi şi să practicăm curtoazia şi
bunele maniere. Întrând în Dojo trebuie să avem o atitudine respectuoasă, corpul
să fie drept, gândurile curate, să fim curaţi, deschişi, să respectăm eticheta, să fim
demni şi să păstrăm liniştea necesară antrenamentului.
Deoarece în Dojo se antrenează oameni diferiţi ca vârstă, sex şi pregătire,
vor trebui evitate situaţiile care ar putea perturba buna desfăşurare a lecţiei sau ar
putea deranja pe ceilalţi aikidoka. În mod special conversaţiile şi aprecierile cu voce
tare sunt interzise.
Din motive de siguranţă personală şi pentru a nu răni pe ceilalţi, practicanţii
nu vor purta obiecte metalice în timpul antrenamentului (inele, ceasuri, braţări,
coliere, clame de păr etc.). Atmosfera din Dojo trebuie să fie prietenească, de
antrenament susţinut şi este evident că realizarea acestora este determinată de
atitudinea şi spiritul tuturor participanţilor la antrenament.
Dojo trebuie să fie curat şi Tatami astfel aşezate încât să se evite
accidentele, iar sala să fie bine aeresită şi nu excesiv de încălzită. Este de preferat
chiar ca în Dojo să fie mai degrabă frig decât cald. Toate aceste lucruri sunt
importante pentru eficienţa antrenamentului. Prin curăţenia din Dojo practicantul se
curăţă pe sine. Chiar dacă Dojo pare curat, el trebuie curăţat încă o data şi încă o
dată.
Practicanţii trebuie să considere Dojo că un câmp de luptă şi pentru aceasta
ei trebuie să fie atenţi ca nimic de pe acest câmp de luptă să nu le poată creea
probleme inutile. Pe câmpul de luptă trebuie să avem Ki, să fim atenţi, vigilenţi, să
percepem, să simţim, să controlăm si să stingem conflictul. In Dojo trebuie să avem
aceeaşi atitudine ca în timpul luptei. Trebuie ca, în timpul antrenamentului, să
atingem o anumită stare specifică luptei reale, în care, chiar dacă resursele noastre
sunt pe terminate sau suntem răniţi, să fim capabili să ne controlăm într-o aşa
măsură încât să nu abandonăm lupta. La părăsirea Dojo-ului trebuie să avem
aceeaşi atitudine ca şi la intrare. Această atitudine reflectă recunoştinţa pentru
cursul care se predă şi este un mod de reflecţie asupra a ceea ce se întâmplă cu
tine.
Nu uitaţi cuvintele Fondatorului Morihei Ueshiba:

“O lovitură poate decide viaţa sau moartea. În timpul antrenamentului supuneţi-vă

instrucţiunilor celui care conduce cursul. Nu transformaţi practica într-o întrecere
absurdă a forţelor”.
“ Chiar atunci când avem un singur adversar, nu trebuie să ne preocupăm numai
de ceea ce este în faţa noastră, ci este necesar să ne îndreptăm atenţia în toate
direcţiile”.
“Trebuie să lucrezi cu bucurie”
“Învăţăturile celui care ţine cursul nu reprezintă decât un fragment de Aikido.
“Antrenamentul trebuie să permită şi unei persoane în vârstă să practice cu
plăcere, fără riscul de a se răni.
“Aikido este calea care, prin exerciţiul corpului şi al spiritului, conduce la
desăvârşirea unui om cu inima dreaptă”.
Keiko
Acum, după ce am vorbit despre Dojo şi atitudinea care trebuie respectată
aici, să vorbim despre Keiko (antrenament). Noţiunea Keiko include: Renshu,
Tanren şi Remma.
Ren = a frământa, a lucra materialul
Shu = a învăţa
Tan = a bate fierul
Remma = a şlefui
Ansamblul acestor idei este Keiko. Sensul original al noţiunii Keiko este de a
reflecta, medita asupra tradiţiilor, educaţiei, artei şi creatorilor şcolii. În afară de
tehnicile şi metodele de antrenament pe care le primiţi de la profesorii voştri mai
aveţi nevoie de un lucru extrem de important: Repetiţia.
Repetiţia este necesară pentru că ea permite corpului şi spiritului nostru să
înţeleagă mai întâi şi, în cele din urmă, să atingă acelaşi nivel, aceeaşi stare ca şi
creatorul Aikido-uluil. Practica ce permite atingerea acestui obiectiv se numeşte
Keiko.
Maestrul poate vedea ceea ce pentru practicanţi este invizibil, iar
practicanţilor le sunt necesari ani de practică pentru a începe să distingă ceea ce
el vede. Practicantul trebuie să se obişnuiască să observe, să înregistreze chiar şi
detaliile ce par a fi fără importanţă. Trebuie observate şi reţinute orice gest, mişcare
sau atitudine, pentru că sensuri importante şi ascunse ale lucrurilor pot sta în
aceste mici detalii. De aceea este important ca maestrul să insiste pentru ca elevii
să înveţe a observa toate lucrurile şi detaliile, chiar dacă la prima vedere ele par
nesemnificative. Practicanţii, la rândul lor, trebuie să aibă încredere în profesorul lor
şi să acorde importanţa cuvenită spuselor sale, să execute întocmai ceea ce el le
cere, chiar dacă nu înţeleg uneori motivul pentru care li se cere aceasta.
Înainte de Keiko trebuie să vă spălaţi, iar Keikogi (costumul de antrenament)
trebuie să fie curat. Dacă Keikogi este rupt, va trebui cusut. Sărăcia nu este un
viciu pe când murdăria – da. Toate acestea permit spiritului şi corpului tău să fie
gata pentru antrenament.

Comportamentul în Dojo
Trebuie spus de la început că regulile de comportament în Dojo sunt
necesare pentru:
1. Asigurarea unui climat favorabil antrenamentului eficient astfel încât practicanţii
să profite la maximumum pe toată durata antrenamentului.
2. Antrenamentul să se desfăşoare în condiţii de siguranţă maximă (fără
accidente).
3. Respectarea tradiţiei.
Practicanţii trebuie obişnuiţi să privească aceste reguli ca pe un lucru natural,
dar absolut obligatoriu. Respectarea strictă a acestor reguli nu trebuie înţeleasă că
o limitare a libertăţii practicanţilor sau ca nişte obligaţii cu caracter arhaic folosite
doar pentru a face necazuri celor din Dojo.
Aceste reguli şi ceremonialul antrenamentului de Aikido permit practicanţilor
să simtă că fac parte din lanţul nesfârşit al maeştrilor şi practicanţilor de Aikido.
Sigur că în primele zile de antrenament, începătorii privesc cu oarecare
rezervă aceste reguli de conduită dar destul de repede ei înţeleg că antrenamentul
nu este posibil dacă aceste reguli nu se respectă şi, în mod deliberat, decid să le
respecte. Atunci când un număr mare de practicanţi sunt obligaţi să se antreneze
pe o suprafaţă limitată, antrenamentul nu este posibil fără ca fiecare din ei să
respecte un cod comun de conduită.
Respectarea acestui cod permite desfăşurarea antrenamentului în armonie si
securitate, şi asigură menţinerea unei ambianţe favorabile progresului.
Respectarea codului de conduită şi a tradiţiei nu trebuie să fie o obligaţie, iar
liniştea este un element capital pentru desfăşurarea unei antrenament armonios.
După ce instructorul prezintă o tehnică, este de preferat să luăm ca partener
vecinul cel mai apropiat. Este o lipsă de respect evitarea vecinului, pentru a merge
să-ţi cauţi la capătul sălii un alt partener.
Dacă e nevoie să ne oprim, e recomandat să ne aşezăm, în poziţia Seiza sau
Agura ( cu picioarele încrucişate ), într-un colţ al saltelei. Ieşirea de pe Tatami
pentru a bea apă, a da sau răspunde la telefon sau pentru a saluta un prieten ce
asista la antrenament nu este o comportare corectă. După exemplificarea unei
tehnici, este ireverenţios faţă de instructor să execuţi altceva decât ce s-a arătat. În
timpul antrenamentului trebuie să ne antrenăm; deci nu este necesar să ţii
partenerului tău o conferinţă despre felul în care se execută mişcarea. Dacă este
nevoie, sunt suficiente câteva cuvinte pentru a permite unui începător să înţeleagă
procedeul sau exerciţiul. Dacă instructorul vine să arate o mişcare, este politicos
să-i facem suficient loc pentru demonstraţie, dar fără a împiedica pe alţii să lucreze.
Cei ce preferă să se oprească pentru a privi, pot să stea în Seiza sau cu un
genunchi pe sol.
Poziţia în picioare nu este neapărat nepotrivită, din punct de vedere marţial, dar nu
este propice unei bune concentrări.
O ţinută îngrijită este un semn de respect faţă de tine, de partener şi de
instructorul ce conduce antrenamentul.

În cartea sa despre Aikido, maestrul Saotome, enunţă 22 de reguli de

păstrare a etichetei pe Tatami. Este interesant să le cunoaştem:
1. La intrarea şi la ieşirea de pe Tatami trebuie să salutăm.

2. Salutaţi totdeauna în direcţia peretelui de onoare (Shomen) şi a portretului
Fondatorului Aikido-ului.
3. Respectaţi armele folosite la antrenament. Kimonoul (Gi) să fie pe masură şi în
bună stare iar armele dacă nu sunt folosite trebuie aşezate în ordine la marginea
saltelei.
4. Nu folositii niciodată echipamentul sau armele care nu vă aparţin. 5. Înainte cu
câteva minute de începerea antrenamentului, trebuie să fiţi încălziţi şi aşezaţi pe
aceeaşi linie în Seiza, într-o postură de meditaţie. Aceste câteva minute permit
eliberarea spiritului de grijile cotidiene şi pregătirea lui pentru antrenament.
6. Cursul începe şi se termină printr-o ceremonie formală. Este esenţial să fiţi
punctuali la începerea antrenamentului, iar dacă aţi întârziat trebuie să aşteptaţi
permisiunea instructorului de a intra pe tatami şi a lua parte la antrenament.
Salutaţi instructorul la intrarea pe tatami. Aveţi grijă în permanenţă să nu deranjaţi
antrenamentul.
7. Poziţia corectă de a sta pe tatami este Seiza. Dar dacă sunteţi rănit la genunchi,
vă puteţi aşeza în Agura. Nu staţi cu picioarele întinse şi nu vă sprijiniţi cu spatele
de perete pentru că trebuie să fiţi disponibil în orice moment.
8. Nu părăsiţi tatami decât în caz de rănire.
9. Când instructorul vă arată o tehnică, trebuie să rămâneţi aşezaţi in Seiza şi să
urmăriţi cu atentie. După demonstratie salutaţi maestrul apoi salutaţi partenerul şi
începeţi să lucraţi.
10. Dacă instructorul anunţă încetarea unei tehnici, trebuie să vă opriţi imediat şi să
va aşezaţi împreună cu ceilalti elevi în poziţie Seiza.
11. Nu rămâneţi niciodată în picioare pe tatami, fără să lucraţi.
12. Dacă, pentru un motiv sau altul, trebuie să puneţi o întrebare instructorului, nu-l
strigaţi. Apropiaţi-vă de el, salutaţi şi aşteptaţi până va fi disponibil.
13. Dacă instructorul corectează mişcarea altui elev, vă puteţi opri pentru a privi. În
cazul acesta trebuie să vă aşezaţi în Seiza şi să salutaţi.
14. Respectaţi elevii mai avansaţi.
15. Sunteţi în Dojo pentru a vă antrena, nu pentru a impune altora ideile voastre.
16. Dacă cunoaşteţi tehnica executată şi partenerul vostru nu o cunoaşte, îi puteţi
ghida mişcările, dar nu încercaţi să daţi sfaturi altora dacă nu aveţi cel puţin nivelul
Yudansha ( centura neagră ).
17. Când sunteţi pe tatami, vorbiţi cât mai puţin posibil. Aikido înseamnă în primul
rînd experienţă.
18. Înainte şi după antrenament nu intraţi pe tatami, pentru că aceasta suprafaţă
este destinată celor ce vor să se antreneze.
19. Tatami trebuie curaţat înainte şi după antrenament. Fiecare practicant e
responsabil de starea Dojo-ului.

20. Pe Tatami în timpul antrenamentului este interzis să mănânci, să bei, să

mesteci gumă.
21. Nu e recomandat să porţi podoabe în timpul cursului.
22. Nu consumaţi băuturi alcoolice până ce nu părăsiţi sala de antrenament.
Echipamentul de antrenament
Practicanţii, (aikidoka) poartă la antrenamente o îmbrăcăminte specifică
(Keikogi), aşa numitul kimono, care constă dintr-o bluză, pantaloni şi centură,
această ţinută fiind aproape identică cu cea de Judo. Diferenţa constă în aceea că
kimono-ul poate fi făcut dintr-un material mai subţire, deoarece nu este solicitat prin
tragere ca la Judo. Centurile negre poartă peste kimono pantaloni largi, tradiţionali,
de culoare neagră (Hakama), în timp ce centurile colorate pot purta dacă doresc,
Hakama albă. Kimono-ul de culoare albă, din ţesătură de bumbac, se strânge pe
corp cu şireturi şi pe deasupra se leagă centura (Obi).
Centura este înfăşurată lejer, de două ori în jurul taliei şi serveşte la
menţinerea în ordine a bluzei kimono-ului, dar în acelaşi timp, ea marchează zona
de la mijlocul corpului unde se află Hara (Centrul) şi indică prin culoarea sa gradul
de calificare al practicantului.
Nodul, care cuprinde ambele spire ale centurii, trebuie să marcheze prin
poziţia sa punctul central Seika-no-itten. În Dojo, în afăra suprafeţei cu tatami
(saltele), practicanţii poartă papuci (Zori).
La intrarea pe tatami, practicantul trebuie să lase Zori pe pardoseală, ordonat
aşezaţi, cu călcâiele lîngă tatami. Această poziţie permite ca, în cazul în care
practicantul trebuie să părăsească repede salteaua, să poată folosi Zori direct, fără
a mai fi nevoie să-i întoarcă pentru a se încălţa. Echiparea şi dezechiparea nu se
fac în Dojo, ci la vestiar.
Din momentul în care un practicant începe să poarte Hakama, aceasta se
consideră parte integrantă a costumului său şi, deci, va trebui purtată la fiecare
antrenament. Este important ca Keiko-gi să fie spălat des.
Papucii (Zori) servesc doar deplasării în Dojo. Nu este permisă purtarea lor pe
tatami.
Eticheta
Aikido începe şi se termină cu respect, pentru că acţiunile lui Uke (cel care
atacă) şi Nage (cel care se apără) pe tatami nu înseamnă doar un antrenament
tehnic, ci o reflectare a spiritului lor. Aceasta trebuie să se manifeste în toate
acţiunile, în Dojo sau în afară lui. Respectul pentru parteneri şi instructor, dar şi
pentru Dojo-ul tău este important pentru studiul Aikido-ului. Aceste reguli de bază
şi eticheta în Dojo sunt descrise în continuare.
1. Trebuie să ajungeţi la antrenament cu un sfert de oră mai devreme pentru

aranjarea saltelelor, curăţarea lor şi pregătirea Dojo-ului pentru antrenament.

Această parte a antrenamentului de Aikido este la fel de importantă ca orice

tehnică învăţată pe tatami.
2. Când intraţi sau ieşiti din Dojo, salutaţi acest loc printr-o înclinare a corpului, din
poziţia stînd în picioare (Ritsurei). Acest salut trebuie făcut către Kamiza - peretele
pe care care se află însemnele Aikido-ului şi portretul lui O Sensei.
3. Pune-ţi Keikogi (kimono-ul) şi curăţă tatami.
4.Intră pe tatami curat. De asemenea şi costumul tău de antrenament trebuie să fie
curat. Aceste două cerinţe sunt obligatorii şi sunt componente ale procesului de
Misogi (purificare), care este o parte integrantă a Aikido-ului. Unghiile trebuie să fie
tăiate, părul lung să fie legat la spate iar bijuteriile trebuie scoase. Nu folosi
medicamente şi alcool înainte de antrenament.
5. Pentru a intra pe tatami, te apropii de aceasta, îţi scoţi papucii orientându-i cu
călcâiul către tatami (pentru a putea părăsi rapid tatami-ul dacă este nevoie),
păşeşte pe tatami şi salută Ritsurei către Kamiza. Acest salut va trebui să-l faci de
câte ori intri sau ieşi pe şi de pe tatami. Pana incepe antrenamentul, misca-te si
incearca sa te pregatesti fizic..
6. Începerea antrenamentului va fi semnalată prin comanda sau bătaia din palme a
instructorului (Sensei) care poate fi o centură neagră sau, mai rar, un Sempai. În tot
acest timp ar trebui să stai jos în Seiza (poziţia aşezat) cu faţa către Kamiza. Elevii
începători (Kohai) şi cei cu vârste mai mici trebuie să se aşeze pe latura stanga a
saltelei (Shimoseki = locuri mai joase), iar Sempai şi Yudansha vor sta pe latura
dreaptă a saltelei (Joseki = locurile înalte). Timpul până când Sensei (instructorul)
intră pe tatami, trebuie petrecut în liniste.
7. Sensei păşeşte pe tatami şi se va înclina spre practicanţi, iar aceştia, la rândul
lor, vor saluta din Zarei. El se va îndrepta apoi spre Kamiza, se va aşeza în Seiza
şi va saluta Zarei spre Kamiza timp în care şi practicanţii vor saluta. Sensei se va
întoarce catre elevii si se vor saluta din Zarei. Este important să nu vă ridicaţi din
salut până când instructorul nu începe să se ridice.
8. Instructorul va începe de obicei cursul cu Jumbi Taiso (exerciţii de încălzire) sau
va arăta o tehnică. După ce se prezintă un exerciţiu sau o tehnică, practicanţii vor
trebui să execute acelaşi lucru. Alege un partener imediat, salută-l şi începeţi să
lucraţi. Este permis pentru Kohai să ceară oricărui Sempai sau Yudansha să-i fie
partener. Încearca să nu alegi de două ori acelaşi partener pentru aceeaşi tehnică.
Antrenamentul este atât mai eficient cu cât vei schimba mai mulţi parteneri.
9. Dacă ajungi la antrenament după începerea acestuia (lucru care în mod curent
nu ar trebui să se întâmple), te schimbi, apoi te apropii de tatami şi astepţi ca
instructorul să te observe şi să-ţi acorde permisiunea de a intra pe tatami. Este
înterzisă intrarea pe tatami fără acordul instructorului. Dacă ai primit aprobarea şi
dacă antrenamentul tehnic a început deja, îţi faci încălzirea cât mai în linişte fără
să-i deranjezi pe ceilalţi.

Dacă încălzirea este în desfăşurare, te alături imediat celorlalţi elevi. Trebuie să

înţelegi că sosind târziu la antrenament dai un semn de nepoliteţe faţă de instructor
şi faţă de ceilalţi practicanţi şi că acest lucru nu este acceptabil doar dacă ai motive
serioase pentru întârziere. Dacă Sensei iţi permită să intri pe tatami, acesta este un
privilegiu nu un drept. În mod similar, dacă ai nevoie să părăseşti salteaua înainte
ca ora să se termine, îl informezi pe Sensei că ai o necesitate, te înclini şi părăseşti
salteaua după ce ai executat Zarei către Kamiza.
10. În timpul execuţiei unei tehnici, elevul cu grad mai mic va trebui să atace primul
devenind Uke. După 4 atacuri, cate 2 pe fiecare parte, stanga si dreapta, rolurile lui
Uke şi Nage se schimbă. Pe durata practicării tehnicilor nu trebuie să se
vorbească. Încearcă să execuţi tehnica cât mai bine posibil şi nu urmări să-l
impresionezi pe partener cu forţa sau viteza ta.
11. Dacă pe parcursul practicii trebuie să-ţi aranjezi Keiko-gi, infomează-l în linişte
pe partener, scuză-te, salută-l şi întoarce-te. Fii atent la poziţia ta pe tatami, astfel
încât să nu te întorci cu spatele la instructor sau Kamiza. Cel mai bine este să te
duci la capătul tatami-ului şi să-ţi aranjezi ţinuta.
12. O bătaie din palme va semnifica faptul că o nouă tehnică va fi arătată şi în
acest caz încetează imediat activitatea, te înclini către partenerul tău şi te întorci
spre Kamiza. Dacă pierzi timpul, aceasta este considerată ca lipsă de interes sau
respect pentru antrenament.
13. Acordă atenţie la ce-ţi arată instructorul indiferent cât de avansat eşti. Tehnicile
pot diferi cu detalii insesizabile, aşa că încearcă să observi totul ca să poţi executa
procedeul exact cum ţi se cere şi nu cum crezi sau ştii tu.
14. În timpul antrenamentului de Aikido vei avea ca parteneri persoane cu nivele
diferite de forţă, cunoaştere sau abilitate. Este important să fii mereu conştient nu
numai de condiţia ta fizică, dar şi de cea a partenerului. Dacă tu şi partenerul tău
trebuie să vă odihniti, vă îndreptaţi către cel mai îndepărtat colţ al tatami-ului, vă
întoarceţi spre Kamiza şi vă aşezaţi în Seiza până când vă recăpătaţi suflul. Nu
staţi în locul în care vă aflaţi pe tatami. Este periculos pentru tine dar şi pentru
ceilalţi practicanţi din jurul tău.
15. Când se termină antrenamentul Sensei va bate de două ori din palme şi imediat
va trebui să vă aliniaţi. Sensei se aşează în faţa peretelui cu Kamiza cu faţa la
elevi, apoi se întoarce cu faţa la Kamiza şi, împreună cu elevii, execută Zarei.
Apoi Sensei se întoarce cu faţa spre elevi şi se vor saluta reciproc. Te vei ridica din
salut numai după ce Sensei s-a ridicat.
16. Sensei va ieşi de pe tatami executând Ritsurei către Kamiza. După ieşirea
instructorului de pe tatami, elevii se salută între ei apoi, înainte de a părăsi tatami
se întorc către Kamiza şi salută din Ritsurei.
17. Participă împreună cu ceilalţi elevi la strângerea saltelelor şi la aranjarea Dojo-
ului, daca este cazul, apoi mergi să te îmbraci. Când ieşi din Dojo, salută din nou
din Ritsurei.
Înţelegerea Aikido-ului este sigură dacă practici constant şi sincer. De aceea, în

timpul instruirii nu te aştepta la explicaţii amănunţite sau la multe vorbe, pentru că
limbajul instructorului sunt mişcările lui. Trebuie să ai rabdare pentru că explicatiile
le vei găsi singur ulterior. În cazul în care nu înţelegi ce ai de făcut poţi cere ajutorul
partenerului tău sau al instructorului, iar aceştia sunt obligaţi să ţi-l acorde.
Salutul
O formă importantă de manifestare a spiritului Aikido este salutul (Rei), care
marchează respectul, încrederea şi atenţia reciprocă dintre practicanţi, instructori şi
tradiţie. Salutul constă dintr-o înclinare a corpului, din talie, cu circa 30 de grade
faţă de verticală la salutul în picioare (Ritsurei) şi circa 60 grade la salutul mai
ceremonios, din genunchi (Zarei).
Mâinile stau pe lînga corp la Ritsurei şi pe genunchi la Zarei, iar privirea este
îndreptată înainte. La salutul Zarei, mâinile se vor sprijini pe Tatami, succesiv, întâi
mâna stîngă şi apoi cea dreaptă, iar la sfârşit se va ridica întâi mâna dreaptă şi apoi
cea stângă.
Salutul trebuie să fie respectuos, dar demn, manifestându-se printr-o înclinare şi nu
printr-o curbare a spatelui.
Pentru salutul din Za (Zarei), practicantul va proceda astfel:
Salutul - Za Rey
Practicantul va aşeza mâna stângă în faţa sa pe tatami, apoi mâna dreaptă şi

apoi se va înclina, astfel încât să mai poată vedea ce se petrece în jurul său. Este
necesar să vezi ce se întâmplă pentru a putea evita un atac care s-ar putea
produce în această poziţie, când aplecat fiind, ai putea fi lovit cu uşurinţă de un
adversar rău intenţionat.
După cum spuneam, ordinea în care se sprijină mâinile pe tatami este întâi
cu mâna stângă şi apoi cu dreapta pentru că, dacă în timp ce saluţi eşti atacat, să
mai ai timp să scoţi cu mâna dreaptă sabia din teacă. Acest ceremonial de salut
provine din vechime, când luptatorii erau tot timpul în stare de veghe chiar şi atunci
când salutau pe cineva. Practicanţii vor saluta în următoarele împrejurări :
- la intrarea şi ieşirea practicanului din Dojo - un salut către toata lumea din sală
(Ritsurei);
- la intrarea şi ieşirea practicantului de pe tatami - un salut (Ritsurei) către peretele

de onoare al Dojo (Shinden), pe care se află însemnele Aikido-ului (portretul lui O-
Sensei, emblema clubului, tricolorul, etc.).
- la începutul şi sfârşitul antrenamentelor, în formaţie, în faţa instructorului – un
salut (Zarei). Acest salut se va face de trei ori: către Shinden, către instructor şi
către ceilalţi practicanţi.
- la începutul şi sfârşitul oricărei serii de exerciţii cu alt partener
- un salut Ritsurei către partenerul de antrenament. - la comanda unui elev avansat
– un salut Ritsurei la intrarea şi ieşirea din Dojo a instructorului sau a altor
persoane importante.
Eventualii spectatori, care asistă la antrenament, se vor ridica în picioare pe durata

ceremonialului de la începutul şi sfârşitul antrenamentului.
Deplasările se fac pe marginea Tatami, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi şi
este interzisă deplasare prin centrul saltelei, pentruca acest spaţiu este rezervat
instructorului şi celor ce se antrenează. În plus, deplasarea practicanţilor prin
centrul saltelei ar putea provoca accidente nedorite şi această regulă trebuie
respectată fără excepţie.
De asemenea, pe latura Tatami-ului pe care se află peretele de onoare, nu se vor
aşeza practicanţii pentru că această latură este destinată instructorului.
În Aikido este uzual şi normal să saluţi prin înclinarea corpului din picioare-
Ritsurei sau de jos-Zarei fără că acest lucru să fie degradant sau umilitor pentru cel
ce execută acest salut. Necunoscătorii cred de multe ori că salutul acesta are
conotaţii religioase. Nimic mai neadevărat. În cultura vestică se consideră normal
să strângi mâna când te întâlneşti cu cineva prima oară, să spui ”Te rog” când
formulezi o cerere şi să spui ”Mulţumesc” pentru a exprima recunoştinţa.
În cultura japoneză, înclinarea poate îndeplini toate aceste funcţii.
Încorporând acest aspect particular al culturii japoneze în practica Aikido-ului se
exersează cunoaşterea culturii japoneze şi asta poate servi oricui ar dori să
călătorească în Japonia sau în alte ţări şi eventual să practice Aikido, şi este un
mod de a ne lărgi orizontul cultural.
Înclinarea este expresia respectului şi bunavoinţei de a învăţa de la cineva

(partener sau instructor). Înclinarea către un partener poate avea şi scopul de a-ţi
reaminti că partenerul tău, cel cu care te antrenezi este o persoană şi nu un
manechin. Salutul îniţial, care semnifica începerea antrenamentului, este mai
degrabă un semnal că esti gata să patrunzi în lumea Aikido-ului şi poate să
însemne: “sunt gata”. În timpul antrenamentului trebuie să respecţi anume reguli şi
standarde pentru că eşti “într-o altă lume” şi va trebui să te conformezi regulilor
acesteia. Salutul de la sfârşitul antrenamentului este ca un semnal al revenirii în
lumea “obişnuită”.
Despre accidente
Este foarte important să asculti şi să priveşti tehnicile foarte atent astfel încât
să le poţi executa aşa cum au fost arătate şi nu altfel. Este de asemenea important
să îţi însuşeşti toate elementele sugerate în acest capitol inclusiv cele despre
lovituri şi căderi. Trebuie să ştii că Aikido poate fi foarte periculos şi aceasta este
singura cale de a preveni rănirile. Dacă eşti rănit în timpul antrenamentului şi îţi dai
seama că nu mai poţi continua, ar trebui să îl anunţi imediat pe Sensei şi dacă este
necesar, să-i ceri permisiunea să părăseşti salteaua. Dacă nu eşti rănit serios, poţi
să aştepţi la marginea Tatami-ului până când se termină antrenamentul. În acest
caz ar trebui să stai în Seiza până când se termină antrenamentul şi să execuţi
salutul de sfârşit împreună cu ceilalţi. Dacă eşti rănit în timpul antrenamentului,
foloseşte această ocazie pentru a învăţa ceva despre mişcarea ta. Gîndeşte-te la
mişcarea ta şi încearcă să înţelegi ce ar fi trebuit să faci pentru a preveni rănirea.
În timpul antrenamentului ne folosim unii de alţii pentru a ne perfecţiona
reciproc. Rănirea ta este urmarea unei neînţelegeri în mişcarea ta sau a
partenerului tău sau poate o combinaţie a celor două.
Exercitii de mobilitate si elasticitate


- Toate exerciţiile se fac cu respiraţie normală.

- Nu se reţine niciodată respiraţia.
- Respiraţia va trebui să se armonizeze cu ritmul şi sensul mişcărilor.
- Exerciţiile de întindere se fac asupra tendoanelor relaxate (necontractate)
- Exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei trebuie făcute zilnic.
Fiecare exerciţiu pentru elasticitate şi întărirea articulaţiilor se repetă de 12-16

ori, primele 3-4 încet, continuu şi uşor, la următoarele 9-12 se măreşte treptat
amplitudinea mişcării, iar la ultimele se accelerează mişcarea, păstrând
amplitudinea maximă.
Exerciţiile pentru dezvoltarea echilibrului se fac la început simplu şi încet;
apoi se va creşte gradul de dificultate prin: închiderea ochilor sau mărirea vitezei.
Exerciţiile pentru dezvoltarea forţei nu se fac cu haltere. Greutatea propriului corp
sau a partenerului, eventual armele albe, sunt greutăţi suficiente, pentru că
mişcările respective sunt mult mai apropiate de necesităţile unei arte marţiale.
Se va insista asupra antrenării a trei grupe mari de muşchi:
- pentru împingere
- pentru abdomen
- pentru picioare
Toate exerciţiile se execută respectând regulile de mişcare din Aikido, adică
cu trunchiul drept şi vertical, capul sus, genunchii uşor îndoiţi, concentrare în Hara,
fesele strânse (bazînul împins înainte).
Despre căderi
Relaţia între Uke (persoana care primeşte tehnica) şi Nage (persoana care
execută tehnica) este una de parteneriat. Cei doi nu trebuie să se întreacă şi nu au
nimic de demonstrat. Ei trebuie să schimbe mereu aceste roluri pentru a înţelege
corect tehnicile. Un Uke antrenat si cooperant este un dar şi datorită lui progresul
tău se va produce mai repede. Atacurile lui te pot pune serios la încercare şi faptul
că el cade şi se ridică fără efort atacând din nou dă un plus de realitate situaţiei. Pe
de altă parte execuţia rapidă şi elastică a căderilor din orice poziţie conduce la un
echilibru controlat şi la o bună condiţie fizică. Fără un Uke bun este greu să înveţi
Aikido.
Spuneam că antrenamentul de Aikido înseamnă cooperare, asta înseamnă
că abilitatea lui Nage de a executa tehnici corecte, cu viteza şi puterea necesară
este bazată pe abilitatea lui Uke de a face căderi rapide şi de a reveni din nou la
atac. Aminteşte-ţi că Uke şi Nage sunt o echipa, fiecare făcându-şi partea lui,
fiecare ajutându-l pe celălalt pe calea învăţării. Abilitatea de a cădea fără să te
loveşti şi îndemânarea de a reveni imediat în luptă este o metoda defensivă de
bază şi este extrem de importantă în antrenamentul de Aikido. Reţine că esenţial
pentru căderi este controlul mişcării şi o poziţie corectă a corpului. A cădea corect
este la fel de important ca şi a proiecta (arunca) corect. Căderea corectă este cheia
aruncării corecte. Un lucru extrem de important este acela că practicantul, învăţând
să cadă şi să se ridice fără probleme, el acceptă ideea că în viaţă există “căderi” şi
că acest lucru nu este o tragedie dacă reuşeşti să te “ridici”.
Principalele feluri de caderi:

Mae-ukemi (cadere înainte)
Ushiro-ukemi (cădere înapoi)
Yoko-ukemi (cădere laterală) de pe un umăr pe celălalt
Tobi-ukemi (căderi cu săritură) fără sprijin
Mae-Tobi-ukemi (cădere peste peste un obstacol)
Căderi laterale cu bătaie
Yoko-Tobi-ukemi – cădere cu sprijin pe mâna unui partener
Mae Ukemi – caderi inainte
Ushiro Ukemi – caderi inapoi
Tobi Ukemi – Caderi peste obstacol
Exercitiu pentru antrenarea caderilor
Fiecare cădere se repetă de 2 - 4 ori pe fiecare parte (dreapta/stânga).

După fiecare cădere, elevul se ridică în picioare, cu faţa spre locul de unde a pornit
căderea. Scopul acestei întoarceri este de a putea întâmpina un atac ce urmează
din aceeaşi direcţie din care am căzut. După terminarea programului de căderi, se
fac mişcări pentru relaxarea coloanei vertebrale.
Exerciţiul de aruncare (Ushiro-tori Undo)
Din Shizentai, la comanda "unu", elevul face un pas înainte cu stângul, iar
braţele se ridică în dreptul umerilor, la comanda "doi" se îndoaie genunchiul stâng,
trunchiul se apleacă şi se roteşte spre dreapta, coborând braţul stâng spre piciorul
drept, în timp ce braţul drept se ridică şi se roteşte înapoi. La comanda "trei" se
revine în poziţia iniţială (Shizentai). Exerciţiul simulează aruncarea înainte a unui
adversar care ne prinde din spate.
Exerciţiile pentru mâini

Procedeele de luptă din Aikido se bazează foarte mult pe folosirea mâinilor
adversarului. Explicaţia este că, în trecut, samuraii purtau o armură care împiedica
accesul adversarului la alte părţi ale corpului, iar pe de altă parte, pentru că
încheieturile mâinilor sunt puncte slabe ale corpului. Pentru acest motiv este
necesară pregătirea lor specială. Exercitiile pentru mâini se fac individual, din
picioare sau din genunchi şi constau în prinderea unei mâini cu cealaltă şi îndoirea
sau răsucirea ei - conform cheilor (prinderilor) specifice diverselor procedee de
fixare. Pentru fiecare mâna se repetă fiecare exerciţiu de 16 ori, cu intensitate
crescătoare. La primele 4-7 repetiţii mâna prinsă nu se opune, la următoarele
repetiţii mâna se opune. Iata care sunt aceste exercitii :
a) Kote-hineri – mâna stângă cu cotul îndoit la înălţimea umărului, cu palma spre
exterior. Mâna dreaptă prinde cele patru degete şi întinde braţul stâng către înainte
tensionând palma mâinii stângi.
b) Kote-gaeshi – mâna stîngă cu cotul îndoit cu palma către piept, la înălţimea

feţei. Mâna dreaptă prinde palma stângă pe dinafară cu degetul mare al mâinii
drepte în dreptul bazei degetului mic al mâinii stângi, celelalte patru degete ale
mâinii drepte prind degetul mare al mâinii stângi. Se răsuceşte palma mâinii stângi
simultan cu coborârea ei până la nivelul abdomenului şi apoi se revine.
c) Kote-mawashi – mâna stângă este întinsă înainte cu palma spre exterior stînga
cu degetul mare în jos. Mâna dreaptă prinde palma stângă pe deasupra cu degetul
mare al mâinii drepte în palma mâinii stângi iar celelalte patru degete ale mâinii
drepte prind degetul mare al mâinii stângi. Se îndoaie mâna stânga către piept şi în
sus către faţa apoi se întinde din nou spre înainte.
Toate exerciţiile se fac cu umerii jos şi coatele cât mai aproape de corp, ţinând
mâinile la înălţimea ochilor. Mişcarea trebuie să provoace o durere moderată în
articulaţiile mâinii supuse exerciţiului.
Exerciţiile pentru mâini (exersarea tehnicilor de fixare) are efecte
binefăcătoare asupra întregului corp, prin excitarea (apăsarea) unor centri de
acupresură amplasaţi în zona articulaţiei mâinii.
În Aikido se spune: "Când lucrezi cu mâinile, te dor gleznele !"
Aceasta se referă la faptul că, în general, aceste exerciţii se fac în Seiza, durează
mult şi aceasta conduce la dureri în glezne datorită poziţiei.
După terminarea programului de exerciţii pentru mâini, acestea se relaxează
prin scuturare repetată, mai întâi deasupra capului şi apoi în jos, pe lîngă corp.
Scopul acestor mişcări de relaxare a mâinilor este ca palmele şi încheieturile care
au fost solicitate de exerciţii să fie bine irigate cu sânge. Scuturarea mâinilor
deasupra capului face ca sângele din palme şi încheieturi să coboare spre umeri,
iar scuturarea mâinilor în josul corpului conduce la irigarea bruscă cu sânge a
acestora. Exerciţiile pentru mâini se pot face şi cu partener.
Exerciţii de deplasare – Tai sabaki

Tai Sabaki provine din vechile tehnici de luptă cu sabia. Din cauza lungimii
armei agresorului, cel ce se apără este obligat să iasă cât mai repede din raza de
acţiune a armei acestuia. Acest lucru se poate face prin deplasări liniare sau prin
eschive cu pivotare.
Avantajul eschivelor cu pivotare, Tai Sabaki, constă în aceea că acestea
permit ca Nage să iasă rapid din calea atacului şi să continue mişcarea pentru a
ajunge în spatele lui Uke.
Există două feluri de Tai Sabaki: pe un pas şi pe doi paşi. Indiferent de felul
lor, acest element tehnic este o pivotare a corpului meu, în scopul atingerii unui
anumit scop. Acest scop poate fi:
1. Eschivarea unui atac

2. Devierea unui atac
3. Deplasarea lui Nage pentru a ajunge într-o poziţie favorabilă
4. Antrenarea lui Uke într-o mişcare de dezechilibrare
5. Toate acestea la un loc

Miscarile de Tai Sabaki seamana cu miscarile de eschiva pe care le face un

toreador atunci cand este atacat de taur.
Atunci când execut un procedeu de Aikido are sens să fac Tai Sabaki doar
dacă este nevoie. Subliniez acest lucru pentru că uneori există tentaţia de a abuza
de acest element şi asta conduce de multe ori la însuşirea greşită a tehnicilor.
În primii ani de Aikido, practicantii cred că tehnica lor arată mai bine dacă toate
mişcările sunt de rotire sau exclusiv rotunde, indiferent dacă situaţia concretă
justifică sau nu acest lucru. Este o idee greşită dar trebuie să recunoaştem că nu
este doar vina practicantilor. Instructorii, în dorinţa lor de a fixa cât mai bine noţiunile
de bază, fac uneori afirmaţii absolute ca de felul acesta: „în Aikido nu există lovituri,
toate mişcările sunt rotunde, toate deplasările sunt Tai Sabaki, nu exisă deplasare
în linie dreaptă, este interzis să tragi, trebuie doar să împingi, să nu-ţi loveşti
niciodată partenerul, să nu-i faci nici-un rău agresorului”, etc.
Problema este că uneori aceste idei se fixează atât de bine încât practicanţii
nu mai scapă decât cu greu de ele. Nu trebuie să uitaţi niciodată că Aikido este o
artă marţială, o tehnică de luptă şi în timpul unei lupte nu ai timp să te admiri cât de
frumos lupţi. Admiraţia celor ce te privesc nu-ţi foloseşte la nimic dacă eşti înfrânt
sau dacă-ţi pierzi viaţa. De aceea toate afirmaţiile cu caracter absolut trebuie
înţelese doar ca fiind o metodă de a sublinia anumite lucruri, şi nu ca adevăruri
absolute. Aikido, care este o artă a armonizării cu ceea ce ne înconjoară, nu poate
avea principii şi metode fixe, rigide, pentru că, viaţa, oamenii, natura, universul, sunt
atât de complexe încât nu poţi stabili reguli de fier. Singura regulă valabilă în Aikido
ar fi aceea că nu sunt reguli stricte. Acesta este şi motivul pentru care Aikido se
învaţă mai greu decât alte arte marţiale. Am făcut aceste sublinieri pentru ca să
înţelegeţi corect ceea ce veţi citi în acest manual, atunci când aparent, voi spune
uneori lucruri oarecum contradictorii. Revenind la Tai Sabaki ca element al tehnicii
de Aikido, este important să ştiţi că atunci când execut aceast fel de deplasare,
trebuie să fiu, în acelaşi timp, perfect echilibrat, să nu mă expun inutil loviturilor, şi
să fiu în orice moment disponibil pentru mă mişca sau reacţiona altfel decât am
prevăzut iniţial, dacă situaţia reală o cere.
Tai Sabaki pe un pas

Tai Sabaki pe un pas este o pivotare având ca centru unul din picioarele mele,
de obicei cel din faţă. Spun că este o pivotare şi nu o piruetă pentru că mişcarea
este dată de şoldurile mele care trebuie să se rotească în jurul piciorului-centru.
Umerii sunt relaxaţi, spatele este drept şi ochii mei urmăresc în mod natural
mişcarea. Aproape întreaga greutate a corpului se sprijină pe piciorul-centru.
Al doilea picior atinge uşor pământul urmărind mişcarea şi restabilind echilibrul
corpului, fiind disponibil în orice moment pentru orice fel de mişcare sau lovitură.
Seika No Itten, centrul corpului, trebuie să fie pe aceeaşi verticală cu centrul
de greutate şi cu talpa piciorului-centru. Deci centrul corpului se roteşte într-un
punct, iar braţele şi în general întregul corp se mişca corespunzător motivului pentru
care fac această pivotare, ca mai jos:

- pentru a eschiva o lovitură, braţele mele se vor mişca pentru a para, amortiza sau
devia lovitura.
- pentru a ieşi dintr-o prindere, braţele mele vor folosi diferite chei de desprindere
din priza partenerului.
- pentru a ajunge într-o poziţie favorabilă execuţiei unui procedeu, braţele mele se
pregătesc să execute prinderea sau lovitura programata.
- pentru a-l ezechilibra pe partener, braţele mele vor antrena partenerul în mişcarea
de dezechilibru.
Tai Sabaki pe doi pasi
Tai Sabaki pe doi paşi este utilizat mai rar decât cel pe un pas. Motivele sunt:
- Durează mai mult
- Greutatea se schimbă de pe un picior pe altul
- Centrul corpului se miscă pe o traiectorie
- Posibilitatea de a mă dezechilibra este mai mare
Pe de altă parte, execuţia unui Tai Sabaki pe doi paşi mă conduce mai rapid
spre spatele partenerului şi-mi permite să-l dezechilibrez mai bine. Tai Sabaki pe doi
paşi poate fi descris ca fiind un pas urmat de un Tai Sabaki pe un pas. La sfârşitul
mişcării greutatea se află în cea mai mare măsură pe piciorul din faţă. Tai Sabaki pe
doi paşi este folosit de cele mai multe ori pentru a dezechilibra partenerul şi pentru a
ajunge mai repede sau mai bine în spatele său.
Atunci când execut un procedeu de Aikido are sens să fac Tai Sabaki doar
dacă este nevoie. Subliniez acest lucru pentru că, dupa cum am mai spus, există
tentaţia de a abuza de acest element şi asta conduce de multe ori la executii
fanteziste. Studiul deplasărilor este un capitol deosebit de important al
antrenamentului de Aikido şi ele vor trebui exersate temeinic. Deplasările specifice
tehnicilor de Aikido sunt un element fundamental fără de care nu se poate vorbi cu
adevărat de Aikido. În afară de deplasările obişnuite, specifice tuturor artelor
marţiale, în cadrul antrenamentelor se vor exersa cele două forme de pivotare şi
anume Tai sabaki pe un pas şi pe doi paşi. Pentru înţelegerea mai uşoară voi face
comparaţia intre Tai Sabaki şi o uşă care se roteşte în jurul unui ax fix (o uşă
turnantă). Dacă presupunem că eu sunt o astfel de uşă, este evident, că atunci
când sunt împins, uşa se deschide, se roteşte şi lasă pe cel ce impinge să treacă.
Dacă se împinge în axul uşii, aceasta nu se va deschide, iar dacă împingerea

este puternică atunci uşa va fi distrusă. Asta înseamnă că eu va trebui să capăt
îndemânarea ca, indiferent unde împinge partenerul meu sau în ce direcţie trage, să
deplasez uşor axul uşii astfel încât el să impingă sau sa tragă unde-mi convine mie
şi astfel uşa să se poată deschide.
Exerciţiile de coordonare (Aiki Taiso)

În continuare vom arăta câteva exerciţii speciale pentru întărirea Centrului
(Hara) şi dezvoltarea Ki-ului. La execuţia lor trebuie acordată mare atenţie
coordonării deplasărilor (Sabaki) cu forţa respiraţiei (Kokyu) şi cu poziţia Centrului
(Hara), deoarece succesul poate fi obţinut numai printr-o interacţiune armonioasă a
acestor elemente. Fiecare exerciţiu începe şi se termină printr-o poziţie stabilă, cu
genunchii uşor îndoiţi, iar mişcările pornesc din Hara în toate fazele exerciţiilor. Ki-
ul "circulă" dinspre Centru spre direcţia de mişcare specifică situaţiei respective.
Întoarcerea corpului (pivotarea) se face din Hara (cu şoldurile) şi se termină
obligatoriu cu rotirea tălpilor spre noua direcţie, cu întreg corpul, complet aliniat
spre noua linie de acţiune.
Exerciţiul Happo-giri
Corpul se păstrează mereu vertical, iar greutatea sa trece alternativ de pe un
picior pe celalalt, astfel încât ochii să se mişte la acelaşi nivel. Pentru aceasta,
genunchiul piciorului care suporta greutatea corpului trebuie să fie bine îndoit. La
antrenamente se va urmări menţinerea centrului (Hara) într-o poziţie joasă.
Toate exerciţiile se vor efectua pe ambele părţi (stânga/dreapta), în serii lungi.
Pentru verificarea efectuării corecte a exerciţiului, la un semnal al
instructorului, elevii se opresc într-o poziţie extremă. Instructorul verifica stabilitatea
poziţiei împingând fie în sensul de curgere al Ki-ului, fie în sens invers. Elevii
avansaţi pot combina aceste exerciţii cu diverse forme de deplasări (Sabaki).
Exerciţiul 1 - Funa-Kogi-undo
Din poziţia de bază cu stângul înainte (Hidari-Kamae), la comanda "unu"
elevul împinge Hara şi braţele înainte, expirând. Mâinile sunt extrem de îndoite şi
ajung la nivelul mediu (Chudan), iar piciorul stâng face un mic pas adăugat înainte
(Tsugi-ashi). Ki-ul ţâşneste prin braţe înainte.
La comanda "doi", elevul revine cu şoldurile înapoi în poziţia iniţială, inspirând şi
aruncând înapoi braţele. Ki-ul ţâşneşte prin sabia mâinii (Tekatana) spre înapoi.
Exerciţiul seamănă cu o mişcare de vâslire.
Acest exerciţiu se poate face cu partener, schimbând pe rând rolurile.
Exerciţiul 2 - blocarea loviturilor spre 4 direcţii

La comanda "unu" elevul face jumătate din pas înainte cu dreptul şi ridică braţele.
La comanda "doi" elevul coboară braţele, se roteşte 180 de grade la dreapta, face
un pas înainte cu piciorul stang şi ridică braţele.
La comanda "trei" elevul coboara braţele, se roteşte 90 de grade la dreapta, face
un pas înainte cu dreptul şi ridică braţele.
La comanda "patru" elevul coboară braţele, se roteşte cu 180 de grade la dreapta,
face un pas înainte cu stangul şi ridică braţele. Se execută apoi exerciţiul
folosind piciorul stang pentru a schimba direcţia de deplasare
Exerciţiul 3 - Tekubi Kosa Undo

Din poziţia de bază cu picioarele alături (Shizentai), la comanda "unu", elevul
răsuceşte mâinile astfel că degetele de la ambele mâini să fie îndreptate unele spre
altele, apoi apropie mâinile până ce se încrucişează în faţa Centrului (Hara).
La comanda "doi" mâinile revin în pozitia iniţială. Pe durata apropierii mâinilor în
faţă genunchii se îndoaie. Se execută în serii de 12 repetiţii, de 6 ori cu mâna
stânga deasupra şi de 6 ori cu mâna dreaptă deasupra. Verificarea execuţiei
corecte se face împiedicându-l pe practicant să-şi apropie mâinile, sau să le
depărteze ; sau se împing în sus mâinile împreunate, situaţie în care elevul trebuie
să rămână nemişcat şi să-şi păstreze echilibrul.
Exerciţiul 4 - Tekubi Joho Kosa Undo

Acest exerciţiu derivă din cel precedent.
Din poziţia de bază, cu picioarele alaturi (Shizentai), la comanda "unu" practicantul
roteşte palmele spre înainte, apoi ridică braţele până ce mâinile se suprapun la
înălţimea ochilor, cu palmele spre faţa sa. La comanda "doi" braţele coboară în
poziţia iniţială. Verificarea echilibrului se face fie împiedicându-l pe practicant să
ridice braţele (atacul Ushiro Ryote-tori), fie împingând în direcţia feţei lui mâinile
aflate sus.
În primul caz, elevul trebuie să poata efectua mişcarea, în al doilea caz, să nu se
dezechilibreze şi să reziste fără să se mişte.
Exerciţiul 5 – Shiko – Mersul samuraiului

Acest exerciţiu serveşte practicanţilor pentru a stăpâni deplasarea din
genunchi. Acest tip de deplasare este specific japonez şi el trebuie învăţat pentru
că dezvoltă forţa şoldurilor şi în mod special pentru că permite practicanţilor
învăţarea tehnicilor ce se execută din Hanmi hantachi waza (Nage in genunchi si
Uke in picioare) sau din Hantachi waza (ambii practicanti in genunchi). Deplasarea
constă din mişcarea prin pivotarea alternativă de pe un genunchi pe celălalt, cu
aruncarea şoldurilor către înainte.
Practicanţii vor trebui să se antreneze serios pentru a stăpâni acest mod de
deplasare în condiţii similare deplasării normale, din picioare. Pentru aceasta ei vor
trebui să se deplaseze cu uşurinţă, cu umerii relaxaţi, cu bazinul înainte şi spatele
drept.
Shiko – Mersul samuraiului
Exerciţiul 6 - Suwari-waza Kokyu-ho

Ambii parteneri stau în genunchi faţă în faţă, la o distanţă potrivită (Ma-ai),
adică la o palmă între genunchi lor. Uke apucă încheieturile mâinilor lui Nage
(Ryote-dori) şi încearcă să-l doboare. Nage răspunde imediat printr-o împingere
asimetrică, pornită din Hara, astfel că forţa lui Uke este întoarsă spre el şi condusă
circular în sus şi apoi în spate.
În timpul acestei mişcări, Nage expiră lung şi uniform. Când Uke se
dezechilibrează şi cade, Nage îl urmăreşte cu "mersul samuraiului" şi-l fixează la
sol printr-o uşoară dar fermă apăsare a braţelor sau umerilor lui Uke, astfel încât
acesta sa nu se poată elibera. Se va căuta o poziţie de fixare stabilă dar prudentă,
pentru că Uke poate lovi cu picioarele. Practicanţii avansaţi pot răsturna parteneri
mai grei şi mai puternici fără mare efort. Nage trebuie să fie destins cu umerii
relaxaţi şi să nu folosească forţa muşchilor. Kokyu-ho din Za trebuie executat la
fiecare antrenament, la începutul şi sfârşitul său.
Teste pentru verificarea coordonării

Iată câteva din posibilele exerciţii pentru verificarea stăpânirii Centrului şi a Ki-ului.
1. Practicantul stă în Seiza, relaxat şi concentrat asupra Centrului (Seika-no-itten).
Partenerul său, aflat în picioare, încearcă să-l doboare prin împingerea umerilor.
Împingerea trebuie să fie lentă, dar puternică. Treptat, dacă cel supus împingerii
rezistă, se pot adauga încă unul sau doi parteneri care să împingă.
Acest exerciţiu trebuie făcut cu atenţie pentru că cel împins poate fi solicitat peste
limitele sale de rezistenţă şi atunci se pot întâmpla accidente cu urmări neplăcute.
Aceste exerciţii nu trebuie să aibă nimic competitiv pentru că rolul lor este doar de a
dezvolta capacitatea practicantului de a avea o poziţie corecta si un spirit calm
2. Practicantul sta în Seiza iar partenerul sau încearca să-l dezechilibreze ridicîndu-
I cu amîndoua mâinile unul din genunchi.
Exerciţiul de relaxare şi concentrare (Mokuso)

Exerciţiul Mokuso se practică în colectiv, câteva minute, la începutul şi
sfârşitul oricărui antrenament de Aikido, dar mai ales individual şi în acest caz el
poate să dureze până la 15 minute sau mai mult. Important este să exersezi, dacă
se poate, zilnic.
Mokuso este un mijloc pentru a face puţină ordine în interiorul tău, pentru a
domoli frământările vieţii de toate zilele, pentru a te destinde şi a ajunge la liniştea
interioară care să-ţi permită să suporţi o convorbire interioară cu tine însuţi.
Acest exerciţiu este important pentru dezvoltarea calităţilor esenţiale cerute
de practicarea oricărei Arte şi anume: disciplina, concentrarea, răbdarea şi, în fine,
dorinţa de a stăpâni Arta respectivă - condiţie absolut necesară oricărei ucenicii.
Poziţia de bază este Seiza sau Lotus.
Se împinge înainte Seika-no-itten, adică punctul Central (dacă nu vă este
încă limpede unde se situează Centrul, este suficient pentru început să împingeţi
înainte bazinul).
Se îndreaptă coloana vertebrală ca şi când s-ar trage de capetele ei,
împingând în sus creştetul capului, fără să aplecaţi capul înainte şi apropiind bărbia
de gât pîna ce se simte o întindere în ceafă. Împreunaţi mâinile în faţă, astfel ca
braţele să formeze un cerc şi puneţi mâna dreaptă peste mâna stângă, astfel ca
vârfurile degetelor mari să se atingă: degetele mari iar celelalte degete formează un
cerc-sferă. Această sferă stă rezemată pe Hara, marcând Centrul (Seika-no-itten).
A doua condiţie este respiraţia corectă, abdominală. Se înspiră adânc şi cât mai
jos posibil, se expiră foarte, foarte încet. Încercaţi să nu vă agitaţi şi să vă relaxaţi
treptat. Umerii trebuie să fie relaxaţi.
După ce v-aţi aşezat corect şi respiraţi corect, urmează a treia şi ultima
condiţie: lăsaţi gândurile libere, fără nici o grijă sau preocupare de a le ordona.
Lăsaţi gândurile să se formeze şi să treacă. Dacă vine o idee priviţi-o de la
distanţă, cu indiferenţă şi lasaţi-o să treacă; va veni alta şi lasaţi-o şi pe aceea să
treacă şi aşa mai departe.
Important este să nu va legaţi de nici una, să nu reţineţi nici una. Lăsaţi toate
gândurile să vină şi să plece unul câte unul, la fel ca frunzele duse de apă.
Nu faceţi nici o mişcare, staţi liniştiţi fără să vă crispaţi. Este destul de greu la
început, dar vă veţi obişnui, după câteva zile de exersare.
Treptat, exerciţiul de relaxare va intra în obişnuinţa zilnică şi va deveni la fel
de simplu ca şi respiraţia. El va deveni igiena mentală la fel cum duşul face parte
din igiena corporală.
Exerciţii pentru eliberarea din prinderi
Aceste exerciţii permit practicanţilor să se antreneze în tehnica eliberarii
braţelor din diverse prinderi, cu una sau cu două mâini. Pe de o parte exerciţiile
acestea servesc învăţării acestor tehnici, iar pe de alta parte ele constituie o bună
ocazie de a încălzi încheieturile braţelor şi de a creşte forţa practicanţilor.
Despre lovituri - ATEMI

În practica curentă a Aikido-ului, Atemi este folosit cu discernământ pentru a
se evita riscul de a-l răni pe începător şi, mai ales, pentru a evita situaţia ca
practicantul să prefere studiul loviturilor în detrimentul studiului tehnicii,

împiedicându-l astfel să dea o turnură greşită antrenamentelor.
Aceia care spun că nu există Atemi în Aikido nu ştiu nimic despre această artă. O
Sensei spunea că Aikido este Irimi şi Atemi.
Din punct de vedere etimologic, Ateru înseamnă a estima şi evalua cu
precizie suprafaţa şi preţul unui teren, iar Mi înseamnă corp. În vechiul Budo, Atemi
se foloseau pentru a lovi punctele vitale ale adversarului, pentru a-i provoca
pierderea cunoştinţei sau moartea. În Aikido, Atemi este utilizat pentru a controla
voinţa atacatorului, pentru a provoca o anumită durere în punctele vitale, pentru a
perturba concentrarea adversarului şi a stopa intenţia sa agresivă.
De la Atemi uşoare se trece la Atemi care pot provoca rănirea sau moartea.
Pentru studiul corect al loviturilor va trebui să vă imaginaţi că loviti cu un cuţit.
Acest lucru presupune înţelegerea şi studiul punctelor de reanimare. Dacă studiati
punctele de acupresura, veti înţelege că punctele care aduc sănătatea pot aduce şi
moartea. Este un bun exemplu pentru ceea ce exista în toate, Irimi si Tenkan.
Antrenamentul fără arme

Antrenamentul fără arme este principala îndeletnicire a practicanţilor ce încă
nu au ajuns la nivelul centurii negre. Acest antrenament urmăreşte ca practicantul
să capete abilitatea de a se mişca liber, echilibrat şi eficient în orice situaţie de
atac, fie că este atacat de unul sau de mai mulţi parteneri neînarmaţi.
Pe tot parcursul acestei pregătiri, până la dobândirea centurii negre, adică
aproximativ doi ani de antrenament susţinut, practicantul va cunoaşte şi va înţelege
principiile de bază ale tehnicii din Aikido şi va deveni apt de a executa orice tehnică
de fixare sau proiectare, instinctiv şi cu multă uşurinţă. În toată acestă perioadă el
va cunoaşte şi elementele de bază ale antrenamentului cu arme, în sensul că va
cunoaşte modul de deplasare în cazul tehnicilor cu arme, modul de utilizare al
fiecărei arme, distanţa corectă – Ma-ai, precum şi ceremonialul aferent acestor
tehnici. Cum spuneam, accentul însă, se pune pe execuţia corectă a tuturor
tehnicilor ce fac parte din setul de bază de procedee de fixare şi proiectare.
Antrenamentul cu arme
În unele Dojo-uri se ţin antrenamente dedicate lucrului cu arme: Jo (baston),
Tambo (bastonul scurt), Tanto (cuţit), Boken (sabie din lemn) şi Katana (sabia de
oţel), armele principale folosite în Aikido. În alte Dojo-uri, lucrul cu armele nu este o
practică curenta. În salile de antrenament ale federţiei noastre tehnicile de Aikido
împotriva atacului cu arme, precum şi procedeele ce folosesc arme sunt obligatorii
ele fiind cerute şi la examenele de grad. Deoarece principalul scop al Aikido-
ului sunt tehnicile cu mâinile goale, practicanţii vor trebui să fie prezenţi la minimum
două antrenamente pe săptămînă fără arme dacă vor să fie prezenţi şi la
antrenamentul cu arme.
Există câteva motive importante pentru antrenamentul cu arme în Aikido.
1. Multe mişcări şi tehnici din Aikido sunt derivate din şcoli clasice de luptă cu
arme. Deci, există o raţiune istorică pentru a învăţa mişcările cu arme.
2. Antrenamentul cu arme este folositor pentru a învăţa Ma-ai (distanţa
potrivită), deplasările şi coordonarea corpului şi armelor împreună.
3. Pentru execuţia tehnicilor avansate de Aikido este necesar a studia
apărarea împotriva atacului cu arme. Pentru a ne asigura că aceste tehnici sunt
executate în siguranţă, este important pentru elevi să ştie cum să atace corect cu
armele şi să se apere împotriva acestor atacuri.
4. Deseori principii importante ale mişcărilor şi tehnicilor din Aikido pot fi mai
uşor înţelese prin utilizarea armelor decât fără ele.
5. Antrenamentul cu arme este o cale mai uşoară de înţelegere a principiilor
generale ale mişcărilor din Aikido.
6. Antrenamentul cu arme poate adăuga un plus de intensitate în practica
antrenamentului de Aikido.
În final, putem spune cu siguranţă că antrenamentul cu arme este o cale
excelentă de a învăţa principiile care guvernează liniile atacului şi apărării.
Este important să tratezi armele cu respect. Arma cu care te antrenezi în mod
curent este pătrunsa de Ki-ul tău, fiind o extensie a corpului şi spiritului tău şi, deci,
trebuie să o tratezi cu respectul cuvenit. În plus, arma simbolizează viaţa şi
moartea, împreună, şi ea te face conştient de urmările acţiunilor tale.
Boken şi Katana
Înainte de a intra pe Tatami, arma se poartă în mâna stânga cu tăişul în sus.
Aceasta este poziţia armei atunci când nu este folosită.
Când intri pe Tatami ia arma în ambele mâini. Tsuka - mânerul, este spre
dreapta, iar arma are tăişul îndreptat către tine - şi salută către Shomen.
Pentru a începe antrenamentul te aliniezi, transmiti arma în mana dreaptă, cobori
genunchiul drept pe Tatami, apoi pe cel stâng şi aşezi arma în dreapta ta cu Tsuka
înainte şi tăişul către tine.
Salutul cu Boken sau Katana:

Mâna dreaptă prinde arma spre mâner, iar mâna stângă prinde arma la mijlocul
lamei. Arma se aduce înainte şi apoi spre stânga, se rabate şi ajunge în faţa ta, cu
mânerul în partea dreaptă şi cu tăişul către tine. Dacă arma se va aşeza cu tăişul
către partener, aceasta va semnifica intenţia ta de a te lupta. Este un gest de
impoliteţe să aşezi astfel arma dacă nu ai de gând să lupţi.
Mişcarea armei trebuie să fie continuă, la nivelul Tatami-ului. Tsuba (garda)
trebuie să fie în dreptul genunchiului drept. Se salută din Zarei. Unele şcoli practică
salutul doar cu mâna stînga pe Tatami, mâna dreaptă fiind sprijinită pe genunchiul
drept. Salutul cu o singură mână pe Tatami îţi va permite să foloseşti imediat arma,
dacă va fi nevoie.
Introducerea şi scoaterea armei in şi din centură:

Din poziţia Seiza cu arma în partea dreaptă, se prinde arma cu cele două mâini,
mâna dreaptă către Tsuba şi mâna stângâ la jumatatea lamei, se aduce în faţă, se
execută salutul la fel ca mai sus, apoi arma se prinde cu mâna dreaptă sub Tsuba
şi cu mâna stângă la o treime de la vârful lamei, se transleaza şi se aduce în
poziţie verticală, în faţă cu tăişul către tine. Mâna dreaptă este sus, iar mâna stângă
este jos, la o treime de vârful lamei. Cu mâna dreaptă se ridică arma până ce vârful
său ajunge în mâna stângă şi din această poziţie mâna stângă se duce către
centură, face loc vârfului şi mâna dreaptă împinge arma pentru a intra în centura.
Mâna stângă se deplasează către mâner până ajunge la Tsuba, iar degetul
mare se aşează pe aceasta. Mâna dreaptă se aşează pe capătul mânerului şi
amândouă mâinile continuă să împingi arma prin centură până ce mâna stângă
plasată sub Tsuba ajunge lângă sold. Ridici genunchiul stâng, apoi cel drept şi te
ridici în picioare.
Pentru a scoate arma din centură se procedează invers.
Mâna stângă trage arma, cu tot cu teacă, din centură până ce mâna stângă se
întinde. În acest moment mâna dreaptă preia de la mâna stângă arma, iar mâna
stângă coboară lângă centură şi amîndouă mâinile trag afară arma până ce este
eliberată cu totul. Mâna dreaptă preia arma, pui genunchiul drept jos, apoi pe cel
stâng şi aşezi arma lângă tine.
La sfârşitul antrenamentului plasezi arma în faţa ta din nou pentru salutul
către Shomen, apoi o aduci pe partea dreaptă pentru a-l saluta pe Sensei. Pentru
a te ridica de jos trebuie să prinzi arma cu mâna dreaptă, ridici genunchiul stâng de
pe sol, apoi pe cel drept, te ridici în picioare şi treci arma în mâna stângă.
Jo - Bastonul din lemn

Înainte de a intra pe Tatami vei purta bastonul (Jo) în mâna stângă (pentru că
nu este folosit activ). Cum intri pe saltea, ridici Jo în faţa ta cu ambele mâini şi
execuţi salutul din picioare, spre Shomen.
Pentru începerea antrenamentului te aliniezi în picioare cu Jo-ul în dreapta ta.
Mâna dreaptă ţine bastonul la mijloc cu mâna dreapta la interior. Pentru a te aşeza
în Seiza laşi genunchiul drept jos, mâna dreaptă alunecă pe baston către capătul
de pe sol, cobori şi genunchiul stâng şi cu mîna dreaptă rabaţi încet bastonul până
se culcă pe Tatami cu capătul din faţă lângă genunchiul tău drept. Pui amândouă
mâinile pe Tatami şi saluţi.
Pentru a te ridica prinzi bastonul cu mâna dreaptă, pe la interior la jumătatea
sa. În timp ce genunchiul stâng se ridică de la sol, mâna dreaptă va trage bastonul
până ce acesta va ajunge în poziţie verticală şi mă va ajuta să ridic şi piciorul stâng
de pe sol. Când părăseşti salteaua execuţi o înclinare spre Shomen cu Jo ridicat în
ambele mâini.
Tanto – cuţitul din lemn

Când intri pe Tatami va trebui să ţii cuţitul cu amândouă mâinile şi să saluţi
către Shomen. La fel va trebui să procedezi şi la ieşirea de pe Tatami.
Tanto poate fi plasat în deschizătura kimono-ului sau în centură la spate pentru a
nu fi văzut de partener. Ideea este că aceasta armă, spre deosebire de Boken şi Jo
poate fi ascunsă în îmbrăcăminte sau în spatele braţului şi se pot efectua atacuri
surpriză asupra partenerului. Pe de altă parte, cuţitul poate produce lovituri extrem
de variate, ceea ce face ca tehnicile de apărare împotriva acestei arme să fie destul
de dificil de executat.
Recomandări
- În timpul antrenamentului o mişcare de Aikido greşit executată poate să-i dăuneze
partenerului. Deci respectaţi îndemnurile instructorului şi nu transformaţi
antrenamentul într-o întrecere de forţă, cu totul nefolositoare.
- Nu trebuie să dovedeşti nimic în timpul antrenamentului, trebuie doar să înveţi şi
să descoperi lucruri noi. Antrenamentul trebuie să fie plăcut, să se desfăşoare cu
viteză redusă - pentru evitarea accidentelor, fără nervi sau isterie.
- Scopul Aikido-ului este îmbunătăţirea sănătăţii corpului şi a minţii. El este în
acelaşi timp un sport, o artă marţială şi o activitate intelectuală.
- Fii bine dispus în timpul antrenamentului. Lucrează până la nivelul de oboseală în
care mai poţi vorbi uşor, fără să te îneci.
- Crede cele spuse de instructor, chiar dacă nu înţelegi totul. Exersează cu
convingere şi vei înţelege !
- Cele spuse de instructor reprezintă doar o parte din ce ai de învăţat. Măiestria se
obţine numai prin studiu individual intens şi mai ales sincer.
- Nu te lăsa învins de greutăţi. Numai cu perseverenţă se poate atinge scopul ales
de bunăvoie de tine.
- Încearcă să te antrenezi cu cât mai mulţi parteneri. Deseori înveţi mai mult, dacă
lucrezi împreună cu un începător decât cu un avansat. A învăţa pe alţii face parte
din antrenamentul tău, deci împărtăşeşte şi altora cunoştinţele tale şi progresul
întregului grup va fi spre folosul tău.
- Aikido este o metodă de apărare împotriva mai multor adversari. Deci trebuie să
perfecţionezi execuţia fiecărui procedeu, astfel încât să poţi face faţă nu numai
adversarului care te atacă, ci şi celorlalţi care te înconjoară.
- Angajează-te voluntar la orice acţiune folositoare întregului grup :
- Cine are un nivel (grad) mai ridicat are şi responsabilităţi mai mari !
- "Aici şi acum" trebuie să dai tot ce ai mai bun în tine.
- Nu te grăbi să imiţi ceva până nu judeci singur dacă modelul respectiv este demn
de urmat. Exemplele proaste sunt mult mai numeroase decât cele bune.
- Dacă ţi-ai fixat un scop, nu-l schimba până ce nu l-ai atins !
- Nu uita că Aikido este un mod de a trăi şi că adevărata verificare a sncerităţii şi
însuşirii Aikido-ului se face în viaţa de toate zilele.

Sensei - Profesorul
Primul lucru cu care ar trebui să înceapă cineva care doreşte să înveţe Aikido
este să caute profesorul (Sensei) potrivit şi să încerce să devină elevul său. Mulţi
elevi confundă, de regulă, profesorul adevărat cu profesorul comod. Feriţi-vă să vă
alegeţi astfel profesorul. Stabilirea legăturii între maestru şi discipol se numeşte
Nyumon, unde Nyu are sensul de iri din Irimi (intrare), iar Mon înseamnă “poartă”.
Deci, asta înseamnă că trebuie să treci pragul şi să încerci să fii acceptat ca
discipol (Deshi-iri).
Discipol se mai numeşte: Montei, Monka, Monjin.
Montei este compus din Mon = poartă, iar Tei = frate mai tânăr.
Monka este compus din: Mon = poartă şi Ka = sub, deci “cel care se află sub
poartă”.
Monjin este compus din: Mon = poartă, iar Jin = om deci se poate traduce cu “cel
care a intrat”.
Remarcaţi că toate aceste cuvinte se raportează la “poartă”. Poarta semnifică
poarta casei maestrului, a artei, a adevărului şi asta semnifică faptul că discipolul
merge la maestru şi nu invers.
Astfel, Montei, Monka, Monjin ar putea să însemne “cel care primeşte învăţătura în
casa maestrului”.
Dacă dorim să primim învăţătura trebuie mai întâi să mergem la maestru, să
batem la poartă (Mon), să aşteptăm ca cineva să ne deschidă, să trecem pragul
(Nyumon) şi apoi să devenim Montei, Monka, Monjin.
Ce înseamnă să trecem pragul ? Între poartă şi casă este o grădină, o alee,
copaci, flori, un spaţiu şi asta înseamnă că cel care vrea să-şi atingă scopul trebuie
să parcurgă un anumit drum până a intra în casa maestrului.
Trebuie, de asemenea, luat în considerare şi faptul că poarta se poate deschide
sau nu; aceasta este decizia maestrului şi chiar şi cu poarta deschisă, s-ar putea să
nu aveţi acces decât pâna în pragul casei, pentru că maestrul poate decide că nu
întruneşti calităţile necesare pentru a merge mai departe (Monzen barai).
La prima vedere aceasta seamănă a lipsă de democraţie, dar trebuie să fim
de acord că, la fel cum discipolul are libertatea de a-şi alege maestrul, tot aşa şi
maestrul are libertatea de a-şi alege discipolul. Dar cum căutăm un maestru
adevărat ? Primul lucru de luat în seamă este personalitatea maestrului.
Dacă maestrul este modest, deschis, sincer, acest lucru se va reflecta în
personalitatea sa. Chiar dacă tehnicile sale sunt extraordinar de eficiente şi metoda
de predare este excelentă, dacă toate aceste calităţi nu vin din suflet şi nu sunt
predate cu sinceritate, căutaţi-vă un alt maestru.
In al doilea rând va trebui să găsiţi un maestru care practică efectiv Aikido şi
nu conduce antrenamentele de pe margine. El va trebuie să fie un bun pedagog, să
fie binevoitor, înţelept şi drept. Un bun maestru trebuie să fie în continuă căutare.
Aceasta înseamnă că, în fiecare zi, trebuie să găsească resurse să o ia de la
capăt. Încercaţi ca între elementele care stau la baza alegerii voastre să nu fie

lucrurile facile sau comode (distanţa mică faţă de Dojo, preţul redus al taxei,
existenţa sau lipsa duşului, saunei etc.)
Odată acceptat de un maestru trebuie să ştiţi că vă angajaţi să nu parasiti niciodată
maestrul sau Calea pe care aţi ales-o.
Secretul Aikido-ului
Dacă există un astfel de secret, el constă în cunoaşterea, înţelegerea şi
acceptarea ideilor filozofice ce stau la baza acestei arte marţiale. Oamenii spun că
Orientul şi Occidentul sunt două lumi opuse, dar în realitate lucrurile nu sunt atât de
simple.
Gândirea occidentală este sistematică, analitică, clară, uşor de înţeles, iar
gândirea orientală este vastă şi, în acelaşi timp, sintetică.
În Occident ştiinţa, religia, filozofia sunt domenii distincte; pe când în Orient ele
constituie un tot.
O artă marţială nu înseamnă numai a controla adversarul, a-l învinge sau a-l
ucide. Vechii maeştri spuneau că a ucide adversarul nu este decât începutul
studiului. Studiul se continuă cu noţiunile de apărare, sănătate, educaţie spirituală,
cu arta zilnică de a trăi. Maeştrii Budo-ului spuneau:
“Este uşor să omori pe cineva, important însă este să-l omori respectând regulile”.
O Sensei Morihei Ueshiba spunea:
“Pentru a practica Aikido trebuie să studiaţi anatomia, psihologia, meteorologia,

astrologia şi sociologia”.
Pentru luptă toate aceste studii sunt indispensabile, pentru că obiectul lor există
peste tot în jurul nostru. Pentru asta am ales Aikido, dar la fel de bine puteam alege
calea artei, a medicinei etc. Şi nu uitaţi: “Nu respingeţi propunerile maestrului, chiar
dacă nu le înţelegeţi prea bine pentru că într-o zi le veţi înţelege”. Toate lucrurile la
timpul lor.
Sabia in antrenamentul de Akido
In cadrul antrenamentelor se fac dese referiri la modul cum este mânuită sabia
atunci când profesorul explică o anumită tehnică sau mişcare, pentru că între Aikido
şi tehnicile de sabie sunt legături puternice, bazate pe principii, mişcări şi metode
comune.
Dacă analizăm cele două metode de luptă, în special din perspectiva execuţiei
tehnicilor de Aikido, vom remarca asemănări şi baze comune.
Iată câteva elemente comune:
- poziţia de gardă,
- distanţa dintre cei doi parteneri, privirea, mişcările picioarelor,
- tehnicile derivate,
- echipamentul standard.

Diferenţa principală între cele două arte este distanţa - Ma-ai. În tehnicile de sabie,
distanţa optimă dintre cei doi parteneri este determinată de atingerea uşoară
a celor două vârfuri de sabie, astfel încât un pas înainte al unuia dintre cei doi poate
permite celuilalt să lovească.
În Aikido, când doi oameni se găsesc faţă în faţă, în poziţia Hanmi, mâinile,
echivalentul tăişului sabiei, nu se ating reciproc, iar spaţiul este astfel utilizat şi
adaptat pentru a se obţine o eficacitate maximă a tehnicilor executate în mod Irimi
(pozitiv, prin intrare). În Aikido, distanţa de luptă variază în funcţie de tehnica ce
trebuie executată şi depinde de următoarele situaţii generale:
- dacă ambii parteneri stau în Seiza,

- dacă unul se află în picioare şi celălalt în Seiza,
- dacă ambii stau în picioare,
- unul împotriva mai multor adversari,
- unul împotriva unei persoane înarmate.
Maestrul Ueshiba a studiat şi folosit în mare măsură experienţa sa privind

lupta cu sabia la crearea tehnicilor de Aikido. El folosea curent în timpul
antrenamentului sabia de lemn (Boken) sau de oţel (Katana) pentru a executa
diverse tehnici de Aikido. El considera că folosirea sabiei la antrenament permite
practicanţilor să înţeleagă mai bine loviturile, ţinuta, deplasările şi modul de execuţie
al tehnicilor. Aikido-ul nu foloseşte în mod curent arme şi este considerat o artă
marţială care foloseşte mâinile goale pentru a rezolva conflictul.
Ceea ce este important şi trebuie subliniat este faptul că mâinile nu sunt considerate
ca simple prelungiri ale corpului şi că ele pot adesea îndeplini rolul unei arme
(sabie) şi în aceste cazuri ele vor fi folosite ca o sabie.
“Folosite ca o sabie” se referă la faptul că ele trebuie să lovească ca o sabie,
să aibă eficacitatea unei săbii şi să ne permită să ne apărăm ca şi când am avea o
sabie în mână. Un exemplu al acestei idei este tehnica numita Shiho-nage
(aruncarea în patru direcţii). Folosind principiile de bază ale Aikido-ului, intrarea şi
rotaţia, procedeul Shiho Nage foloseşte mâna ca pe o sabie pentru a proiecta pe
agresori în orice direcţie. Această tehnică poate fi executată în diferite variante, în
funcţie de felul atacului şi de condiţiile desfăşurării lui.
Pe de altă parte există frecvente situaţii în care un practicant de Aikido poate fi
atacat de unul sau mai mulţi agresori, înarmaţi cu arme cum ar fi: cuţitul, bastonul,
sabia şi pentru acest motiv tehnica de Aikido se ocupă de acest capitol, adică de
tehnicile de apărare cu mâna goală împotriva atacului cu arme. Este evident că un
adversar cu o armă este mai periculos decât unul fără şi că cel care se apără ar
putea să reducă avantajul agresorilor şi să lupte mai eficient dacă şi el ar avea o
armă, mai ales în cazul atacurilor mai multor agresori, simultan.
Dacă înţeleg în mod rigid expresia “artă a mâinilor goale”, atunci voi fi în
situaţia ca atunci când sunt atacat de mai mulţi agresori înarmaţi, faptul că aş putea
dezarma pe unul dintre ei, luându-i arma nu mi-ar folosi la nimic pentru că nu aş şti

ce să fac cu ea. Folosirea eficientă a unei arme pentru controlul unei situaţii
conflictuale este deosebit de importantă pentru rezolvarea acestei situaţii conform
principiilor Aikido. Să controlezi, si să stingi conflictul făcând cât mai puţin rău, nu
poate fi posibil fără utilizarea corectă şi înţeleaptă a armelor atunci când ele sunt
prezente. A ignora prezenţa şi efectul armelor într-un conflict, nu corespunde
principiilor de bază ale Aikido-ului, care presupune evaluarea corectă şi reală a
situaţiei şi construirea unei strategii unice, potrivite acestei situaţii.
Există şcoli de Aikido care nu încurajează studiul armelor, pornind de la ideea
că armele nu sunt compatibile cu ideile de pace şi armonie enunţate de Morihei
Ueshiba. Alte şcoli dau mare importanţă studiului procedeelor împotriva armelor şi a
tehnicilor de luptă cu arme. Fiecare din aceste şcoli are libertatea şi, poate, raţiunea
de a face într-un fel sau altul.
Eu cred că existenţa armelor este o realitate care nu poate fi ignorată, iar păstrarea
păcii nu se poate face doar cu vorbe.
Expresia: “lupta pentru pace”, este o contradicţie în termeni dar reprezintă un
adevăr al vremurilor noastre.
DOJO - Locul unde se cauta Calea
În primele zile de antrenament, practicantul va fi derutat de universul total
necunoscut în care se trezeşte în momentul în care a deschis uşa Dojo-ului de
Aikido, pentru ca aici el va lua cunoştinţă de concepte, termeni, mişcări şi explicaţii
care îi sunt total străine şi care, cel puţin pentru început, vor avea un aer exotic şi
misterios. Mai mult, el va privi cu oarecare rezervă, teamă dar şi curiozitate această
lume, desprinsă parcă din timpurile vechi.
Pe Tatami (saltelele pe care se practică Aikido), toate sunt altfel decât le ştie
el. Ceremonialul de la începutul şi sfârşitul antrenamentului, politeţea excesivă
manifestată de cei de pe Tatami, specificul exerciţiilor de încălzire şi primele noţiuni
despre Tai Sabaki şi Ukemi îl derutează la început, dar îl fac şi curios.
Faptul că ceea ce se petrece în Dojo nu seamănă cu ceea ce ştie el despre
„sport”, face uneori ca el să aibă dubii că a ajuns unde trebuie.
Acesta este momentul în care unii începători se retrag, considerând că au nimerit
într-un loc care nu corespunde aspiraţiilor lor.
Dacă au răbdare, vor constata că în timpul antrenamentului de Aikido accentul
nu se pune pe forţa fizică, chiar dacă în Dojo se fac şi exerciţii pentru dezvoltarea
forţei fizice, şi că ceea ce este important este eficienţa mişcării, iar ceea ce învaţă e
legat mereu de personalitatea sa.
În continuare el va învăţa despre Kokyu ca fiind cheia eficienţei, despre
controlul Centrului (Hara ) şi al Ki-ului ce nu pot lipsi din nici o tehnică de luptă.
El observa că maestrul său, mereu zâmbitor şi calm, şi nu rareori mult mai în
vârstă decât un obişnuit antrenor sportiv, participă efectiv la antrenament, iar
spectacolul eficienţei sale în timpul demonstrării tehnicilor îl face să bănuiască faptul
că antrenamentul nu este decât un spectacol bine regizat în care maestrul şi
asistentul său sunt înţeleşi să ofere un spectacol frumos tinerilor începători. Va
spune: este prea simplu să poată fi adevărat. Tot ceea ce vede el la maestrul său şi

la practicanţii vechi pare extrem de uşor de făcut, iar armonia şi frumuseţea

mişcărilor îl duce cu mintea către un dans, mai curând decât către o luptă.
Aceasta îll va face să creadă că poate imita destul de uşor mişcările văzute şi
că poate să obţină acelaşi rezultat.
Dar iată că vine şi momentul adevărului. Hotărât să lămurească personal adevărul
despre ceea ce vede de câtva timp în Dojo, practicantul începător va încerca să-şi
pună partenerul în dificultate, încercând să se opună sau să strice armonia mişcării
acestuia. El va constata cu surprindere că eforturile sale sunt zadarnice, că
partenerul său la fel de zâmbitor şi calm, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat îl
dezechilibrează, îl aruncă sau îl fixează cu aceeaşi uşurinţă.
El va observa că forţa şi loviturile sale se pierd în golul creat de partener şi că,
cu cât aceste prinderi sau lovituri vor fi mai puternice, cu atât efectul asupra sa va fi
mai puternic şi mai dureros. Astfel, el va învăţa prima lecţie, simplă, de Aikido: cu
cât eşti mai agresiv cu atât efectul va fi mai neplăcut.
De obicei, după această experienţă practicantul cade în cealaltă extremă. El
crede că, dacă va învăţa repede mişcările făcute de profesor, va deveni la rândul
său la fel de eficient şi entuziasmul şi interesul său pentru antrenament cresc
substanţial.
El va încerca imediat să probeze acest adevăr pe partenerul său obişnuit şi va
constata cu surprindere că acestă formulă nu funcţionează pentru că nu este
suficient să înveţi o anumită succesiune de mişcări ca să devii luptător eficient, aşa
cum nu este suficient să mişti arcuşul pe corzile viorii pentru a cânta ca Pagannini.
Încetul cu încetul practicantul va înţelege că eficienţa mişcărilor şi tehnicilor
maestrului nu se datorează formelor exterioare de mişcare, ci mai degrabă atitudinii
mentale şi corporale ale acestuia. Va constata că există ceva care îi scapă şi care,
de fapt, este secretul eficienţei mişcărilor profesorului său.
El va învăţa, în continuare, cum să eschiveze atacul, cum să-l devieze, cum
să primească energia partenerului, cum să o folosească în interesul său şi cât de
important este să-ţi poţi menţine Centrul stabil şi calm.
Ajuns în acest stadiu, practicantul de Aikido începe să bănuiască faptul că
lucrurile sunt mult mai complicate, mai profunde decât a crezut vreodată şi că
obiectivul său de a învăţa rapid această artă marţială este mult mai departe decât în
prima zi. Acesta este un alt moment în care practicantul poate renunţa la
antrenament, considerând că efortul şi timpul necesar învăţării Aikido-ului este
exagerat de mare şi va încerca, probabil, alte Dojo-uri de arte martiale, în speranţa
că alte stiluri vor fi mai uşor de învăţat.
Din păcate, el va constata de fiecare data că istoria se repetă, că nici-o artă
marţială nu se poate învăţa prin cursuri intensive şi că învăţarea unei arte marţiale
este o întreprindere pentru întreaga viaţă. Dacă el va avea răbdare, va înţelege
treptat că, mai mult decât forţa muşchilor şi puterea tehnicilor, îndemânarea de a
rezolva atacul unui adversar se datorează mai degrabă fluidităţii gesturilor, rotunjimii
mişcărilor şi libertăţii spiritului.

Disponibilitatea, mobilitatea corporală şi mentală, claritatea spiritului, precizia

mişcărilor, percepţia corectă fac parte din calităţile necesare pentru învăţarea
Aikido-ului, acestea fiind necesare înaintea forţei musculare, înainte de perfecţiunea
tehnicii. Aceste calităţi îl fac pe practicant să aprecieze rapid şi calm orice situaţie,
să decidă simultan cu atacul, acţiunea potrivită şi să execute coerent şi eficient
decizia aleasă. Ca şi războinicul de altă dată, el trebuie să ajungă la acel nivel de
stabilitate mentală care să-i permită stăpânirea totală a comportamentului, stare
care să-i permită să înfrunte moartea fără frică. El trebuie să-şi găsească stăpânirea
de sine înainte de a se angaja în tehnica de luptă.
În această fază a antrenamentului practicantul este dornic de victorie şi va
neglija cunoaşterea de sine, punând tehnicile corporale pe primul plan, încercând să
construiască o tehnică potrivită în funcţie de slăbiciunile adversarului.
Vor fi necesari ani de antrenament pentru ca practicantul să fie în stare să
înţeleagă că în spatele eficienţei fizice, studiul şi analiza propriei persoane este
lucrul cel mai important. El va înţelege cu timpul, că ceea ce este cu adevărat
important în Aikido este nu să-ţi impui propria tehnică şi voinţa pentru a învinge pe
alţii, ci să înţelegi ceea ce îi determină pe aceştia să fie agresivi şi să tratezi aceasta
ca pe un lucru obişnuit, normal.
A decide dacă faci sau nu rău celui care te atacă nu ţine de domeniul
capacităţilor fizice sau tehnice, ci de capacitatea spiritului tău de a accepta ideea că
poţi să pedepseşti, dar să nu o faci decât în măsura în care acţiunile tale pot
controla şi stinge conflictul.
Alternativa de a acţiona sau a nu acţiona, sau de a acţiona conform
imperativelor morale ţine de etica Aikido-ului.
Pentru acest motiv Aikido poate fi calificat mai curând ca o disciplină a
comportamentului uman decât un sport şi se poate spune cu siguranţă că această
artă marţială nu acordă un rol primordial tehnicii. Antrenamentul de Aikido consacră
un rol important căutării de sine, stăpânirii propriului comportament, de vreme ce-şi
propune să-i controleze pe alţii.
Aikido te ajuta sa ajungi la pacea interioară, de unificare a minţii şi corpului, te
ajută să fii mai calm şi mai relaxat, şi-ţi permite să te bucuri de viaţă cu toată
puterea fiinţei tale.
Despre atac
In principiu, toate procedeele de Aikido se pot folosi, ca răspuns la orice fel de
atac, fie el prindere, lovitură, din faţă sau din spate, atacuri executate de o persoană
sau mai multe, cu sau fără arme. Primul lucru care va trebui învăţat este executarea
corectă a loviturilor, pentru că nefiind nevoiţi să lupte, oamenii au pierdut abilitatea
de a o face. Atacurile pot fi extrem de variate, dar mă voi limita la atacurile de bază,
cele mai mare frecvente în luptă. Atacurile vor fi:
- de la atacuri simple la cele complicate
- de la atacuri uşoare la cele puternice
- de la prinderi la lovituri cu braţele, apoi cu picioarele şi în final cu arme - de la
atacul punctual al unui partener la atacurile continue ale aceluiaşi partener, apoi

la atacurile secvenţiale ale mai multor parteneri, continuând cu atacurile

simultane ale mai multor parteneri.
Prinderi din fata
Katate Dori Ai Hanmi Katate Dori Gyaku Hanmi

prinderea aceleeaşi mâini prinderea mâinii opuse
Katate Ryote Dori Ryote Dori

prinderea de mână cu ambele mâini prinderea ambelor mâini
Mune Dori Mae Ryokata Dori

prinderea din faţă a reverului prinderea reverelor, din faţă

Mune Dori Yokomen Uchi

prindere de piept şi lovitură laterală
Prinderi din spate
Ushiro Ryote Dori Ushiro Hiji Dori

prinderea mâinilor din spate prindere din spate de brate
Ushiro Ryokata Dori Ushiro Ryote Dori Kubi Shime
Ushiro Eri Dori Ushiro Kubi Shime

prindere din spate de guler strangulare din spate
Lovituri
Shomen Uchi Yokomen Uchi

lovitura directa la cap lovitura laterala la cap
Chudan Tsuki Jodan Tsuki

lovitura de pumn la abdomen lovitura de pumn la fata
Mae Geri Mawashi Geri

lovitură directă cu piciorul lovitură laterală cu piciorul
Despre lupta
În timpul unei lupte, agresorul ne poate ataca cu armele corpului său (mâini,
picioare, cap, etc.) şi deci trebuie să fim capabili să executăm tehnici de Aikido care
să anihileze aceste atacuri, tehnici în care va trebui să ne folosim eficient, nu numai
propriul nostru corp, ci şi cel al agresorului. Instructorul va trebui să-i expună pe
practicant, treptat şi în condiţii de siguranţă, la diferite prize si lovituri, care să
dezvolte în subconştientul practicantului ideea că trebuie să se ferească de lovituri
pentru că ele provoacă durere, să-l obişnuiască cu durerea pentru a nu fi total
surprins când va fi lovit, şi să-l facă conştient de faptul că atacul va trebui controlat
cât mai repede pentru a nu fi lovit la nesfârşit.
Din cauza vieţii civilizate, oamenii pierd calităţile instinctive de a se feri de

necazuri şi lovituri. În timpul antrenamentului practicanţii sunt deseori loviţi fără a
încerca să se ferească sau să se apere, pentru că nu le vine să creadă că ar putea
fi loviţi cu adevărat.
Pentru a învăţa Aikido este nevoie ca fiecare practicant, pe rând, să fie NAGE
(cel ce se apără) şi UKE (cel ce atacă), adică să se apere şi să atace.
Aikido este o artă marţială, deci o metodă de luptă şi în mod evident,
antrenamentul de Aikido trebuie privit din această perspectivă. Nu poţi evita lupta,
nu o poţi controla dacă nu ştii să lupţi, şi dacă nu înţelegi legile ce o guvernează.
A practica o artă marţială presupune un antrenament complex ce ia în
consideraţie ambele componente ale luptei, atac şi apărare.
Din această perspectivă, evoluţia firească a unui practicant de Aikido poate fi
împărţită în următoarele etape:
1. dobîndirea instinctelor naturale de apărare: 8 luni -1 an
2. dezvoltarea capacităţilor fizice şi psihice necesare luptei: 1-2 ani
3. invăţarea tehnicilor de Aikido: 5-8 ani
4. înţelegerea filozofiei luptei şi acceptarea ideii că poţi fi înfrânt: 7-12 ani
5. detaşarea fizică şi psihică: 5-10 ani sau niciodată
Până la nivelul centurii negre – 1 Dan, practicantul va trebui să exerseze cu
precădere variantele pozitive ale procedeelor pentru că formele pozitive permit
practicantului să se confrunte direct cu atacul, să-şi dezvolte capacităţile fizice şi să
capete înţelegerea luptei.
Execuţia tehnicilor de Aikido în forma pozitivă dezvoltă calităţile fizice,
capacitatea de efort, contribuie în mod direct la imbunătăţirea respiraţiei şi asigură
controlul şi dozarea corectă a efortului. Toate acestea conduc la un corp sănătos,
obişnuit cu rigorile antrenamentului.
Recomandari privind executia tehnicilor

La inceput, practicanţii au probleme de memorare a poziţiilor şi mişcărilor.ce
alcătuiesc tehnicile. Este normal să se întâmple aşa pentru că este vorba despre o
mare cantitate de informaţie care trebuie asimilată, nu atât de mintea practicanţilor,
cât de corpul lor.
În primii ani, practicanţii nu pot vedea ansamblul din cauza detaliilor şi acest lucru le
face înţelegerea mai grea.
În fond ceea ce ar trebui să înţeleagă o persoană care învaţă Aikido, este că,
indiferent de atac şi de numărul agresorilor, de tehnica folosită sau de faptul că
afară este zi sau noapte, vară sau iarnă, sarcina sa este să se armonizeze cât mai
bine cu evenimentele şi situaţiile în care este implicat.
Cu toate că învăţarea unei arte marţiale se bazează în mod fundamental pe repetiţie
şi apoi pe înţelegere, este bine sa oferim practicantilor noştri explicaţii logice şi
formulări raţionale, atunci cand putem.
Tehnicile de Aikido trebuie executate cu umerii jos, relaxaţi, cu coatele
apropiate de corp, cu mişcările organizate în jurul centrului Seika no Itten (Centrul

corpului). Instructorul trebuie să dezvăluie practicantilor săi mişcările celor două

centre, ale lui Nage şi Uke, specifice fiecărei tehnici de Aikido.
Aceste mişcări sunt mai importante decât mişcările braţelor sau ale corpului
iar înţelegerea corectă a acestei dinamici conduce sigur către o bună execuţie a
tehnicilor de Aikido.
Practicantii trebuie obisnuiti cu ideea că în mâinile lor se află o sabie
imaginară, şi că ei trebuie să execute procedeele folosindu-se de această armă. Pe
de alta parte, ei trebuie sa-si imagineze ca cel care-l ataca este la randul sau,
inarmat. Pentru asta ei trebuie aiba o priza corectă a Boken-ului (sabia de lemn) şi
vor trebui să petreacă mult timp cu această armă în mână. Exerciţiile cu Bokenul le
va permite să adopte o ţinută corectă, să-şi însuşescă controlul distanţei şi echilibrul
necesar executării procedeelor de Aikido.
Practicanţi trebuie sa stie că atacurile pot veni din orice direcţie, inclusiv de
sus sau de jos. Asta înseamnă că în timpul antrenamentului practicantul va trebui să
fie atent, să menţină controlul vizual asupra spatiului din jurul său, pentru a evita
atacurile neprevăzute, chiar dacă în Dojo nu se petrec, cel puţin la început, astfel de
lucruri. În plus, faptul că practicantul învaţă să fie atent la ceea ce se petrece în jurul
sau, ne scuteşte de accidente nedorite şi întăreşte senzaţia de siguranţă şi control a
antrenamentului.
Un lucru de ţinut minte, chiar de la început, este faptul că cea mai mare parte
a procedeelor de Aikido au ca poziţie favorită de execuţie KATATE DORI AI HANMI
sau KATATE DORI GYAKU HANMI, şi doar câteva procedee au ca poziţie favorită
de execuţie RYOTE DORI sau KATATE RYOTE DORI.
Acest lucru ne conduce la ideea că dacă putem transforma orice atac într-una
din poziţiile menţionate, vom putea să executăm procedeele de bază care folosesc
cu precădere aceste prize sau poziţii.
Iată o clasificare aproximativă a procedeelor din acest punct de vedere:
1. Poziţie de execuţie KATATE DORI AI HANMI – favorabilă procedeelor: UDE

OSAE, KOTE MAWASHI, KOTE HINERI, TEKUBI OSAE, SHIHO NAGE, IRIMI
NAGE, UDE KIME NAGE, UDE NOBASHI
2. Poziţia de execuţie KATATE DORI GYAKU HANMI - favorabilă procedeelor:

HIJI KIME OSAE, KOTE GAESHI, KOSHI NAGE, TENCHI NAGE, SOKUMEN IRIMI
NAGE, KAITEN NAGE, SUMI OTOSHI, AIKI OTOSHI
3. Poziţia de execuţie KATATE RYOTE DORI – favorabilă procedeelor: JUJI

GARAMI, KOSHI NGE, UDE OSAE, IRIMI NAGE, KOKYU NAGE
4.Poziţia de execuţie RYOTE DORI – favorabilă procedeelor: KOSHI NAGE,

KOKYU NAGE
Un alt mod de a structura tehnicile de Aikido, este impărţirea lor pe nivele de
cunoştinţe, aşa cum sunt ele cerute la examenele de centuri (grade). Această

clasificare este specifică fiecărei şcoli de Aikido, însă în linii mari, cerinţele sunt
aproximativ identice.
În Dojo, tehnicile vor trebui învăţate respectând următoarele principii:
- De la atacuri simple la cele complicate
- De la atacuri uşoare la cele puternice
- De la prinderi la lovituri cu braţele, apoi cu picioarele şi în final cu arme
- De la atacul singular al unui partener la atacurile continue ale aceluiaşi
partener, .
- De la atacurile secvenţiale ale mai multor parteneri la atacul simultan al mai
multor parteneri.
Puncte cheie si tehnici articulare
Tehnicile de Aikido se bazează pe o bună cunoaştere a anatomiei corpului
omenesc. Nu pot executa un procedeu fără a şti ce şi cum să fac pentru a-l obliga
pe agresorul care m-a atacat să execute ordinele mele, şi fără a cunoaşte care este
efectul execuţiei procedeului asupra lui.
Cele mai multe dintre procedeele de Aikido se bazează pe acţiunea asupra
unor puncte de pe corpul partenerului, acţiune ce provoacă durere sau
imposibilitatea de mişcare. Ca să scape de durere, cel căruia i se execută
procedeul, se mişcă în direcţia sugerată de mine şi astfel pot să-l imobilizez, să-l
controlez sau să-l oblig să renunţe la luptă.
De regulă aceste puncte sau zone utilizate în procedeele de Aikido sunt pe
braţele partenerului dar ele există pe tot corpul său. Cele de pe braţe sunt folosite în
mod curent, pentru că acţiunea asupra lor nu pun în pericol viaţa agresorului si este
mai usor de ajuns la ele. Punctele cheie de pe braţele partenerului meu pot fi
folosite pentru a-l obliga să execute ceea ce doresc sau pentru a-l obliga să-mi dea
drumul dintr-o priză. Punctele cheie sunt asociate cu mişcări şi poziţii cheie astfel
încât ansamblul, punct sensibil-poziţie-mişcare, este cunoscut şi folosit în Aikido
sub denumirea de Tehnică articulară.
În timpul antrenamentului de Aikido, se exersează diferite mişcări ale
articulaţiilor pentru a le încălzi dar şi pentru a le pregăti pentru momentul când vor fi
folosite curent în diferite procedee de Aikido.
Vom vedea că sunt şi procedee de Aikido ce nu se bazează pe anumite tehnici
articulare, ci pe faptul că procedeul este executat folosindu-se tehnici de
dezechilibru sau deviere şi compunere a forţei, dar care se pot finaliza cu o tehnică
articulară pentru controlul partenerului la sol. Din categoria acestora fac parte
majoritatea proiectărilor.
Irimi si Tenkan (Omote si Ura)
Un procedeu, o tehnică de Aikido poate fi executată în varianta pozitivă sau
negativă. Pozitiv sau negativ se referă de obicei la modul cum se termină procedeul,
dar în acelaşi timp se referă şi la modul cum voi întâmpina atacul, adică dacă voi
încerca să-l parez şi să intru prin sfera partenerului sau dacă eschivez, lăsând ca
atacul să treacă pe lângă mine, ca apoi să acţionez asupra lui. În general un atac
poate fi întâmpinat în mai multe feluri:

1. atacul poate fi blocat, dar asta înseamnă că voi primi toată forţa atacului asupra
mea şi în cazul unui atac foarte puternic, lovitura ar putea trece prin blocajul meu şi
deci aş putea fi lovit.
2. atacul poate fi deviat sau influenţat, şi în acest caz doar o parte din forţa atacului
va acţiona asupra mea. Această parte din forţa atacului va trebui compensată de
forţa mea.
3. atacul poate fi anticipat şi în acest caz va trebui să înaintez şi să-l opresc înainte
de a fi declanşat, controlând astfel partenerul. Presupune intuiţie, spontaneitate şi o
serioasă cunoaştere a legilor echilibrului şi mişcării.
4. atacul poate fi eschivat printr-un Tai Sabaki (o mişcare de pivotare sau o
deplasare laterala) şi în acest caz toată forţa atacului va acţiona in afara corpului
meu, iar forţa atacului trece pe lângă mine şi se descarcă în gol.
5. atacul poate fi evitat, prin evitarea implicării în conflict.
Cum spuneam, în primii ani de practică, până la obţinerea centurii negre, este
bine ca practicanţii să exerseze primele patru variante, pentru că acest antrenament
contribuie la îmbunătăţirea condiţiei fizice a practicantului, îl face conştient de forţa
şi pericolul atacului, şi-i permite să înţeleagă legile ce guvernează lupta.
Practicantul va învăţa să-şi menajeze forţele, va învăţa să fie prudent şi va
căpăta îndemânarea de a evalua rapid şi corect atacul.
Să comentăm pe scurt primele patru variante de întâmpinare ale unui atac. Pentru a
simplifica lucrurile, vom considera atacul agresorului ca fiind o lovitură sau o
împingere puternică într-o uşă turnantă, transparentă, în spatele căreia mă aflu eu –
cel ce se apără.
varianta 1 - se înţelege că blocarea loviturii mă pune în situaţia de a primi întreaga

forţă a atacului. Dacă sunt mai puternic decât cel ce mă atacă, nu sunt probleme,
dar dacă nu, atunci lucrurile se complică.
Dacă sunt atacat de mai mulţi agresori, chiar dacă toţi sunt mai puţin puternici
decât mine, ceea ce este greu de crezut, atunci toată energia mea va fi consumată
pentru a bloca loviturile acestora, iar în final voi ceda şi voi fi lovit.
Făcând analogie cu uşa, suntem în situaţia în care agresorul meu se află în
afara uşii, eu sunt de partea cealaltă. El loveşte sau împinge cu putere uşa iar eu va
trebui să o împing cu o forţă mai mare ca să se deschidă în afară şi să-l mătur pe
agresor. Dacă agresorul este mai puternic decât mine sau dacă sunt mai mulţi,
atunci cel măturat voi fi eu.
varianta 2 - prin poziţionarea mea faţă de agresor, prin modul în care voi întâmpina
atacul, prin simularea unei lovituri chiar în momentul atacului este posibil ca atacul
agresorului meu să fie deviat sau diminuat ca forţă.
O metodă pentru devierea unei atac este blocarea sa după o direcţie ce face
un unghi oarecare cu direcţia loviturii, pentru că în acest fel lovitura va devia din
blocajul meu. O altă metodă de a descărca atacul unui agresor de o parte din forţa
sa, este simularea unei lovituri sau chiar lovirea agresorului chiar în momentul

atacului. În felul acesta, agresorul va avea o problemă de rezolvat - lovitura mea, şi

astfel atacul său va fi diminuat ca forţă şi viteză.
Apelând la exemplul cu uşa, aceasta este situaţia în care, în momentul în care
agresorul loveşte sau împinge cu putere uşa, eu o voi deschide puţin în afară, astfel
încât lovitura agresorului să cadă oblic pe suprafaţa uşii şi astfel să fie deviată, după
care împing în continuare uşa cu putere şi-l mătur pe agresor.
Diminuarea loviturii agresorului poate fi obţinută printr-un strigăt sau zgomot
(lovitură în uşă) produs simultan cu lovitura sa, şi imediat va trebui să imping uşa cu
putere pentru a-l mătura pe agresor.
varianta 3 - va trebui să anticipez că urmează să fiu atacat, şi cu o fracţiune de
secundă înainte ca atacul să se producă voi înainta şi voi executa un procedeu
asupra agresorului meu, înainte ca el să mă poată lovi.
Apelând la comparaţia cu uşa, aceasta este situaţia în care agresorul meu se
află in afara uşii iar eu înăuntru, şi chiar în momentul în care el se pregăteşte să
lovească, eu împing cu putere uşa, astfel încât să-l surprind pe agresor, să-l
dezechilibrez şi să-l mătur din calea mea.
varianta 4 - nu voi bloca atacul ci voi pivota sau deplasa lateral (Tai Sabaki) lăsând
atacul să treacă pe lângă mine şi să se descarce in gol.
Este uşor de spus dar destul de greu de făcut pentru că mişcarea mea de
eschivă trebuie foarte bine armonizată cu atacul agresorului şi în acelaşi timp, va
trebui să menţin un contact permanent cu agresorul meu pentru a putea profita de
dezechilibrul său. Acest mod de a întâmpina un atac poate fi comparat cu
următoarea situaţie: agresorul împinge sau loveşte cu putere uşa şi chiar în acel
moment eu deschid brusc uşa şi agresorul loveşte în gol şi se dezechilibrează, iar
eu împing în continuare uşa, în aceeaşi direcţie, astfel că uşa vine şi-l loveşte din
spate şi-l mătură.
Primele trei variante de întâmpinare ale unui atac sunt variante pozitive,
pentru că presupun înaintarea mea prin atacul partenerului, iar cea de a patra
variantă este negativă pentru că las atacul să treacă pe lângă mine.
Cum am mai spus in alta carte, un procedeu de Aikido ar trebui să dureze cel
mult 3 timpi:
- 1 timp pentru blocarea, eschiva sau devierea atacului
- 1 timp pentru dezechilibrarea agresorului
- 1 timp pentru fixare sau proiectare
Când te antrenezi în Dojo este bine să ai tot timpul în minte acest lucru şi să
încerci să vezi cum te încadrezi în aceşti timpi. Eu recomand practicantilor
incepatori, ca atunci când execută un procedeu, să evidenţieze mental aceste faze,
numărând în minte: 1,2,3, mai întâi foarte rar, apoi, pe măsură ce trec anii, din ce în
ce mai repede.
Recomandari generale
Iată câteva recomandări generale pentru antrenamentul de Aikido.
1. Nu lucra cu muşchii încordaţi. Dacă stau tot timpul încordat, muşchii mei vor
obosi, voi consuma inutil energie şi nu voi fi capabil de un efort considerabil atunci

când este nevoie. Execuţia procedeelor de Aikido având corpul încordat, strică
echilibrul şi reduce supleţea şi elasticitatea atât de necesare în Aikido.
2. Este de preferat să te aperi din poziţia Gyaku Kamae cu piciorul şi mâna
dreaptă în faţă. Recomand poziţia Gyaku Kamae, pentru că aceasta este poziţia
favorabilă pentru execuţia tehnicilor de baston şi cuţit, şi cu partea dreaptă înainte
pentru că aceasta este poziţia favorabilă pentru execuţia tehnicilor de boken şi
sabie. În felul acesta vom adopta o poziţie care corespunde, în mare măsură,
execuţiei convenabile a tuturor tehnicilor de Aikido, cu sau fără arme. Aceasta este
doar o recomandare personala.
3. Poţi determina în mare măsură momentul atacului partenerului dacă
simulezi o lovitură asupra lui Uke. Când atacul agresorului este iminent, pot simula o
lovitură către faţa sau corpul acestuia, obligându-l să reacţioneze cu o mişcare de
apărare. În 99 % din cazuri această mişcare de apărare este făcută cu mâna, în
mod instinctiv, şi asta imi va permite să execut rapid un procedeu folosind mâna
partenerului.
4. Obişnueşte-te să lucrezi cu armele din Aikido (Tanto, Tambo, Jo si Boken).
Lucrul cu armele, obiecte neînsufleţite, care trebuie să se integreze cu corpul
nostru, dezvoltă îndemânarea de manevră, creşte precizia loviturilor şi controlul
prizelor, conducând în final la abilitatea de a utiliza armele ca nişte prelungiri ale
braţelor. Această îndemânare de a manevra armele face ca atunci când este
nevoie, să pot folosi cu succes orice obiect din jurul meu ca armă. Antrenamentul cu
arme dezvoltă KI-ul pentru că el trebuie extins de la mâinile mele la capătul armelor
mele.
5. Nu privi la mâinile şi picioarele agresorului, la ochii sau la armele sale. Uită-
te la el în ansamblu, fără a-ţi fixa privirea pe un detaliu sau altul.
Considerându-l ca un tot, vei putea observa din vreme orice intenţie sau mişcare a
sa. Agresorul este ca un desen în mişcare. Dacă vrei să observi schimbările, trebuie
privit de la distanţă şi în ansamblu.
6. Nu pune genunchii la sol decât atunci când este absolută nevoie. Revenirea
în picioare dintr-o astfel de poziţie se face cu greutate şi consum mare de timp şi
efort.
7. Nu fă paşi mari, nu fanda exagerat şi ridică cât mai puţin tălpile de pe sol.
Toate acestea pot conduce la scăderea propriului echilibru.
8. Nu încerca mişcări savante sau eschive rafinate. Mişcările simple sunt cele
mai bune. Ele asigură o bună viteză de execuţie şi un echilibru stabil.
9. Nu lucra cu o singură mână. Chiar dacă nu este necesară folosirea ambelor
mâini, trebuie să te obişnuieşti să lucrezi cu tot corpul, nu doar cu o parte a lui.
Nerespectarea acestei recomandări conduce la obişnuinţe periculoase.
10. Pregăteşte-te să faci faţă la cel puţin două lovituri ale agresorului. Chiar în
cazul unei prinderi va trebui să te aştepţi imediat şi la o lovitură. Dacă nu ţii cont de
acest lucru poţi fi lovit şi asta va diminua serios capacitatea ta de apărare.
11. În cazul atacului simultan a mai multor agresori, încearcă să-i ai tot timpul
pe o singură linie. În felul acesta vei avea de a face cu un singur agresor la un
moment dat. http://aikido.ro/filme//

12. În timpul antrenamentelor şi în viaţa de toate zilele, obişnuieşte-te să

observi totul în jurul tău. Această obişnuinţă te va scuti de numeroase necazuri, atât
în viaţă cât şi în luptă.
13. Controlează-ţi nervii şi nu te enerva. Chiar dacă partenerul tău se
comportă necorespunzător sau este egoist şi arogant, nu te enerva. Încearcă să fii
calm şi detaşat, şi la antrenament şi în luptă.
Dacă nu te implici emoţional, poţi evalua corect o situaţie şi poţi accepta mai
uşor o lovitură sau o înfrângere. De cele mai multe ori, în luptă sau intr-o situaţie
dificilă în viaţă, loviturile pe care le primeşti sunt accentuate de frustrarea, de
orgoliul şi temerile tale care amplifică în mod exagerat loviturile sau eşecul.
14. Răspunsul tău, în cazul atacului unui agresor, trebuie să fie proporţional cu
atacul. Reacţiile tale trebuie să aibă un caracter mai degrabă corectiv decît punitiv.
Există o anumită economie a acţiunilor în timpul luptei, care trebuie în general
respectată. Dacă vei răspunde disproporţionat la atacurile unui partener, balanţa
luptei va fi dezechilibrată. Dacă răspunzi prea puţin, agresorul se va simţi încurajat
să atace din nou, iar dacă răspunzi prea mult îl vei obliga pe agresor să lupte cu
disperare. Este evident că în cazul mai multor agresori, contabilitatea nu se ţine pe
agresor ci pe ansamblu. Asta înseamnă că va trebui să scoţi din luptă prin acţiuni
hotărâte cât mai repede şi cât mai mulţi agresori pentru a ajunge într-o situaţie
echilibrată pe care să o poţi soluţiona conform principiului: să nu faci mai mult rău
decât este necesar.
15. Atunci când eşti pe Tatami şi te antrenezi, trebuie să priveşti acţiunile celor
din jurul tău ca posibile atacuri, şi nu trebuie să contezi decât pe forţele şi
capacitatea ta de a reacţiona.
Căderile neglijente, proiectările la întâmplare sau menevrarea fără discernământ a
armelor pot constitui acţiuni agresive la adresa ta, de care trebuie să ţii cont şi să te
aperi (să te fereşti).
Obişnuinţa de a privi lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, te fereşte de
surprize neplăcute şi necazuri în luptă şi în viaţă. Acesta este motivul pentru care eu
le spun practicanţilor că doar ei sunt vinovaţi de accidentele în care sunt implicaţi.
Scuza că lovitura partenerului nu a fost cu intenţie, nu face durerea mai mică sau
accidentul mai uşor de suportat. Nu ai nici-o scuza că cei din jurul tău nu au fost
atenţi şi te-au lovit. Aceasta nu este o atitudine marţială pentru că nu trebuie să
aştepţi să fii protejat de cei din jurul tău.
16. Nu folosi căderile ca o tehnică de apărare. Ele sunt doar un rău necesar şi
trebuie să înţelegi că scopul lor este să te aducă cât mai repede în poziţie de
apărare, nu să-ţi maseze spatele sau să impresioneze spectatorii.
17. Cei mai periculoşi adversari nu sunt cei ale căror arme sau intenţii
duşmănoase sunt evidente. Cei de care trebuie să te fereşti şi să-i tratezi cu rezervă
sunt cei ale căror intenţii şi arme nu sunt la vedere. Un luptător versat nu-ţi va
dezvălui surprizele pe care ţi le-a pregătit, decât când va fi prea târziu.
18. Orice atac trebuie privit ca o lovitură de armă, şi trebuie tratat în mod
corespunzător. Un cuţit, o bâtă, o sabie, o armă de foc pot fi uşor de ascuns vederii,

de către un agresor versat. Este bine însă să ştiţi de pe acum acest lucru, înainte de
a-l afla mai târziu, sau prea târziu.
Despre eficienta
Aikido este o artă marţială, ce are ca scop controlul unuia, sau mai multor
agresori, şi din acest punct de vedere putem discuta de eficienţă ca fiind frecvenţa
atingerii scopului menţionat, fără pierderi semnificative.
Atacul şi apărarea sunt elemente ale aceleeaşi ecuaţii, ecuaţie valabilă pentru
orice artă marţială şi pentru orice metodă de luptă, japoneză sau nu. Aceste două
elemente, atacul şi apărarea sunt complementare, la fel ca Yin şi Yang.
Deoarece realitatea este imposibil de reprodus în condiţii de antrenament
controlat, în Dojo ne antrenăm folosind scheme ale realităţii. Instructorul va grada
antrenamentul, de la simplu la complex, pe măsura experienţei şi înţelegerii
practicanţilor, având grijă să le ofere mereu "surprize" practicantilor săi, pentru că şi
viaţa face acelaşi lucru.
Importanta tehnicii UDE OSAE
UDE OSAE este unul dintre cele mai importante procedee din Aikido. Este
important pentru că el poate constitui pornirea pentru toate procedeele de fixare şi
pentru o bună parte din procedeele de proiectare.
După cum ştim, fiecare proceu se caracterizează printr-o anume cheie articulară, o
anumită poziţie sau mişcare, care constituie esenţa procedeului, adică ceea ce este
specific acestuia.
În cazul procedeului Ude Osae, specificul este acţiunea lui Nage asupra unuia din
braţele lui Uke, şi anume, împingerea cotului acestuia către direcţia de dezechilibru,
şi fixarea lui Uke şi a braţului acestuia la sol.
Indiferent care este atacul lui Uke, Nage trebuie să ajungă în spatele lui Uke şi să
acţioneze asupra braţului său, pentru a-l dezechilibra şi apoi fixa la sol.
Nage poate ajunge în spatele lui Uke în două feluri:
- Printr-o acţiune pozitivă, de intrare în sfera lui Uke, acţionând asupra braţului său
pentru a-l întoarce şi astfel să ajungă în spatele său
- Printr-o acţiune negativă de eschivă, Tai Sabaki, care să-i permite lui Uke să-l
depăşească, şi astfel ca Nage să ajungă în spatele său.
Indiferent de metoda prin care Nage ajunge în spatele lui Uke, poziţionarea sa
în spatele agresorului îl fereşte de eventualele lovituri şi îi permite să execute
procedeul. Pentru a înţelege modul în care se poate executa cu eficienţă acest
procedeu, trebuie să spunem că, în general, fiecare maestru are un mod specific de
a executa procedeele, determinat de experienţa, inteligenţa, vârsta, şi constituţia
fizică a acestuia. Indiferent de aceste lucruri se pot distinge câteva detalii tehnice ce
vor permite execuţia mai uşoară a acestui procedeu. Dat fiind faptul că acţiunea lui
Nage se produce asupra unuia din braţele lui Uke, din spatele acestuia, şi datorită
faptului că, în mod natural, Uke nu va permite ca cineva să-i îndoaie braţul, să-i
împingă cotul spre sol şi apoi să-l imobilizeze, este necesar să avem noţiuni

generale de anatomia corpului uman, şi să cunoaştem legile fizice de bază care să

ne permită dezechilibrarea şi controlul lui Uke.
În UDE OSAE, Nage acţionează cu precădere asupra antebraţului lui Uke, cu o
mână pe încheietura lui Uke, în zona pulsului, iar cu cealaltă asupra articulaţiei
cotului său.
Cotul lui Uke este “ dat peste cap” şi îndreptat către sol, obligându-l pe Uke să-l
urmeze cu tot corpul.
Dacă privim braţul unei persoane vom distige 3 articulaţii: articulaţia mâinii,
articulaţia cotului şi articulaţia umărului.
Articulaţia mâinii este cea mai slabă şi asupra ei se exerciţă, în general, acţiunea lui
Nage atunci când acesta execută diverse procedee de fixare. În compensaţie,
această articulaţie, destul de slabă din punct de vedere al forţei este capabilă de
mişcare aproape în toate direcţiile, ceea ce o face extrem de mobilă şi elastică. În
continuare ajungem la articulaţia cotului, care este mult mai puternică şi capabilă de
efort şi rezistenţă, dar cu mult mai puţine grade de libertate decît articulaţia mâinii.
Cotul, ca şi genunchiul se poate îndoi doar într-o singură direcţie, dar pe direcţia
după care se poate îndoi, este capabilă de multă rezistenţă şi forţă.
Articulaţia umărului este cea mai puternică dintre toate, având în acelaşi timp şi un
mai mare grad de libertate.
Toate aceste articulaţii se completează una pe cealaltă, si impreuna, permit braţului
să facă mişcări extrem de complicate şi precise, si deasemenea să acţioneze cu
forţă, compensând aparentele limitări ale fiecărei articulaţii. Braţul fiecaruia dintre
noi este un sistem extrem de eficient, care datorită utilizării zilnice, timp de milenii,
se apropie de perfecţiune. Această perfecţiune este dată de colaborarea perfectă a
celor trei articulaţii şi a segmentelor dintre ele.
Acţionând asupra fiecărei articulaţii, blocându-le pe rând, vom vedea cum se reduce
dramatic, capacitatea de efort şi gradele de libertate ale braţului uman.
Dacă blocăm articulaţia mâinii, gradele sale de libertate se reduc şi braţul nu mai
este capabil de mişcări fine, de precizie, dar este capabil de multă forţă, încă..
Atunci când blocăm cotul, îndemânarea articulaţiei mâinii rămâne intactă dar se
reduce raza ei de acţiune, determinată de articulaţia umărului care este capabil doar
de mişcări limitate de rotaţie sau translaţie.
Dacă blocăm umărul, observăm că celelalte două articulaţii şi-au redus simţitor
capacitate de efort şi mişcare.
Dacă luăm în consideraţie şi faptul că braţul lucrează în armonie cu restul corpului,
acest ansamblu fiind capabil de mişcări extrem de rapide, puternice şi sofisticate,
atunci înţelegem de ce intenţia de a controla un agresor prin intermediul unuia dintre
braţele sale, pare un lucru extrem de dificil. O acţiune asupra braţului unei persoane
provoacă imediat o reacţie de compensare a corpului, menită să reducă efectele
acestei acţiuni. Ceea ce face ca acest sistem să nu mai lucreze coerent şi eficient
este dezechilibrul şi durerea, şi aceste două elemente sunt folosite gradual în cadrul
procedeelor de Aikido.

Revenind la cele trei articulaţii, putem evalua capacitatea lor de a rezista durerii şi
dezechilibrului, precum şi modul în care ele pot influenţa sau provoca dezechilibrul
corpului lui Uke:
Articulaţia mâinii – are forţă redusă, capacitate mică de rezistenţă la durere

(degetele sunt puncte slabe, dureroase), influenţă redusă asupra dezechilibrului
corpului.
Articulaţia cotului – are forţă medie, rezistenţă medie la durere, până la un punct
(nu poate rezista durerii decât în anumite poziţii), influenţă medie asupra
dezechilibrului corpului.
Articulaţia umărului – are forţă mare, rezistenţă mare la durere şi o influenţă mare
asupra dezechilibrului corpului.
Analizând aceste performanţe apare evident faptul că articulaţia mâinii este cea mai
uşor de manevrat, şi din acest motiv, majoritatea procedeelor de Aikido se bazează
sau acţionează asupra acestei încheieturi.
Tipurile de acţiuni ce se pot exercita de către Nage asupra articulaţiei mâinii lui Uke
sunt:
- blocarea articulaţiei prin fixarea ei într-o anumită poziţie (Kote Mawashi)

- torsionarea articulatiei prin rotirea mainii partenerului in jurul axului antebratului
(Kote Geshi)
- blocarea celor patru degete adiacente prin strîngerea şi extensia lor in mâna lui
Nage (Kote Hineri)
- extensia celor patru degete adiacente pe direcţia inversă libertăţii de mişcare ale
articulaţiilor lor
- forfecarea degetului mare opozabil prin acţiunea degetelor lui Nage
- extensia degetului mare opozabil pe direcţia inversă libertăţii de mişcare a
articulaţiei lui (Kote Gaeshi)
Acest număr mare de acţiuni posibile asupra articulaţiei mâinii ne conduce la ideea
că aproximativ 70-75 % din procedeele de Aikido se bazează pe acţiunea asupra
mâinilor lui Uke.
Articulaţia umărului precum şi cea a cotului pun la dispoziţia articulaţiei mâinii o
parte din forţa lor. Acesta este motivul pentru care cheile procedeelor se execută pe
mâna lui Uke iar fixările la sol se execută, de regulă, asupra cotului sau asupra
umărului său.
Fixarea din Kote Hineri se execută asupra cotului şi umărului,
Fixarea din Kote Mawashi se execută asupra mainii si umărului
Fixarea din Ude Osae se execută asupra cotului
Fixarea din Ude Nobashi se execută aupra cotului

Fixarea din Tekubi Osae se execută asupra cotului şi umărului
Toate aceste fixări presupun împingerea şi blocarea umărului la sol. Asta înseamnă
că blocarea unei articulaţii superioare scoate din funcţiune articulaţia inferioară,
adică:
Daca blochez cotul – neutralizez încheietura mâinii, iar daca blochez umărul voi
neutraliza cele două articulaţii inferioare, respectiv cea a cotului şi cea a mâinii.
Faptul că tehnicile de Aikido folosesc cu precădere articulaţia mâinii conduce la
ideea că un practicant de Aikido va căuta să nu se implice în lupta corp la corp,
pentru că acest mod de luptă înseamnă forţă mare şi consum de efort, şi va prefera
să dirijeze şi controleze adversarii prin armonizarea cu ei, decât să se confrunte în
mod direct cu ei.
Acesta este specificul Aikido-ului şi pentru acest motiv, Aikido se poate practica cu
orice constituţie fizică şi la orice vârstă.
Recomandari pentru instructori

“Apa intră şi în oala rotundă şi în cea pătrată”
Un instructor bun se ocupă la fel de toţi elevii, indiferent de nivelul şi
posibilităţile lor şi îi dirijează cu grijă. El poate permite practicanţilor avansaţi unele
particularităţi de stil dacă nu contravin spiritului Aikido-ului.
Factorii ce asigură succesul unei bune pregătiri sunt comportamentul corect,
înţelepciunea, prietenia, atitudinea exemplară, entuziasmul şi plăcerea de a face
Aikido. Un antrenament nu trebuie să dureze mai mult de 2 ore, deoarece
oboseşte, scade atenţia practicanţilor şi creşte pericolul de accidentare. Chiar dacă
în timpul stagiilor şi seminariilor se planifică antrenamente de lungă durată, ele vor
fi fragmentate şi se vor intercala pauze de 10-15 minute între ele, uneori chiar
pauze mai mari (1-2 ore).
Structura antrenamentului de Aikido

Sedinţa de antrenament pentru adulţil durează 1,5-2 ore.
Antrenamentul copiilor nu ar trebui să depăşescă 1 oră pentru că ei îşi pierd
răbdarea, devin neatenţi şi se pot accidenta.
Structura unei antrenament pentru o grupa de adulti:
Mokuso - 2 min.
Încălzire - 10 min.
Ukemi - 5 min.
Exerciţii pentru îmbunătăţirea bazelor tehnice, cu şi fără partener -10 min.
Nage Waza – 20-30 min.
Katame Waza – 35-45 min.
Exerciţii pentru dezvoltarea forţei; jocuri; Kokyu-ho - 10 min.
Mokuso - 2 min.
Structura unei antrenament pentru o grupa de copii:
Mokuso - 1 min.
Încălzire - 10 min.
Ukemi - 5 min.
Exerciţii cu partener, sub forma de jocuri -10 min.

Nage Waza – 10-15 min.
Katame Waza – 15 mn.
Exerciţii pentru dezvoltarea forţei; jocuri; Kokyu-ho - 15min.
Mokuso - 1 min.
Antrenamentul de Aikido pentru copii

Antrenamentul pentru copii trebuie sa fie interesant, placut, instructiv si competitiv,
astfel incat copii sa doreasca sa vina la antrenamente si sa participle activ.
In timpul antrenamentului, instructorul va urmari dezvoltarea conditiei fizice generale
insistand pe dezvoltarea calitatilor motrice.
Incalzirea trebuie sa dureze 10-15 minute si va fi alcatuita din exercitii de tip joc,
astfel incat copii sa le faca cu placere si interes.
Antrenamentul de Aikido urmareste sa dezvolte:
1. Viteza - In Aikido ne intereseaza:

- Viteza de reactie.
- Viteza de executie.
- Viteza de deplasare.
Cerinte
- durata exercitiilor de viteza trebuie sa fie de circa 10-20 secunde
- pauzele dintre repetari trebuie să fie de 30 secunde
- exercitiile pentru dezvoltarea vitezei se vor planifica la inceputul antrenamentelor
Jocuri pentru dezvoltarea vitezei:

- Stafeta
- Numarul meu - fiecare copil are un numar; instructorul arunca mingea in capatul
opus al salii si striga un numar; copilul care-si aude numarul alearga si aduce
mingea inapoi) – dezvolta viteza de reactie
- Cercul atentiei - Instructorul invarte bastonul paralel cu solul modificand mereu
viteza. Copii stau in cerc si trebuie sa sara peste baston cand acesta ajunge in
dreptul lor.- dezvolta viteza de reactie. Apoi se face acelasi lucru rotind bastonul la
nivelul capului copiilor, iar acestia trebuie sa se aplece rapid.
- Tinta - copii stau pe o linie, instructorul arunca cu mingea incercand sa nimereasca
un copil, care se fereste facand Tai Sabaki – dezvolta viteza de executie si de
reactie.
2 Capacitatea de coordonare ( Indemanarea )

Forme
- Indemanare generala - necesare insusirii si efectuarii tuturor actelor si actiunilor
motrice.
- Indemanarea specifica – necesara invatarii se executiei procedeelor de Aikido.

Capacitatea de coordonare presupune:

- Capacitatea de combinare a miscarilor
- Capacitatea de orientare spatio-temporala
- Capacitatea de echilibru
- Capacitatea de reactie
Cerinte
- exercitiile pentru dezvoltarea capacitatii de coordonare se vor planifica la inceputul
antrenamentelor ca si in cazul vitezei (atunci cand copilul este odihnit)
- toate exercitiile se vor face pe ambele parti (ambidextrie)
Jocuri pentru dezvoltarea indemanarii:

- Sarituri cu coarda in diverse variante (cu fata , cu spatele, pe 2 picioare, intr-un
picior)
- Caderi (Ukemi ) cu o minge de ping-pong sub barbie astfel incat mingea sa nu
cada
-Tai sabaki pe un pas sau pe 2 pasi, in jurul unui baston
-Tai sabaki pe un pas sau pe 2 pasi, simultan si in armonie cu un partener.
- Stafete cu traseu determinat si obligatoriu
- Prinde mingea (Cate 2 copii fata in fata fac pas lateral si in timpul asta arunca o
minge de la unul la altul
- Shikko tinandu-se de mana cate 2, amandoi cu fata, unul cu fata, celalalt cu
spatele
3 Forta - In Aikido ne intereseaza dezvoltarea fortei generale – adica participarea si
antrenarea principalelor grupe musculare. Nu se vor folosi greutati sau extensoare
ci doar greutatea corpului propriu.
Pana la varsta de 7 ani se va evita antrenamentul de forta pura
Dupa varsta de 7 ani se vor putea face exercitii pentru grupele principale de muschi
folosindu-se in general procedeul circuit (intre 4 si 6 exercitii; dozarea se face in
functie de varsta)
Exemplu de circuit: 6 genoflexiuni + 6 abdomene + 6 sarituri ca mingea + 6

exercitii pentru musculatura lombara + 6 flotari.
Exercitiile pentru muschii abdominali:

- In perechi: unul din copii sta intins pe spate si se ridica in pozitia de sezut, celalalt
il tine de piciore
- Individual: “briceag” – ridicarea simultana a bratelor si picioarelor in echer
- La spaliere: ridicarea picioarelor in echer
Exercitiile pentru muschii spatelui:

- In perechi: unul dintre copii sta intins pe burta si ridica pieptul de pe saltea, celalalt
il tine de picioare

- Individual: copii stau intinsi pe spate cu genunchii stransi si ridica bazinul
sprijinindu-se pe talpi si umeri
Jocuri pentru dezvoltarea fortei: Stafete folosind roaba, mersul piticului sau
saritura broastei
Eexercitiile pentru dezvoltarea fortei se vor planifica la sfarsitul antrenamentelor
4 Rezistenta
Forme.
- Rezistenta de scurta durata intre 2-10 minute
- Rezistenta de durata medie intre10-30 minute
- Rezistenta de durata lunga peste 30 minute
In Aikido avem nevoie de rezistenta de scurta durata.

Pentru copii este indicat procedeul eforturilor repetate:
- cu intensitate constanta
- cu cresterea numarul de repetari;
Jocuri pentru dezvoltarea rezistentei:

- Stafeta cu mers Shikko
- Stafeta Ukemi inainte + o pivotare + Ukemi inapoi
- Stafete cu obstacole sau stafete combinate
- Sarituri cu coarda pe loc.
- Alternari asezat in Za si ridicat
Se va incepe cu un numar mic de repetari si se va creste progresiv.
5. Mobilitatea generala – mobilitatea principalelor articulatii - Intre 6 si 12 ani nu

se impun exercitii speciale destinate dezvoltarii mobilitatii.
In Aikido nu este necesara o mobilitate specifica. Antrenamentele continue mentin
mobilitatea generala a principalelor articulatii.
Pentru a atinge obiectivele antrenamentului va trebui ca în timpul desfăşurării
acestuia practicanţii să ajungă aproape de limitele puterii lor (să gâfâie). În Aikido-ul
pentru adulti se pot întâlni urmatoarele forme de antrenament:
Antrenamentul vizual - Se foloseste atunci când, dintr-un motiv oarecare, elevul

nu poate participa în mod activ la antrenament. Prin observarea directă a ceea ce
se petrece pe Tatami se pot vedea detalii, se pot compara mişcările şi se pot uneori
releva aspecte ale tehnicilor, nesesizate în timpul antrenamentului cu partener.
Este ştiut că, atunci când execuţi procedeul cu partenerul tău nu ai posibilitatea să
te “observi” din exterior, pe când dacă priveşti din afără Tatami-ului execuţia
procedeelor colegilor tăi vei sesiza greşeli şi te vei întreba dacă nu cumva şi tu le
faci.

Antrenamentul individual (fără partener) - cu trei variante :
- Suburi - lovituri în gol cu sabia de lemn (Boken)

Acest exerciţiu permite corpului să stabilească în mod intuitiv poziţia corectă
şi mişcarea împreună cu arma. Acest tip de antrenament este destul de monoton
însă el poate fi făcut mai atrăgător dacă în timp ce execuţi te poţi privi într-o
oglindă. În felul acesta vei putea să observi poziţia greşită a corpului sau mişcările
imperfecte ale armei.
- Tanren - uchi - lovirea unei unei anvelope de cauciuc cu sabia de lemn sau cu
bastonul. Permite practicanului să-şi dezvolte forţa loviturilor şi să experimenteze
reacţia corpului lovit. Acest exerciţiu este obositor pentru că presupune lovirea unui
corp elastic care răspunde cu o anumită reacţiune loviturilor şi pentru că practicanţii
începători tind să lovească din toate puterile ţinta, nedozându-şi forţele şi, deci,
obosind foarte repede.
- Lupta cu umbra - Se execută procedeul fără partener - urmărind mişcarea în
gând sau se execută tehnicile legat la ochi sau pe întuneric. Permite dezvoltarea
imaginaţiei, simţului de echilibru şi orientării. Acest mod de antrenament necesită,
în prima fază, o oglindă pentru a urmări cum se vede mişcarea ta din exterior.
Executarea acestui tip de antrenament pe întuneric sau legat la ochi trebuie să se
facă într-un spaţiu fără obstacole, care ar putea conduce la accidente.
Antrenamentul cu partener - Acest antrenament permite partenerilor să înţeleagă

principiile acţiunii şi reacţiunii, dezvoltă tehnica şi echilibrul. Acest tip de
antrenament este baza învăţării Aikido şi el nu poate lipsi din pregătirea unui
practicant. Este important ca practicantul să se antreneze cu cât mai mulţi
parteneri, diferiţi atât ca nivel de pregătire cât şi ca forţă şi înălţime.
Antrenamentul cu mai multi parteneri - Permite practicantului să-şi

desavârşească tehnica de lupta şi-l învaţă să se adapteze diferitelor situaţii.
Instructorul va trebui să fie atent şi să supravegheze modul cum se desfăşoară
acest tip de antrenament pentru ca el să nu degenereze într-o intrecere de forţă
ce ar putea pune în pericol pe practicant.
Randori - lupta liberă - Acest tip de antrenament permite practicantului să

experimenteze “lupta” şi dezvoltă intuiţia şi sincronismul în luptă. Acest tip de
antrenament le este permis doar practicanţilor ce au un anumit nivel de pregătire.
Instructorul va trebui să dozeze cu grijă acest tip de antrenament pentru ca elevii să
poata să analizeze şi să înţeleagă greşelile facute.
Antrenamente speciale - (în ziua cea mai călduroasă şi în ziua cea mai friguroasă
a anului). Aceste antrenamente permit practicanţilor să se antreneze în condiţii mai
grele decât în mod obişnuit şi induce ideea că practicarea Aikido-ului ar trebui să fie
independentă de greutăţile vieţii.

Antrenamentul de noapte - Acest antrenament îl pune pe practicant în situaţia de

a se descurca în condiţii de mare dificultate atunci când coordonatele luptei nu sunt
atât de clare ca la un antrenament obişnuit şi când pericolele nu pot fi văzute, ci
doar simţite. Aceasta îl obligă pe practicant să-şi folosească intens toate simţurile,
să înţeleagă mai bine “distanţa optimă” şi îi dezvoltă viteza de reacţie.
Antrenamente cu practicanţi din alte Dojo-uri - Astfel de antrenamente conduc

la o mai bună înţelegere între oameni şi permit practicanţilor să cunoască şi alte
moduri de execuţie a tehnicilor.
Antrenamentul în natură - Aceste antrenamente obişnuiesc practicanţii cu

greutăţile vieţii lipsite de confort (dormit în cort, spălat în râu, mâncare improvizată
si marşuri obositoare), iar traiul împreună cu colegii în condiţii dificile duce la
legături de prietenie şi la deprinderea unor obiceiuri bune, greu de format în condiţii
normale.
Alcătuirea şi conducerea unui antrenament este o misiune grea pentru
instructor şi pentru acest motiv, în artele marţiale, se spune că nu există elevi
proşti, ci doar instructori nepricepuţi. Cu toate că s-au scris numeroase cărţi despre
această problemă, conducerea antrenamentului este o artă pentru că este vorba de
oameni, iar aceştia sunt foarte diverşi şi particulari.
În cele ce urmează voi face câteva recomandări privind structura şi modul de
desfăşurare ale antrenamentului, utile atât instructorilor, cât şi practicanţilor:
1 - La începutul antrenamentului se fac exerciţii cunoscute de elevi, apoi se predau
cunoştinţe noi (de la uşor la greu, de la simplu la complicat);
2 - Trebuie concepute exerciţii pentru destinderea sau amuzamentul practicanţilor
şi al căror scop este înviorarea acestora. Dacă practicanţii sunt obosiţi, ei vor
deveni curând neatenţi. Aceste exerciţii vor trebui repetate de câte ori sesizăm o
stare generală de oboseală sau când antrenamentul devine anost.
3 - Periodic se vor executa tehnicile în maniera şi ordinea cerută la examenele de
grad şi se vor comenta eventualele greşeli. Se va explica cum se evaluează o
tehnica la examen şi se va atrage atenţia asupra pericolelor ascunse (dezechilibru,
prize neglijente, lipsa controlului). Din când în când se vor da calificative pentru ca
elevul să fie conştient de nivelul şi progresul său.
4 - Periodic antrenamentul va avea caracter recapitulativ, pentru ca practicanţii care
au lipsit să le poata recupera şi pentru o mai bună înţelegere a tehnicilor.
5- Antrenamentele vor trebui să aibă teme diverse, de exemplu:
- un atac - diverse procedee de apărare
- diferite atacuri - acelaşi procedeu de apărare
- asemănarea între 2-3 procedee (formă, mişcare etc)
- derivarea (transformarea) unui procedeu în altul
- diverse procedee executate fără priză pe mâna partenerului
- contra procedee
- procedee înlănţuite

6 - Periodic se vor face antrenamente cu program liber pentru ca practicanţii să-şi

poată corecta greşelile sau perfecţiona anumite tehnici şi pentru a le da
posibilitatea de a experimenta idei şi mişcări noi.
7 - Instructorul trebuie să vorbească tare şi clar, anunţând explicit denumirea şi
scopul fiecarui exerciţiu pe care-l vor executa elevii.
Incălzirea
Incălzirea are rolul de a pregăti corpul practicantului pentru efortul şi solicitările
fizice ce vor urma în timpul antrenamentului. Chiar dacă la încălzire nu se învaţă
tehnici de Aikido, asta nu înseamnă că nu trebuie să-i dăm importanţa cuvenită.
În timpul încălzirii articulaţiile şi muşchii practicanţilor se pregătesc pentru a a
fi în stare de efort şi de evitare a accidentelor.
O incălzire bine făcută ne scuteşte de surprize neplăcute.
În timpul executării exerciţiilor de la încălzire, se ţine seama de următoarele
principii :
- de la încet la repede
- de la amplitudine mică la amplitudine mare
- de la extremităţi spre centru
- de la partea superioară a corpului spre cea inferioară
- nu se lucrează în forţă
- nu se omite nici o articulaţie
- se lucrează alternativ perechile sau grupele de muşchi
- exerciţiile de elasticitate se fac cu tendoanele relaxate (muşchii necontractaţi)
- respiraţia trebuie să fie normală, continuă, fără întreruperi
- respiraţia trebuie să fie armonizată ca ritm şi sens cu mişcările efectuate
- la sfârşitul încălzirii pulsul nu trebuie să depăşească 100-120 bătăi/minut
Încălzirea durează de obicei 5-10 minute.
După cum spuneam, rolul încălzirii este de a pregăti corpul practicantului să

suporte rigorile antrenamentului în condiţii de totală siguranţă. Asta înseamnă că
toate încheieturile şi toate grupele musculare vor trebui pregătite şi încălzite prin
exerciţii specifice sau exerciţii generale.
Evident că aceasta prezentare nu este exhaustivă şi fiecare instructor poate
avea propriile sale exerciţii de încălzire. Scopul însă trebuie să fie acelaşi –
pregătirea corespunzătoare a corpului practicantului.
Un model de încălzire rapidă :

- primul minut: se întind bine mâinile, picioarele, spatele, prin mişcări de îndoire şi
extensie
- al doilea minut: din întins pe spate se duce capul la genunchi, fără ajutorul
mâinilor
- al treilea minut: mers rapid sau alergare uşoara în cerc ;

- al patrulea minut: mers 15 secunde, alergare 15 secunde (se repetă de patru ori)
- al cincilea minut: alergare uşoară.
O altă metodă de încălzire rapidă:

Timpul 1 - în picioare cu mâinile lîngă corp
Timpul 2 – Corpul se înclina, mâinile se sprijină pe sol
Timpul 3 – sprijinit pe mâini se aruncă picioarele înapoi ajungând în poziţia culcat
Timpul 4 – Se trag picioarele înapoi revenind la poziţia de la timpul 2
Timpul 5 – Se revine în picioare cu mâinile lîngă corp.
Exerciţiile pentru elasticitate, viteză şi agilitate, se fac la începutul

antrenamentului; cele pentru forţă, rezistenţă şi relaxare se fac la sfârşitul
antrenamentului, iar exerciţiile pentru dezvoltarea şi controlul echilibrului se pot
face oricând.
Aikido – la orice varsta

Pentru că în ultimii ani am constatat o creştere serioasă a numărului
practicanţilor, copii şi femei, am decis să ne îndreptăm în mod special atenţia
asupra acestui segment de practicanţi.
Dacă ne referim la copii, atunci trebuie să înţelegem că aceştia, fiind la o
vârstă fragedă, nu vor putea pătrunde ideile filozofice ale Aikido-ului folosind metoda
explicaţiilor şi de cele mai multe ori vor fi plictisiţi de vorbele ce le aud în Dojo. Este
ştiut că atenţia lor nu poate fi ţinută trează multă vreme şi că, dacă antrenamentul
nu este interesant (din punctul lor de vedere), atunci vor renunţa cu uşurinţă la
acesta. Problema antrenamentelor pentru copii constă în faptul că Aikido reclamă
nu numai mişcări de natură fizică, dar mai devreme sau mai târziu este necesară
înţelegerea principiilor pe care se bazează.
Elementele sportive sau distractive care ar putea menţine interesul copiilor, în
mod obişnuit, sunt minime, aşa că a fost necesar să ne gândim serios la o metodă
potrivită de antrenament pentru copii.
Pe de altă parte ar fi avantajul că mintea copiilor nu este în nici un fel
pervertită de exerciţii intelectuale sau de experienţe triste de viaţă şi astfel ei sunt
mai uşor de convins dacă te poţi adresa direct sufletului lor. Copiii sunt sinceri,
direcţi şi au un dezvoltat simţ al dreptăţii. Ei nu pot fi înşelaţi pentru că, dacă
aceasta se întâmplă, i-am pierdut.
Ceea ce am remarcat este faptul că progresul copiilor este mai evident, pâna la un
anumit nivel, decât cel al adulţilor şi am fost impresionaţi de curiozitatea,
sinceritatea şi voinţa celor mai mulţi dintre ei de a înţelege şi progresa. Instructorii
care au clase de copii ne spun că aceştia sunt foarte receptivi şi că uneori înţeleg
lucrurile doar din privirea sau atitudinea instructorului.
Dificultatea mare este pentru instructor. Eu cred că instructorul trebuie să fie o
persoană care iubeşte copiii, de preferat chiar să aibă copii, să fie drept şi ferm,
înţelegător şi deschis. Dacă instructorul nu este sincer şi drept când îi mustră sau îi

laudă, copiii nu vor avea încredere în el şi nu-l vor respecta. Instructorii noştri au
constatat că dorinţa de a practica Aikido şi interesul copiilor pentru Aikido sunt
departe de imaginaţia multor adulţi. Structura şi metoda de antrenament pentru copii
diferă, într-o anumită măsură, de cele pentru adulţi (ponderea diferitelor tipuri de
exerciţii), dar bazele şi progresul sunt aceleaşi, în esenţă.
Modul în care copiii sunt obişnuiţi cu eticheta necesară practicării Aikido-ului,
intuitiv şi fără prea multe explicaţii logice, va conduce la o bună şi corectă practică în
viitor. Această eticheta conduce la respect reciproc şi consideraţie pentru ceilalţi şi
ea nu trebuie impusă forţat practicanţilor dar, odată însuşită, trebuie respectată
riguros. Eticheta trebuie să fie consecinţa naturală a învăţării corecte a posturii în
Seiza şi a tehnicilor din Suwari-waza, pentru că ştim că un corp vertical este legat
de o minte verticală. Mulţi adulti au o părere greşită despre ceea ce înseamnă
Aikido şi foarte mulţi nu înţeleg care este scopul său. Asta se întâmplă mai ales
printre părinţii ai căror copii nu sunt la fel de agresivi sau puternici ca ceilalţi sau aşa
cum şi-ar dori ei. Acesti părinţi au tendinţa de a-i îndrepta pe copii spre sălile de arte
marţiale, pentru ca acestea să facă din copii, persoane agresive şi violente, în stare
să răspundă “cum trebuie” atunci când este nevoie.
Aikido-ul respinge formele de violenţă nejustificată şi nu consideră că victoria
este cel mai important lucru. Pe de alta parte, violenta nu trebuie ignorata, si Aikido
ne invata cum sa controlam si sa stingem conflictle, chiar daca acest lucru se face
uneori cu durere. Disciplinând mintea şi corpul, antrenamentul de Aikido îl va
conduce pe practicant la perfecţiune şi înţelegere. Ceea ce trebuie să-i învăţăm pe
copii nu este forţa brută, nu este violenţa sau îndemânarea de a distruge pe cineva,
ci înţelegerea şi controlul propriilor energii prin antrenarea minţii şi a corpului, pentru
a le da încredere în propriile forţe şi un bun control al vieţii. Pentru aceasta noi
trebuie să ne străduim ca părinţii şi copiii să înţeleagă clar scopul Aikido-ului.
Copiii trebuie priviţi cu înţelegere, ca personalităţi ce încearcă să se dezvolte,
ca fiecare dintre noi, indiferent de vârsta pe care o avem.
Este important ca antrenamentele pentru copii să aibă în componenţa lor şi
elemente pentru dezvoltarea spiritului de competiţie, atât de necesar persoanelor
mature ce vor deveni. Pentru aceasta instructorul va trebui să îmbine, în cadrul
antrenamentului, modul de predare tradiţional, bazat pe repetiţie şi apoi pe
înţelegere, cu modul sportiv de predare.
Deci antrenamentele pentru copii vor trebui să conţină jocuri şi întreceri între copi si
echipe, precum şi acordarea de note pentru modul în care sunt memorate şi
executate procedeele de Aikido.
Cum spuneam la început, un număr din ce în ce mai mare de femei vin în
Dojo-urile de Aikido, practicând cot la cot cu bărbaţii.
Ceea ce le ţine pe femei departe de artele marţiale este, în mod cert, ideea
greşită că artele marţiale sunt o formă de violenţă.
Pe de alta parte, am constatat ca sunt multe motive pentru care femeile se
simt atrase de Akido. Motivul principal constă în faptul că în Aikido se foloseşte cu
precădere energia adversarului, că tehnicile de Aikido nu se bazează pe forţa

muşchilor, ci pe îndemânarea de a-ţi controla propria ta energie şi de a o armoniza

cu a celorlalţi, şi de ce nu, pentru că Aikido, atunci când este bine făcut, seamănă
cu un dans extrem de rafinat şi elegant. Astăzi Aikido este practicat de femei de
toate vârstele şi profesiile, care dedică o mare parte a timpului lor acestei arte
martiale şi care rămân fidele Aikido-ului mulţi ani, căutând să atingă cele mai înalte
grade de tehnica si spiritualitate ale Budo-ului.
Aikido-ul nu favorizează bărbaţii, dar este de asemenea adevărat, că Budo-ul
tradiţional, dezvoltat într-o perioadă a feudalismului războinic, a fost privit ca un
domeniu exclusiv bărbătesc. Aikido este o formă de antrenament al minţii şi corpului
şi el se bazează pe colaborare şi armonie, căutând să cultive această idee într-o
lume paşnică, dar inca plina de conflicte.
Aikido este acelaşi şi pentru femei şi pentru bărbaţi, aşa cum este la fel şi
pentru copii şi nu există diferente notabile între antrenamentele acestora, nici ca
intensitate, nici ca dificultate.
De îndată ce ele încep să se antreneze, vor constata că nu sunt tratate altfel
decât bărbaţii, vor realiza că Aikido-ul înseamnă practică serioasă şi că este nevoie
de multă voinţă, răbdare şi energie pentru a ajunge la înţelegerea armoniei.
În Aikido, individualitatea fiecăruia este respectată şi puterea fiecărei persoane
este dezvoltată şi educată corespunzător. În timp ce antrenamentul şi filozofia
Aikido-ului au o aplicabilitate universală, reacţia, răspunsul, fie de la un bărbat, de la
o femeie sau un copil, depinde de fiecare dintre ei în parte.
După cum am mai spus, mulţi părinţi îşi încurajează copiii să practice Aikido şi
vizitând cu regularitate Dojo-ul, însoţindu-şi copiii la antrenament, ei devin interesaţi
şi uneori încep să practice Aikido alături de copii lor.
Aikido aduce laolaltă în Dojo tineri şi bătrâni, copilaria, tinereţea şi
maturitatea, si astfel, intr-o atmosferă de antrenament lipsită de diferenţe legate de
vârstă sau sex, respectul reciproc şi comunicarea creşte.
Copiii aspiră să atingă nivelul tinerilor, tinerii caută să-i întreacă pe adulţi în
progres, adulţii respectă şi admiră tehnicile perfecte ale celor mai în vârstă, iar cei
mai în vârstă sunt stimulaţi de vigoarea şi entuziasmul celor mai tineri. Toate
acestea dau Aikido-ului un farmec aparte şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, el este
comunitatea perfectă.
Cum predam AIKIDO

În decursul timpului am constatat că incepătorii progresează mai repede şi
instructorii sunt mai productivi dacă, în primul an de practică se folosesc diferite
scheme şi clasificări ale atacurilor, procedeelor, metodelor şi situaţiilor întâlnite
curent în timpul antrenamentelor de Aikido.
Am stat de vorbă cu mulţi practicanţi de Aikido, cu instructori sau doar cu
admiratori ai Aikido-ului şi cei mai mulţi mi-au spus că există o diferenţă enormă
între senzaţia pe care o ai privind cum alţii fac Aikido şi surprinderea pe care o
încerci atunci când începi să practici tu însuţi Aikido. Dacă eşti în Dojo şi te uiţi la cei
care se antrenează ai senzaţia ca Aikido este un lucru extrem de simplu, că

mişcările pe care le arată instructorul sunt uşor de făcut şi te miri că oamenii de pe

tatami înţeleg aşa de greu ceea ce li se cere.
Asta se întâmplă pentru că mişcările instructorului sunt naturale, elegante,
plac ochiului şi pe deasupra sunt şi eficiente. Te uiţi şi-ţi spui: nu e mare lucru, cred
că şi eu aş putea face chestia asta ! Ai dreptate, ai putea să o faci şi oricine ar putea
să o facă, trebuie doar să te antrenezi pentru asta.
Mişcările instructorului care se adresează inconştientului sunt greu de
memorat în mod conştient şi de aceea ele trebuie memorate inconştient prin
antrenamente repetate ale corpului şi mai puţin prin explicaţii.
Elaborarea unor scheme sau modele ale acestor mişcări sau situaţii permit
practicantului să înţeleagă mişcările şi în mod conştient, pentru că o schemă sau un
model al unei situaţii, este un element logic care se adresează înţelegerii, raţiunii lui,
şi astfel are şansa de a fi memorat şi utilizat mai târziu ca referinţă pentru o situaţie
similară.
Eu recomand instructorilor să folosească un sistem coerent de predare, cu
informaţiile bine sistematizate, cu repetarea periodică a noţiunilor predate, pentru că
în vremurile noastre timpul este o resursă extrem de preţioasă iar răbdarea
oamenilor este în scădere. Efortul de a codifica şi sistematiza informaţiile pe care le
oferim practicanţilor incepători poate conduce în mod direct la asimilarea mai rapidă
a cunoştinţelor de bază, la mărirea numărului de practicanţi, şi deci la răspândirea
rapidă a Aikido-ului, o astfel de metodă de studiu a Aikido-ului fiind mai potrivită
practicanţilor europeni.
În primele luni de practică, practicanţii au probleme privind înţelegerea
mecanismelor motrice de execuţie ale unui procedeu sau altul. Chiar dacă văd de
nenumărate ori mişcările instructorului, ei nu sunt capabili să înţeleagă ce este
esenţial, şi nu pot să vadă dincolo de aparenţa mişcărilor.
În plus, dacă instructorul este o persoană creativă, atunci practicantul va
înţelege şi mai greu, pentru că instructorul va arăta acelaşi lucru, de fiecare dată
altfel. Asta va complica şi lungi procesul de învăţare.
Mulţi instructori doresc să-şi impresioneze elevii şi fac lucruri complicate, rafinate şi
cu mare viteză, care plac şi îi impresionează pe elevi, dar care nu „ lasă urme”.
În aceste Dojo-uri, practicanţii vor progresa greu, nu vor asimila cunoştinţele de
bază, şi vor executa procedeele la întâmplare şi superficial, chiar dacă nivelul tehnic
al instructorului este foarte ridicat.

CAPITOLUL 3 – KATAME WAZA SI NAGE WAZA
Clasificarea procedeelor
Există o multime de variante ale procedeelor de Aikido, determinate de tipul
atacului, de tipul procedeului, pe stânga sau dreapta, din faţă sau din spate, funcţie
de prezenţa sau lipsa unei arme, de numărul agresorilor, de condiţiile în care se
desfăşoară lupta, etc. Iată în continuare câteva moduri de clasificare a procedeelor:
Dupa directia atacului

MAE WAZA – atac din faţă
USHIRO WAZA – atac din spate
Dupa pozitia partenerilor

TACHI WAZA – amândoi partenerii sunt în picaoare
HANMI HANTACHI WAZA – Uke (cel ce ataca) este în picioare, Nage (cel ce se
apara) este în genunchi
SUWARI WAZA – amândoi partenerii sunt în genunchi
Dupa felul procedeelor

KATAME WAZA – tehnici de fixare
NAGE WAZA – tehnici de proiectare (aruncare)
Dupa felul atacului

TE WAZA – procedee în care atacul se face fără arme
BUKI WAZA – procedee în care atacul se face cu arme
Dupa arma folosita in atac

TANTO DORI – atac cu cuţit (Tanto)
TACHI DORI – atac cu Boken sau Katana
JO DORI – atac cu baston (Jo)
TESSEN DORI – atac cu evantaiul de luptă (Tessen)
TAMBO DORI – atac cu bastonul scurt (Tambo)

Dupa arma folosita in aparare
TANTO SABAKI – apărare folosind cuţitul
TACHI SABAKI – apărare cu Boken, Katana
JO SABAKI – apărare cu bastonul
TESSEN SABAKI – apărare cu eventaiul de luptă
TAMBO SABAKI – apărare cu bastonul scurt
Tehnicile de Aikido sunt împărţite în diferite categorii din raţiuni didactice,

pentru simplificarea lucrurilor, iar Katame Waza, Nage Waza sau Atemi Waza, sunt
doar modalităţi diferite de execuţie a principiilor din Aikido.
KATAME WAZA – PROCEDEE DE FIXARE

Acest grup cuprinde principalele tehnici pe care le poate utiliza Nage petru a
întâmpina atacul lui Uke, şi pentru a-l imobiliza şi controla. Subliniez faptul că acest
control al adversarului se petrece, de regulă la sol, cu Uke culcat cu faţa în jos.
Această poziţie a lui Uke ne fereşte într-o oarecare măsură de o posibila reactie din
partea lui şi îi îngrădeşte considerabil posibilităţile de mişcare.
Controlul şi imobilizarea la sol se face folosind o anumită tehnică articulară,
care, în cazul în care Uke nu se supune controlului, îi provoacă acestuia durere.
Insistenţa lui Uke de a nu se supune controlului poate provoca fractura membrelor
sale. Iată principalele procedee de fixare:
1. UDE OSAE (IKKYO) – fixare cu pârghie asupra cotului

2. KOTE MAWASHI (NIKYO) – fixare cu pârghie şi rotirea braţului
3. KOTE HINERI (SANKYO) – fixare cu pârghie şi rotirea mâinii
4. TEKUBI OSAE (YONKIO) – fixare cu pârghie şi apăsarea braţului
5. UDE NOBASHI (GOKYO) – fixare cu cheie de braţ
6. HIJI KIME OSAE – fixare cu forţarea cotului de sus în jos
UDE OSAE – IKKYO (Fixarea cotului)
UDE OSAE este considerat cel mai important procedeu din Aikido. Motivul
principal pentru care fondatorul Aikido-ului, acorda această importanţă procedeului,
este faptul că UDE OSAE stă la baza tuturor procedeelor de fixare şi a multor
procedee de proiectare.
Vom vedea, atunci când vom studia fixările, că pentru a executa oricare din
procedeele menţionate este suficient să executăm corect şi eficient UDE OSAE
pentru a-l transforma apoi în oricare din aceste fixări. Procedeul UDE OSAE constă
în acţiunea mea asupra unuia din braţele partenerului astfel încât acesta să fie
obligat să se întoarcă dezechilibrat şi cu spatele la mine.
Acţiunea aupra braţului partenerului se face în două puncte:
1 - cu aceaşi mână ca şi a partenerului asupra incheieturii mâinii acestuia,

2 - cu cea de a doua mână asupra cotului său.
După cum spuneam, un procedeu de Aikido constă, în principiu dintr-o

eschivă sau deviere a atacului, urmată de un dezechilibru al agresorului şi în final de
o fixare sau o proiectare a acestuia.
Dacă ar fi să ierarhizăm aceste trei elemente, atunci înţelegem uşor că, dacă
nu sunt în stare să eschivez atacul, să-l deviz sau să-l blochez, voi fi lovit sau
imobilizat şi în acest caz următoarele momente ale procedeului nu vor mai fi
posibile. Deci eschiva, blocarea sau devierea atacului este absolut necesară ca să
mă pot apăra în continuare.
Dacă am reuşit să eschivez atacul agresorului meu, dar nu sunt în stare să
diminuez rapid forţa şi capacitatea sa de luptă, atunci voi fi atacat din nou, cu mult
mai multă putere şi hotărâre. În plus, agresorul meu va fi mult mai atent şi
prevăzator din cauza atacului ratat, astfel încât va fi din ce în ce mai greu să-l
surprind cu eschivele mele. Deci după ce am reuşit eschiva, devierea sau blocarea
atacului, este momentul în care va trebui să-l dezechilibrez rapid pe agresor.
Dezechilibrul agresorului face ca, în mod inconştient, toate resursele sale fizice să
fie mobilizate pentru refacerea rapidă a echilibrului şi capacităţii integrale de luptă.
Aceasta este clipa de care va trebui să profit şi să termin lupta printr-o fixare sau
proiectare. Deci în acest moment trebuie să pot aplica procedeul de Aikido, cel mai
potrivit, fixare sau proiectare, procedeu cu care ar trebui să preiau controlul
agresorului sau să-l descurajez să mai atace.
În general, procedeele descrise vor fi executate din poziţia Migi Kamae, adică
cu mâna şi piciorul drept înainte. În felul acesta, cititorii vor avea mai puţine
probleme în a reconstitui mişcarile din fotografii şi vor înţelege mai uşor explicaţiile
din text. Atacul frecvent folosit în cadrul explicaţiilor va fi Katate Dori Ai Hanmi, adică
o prindere a aceleaşi mâini, sau Shomen Uchi, adică o lovitură la cap.
Dacă analizăm un procedeu de Aikido vom putea alcătui un model al desfăşurării
lui din perspectiva celor două principii de bază ale Aikido-ului:
IRIMI (Pozitiv) şi TENKAN (Negativ). Acest model conţine următoarele variante de
execuţie:
1. procedeul incepe pozitiv (pararea atacului sau devierea lui), urmat de dezechilibru
şi se termină pozitiv (se păstrează direcţia de înaintare). Cu alte cuvinte, trec prin
atacul partenerului şi continui cu o fixare sau cu o proiectare.
2. procedeul începe pozitiv (pararea atacului sau devierea lui), urmat de
dezechilibru şi se termină negativ, adică deviez mişcarea (rotesc) partenerul în jurul
meu fixându-l sau proiectându-l. Asta înseamnă că trec prin atacul partenerului şi
apoi îl rotesc şi-l fixez sau proiectez.
3. procedeul începe negativ (eschivez atacul, lăsându-l să treacă pe lângă mine -
Tai Sabaki), urmat de dezechilibru şi se termină pozitiv, adică înaintând cu
partenerul (ca şi cum aş trece prin el) îl fixez sau proiectez. Aceasta înseamnă că
mă rotesc chiar în momentul atacului, prind partenerul în mişcarea mea, înaintez şi-l
fixez sau proiectez.
4. procedeul începe negativ (eschivez atacul, lăsându-l să treacă pe lângă mine -
Tai Sabaki), urmat de dezechilibru şi se termină negativ, adică deviez (rotesc) în

continuare partenerul în jurul meu fixându-l sau proiectându-l. Această variantă

înseamnă că mă rotesc chiar în momentul atacului, prind partenerul în mişcare, mă
rotesc cu el în continuare şi-l fixez sau proiectez.
În timpul execuţiei procedeului trebuie să am grijă să-mi menţin braţele tot timpul
cu coatele apropiate de corp, pentru că în caz contrar risc să ofer partenerului meu
o poziţie ideală pentru ca el să execute un procedeu asupra mea.
KATATE DORI AI HANMI - UDE OSAE
KATATE DORI AI HANMI - UDE OSAE – NEGATIV

MOROTE DORI - UDE OSAE
SHOMEN UCHI - UDE OSAE – NEGATIV
MUNE DORI - UDE OSAE – NEGATIV
MUNE DORI - UDE OSAE – NEGATIV
USHIRO RYOTE DORI - UDE OSAE
NEGATIV
RYOTE DORI - UDE OSAE – NEGATIV
SUWARI WAZA
SHOMEN UCHI - UDE OSAE – NEGATIV
KOTE MAWASHI – NIKYO

(Îndoirea mâinii spre exterior)
Procedeul KOTE MAWASHI este o fixare a partenerului printr-o acţiune de tip

pârghie asupra braţului său torsionat. Cheia specifică acestui procedeu poate fi uşor
recunoscută după forma şi poziţia braţului partenerului care, văzut de sus seamănă
cu litera Z.
Această literă este formată dintr-un segment care este mâna sa (poignet-ul), un alt
segment care este antebraţul său (partea dintre mână şi cot) şi al treilea segment
care este braţul său (partea dintre cot şi umăr).
Una din laturile literei Z, cea mai mică, adică mâna partenerului este fixată, cu dosul
ei, prin apăsare cu mâna mea dreaptă de pieptul meu. Mâna mea dreaptă ţine mâna
partenerului ca şi cum ar da mâna cu el, dar în poziţia inversă. Apăsarea cu cealaltă
mână pe braţul astfel torsionat face ca Uke să fie condus către sol din cauza durerii
produse de Nage.
SHOMEN TSUKI - KOTE MAWASHI
KATATE RYOTE DORI - KOTE MAWASHI
USHIRO RYOTE DORI - KOTE MAWASHI
MUNE DORI YOKOMEN UCHI - KOTE MAWASHI
KOTE HINERI – SANKYO

(Răsucirea articulaţiei mâinii spre exterior)
Kote Hineri este un procedeu extrem de eficient, dacă este bine executat. Din
Migi Kamae, indiferent de atac, încep prin a face UDE OSAE până îl aduc pe Uke în
poziţia clasică, cu spatele spre mine, aplecat, sprijinindu-se cu mâna stângă pe sol.
În această poziţie, controlez bine braţul său cu o mâna iar cu cealaltă prind cele
patru degetele ale mâinii partenerului, ca pe o sabie. Lovesc cu această sabie în jos
iar cu cealaltă mână apăs pe cotul lui Uke până se întinde pe sol. Cobor la sol şi
controlez partenerul folosind fixarea specifică acestui procedeu.
În varianta negativă Nage face un Tai Sabaki cu braţul lui Uke controlat de cele
două mâini ale sale. Din cauza durerii, Uke este obligat să-l urmeze şi să se întindă
la pământ.
În cazul în care Uke loveşte cu pumnul sau foloseşte o armă, reuşita acestui
procedeu este determinată de o lovitură prealabilă cu pumnul, aplicată de Nage
asupra dosului mâinii lui Uke, cea care controlează arma.
USHIRO RYOTE DORI KUBI SHIME - KOTE HINERI
KATATE RYOTE DORI - KOTE HINERI
SHOMEN TSUKI - KOTE HINERI

MOROTE DORI - KOTE HINERI

KATATE DORI GYAKU HANMI - KOTE HINERI
KATATE DORI GYAKU HANMI - KOTE HINERI
MUNE DORI - KOTE HINERI

SHOMEN UCHI - KOTE HINERI
SUWARI WAZA
SHOMEN UCHI - KOTE HINERI
NEGATIV
TEKUBI OSAE – YONKYO

(Fixarea cu pârghie asupra antebraţului)
Efectul dureros specific acestui procedeu se realizează numai dacă mâinile lui
Nage acţionează ca un cuplu, având ca punct de atac, prima parte a braţului lui
Uke,
În varianta Irimi, acţiunea dureroasă se realizează de Nage prin apăsarea rădăcinii
degetului drept arătător asupra nervului radial al mâinii lui Uke, sau prin apăsarea
rădăcinii degetului arătător asupra osului radial de la mâna lui Uke.
În varianta negativa (Tenkan), se face acelaşi lucru, făcând simultan un Tai Sabaki
pentru a-l roti pe Uke în jurul meu. Procedeul este dificil de executat, mai ales de
începători, pentru că secretul acestei tehnici constă în acţiunea corectă şi exactă
aupra nervului sau osului radial a mâinii partenerului.
Această acţiune asupra punctelor menţionate produce o durere puternică, simultan
cu o amorţire temporară a braţului partenerului. O acţiune incorectă asupra acestor
puncte nu are nici-un efect.
MUNE DORI - TEKUBI OSAE
SHOMEN TSUKI - TEKUBI OSAE

USHIRO RYOKATA DORI - TEKUBI OSAE
Negativ
USHIRO RYOTE DORI - TEKUBI OSAE
SHOMEN UCHI - TEKUBI OSAE
Negativ
SHOMEN TSUKI - TEKUBI OSAE
Negativ
SUWARI WAZA
SHOMEN UCHI - TEKUBI OSAE
UDE NOBASHI – GOKYO

(Întinderea, forţarea cotului)
Ude-Nobashi se înrudeşte cu Ude-Osae. Diferenţa constă în faptul că la Ude
Nobashi, cotul lui Uke este mereu extins, iar Nage ţine încheietura mâinii lui Uke cu
palma pe pulsul acestuia. Este un procedeu care se execută frecvent în cazul
atacurilor: Shomen Uchi, Shomen Tsuki şi Yokomen Uchi. Este un procedeu de tipul
Gyaku Hanmi, şi poate fi de asemenea executat împotriva oricărui atac care poate fi
uşor condus către această poziţie.
După cum am mai spus, procedeul seamănă destul de bine cu procedeul Ude Osae
cu diferenţa că braţul partenerului va trebui ţinut drept, fără a i se îndoi cotul şi în
plus va trebui puternic torsionat. Procedeul este de obicei folosit în cazul unui atac
cu cuţitul. Acţiunea asupra cotului şi braţul răsucit permit un bun control al braţului
partenerului iar fixarea cu poignet-ul răsucit în unghi drept, permite dezarmarea
partenerului (eliberarea cuţitului).
Forma negativă a procedeului este diferită doar în ceea ce priveşte mişcarea de

dezechilibrare şi întoarcere cu spatele a partenerului. La forma negativă, în loc să
înaintez, voi face un Tai Sabaki astfel încât eu voi ajunge în spatele său. În
continuare procedeul este la fel ca la varianta pozitivă.
YOKOMEN UCHI - UDE NOBASHI
YOKOMEN UCHI - UDE NOBASHI – NEGATIV
NAGE WAZA – PROCEDEE DE ARUNCARE ( PROIECTĂRI )
Acest grup cuprinde o sumă convenţională de tehnici de bază a căror scop

este eschivarea atacului lui Uke, dezechilibrarea şi proiectarea sa la sol.
Proiectarea poate provoca contactul lui Uke cu solul într-o poziţie necontrolată
şi cu mare viteză de impact, ceea ce se poate solda cu scoaterea lui din luptă.
Cu toate că despre Aikido se spune că este o arta a blândeţii, realitatea este că
dacă nu ştii sau nu eşti pregătit să cazi, execuţia unui procedeu de aruncare te
poate răni serios, sau poate provoca chiar moartea. Vreau să insist asupra acestei
idei şi să vă avertizez în mod serios că tehnicile de Aikido pot fi extrem de
periculoase mai ales dacă ele se execută asupra unor nepracticanţi de Aikido,
situaţie frecventă într-o luptă reală. Iată cele mai frecvente proiectări:
1. SHIHO NAGE – aruncare în 4 direcţii
2. IRIMI NAGE – aruncare prin intrare
3. SOKUMEN IRIMI NAGE – aruncare prin intrarea laterală
4. KAITEN NAGE – aruncare în roată
5. UDE KIME NAGE – aruncare prin forţarea cotului de jos în sus
6. KOTE GAESHI – aruncare prin rotirea în afară a încheieturii mâinii
7.TENCHI NAGE – aruncare prin acţiunea cer-pământ
8. KOSHI NAGE – aruncare peste şold
9. JUJI GARAMI – aruncare cu braţele în cruce
10. AIKI OTOSHI – aruncare prin pârghie asupra picioarelor
11. SUMI OTOSHI – aruncare oblică (în colţ)
12. KOKYU NAGE – aruncare prin forţa respiraţiei
SHIHO NAGE
(Aruncarea în cele patru direcţii)
În cazul procedeelor de proiectare (Nage Waza), rezolvarea conflictului se

face prin conducerea armonioasă a energiei atacului, pentru a o devia şi descărca
în gol sau pentru a o îndrepta împotriva celui care atacă.
Este evident că într-o luptă, acţiunea intuitivă nu-ţi garantează succesul, dar este
sigur că acţiunea raţională îţi asigură înfrângerea. La antrenamentele de Aikido ne
antrenăm pentru a face inconştient în luptă, ceea ce facem conştient în cadrul
antrenamentului. Procedeul SHIHO NAGE are originea în tehnica japoneză de sabie
şi constă în preluarea energiei lui Uke, dezechilibrarea sa, răsucirea corpului lui
Nage (pivotare), urmată de o "lovitură de sabie" spre unul din cale patru puncte
cardinale. Poziţia favorabilă procedeului Shiho Nage este Katate Dori Ai Hanmi.
Deci, indiferent cum este atacat, Nage va trebui să ajungă prin diverse manevre şi
dezechilibrări, în poziţia Katate Dori Ai Hanmi şi apoi să execute procedeul.
Forma TENKAN – negativă

Diferenţa dintre forma pozitivă şi cea negativă este simplă. În loc să intru, să
mă răsucesc şi să lovesc cu sabia în una din cele patru direcţii, voi pivota prin
exteriorul partenerului şi voi lovi cu sabia în spatele sau.
KATATE DORI AI HANMI - SHIHO NAGE
RYOTE DORI - SHIHO NAGE
MUNE DORI - SHIHO NAGE
USHIRO RYOTE DORI AI HANMI - SHIHO NAGE
Negativ
Hanmi Hantachi Waza
KATATE DORI GYAKU HANMI - SHIHO NAGE – NEGATIV
IRIMI NAGE
(Aruncarea prin intrare)
Acest procedeu se bazează pe atragerea lui Uke într-o mişcare circulară

orizontală sau verticală, care amplifică sau neutralizează acţiunea sa iniţială, şi-l
dezechilibrează.
Apoi, când Uke s-a dezechilibrat, Nage schimbă brusc sensul mişcării, aruncându-l
pe Uke, înainte, înapoi sau în orice altă direcţie.
La execuţia acestui procedeu se foloseşte principiul acţiunii şi reacţiunii. Pentru că
Uke este atras într-o mişcare puternică care-l dezechilibrează, după câteva clipe el
va încerca să se redreseze şi să-şi recapete echilibrul. În acest moment Nage
schimbă sensul mişcării, adaugă la forţa reacţiei lui Uke, propria sa energie şi-l
obligă să cadă. Procedeul este extrem de eficient si are o largă arie de aplicare,
adica pentru orice fel de atac, dar execuţia corectă şi eficientă a procedeului nu se
obţine uşor. Datorită poziţiei corpului lui Nage (cu faţa spre Uke) în momentul
aruncării, procedeul se numeşte şi Shomen Irimi-Nage, spre a-l deosebi de
procedeul înrudit, numit Sokumen Irimi-Nage, în care Nage este cu umărul către
faţa lui Uke. Proiectarea lui Uke se face prin intrarea lui Nage în sfera sa energetică,
în momentul când încearcă să-şi recapete echilibrul, şi continuă cu deplasarea
centrului lui Uke pe o traiectorie în spre spatele său.
În varianta Tenkan, Nage şi Uke, execută în plan orizontal, două semicercuri.

Primul semicerc semnifică dezechilibrarea lui Uke şi este executat de Nage, având
ca centru unul din picioarele sale, iar al doilea reprezintă proiectarea lui Uke, fiind
executat de Nage cu piciorul celălalt. În tot timpul execuţiei procedeului, Nage
trebuie să-l ţină aproape şi sub control pe Uke prin contactul permanent al corpurilor
lor. Diferenţa dintre forma pozitivă şi cea negativă constă în faptul că după ce l-am
dezechilibrat pe partener, în loc să intru în sfera sa energetică pentru a-l arunca, fac
un Tai Sabaki, îl atrag pe Uke în sfera mea energetică, după care-l arunc.
Execuţia formei negative se finalizează cu o cădere neplăcută pentru Uke, aşa că
dacă el este începător, ar putea să se accidenteze serios.
SHOMEN UCHI - IRIMI NAGE
SHOMEN TSUKI - IRIMI NAGE
SHOMEN TSUKI - IRIMI NAGE - NEGATIV
KATATE DORI GYAKU HANMI - IRIMI NAGE
KATATE DORI AI HANMI - IRIMI NAGE
Negativ
KATATE RYOTE DORI - IRIMI NAGE
KATATE RYOTE DORI - IRIMI NAGE - NEGATIV
USHIRO RYOTE DORI - IRIMI NAGE - NEGATIV
SHOMEN UCHI - IRIMI NAGE
SOKUMEN IRIMI NAGE

(Aruncarea prin intrare laterală)
Procedeul acesta se înrudeşte cu Shomen Irimi-Nage în ceea ce priveşte

principiul inversării mişcării aplicat la sfârşitul acţiunii, dar se deosebeşte de el prin
poziţia corpului în momentul aruncării.
Nage îl aruncă pe Uke cu partea laterală a corpului şi braţul aferent. La acest
procedeu, o importanţă şi mai mare decât de obicei o are efectul expiraţiei, care
trebuie bine sincronizată cu mişcarea de aruncare.
Procedeul se execută de obicei din poziţia Katate Dori Gyaku Hanmi, sau din
orice atac care poate fi redus la poziţia menţionată sau asimilat cu aceasta.
Excuţia procedeului constă în următoarele: partenerul atacă Katate Dori

Gyaku Hanmi, eu fac un Tai Sabaki pe piciorul din faţă, ridic braţul partenerului cât
mai sus, şi după ce ajung cu umărul lângă umărul partenerului, înaintez oblic către
partener, cu mâna mea dreaptă acţionând de sus în jos şi de la stânga la dreapta,
iar cu mâna mea stângă acţionând cu sabia mâinii asupra pieptului partenerului,
până ce acesta este aruncat pe spate.
Forma TENKAN - negativă

Forma negativă a procedeului constă în înlocuirea intrării şi dezechilibrării
partenerului cu execuţia unui Tai Sabaki simultan cu acţiunea mâinilor mele asupra
partenerului, urmate de dezechilibrarea şi aruncarea după o direcţie la 180 de grade
faţă de cea iniţială.
SHOMEN UCHI - SOKUMEN IRIMI NAGE
KATATE DORI GYAKU HANMI - SOKUMEN IRIMI NAGE

MUNE DORI - SOKUMEN IRIMI NAGE
MOROTE DORI - SOKUMEN IRIMI NAGE
USHIRO RYOTE DORI - SOKUMEN IRIMI NAGE

KAITEN NAGE
(Aruncarea în roată)
Procedeul îi permite lui Nage să rezolve atacul lui Uke printr-o proiectare specială
numită Kaiten Nage, în care Uke este dezechilibrat şi aruncat ca o roată. Începutul
procedeului se poate executa în două variante:
1. Kaiten-Nage-Uchi – proiectarea lui Uke cu intrare pe sub braţul lui Uke;

2. Kaiten-Nage-Soto – proiectarea lui Uke prin deplasarea lui Nage în exteriorul lui
Uke.
Kaiten Nage este un procedeu specific poziţiei Katate Dori Gyaku Hanmi, deci,
indiferent cum atacă Uke, Nage va trebui să-l manevreze astfel încât să ajungă în
poziţia Katate Dori Gyaku Hanmi şi apoi va executa procedeul.
Diferenţa în ceea ce priveşte execuţia procedeului în varianta pozitivă şi negativă,
constă în direcţia aruncării roţii pe care o reprezintă partenerul meu.
Pentru a executa forma negativă a oricărui din cele două procedee, Uchi sau Soto,
în momentul în care ar trebui să-l arunc pe partener înainte, fac un Tai Sabaki, mă
întorc la 180 grade şi-l arunc pe partener pe această nouă direcţie.
Vă atrag atenţia că această căderea este dificilă pentru un Uke fără experienţă, şi
deci poate fi periculoasă.
SHOMEN TSUKI - KAITEN NAGE SOTO

SHOMEN TSUKI - KAITEN NAGE SOTO – Negativ
SHOMEN UCHI - KAITEN NAGE SOTO – Negativ
KATATE DORI GYAKU HANMI - KAITEN NAGE SOTO
KATATE DORI GYAKU HANMI - KAITEN NAGE UCHI
KATATE DORI GYAKU HANMI - KAITEN NAGE SOTO
Negativ
Suwari Waza
SHOMEN UCHI - KAITEN NAGE SOTO – NEGATIV
UDE-KIME-NAGE
(Aruncare prin forţarea cotului)
Acest procedeu se bazează pe execuţia unei pârghii asupra cotului întins al lui Uke.
Forma negativă a acestui procedeu constă în modificarea direcţiei de aruncare a
partenerului şi a prizei asupra cotului său. În loc de a-l arunca înainte acţionând
asupra cotului său, îl arunc înapoi, spre spatele său, acţionând asupra cotului său
răsucit către interior. Executia formei negative a procedeului Ude Kime Nage asupra
unui începător se poate solda cu accidentarea acestuia.

YOKOMEN UCHI - UDE KIME NAGE – NEGATIV
KATATE RYOTE DORI - UDE KIME NAGE
KATATE DORI AI HANMI - UDE KIME NAGE
KATATE RYOTE DORI - UDE KIME NAGE

MUNE DORI - UDE KIME NAGE

KOTE GAESHI
(Răsucirea încheieturii mâinii spre exterior)
Acest procedeu serveşte la dezechilibrarea lui Uke, căderea sa pe spate, şi se
poate finaliza cu fixarea lui Uke la sol, printr-o acţiune dureroasă asupra braţului
său. Execuţia acestui procedeu se bazează pe efectul dureros provocat de
răsucirea încheieturii mâinii lui Uke spre exterior.
Kote Gaeshi este unul dintre cele mai eficiente procedee şi se poate executa din
orice atac dacă ştiu să-l transform într-una din formele potrivite pentru execuţia sa.
Forma TENKAN - negativă

De regulă, varianta pozitivă a unui procedeu constă în execuţia fixării sau proiectării
prin intrarea în sfera partenerului şi trecerea prin ea, iar varianta negativă se face
executând un Tai Sabaki, puţin înainte de execuţia fixării sau aruncări, sau simultan
cu aceasta, şi atragerea partenerului în sfera mea energetică.
KATATE RYOTE DORI - KOTE GAESHI

KATATE RYOTE DORI - KOTE GAESHI
USHIRO RYO HIJI DORI - KOTE GAESHI

YOKOMEN UCHI - KOTE GAESHI
Negativ
Negativ
SHOMEN TSUKI - KOTE GAESHI

KATATE DORI GYAKU HANMI - KOTE GAESHI
MOROTE DORI - KOTE GAESHI

SHOMEN TSUKI - KOTE GAESHI
TENCHI NAGE
(Aruncarea cer-pământ)
Numele procedeului vine de la poziţia caracteristică a mâinilor lui Nage în momentul

proiectării lui Uke: una îndreptată în sus (spre cer), iar cealaltă în jos spre pământ.
Dezechilibrarea lui Uke se face datorită mâinilor, nu şi a pieptului lui Nage.
Procedeul se potriveşte mai bine atacurilor din faţă (RYOTE DORI), a căror forţă
este aspirată de Nage şi apoi întoarsă înapoi către Uke. Această poziţie asimetrică
provoacă partenerului meu un dezechilibru de care eu mă folosesc pentru a-l
proiecta.
Forma Tenkan – negativă
Forma negativă a procedeului se execută astfel: în loc de a înainta şi a acţiona

asupra partenerului pentru a-l arunca, înainte ca el să se stabilizeze în faţa mea, voi
continua cu Tai Sabaki până ce partenerul ajunge la 180 grade, înaintez, îl
dezechilibrez cu pozţia cer-pământ şi-l arunc.
KATATE DORI GYAKU HANMI - TENCHI NAGE - NEGATIV
RYOTE DORI - TENCHI NAGE - NEGATIV

RYOTE DORI - TENCHI NAGE
KOSHI NAGE
(Aruncarea peste şold)
Principiul de execuţie al acestui procedeu este folosit în diverse stiluri de arte

marţiale - de ex. în Judo. Este vorba de o acţiune aplicată de Nage asupra părţii
superioare a corpului lui Uke: şoldurile lui Uke sunt blocate de şoldurile lui Nage, iar
mâinile lui Uke sunt trase de mâinile lui Nage, ceea ce provoacă răsturnarea lui
Uke. Procedeul se poate face prin încărcarea şi răsturnarea lui Uke peste şoldul lui
Nage, sau Nage îl proiecteză pe Uke astfel ca acesta să se împiedice de şoldurile
lui Nage şi să cadă. Poziţia optimă de execuţie a acestui procedeu este Katate Dori
Gyaku Hanmi.
Forma TENKAN – negativă

Forma negativă a acestui procedeu constă în execuţia unui Tai Sabaki pe
piciorul dinspre partener, chiar în momentul aruncării.
Aceasta combinaţie face ca aruncarea partenerului să urmeze o traiectorie sub
formă de spirală în spaţiu, traiectorie care conduce la o cădere perioculoasă pentru
Uke. Acesta nu este un procedeu pentru începători !
RYOTE DORI - KOSHI NAGE
RYOTE DORI - KOSHI NAGE
KATATE RYOTE DOR I - KOSHI NAGE
USHIRO RYOTE DORI - KOSHI NAGE
SHOMEN UCHI - KOSHI NAGE
JUJI GARAMI
(Aruncarea cu braţele încrucişate)
Juji Garami este un procedeu de proiectare deosebit de eficient, care foloseşte

blocarea prin încrucişare a braţelor lui Uke, de unde provine şi denumirea acestui
procedeu: ” aruncarea cu braţele în cruce”.
Poziţia favorită pentru execuţia acestui procedeu este Katate Ryote Dori, adică
prinderea mâinii mele de către ambele mâini ale partenerului. Datorită durerii şi
imobilizării braţelor sale, partenerul este aruncat şi dat peste cap în acelaşi timp.
Căderea este periculoasă pentru că partenerul este răsturnat peste cap în aer iar
mâinile sale fiind blocate el nu poate amortiza căderea şi impactul cu solul.
Forma Tekan - negativă
Forma negativă a procedeului Juji Garami se deosebeşte de forma pozitivă prin

înlocuirea înaintării şi aruncării partenerului cu braţele încrucişate, cu execuţia unui
Tai Sabaki pe piciorul din faţă sau retragerea piciorului, şi aruncarea simultană a
partenerului cu braţele în poziţia cheie menţionată.
Atenţie - acesta nu este un procedeu pentru începători !
MOROTE DORI - JUJI GARAMI - NEGATIV
USHIRO RYOTE DORI KUBI SHIME - JUJI GARAMI
AIKI OTOSHI
(Aruncare prin pârghie asupra picioarelor)
Procedeul se bazează pe folosirea efectului de pârghie, aplicat părţii inferioare a

corpului lui Uke. Şoldurile lui Uke se blochează cu pieptul sau partea superioară a
corpului lui Nage, iar picioarele lui Uke sunt înfăşurate de braţele lui Nage şi
proiectate de acesta, înainte sau înapoi.
Este foarte important ca Nage să-l măture (arunce) într-o parte sau alta. Acest lucru
este posibil dacă Uke este dezechilibrat şi deci incapabil de a se opune iar Nage
este echilibrat, cu centrul de greutate aproape de sol. Procedeul poate fi aplicat cu
succes în cazul atacurilor din spate: Ushiro Ryote Dori, Ushiro Ryokata Dori, Ushiro
Eri Dori sau Ushiro Ryote Dori Kubi Shime.
Procedeul seamănă cu aruncarea unei găleţi cu apă către înainte sau către înapoi.
Găleata este formată de braţele lui Nage iar apa este chiar Uke.
Deoarece Uke va cădea pe spate este necesar ca practicanţii să stăpânească bine
tehnica căderilor pentru a se evita accidentările. Pentru a se preveni accidentele,
căderile se vor face cu aerul expirat. O cădere pe spate cu plămânii plini cu aer
poate duce la accidente neplăcute.
Atenţie - acesta nu este un procedeu pentru începători !
MUNE DORI - AIKI OTOSHI

USHIRO RYOKATA DORI - AIKI OTOSHI
SUMI OTOSHI
(Aruncarea în colţ, în diagonală)
Această proiectare se bazează pe dezechilibrarea şi proiectarea lui Uke către înapoi

şi lateral, în acelaşi timp, adică către colţul său. Acţiunea asupra lui Uke se face
folosind unul dintre braţele sale.
Forma negativă a procedeului se face înlocuind intrarea şi aruncarea partenerului,
cu o pivotare (Tai Sabaki) şi aruncarea partenerului către înapoi, adică spre colţul
meu.
KATATE DORI GYAKU HANMI - SUMI OTOSHI

KATATE DORI AI HANMI - SUMI OTOSHI
SHOMEN UCHI - SUMI OTOSHI - NEGATIV

SHOMEN UCHI - SUMI OTOSHI
SUWARI WAZA
KATATE DORI GYAKU HANMI - SUMI OTOSHI - NEGATIV
KOKYU NAGE
(aruncarea din expiraţie)
Kokyu Nage este un procedeu a cărui execuţie corectă presupune un bun control al
respiraţiei şi energiei, combinat cu înţelegerea practică (nu doar teoretică) a
principiului armoniei.
Kokyu înseamnă respiraţie, aşa că denumirea procedeului se poate traduce ca
proiectarea, aruncarea prin tehnica respiraţiei.
Procedeul poate fi asemănat cu preluarea energiei atacului partenerului, odată cu
inspirarea aerului în plămâni, apoi urmează un dezechilibru sau o schimbare a
direcţiei care corespunde momentului de trecere de la inspiraţie la expiraţie, şi în
final aruncarea partenerului odată cu expirarea aerului din plămâni.
Procedeul se execută astfel: eu sunt în poziţia Migi Kamae iar partenerul meu atacă
în Ryote Dori. Preiau energia atacului partenerului, cedând uşor, ca şi cum aş
inspira, după care înaintez şi proiectez partenerul odată cu expiraţia mea.
Kokyu Nage se poate executa într-o mulţime de forme, acestea depinzând de
experienţa şi măestria practicantului.
Forma negativă a acestui procedeu constă în schimbarea direcţiei de aruncare a
partenerului. În momentul când ar trebui să înaintez şi să-l arunc pe partener, fac un
pas inapoi şi-l arunc după o direcţie nouă, diferită de cea la care se aştepta.
RYOTE DORI - KOKYU NAGE - NEGATIV

KATATE RYOTE DORI - KOKYU NAGE
USHIRO RYOTE DORI - KOKYU NAGE
KATATE RYOTE DORI - KOKYU NAGE
MUNE DORI - KOKYU NAGE - NEGATIV
YOKOMEN UCHI - KOKYU NAGE - NEGATIV
KATATE RYOTE DORI - KOKYU NAGE - NEGATIV

USHIRO RYOTE DORI - KOKYU NAGE
USHIRO RYOKATA DORI - KOKYU NAGE
USHIRO KUBI SHIME - KOKYU NAGE
USHIRO KUBI SHIME - KOKYU NAGE
USHIRO RYOTE DORI - KOKYU NAGE - NEGATIV
RYOTE DORI - KOKYU NAGE
RYOTE DORI - KOKYU NAGE
KATATE DORI GYAKU HANMI - KOKYU NAGE
USHIRO ERI DORI - KOKYU NAGE
MOROTE DORI - KOKYU NAGE
CAPITOLUL 4 - KATA
KATA - MODELE DE TEHNICĂ
Prin Kata se înţelege o înşiruire determinată de elemente, procedee si principii
de tehnică din Aikido, care se execută conform unor reguli, de către cei doi parteneri
(Nage şi Uke), care schimbă pe rând rolurile, şi care se străduiesc împreună să
atingă un anume obiectiv – execuţia corectă a tehnicilor într-o anume formă.
Rolul exerciţiilor Kata este de a păstra forma clasică, tradiţională, a tehnicilor
de Aikido, functionand ca o “memorie vie”..
În general, tehnica poate fi influenţată de personalitatea şi experienţa
maeştrilor de Aikido, care tind să dezvolte creativ tehnicile de Aikido.
Această varietate de forme este utilă pentru dezvoltarea Aikido-ului dar ar putea
conduce la pierderea formei tradiţionale.
MODUL DE EXECUTIE A EXERCITIILOR KATA
Exerciţiile Kata sunt asemenea acelor piese muzicale de referinţă, pe care

orice viitor artist trebuie să le exerseze până la perfecţiune.
Toate elementele, mişcările, înlănţuirile şi punctele cheie conţinute într-un
Kata trebuie exersate intens, mult timp şi cu multă răbdare, pe părţi şi apoi pe
ansamblu.
După ce practicantul stăpâneste cu siguranţă elementele componete ei pot trece la

executarea melodiei. Acest lucru trebuie să se petreacă treptat şi fără grabă. Mai
întâi se execută înlănţuiri de mişcări, care reprezintă fragmente de Kata, apoi
urmează execuţia acestor fragmente legate într-un ansamblu.
La aprecierea unei Kata se evaluează următorele aspecte:
1 - Gradul de stăpânire al tuturor elementelor si procedeelor în execuţia clasică;

2 - Separarea şi exprimarea corectă a principiilor Irimi şi Tenkan;
3 - Rezolvarea contradicţiei dintre atac şi apărare prin armonia dintre Nage şi Uke;
4 - Personalitatea practicantului exprimată la exterior prin procedee de Aikido
dinamice, controlate şi armonioase, iar în interior prin calm şi linişte;
5 - Eficienta atacului şi apărării din punct de vedere al autoapărării;
6 - Ritmul, modul de execuţie şi capacitatea de sesizare a “momentului oportun”.
Kata nr. 1 - Principiile Aikido în Hantachi Waza

Kata nr.1 este alcătuită din cele cinci procedee principale de fixare (Katame–
Waza) şi două procedee de aruncare (Nage–Waza) care pot fi finalizate cu fixarea
adversarului.
Atunci când este executată corect Kata este naturală, elegantă, armonioasă şi
eficientă. Ea trebuie studiată serios şi constant de practicanţii cu nivelul peste Kyu 2
(centura albastră).
Nr. Atacul Tehnica Principiul

1. SHOMEN-UCHI UDE OSAE – IKKYO IRIMI+TENKAN
2. SHOMEN-UCHI KOTE MAWASHI - NIKYO IRIMI+TENKAN
3. SHOMEN-UCHI KOTE HINERI – SANKYO IRIMI+TENKAN
4. SHOMEN-UCHI TEKUBI OSAE – YONKYO IRIMI+TENKAN
5. YOKOMEN-UCHI UDE NOBASHI – GOKYO IRIMI+TENKAN
6. YOKOMEN-UCHI SHIHO NAGE IRIMI
7. SHOMEN-UCHI KOTE GAESHI IRIMI
Kata nr. 2 - Principiile Aikido în Suwari Waza

Kata nr.2 conţine cele cinci procedee de fixare de bază, (Katame–Waza), executate
împotriva loviturilor, executate în Suwari. Această Kata trebuie executată corect în
forma moale (Ju-no–Geiko), şi asta se poate întâmpla doar dacă cei doi parteneri,
Nage şi Uke, au suficientă îndemânare în a se deplasa în genunchi (Shikko).
Studierea procedeelor din Kata nr.2 se recomandă tuturor practicanţilor cu
nivel Kyu 1 (centura maron) si peste, deoarece întăreşte Hara, dezvoltă echilibrul,
simţul distanţei corecte şi al momentului oportun.
Nr. Atacul Tehnica Principiul
1. SHOMEN-UCHI UDE OSAE – IKKYO IRIMI+TENKAN
2. SHOMEN-UCHI KOTE MAWASHI – NIKYO IRIMI+TENKAN
3. SHOMEN-UCHI KOTE HINERI – SANKYO IRIMI+TENKAN
4. SHOMEN-UCHI TEKUBI OSAE – YONKYO IRIMI+TENKAN
5. YOKOMEN-UCHI UDE NOBASHI – GOKYO IRIMI+TENKAN
Legenda: IRIMI = Ultima parte a procedeului se executa Irimi

TENKAN = Ultima parte a procedeului se executa TENKAN
Kata cu arme
Omul nu trăieşte nici o sută de ani,
dar îşi face griji pentru 1000
Inspirate din tehnicile de luptă cu sabia şi suliţa, dezvoltate şi perfecţionate de
samurai în decursul timpurilor, exerciţiile Kata constau din diverse înlănţuiri de
mişcări, reprezentând lupta cu unul sau mai mulţi adversari. Scopul principal al
acestor exerciţii era transmiterea fidelă a tehnicilor de luptă de la o generaţie la alta.
Dat fiind faptul că în vechime, informaţiile se transmiteau cu precădere pe cale
orală, şi datorită faptului că, o descriere detaliată pe un suport material (hârtie,
piele), ar fi fost extrem de scumpă, punerea la punct a exerciţiilor Kata şi
transmiterea lor în formă neschimbată, fixă, de la o generaţie la alta, a permis
păstrarea formelor şi principiilor stilului respectiv.
De altfel este greu să descrii o Kata prin cuvinte din cauza complexităţii
mişcărilor, schimbărilor permanente de direcţie. Un astfel de exerciţiu poate fi lesne
de înţeles numai dintr-o proiecţie cinematografică sau dintr-o demonstraţie pe viu
Este evident, că odată cu apariţia mijloacelor media ieftine şi eficiente
(fotografie, video), scopul iniţial al acestor exerciţii a dispărut, şi odată cu el şi
imporSi eutanţa documentară a exerciţiilor Kata. Motivul principal pentru care aceste
exerciţii se studiază în continuare, este că ele sunt o excelentă metodă de
antrenament individual şi, în acelaşi timp, o formă de respect a tradiţiei.
Exerciţiile Kata se execută la început încet, urmărindu-se perfecţiunea, apoi
viteza de execuţie va creşte treptat. Este important să avem permanent în minte că
atunci când execut Kata lupt cu un partener imaginar care nu greşeşte niciodată.
Singurul care poate greşi sunt eu, cel care execută Kata.
Unii maeştri de Aikido spun că în Aikido nu există Kata. Nimic mai greşit decât
această idee. Ei uită că atunci când predau elevilor lor tehnicile de Aikido, ei insistă
asupra faptului că o anume tehnică se face într-un anumit fel şi nu altfel. Exerciţiile
Kata sunt necesare în procesul de însuşire a tehnicilor de Aikido pentru că oamenii
au nevoie de referinţe, de repere fixe, cu care să compare evoluţia lor tehnică.
Una din cele mai cunoscute Kata de baston este cea a Maestrului Daniel
Brun. Este o kata complexă şi interesantă, si este practicată în Dojo-urile federatiei
noastre.
Voi prezenta pe larg această Kata în volumul de faţă, fiind convins că va fi
apreciată de practicanţii de Aikido. Iată câteva consideratii privind modul în care
trebuie executată această Kata.
- Trebuie să-ţi mişti neîncetat corpul şi bastonul.
- Execuţia este continuă cu aceeaşi viteză şi determinare.
- Începutul şi sfârşitul Kata se face din aceeaşi poziţie, acelaşi loc, şi cu faţa în
aceeaşi direcţie.
- Privirea urmăreşte mereu adversarul imaginar fără a se concentra pe arma sa sau

în alte direcţii nerelevante.
- Trebuie să fii atent la propriul tău echilibru şi să faci mişcările cu marţialitate.
- Trebuie să înţelegi semnificaţia, rostul şi importanţa fiecărei mişcări.
- Nu trebuie să adaugi elemente noi, să le modifici pe cele existente sau să elimini
anumite mişcări care ţi se par inutile. Dacă ţi se pare că există astfel de mişcări
înseamnă că nu ai înţeles încă rostul lor.
Nu uita că Jo-Kata este doar o etapă a drumului spre perfectiune.
Kata de Jo
Kata de Jo se execută fără partener. La început se execută încet, urmărindu-se
execuţia corectă, apoi viteza de execuţie va creşte treptat. Este important să avem
permanent în minte că atunci când execut Kata lupt cu un partener imaginar care nu
greşeşte niciodată. Kata trebuie executata cu multă sinceritate şi spirit autocritic,
pentru că altfel, există riscul să crezi că tehnica ta este perfectă. În continuare este
prezentată Kata de Jo a Maestrului Daniel Brun, aşa cum este descrisă chiar de
autorul ei:





Kata de Boken - Kata de 8 lovituri
În acest capitol voi prezenta Kata de boken, Kata de katana, precum şi un

exerciţiu de Randori cu boken, provenit din kata de boken.
Pentru exemplificare voi folosi desenele din cartea Maestrului Daniel Brun, cel ce a
creat şi promovat cele două kata, precum şi imagini din timpul antrenamentelor
centurilor negre.
CAPITOLUL 5 - CERINTE PENTRU EXAMENE DE GRAD

(CENTURI)
KYU 5 – Centura galbenă
Minimum 60 de antrenamente efective (aproximativ 5-6 luni).
Tehnicile se vor executa pe stânga şi dreapta, pozitiv şi negativ
Cerinte: stăpânirea elementelor de bază: poziţia, echilibrul, deplasarea, distanţa
optimă. Examinatorii vor aprecia cunoaşterea principiilor şi tehnicilor, fără a avea
pretenţia ca tehnicile candidaţilor să fie eficiente.
Procedeul Tachi Waza Suwari Waza
IKKYO-UDE OSAE Shomen Uchi
SHIHO NAGE Katate Dori
IRIMI NAGE Shomen Uchi
KOKYU HO Ryote Dori
KYU 4 – Centura portocalie

Minimum 60 antrenamente efective de la obtinerea Kyu-lui 5 (aproximativ 5-6 luni).
Cerinte: stăpânirea elementelor de bază: poziţia, echilibrul, deplasarea, distanţa
optimă. Comisia va aprecia execuţia corectă a tehnicilor, fără a avea pretenţia ca
tehnicile candidaţilor să fie eficiente.
Se va aprecia fermitatea, calmul şi echilibrul candidaţilor.
Procedeul Tachi Waza Suwari Waza
IKKYO-UDE OSAE Shomen Uchi
NIKYO-KOTE Kata Dori
MAWASHI
SHIHO NAGE Yokomen Uchi
TENCHI NAGE Ryote Dori
KOKYU HO Ryote Dori
KYU 3 – Centura verde

Cerinte : stăpânirea elementelor de bază: poziţia, echilibrul, deplasarea, distanţa
optimă. Comisia va aprecia insuşirea corectă a tehnicilor şi execuţia corectă şi
eficientă a acestora.
Proceul Tachi Waza Suwari Waza Hanmi Hantachi
Waza
IKKYO-UDE OSAE Shomen Uchi Shomen Uchi
NIKYO-KOTE Shomen Uchi Shomen Uchi
MAWASHI
SANKYO-KOTE Shomen Uchi Shomen Uchi
HINERI
YONKYO-TEKUBI Shomen Uchi Shomen Uchi
OSAE
SHIHO NAGE Ryote Dori
Yokomen Uchi
Shomen tsuki
KAITEN NAGE Katate Dori
KOTE GAESHI Shomen Uchi
Shomen tsuki
KOKYU HO Ryote Dori
KYU 2 – Centura albastră
Cerinte: insuşirea şi execuţia corectă a tehnicilor, cu viteza si eficienţa necesară.
Procedeul Tachi Waza Suwari Waza Hanmi Hantachi
Waza
Kata Dori Kata Dori
MAWASHI Kata Dori Kata Dori
HINERI Kata Dori Kata Dori
OSAE Kata Dori Kata Dori
GOKYO-UDE Yokomen
NOBASHI Uchi
SHIHO NAGE Katate Dori Katate Dori
Shomen
Tsuki
Katate Dori
KAITEN NAGE Katate Dori
Shomen tsuki
Katate Dori
KOKYU HO Ryote Dori
KYU 1 – Centura maro

Minimum 60 antrenamente efective de la obţinerea Kyu-lui 2 (aproximativ 5-6 luni).
Tehnicile se vor executa pe stânga şi dreapta, pozitiv şi negativ.
Cerinte: execuţia naturală, eficienţa şi viteza corectă a tehnicilor. Se va aprecia
creativitatea candidaţilor, hotărârea, intuiţia şi armonia execuţiei.
Procedeul Tachi Waza Suwari Waza Hanmi
Hantachi
Waza
Yokomen Uchi Yokomen Uchi
Kata Dori Kata Dori
Ushiro Ryote Ushiro Ryote
Dori Dori
MAWASHI Yokomen Uchi Yokomen Uchi
Kata Dori Kata Dori
Dori Dori
HINERI Yokomen Uchi Yokomen Uchi
Kata Dori Kata Dori
Dori Dori

OSAE Yokomen Uchi Yokomen Uchi
Kata Dori Kata Dori
Dori Dori
GOKYO-UDE Yokomen Uchi
NOBASHI Shomen Uchi
SHIHO NAGE Katate Dori Katate Dori
Ryote Dori Ryote Dori
Shomen Tsuki
Katate Dori
Katate Dori
Shomen Uchi
KAITEN NAGE Shomen Uchi
Shomen Tsuki
Katate Dori
Shomen Tsuki
Katate Dori
JIYUWAZA Kata Dori
(RANDORI) Ryote Dori
Katate Ryote
Dori (Morote
Dori)
KOKYU HO Ryote Dori Ryote Dori
Manevrarea bastonului - Jo
Nage şi Uke în picioare
Nr TEHNICA Partener Partener

imaginar cu Baston
1 5 moduri de deplasare Kyu 5
2 5 lmoduri de lovire Kyu 5
3 Eschiva celor 5 lovituri Kyu 5 Kyu 4
4 Pararea celor 5 lovituri Kyu 5 Kyu 4
5 Tai sabaki urmat de diverse lovituri Kyu 4
(Combinaţii)
6 Tai sabaki urmat de diverse parări Kyu 4
(Combinaţii)
7 Manevrarea armei cu ambele mâini Kyu 4
8 Eschive urmate de lovituri (Combinaţii) Kyu 4
9 Parări urmate de lovituri (Combinaţii) Kyu 3
10 KATA DE JO – primul Modul Kyu 4
11 KATA DE JO – primele 3 Module Kyu 3
12 KATA DE JO – Integral Kyu 2
13 Parare Shomen Uchi+SHOMEN UCHI Kyu 3
14 Parare Yokomen Uchi+YOKOMEN UCHI Kyu 3
Jo-Dori
Amândoi partenerii în picioare – Uke cu JO, Nage fara JO

Atacul Ude-Kime Sokumen Irimi Ude Kote Kote
Nage Nage Osae Gaeshi Hineri
JO Tsuki Kyu 2 Kyu 2
JO Tsuki Kyu 1 Kyu 1 Kyu 1 Kyu 1 Kyu 1
Manevrarea sabiei- Boken

Nage şi Uke în picioare
Nr TEHNICA Partener Partener

imaginar cu boken
1 5 Moduri de deplasare Kyu 5
2 5 Moduri de lovire Kyu 5
3 Eschiva celor 5 moduri de lovire Kyu 5
Kyu 4
4 Pararea celor 5 moduri de lovire Kyu 5
Kyu 4
5 5 Moduri de degajare a Bokenului Kyu 4
6 5 Moduri de angajare a Bokenului Kyu 4
7 Manevrarea armei cu fiecare mâna Kyu 4
8 Deplasari urmate de lovituri (Combinaţii) Kyu 4
9 Degajări+deplasări+lovituri+angajări Kyu 3
(Combinaţii)
10 KATA DE BOKEN Kyu 2
11 RANDORI KATA DE BOKEN Kyu 1
12 KATA DE 8 LOVITURI (BOKEN) Kyu 1
13 Parare Shomen Uchi + SHOMEN UCHI Kyu 3
14 Parare Yokomen Uchi + YOKOMEN UCHI Kyu 3
Tachi-Dori
Amândoi partenerii în picioare, Uke cu Boken, Nage fără armă
Atacul Ude- Sokumen Ude Kote Kote

Kime Irimi Nobashi Gaeshi Hineri
Nage Nage

Boken Shomen Kyu 2 Kyu 2 Kyu 2 Kyu 2
Uchi
Boken Shomen Kyu 1 Kyu 1 Kyu 1 Kyu 1 Kyu 1
Uchi
CAPITOLUL 6 - RĂSPUNS LA CELE MAI FRECVENTE

ÎNTREBĂRI
Am ales câteva din întrebările care mi se pun în mod curent despre Aikido,
pentru că răspunsurile la aceste întrebări ar putea să lămurească lucruri la care eu
nu m-am gândit să le înclud în cărţile mele
1. Aţi spus odată că Aikido, aşa cum se face acum, nu este eficient într-o
luptă, de ce ?
Nu este o afirmaţie cu caracter absolut. Este doar o constatare personală,
bazată pe experienţă, dar evident, discutabilă.
Am observat că oamenii preferă să vorbească şi să viseze despre lucruri, în loc să
încerce să le facă. Mulţi nu au răbdare şi aşteaptă ca instructorul să le spună
secretul cum sa devină eficienţi în 24 ore.
Aikido este o artă marţială, adică o sumă de tehnici ce au drept scop controlul
unuia, sau mai multor agresori. Din acest punct de vedere putem discuta de
eficienţă ca fiind frecvenţa atingerii scopului menţionat, fără pierderi semnificative.
În plan spiritual, Aikido îşi propune controlul şi armonizarea cu forţele contrare,
antagoniste, de orice fel.
Dacă nu există astfel de forţe, nu este nevoie de Aikido. Deci, putem spune că
învăţarea Aikido-ului presupune existenţa simultană a unui atac şi a unei tehnici de
control şi stingere a atacului.
Atacul şi apărarea sunt elemente ale aceleeaşi ecuaţii. Ecuaţia este valabilă
pentru orice artă marţială şi pentru orice metodă de luptă, japoneză sau nu.
Aceste două elemente, atacul şi apărarea sunt complementare şi de neseparat, la
fel ca YIn şi Yang.
Dacă nu există atac nu există apărare, iar dacă atacul este simulat sau simbolic,
apărarea va fi la fel.
Pe de altă parte, ştim din experienţă că realitatea este imposibil de reprodus în
condiţii de antrenament controlat, şi pentru acest motiv, ne antrenăm în Dojo,
folosind scheme ale realităţii.
Talentul instructorului constă în a grada antrenamentul, de la simplu şi facil la
complex şi foarte dificil, pe măsura experienţei şi înţelegerii practicanţilor. El va
trebui să ofere mereu "surprize" elevilor săi, pentru că şi viaţa face acelaşi lucru.
În final, practicantul va trebui sa dobândească "înţelegerea" controlului, ceea ce
este mult mai mult decât metodele de control.
Ceea ce am spus despre eficienţa Aikido-ului, este determinat de faptul că în
multe Dojo-uri se experimentează lucruri fanteziste, se vorbeşte mult şi se transpiră
puţin, practicanţii fiind mai degrabă interesaţi de componenta socială a
antrenamentului, decât de antrenamentul propriu-zis. http://aikido.ro/filme//
Aikido este o artă marţială cu un puternic suport filozofic. Aikido poate fi

eficient sau nu (ca orice altă artă marţială), în măsura în care, cel ce-l practică
înţelege rolul şi esenţa sa, şi se dedică sincer acestui lucru.
Pentru început asta depinde de instructor, cu timpul depinde doar de tine.
2. Este posibil să faci tehnicile ca Morihei Ueshiba ?

Teoretic, da. Într-un Dojo de Aikido se învaţă bazele acestei arte marţiale. Se
învaţă diverse procedee, şi cum pot fi ele folosite în cazul diverselor atacuri.
Numărul procedeelor este limitat iar atacurile nu sunt în totalitate reale.
Rostul antrenamentului este să te facă să răspunzi în mod reflex (inconştient) la un
atac, şi să te armonizezi cu agresorul, în folosul tău. Cu timpul toate procedeele se
contopesc în ceea ce numim TEHNICĂ, iar diversele atacuri devin ATACUL. Atunci
când, folosind TEHNICA poţi rezolva ATACUL, lucrurile la care te referi devin
posibile.
3. Care Aikido este cel adevărat ?

În orice Dojo serios de Aikido, indiferent de organizaţia din care face parte
acesta, se predă Aikido-ul lui Morihei Ueshiba.
Instructorii sunt cei care pun accentele şi fac diferenţele.
Viziunea şi înţelegerea lor diferită asupra artei lui Ueshiba face ca Aikido să fie viu şi
să se dezvolte continuu.
Şcolile, stilurile diverse de Aikido, sunt doar viziuni personale ale maeştrilor asupra
Artei lui Morihei Ueshiba. Unii sunt interesaţi de anumite aspecte ale tehnicii, alţii
sunt atraşi de partea spirituală şi de suportul filozofic, iar alţii sunt mai interesaţi de
aspectul marţial al Aikido-ului. Fiecare din ei predă elevilor, ceea ceea ce au înţeles
din arta lui O Sensei. Deci uită-te atent la instructor.
4. Nu înţeleg cum poţi învăţa armonia folosind o artă marţială ?

Cu toţii suntem de acord că este uşor să te armonizezi cu cineva cu care te
potriveşti, te simpatizezi, sau ai aceleaşi idealuri, pasiuni, preocupări, etc., dar este
foarte greu, sau de cele mai multe ori imposibil, să te armonizezi, să trăieşti în
armonie cu un agresor care te-ar vrea mort.
Acesta este motivul principal pentru care a fost aleasă calea armonizării prin tehnici
de luptă, în ideea că, dacă în timpul unei lupte, atunci când viaţa îţi este ameninţată,
eşti în stare să foloseşti principiile Aikido-ului pentru a te proteja pe tine, dar şi pe
adversarul tău, înseamnă că deţii secretul armonizării cu această forţă contrară.
Sigur că ai putea să spui că este suficient să moară doar adversarul tău, şi dacă tu
rămâi în viaţă, totul este în regulă.
Privit însă din perspectiva adversarului tău, ar fi suficient să mori doar tu. Care este
deci adevărul ? În orice situaţie, cineva ar putea muri, se va pierde o viaţă, iar pe de
altă parte toate vieţile au rostul lor. Cum s-ar putea învăţa oare o astfel de tehnică
de armonizare care să mă protejeze fără să urmărească distrugerea cu orice chip a
celor ce mă atacă ?

Era nevoie de o metodă bună pentru orice persoană, indiferent că este slabă sau
puternică, cultă sau naivă, bogată sau săracă, femeie sau bărbat, matur sau tânăr,
pe înţelesul tuturor. Deoarece, Morihei Ueshiba, fondatorul Aikido-ului, trăia într-un
loc şi într-un timp în care lupta era o îndeletnicire onorabilă, el nu putea găsi ceva
mai potrivit pentru a pune la punct o metodă de ai învăţa pe oameni tehnica şi arta
armonizării.
Scuze pentru simplitatea explicaţiilor, dacă ai practica Aikido mi-ar fi mai uşor.
5. Care este clubul unde se învaţă Aikido corect ?

Părerea mea este că nu are mare importanţă clubul pe care-l alegi, pentru că
Aikido este cam la fel peste tot.
Instructorii pot fi mai buni sau mai puţin buni, mai interesaţi sau nu, cu talent
pedagogic sau fără.
E ca la muzică, atunci când nu ştii să cânţi, crezi că dacă studiezi la Viena ai putea
progresa mai repede decât la Iaşi. Din păcate mulţi practicanţi au astfel de idei,
uitând că progresul depinde doar de efortul şi sinceritatea lor.
Eu te sfătuiesc să mergi să vezi un antrenament în câteva cluburi şi apoi să te
decizi.
Ceea ce este important este să te simţi bine în comunitatea respectivă, pentru că
Aikido este aproximativ, la fel peste tot.
6. Mulţi spun că Aikido predat de dvs. este diferit de al altora, de ce ?

Faptul că fondatorii Aikido-ului din România au fost în mare măsură
autodidacţi, şi că în perioada comunistă nu era posibil contactul cu alte şcoli de
Aikido, a avut două consecinţe importante :
1- Multe lucruri au fost reinventate, motiv pentru care dezvoltarea Aikido-ului din
România a fost mai lentă.
2- Pentru că nu a fost sub influenţa directă a şcolilor cunoscute, Aikido-ul românesc,

s-a uitat la toate stilurile, a încercat diverse lucruri şi şi-a construit propria sa
metodă, efectul fiind o mare libertate privind înţelegerea şi execuţia tehnicilor.
Datorită copilăriei sale autodidacte, Aikido-ul din România a incercat sa asimileze
lucrurile de valoare de la celelalte şcoli şi curente, fără să se preocupe de
încadrarea în vreun stil consacrat. Acesta este motivul pentru care, în Federaţia
Română de Aikido se întâlnesc şi tehnici elegante şi tehnici extrem de concise şi
eficiente.
Cred ca este important de spus ca Aikido-ul românesc a repus tehnicile cu arme la
locul lor şi le-a dezvoltat permanent.
Un bun prieten crede, şi aici sunt de acord cu el, că Aikido-ul practicat la noi acceptă
multe din conceptele care constituie diferenţele fundamentale dintre marile şcoli de
Aikido.
Iată o întâmplare semnificativă, în acest sens:

Cu mulţi ani în urmă, am primit vizita unor maeştri de Aikido din Statele Unite,
oameni foarte simpatici şi prietenoşi. După ce s-au întors înapoi, am citit pe site-ul
federaţiei lor, impresiile despre vizita în România:
"Am participat la un stagiu al Federaţiei Române de Aikido, condus de maestrul Dan
Ionescu şi am fost impresionaţi de tehnica si eficienta tehnicilor sale. (v-am spus că
erau oameni drăguţi).
Maestrul Dan Ionescu predă o formă eficientă de Aikijutsu, cu şi fără arme, cu
tehnici originale, unele cu totul necunoscute până acum".
7. De ce credeţi că Aikido nu merge în direcţia bună ?

Nu am intenţia să ţin lecţii sau să-i judec pe alţii. Ceea ce voi spune este doar
punctul meu de vedere, criticabil, de altfel. Iată ce se petrece, în general, în sălile de
Aikido:
1. Sunt din ce în ce mai multe convenţii.

Dacă în primele luni ele sunt necesare pentru a simplifica procesul de învăţare,
după un timp ele devin o obişnuinţă şi nimeni nu mai renunţă la ele pentru că este
mai comod. Când lucrurile se desfăşoară după un anume tipic nu poţi avea surprize
şi astfel viaţa în Dojo se petrece ca o şuetă între prieteni. Este bine din punct de
vedere social, dar este păgubos din punct de vedere marţial.
Puteţi face propriile voastre observaţii, uitându-vă la începători !
Când vin în Dojo, unii dintre ei au urme de reacţie instinctivă, de instinct de
conservare, adică dacă încerci să-i loveşti încearcă o slabă mişcare de apărare.
După 6 luni de antrenament, după ce li s-a confirmat că partenerul sau instructorul
nu loveşte cu adevărat, dispare orice urmă de reacţie de apărare.
Aşa se întâmplă că deseori, când apelez la un elev avansat sau la un
instructor, pentru a exemplifica o tehnică, şi care nu este obişnuit cu mine, se
întâmplă să-l lovesc, şi omul se uită la mine, mirat, gândindu-se cu ce a greşit.
2. Oamenii evită durerea. Ori fără durere este greu să înţelegi ce şi cum. Treaba
asta nu poate fi povestită. Imi amintesc ca in primii ani de Aikido eram plin de
vânătăi pentru că nu ştiam că trebuie să fiu politicos la antrenamente.
3. Datorită civilizaţiei şi lipsei de activităţi fizice, începătorii nu ştiu să lovească, nu

ştiu să se ferească, nu stau bine pe picioare şi nu au condiţie fizică. Dacă la condiţia
fizică şi echilibru se lucrează la antrenamente, în ceea ce priveşte loviturile,
blocajele şi eschivele reale, nu se face aproape nimic. Toţi repetă ca papagalii, că în
Aikido nu există lovituri !
Asta este păgubos pentru Aikido şi periculos pentru practicanţi.
4. Excesul de Tai-sabaki. În Dojo-uri, Tai-sabaki se foloseşte şi când trebuie şi când

nu trebuie. Mişcările insuficient de rotunde şi ample sunt prohibite, astfel că se pot
vedea frecvent în Dojo, oameni care atunci când execută o proiectare, o acţiune

pozitivă, fac şi un tai-sabaki inutil. Este evident că în acest caz forţa proiectării este
diminuată substanţial.
Pentru că la început li se spune practicanţilor să nu se retragă sau să nu

tragă, pentru a învăţa mai uşor mişcările de intrare şi eschivele specifice, cu timpul
oamenii fac din asta un adevăr absolut, interzicând cu desăvârşire astfel de mişcări.
Problema este ca oamenii doresc sa practice un Aikido “elegant’ si pentru asta
fac tehnicile cu multa gratie, fara a intelege ca eleganta este rezultatul perfectiunii in
executie.
5. Lipsa de antrenament a instructorilor. Instructorii, cu rare excepţii, nu se mai

antrenează. Ei cred că învăţându-i pe alţii, învăţătura intră şi în propriul lor corp.
Este important să fii instructor dar nu poţi progresa decât dacă eşti în acelaşi timp şi
elev.
6. Numărul redus de antrenamente. 2 sau 3 antrenamente pe săptămână este un

minim care asigură un progres lent. Multe centuri negre cred că a face Aikido atunci
când au timp este suficient. Nu este, pentru că oamenii sunt din ce în ce mai
ocupaţi.
7. Lipsa antrenamentelor cu aspect real, în care Uke loveşte cu adevărat şi Nage

este obligat să facă cât mai bine pentru a nu fi lovit. În multe Dojo-uri, astfel de
antrenamente sunt considerate ca nefiind în spiritul Aikido-ului.
8. Reticenţa faţă de lucrul cu arme. Unii, cei mai mulţi, nu le folosesc de loc la
antrenament iar alţii doar cu ocazia stagiilor. Mulţi instructori se ascund în spatele
vorbelor: "Aikido este o cale a păcii şi nu a armelor şi confruntării", pentru că nu au
experienţa şi cunoştinţele necesare pentru a preda tehnicile de arme.
8. Credţi că instructorii sunt vinovaţi de lipsa de eficienţă a practicanţilor ?

Nu, nu vreau să se înţeleagă acest lucru. Nu doar instructorii sunt de vină.
Vina aparţine întregii comunităţi de Aikido, pentru că, treptat a indus idea că Aikido
se adresează exclusiv spiritului şi că ar fi un panaceu universal la toate relele lumii.
Grav este faptul că lucrurile evoluează constant în această direcţie şi putem vedea
Dojo-uri în care maeştri de Aikido fac pase misterioase iar cei care-i atacă cad
nemişcaţi la pământ sau se tăvălesc de durere.
Această tendinţă face ca oamenii să aştepte totul de la tehnologie, de la
sistem sau divinitate. Oamenii se complac în a trăi conform regulilor sistemului,
tutelaţi de sistem, se îmbrăcă, se distrează, mănâncă, iubesc şi fac arte marţiale
aşa cum le induce sistemul sau moda.
Mă aştept să apară şi organizaţia care te învaţă Aikido prin corespondenţă, dacă nu
cumva a şi apărut. Ce putem face ? Să înlocuim vorbele cu faptele. Să vorbim mai
puţin de Aikido şi să facem mai mult Aikido. Mai mult şi mai sincer.

9. Am citit undeva că antrenamentul de Aikido ar trebui să fie structurat strict

pe grupe de mişcări, pentru a-l face mai accesibil practicanţilor.
Da şi nu. Poate că le-ar veni mai uşor oamenilor să înveţe Aikido dacă lecţia
de Aikido ar semăna cu cea de matematică, dar efectul nu ar fi cel dorit.
Eu nu recomand ca antrenamentul să fie împărţit în grupe de mişcări: lovituri,
deplasări, prize, tehnici, etc., decât în primul an de studiu. După acesta lucrurile ar
trebui să se schimbe, pentru că atunci când practicantul studiază tehnicile de Aikido,
el trebuie învăţat să lovească ca să-şi facă loc, să dezechilibreze agresorul, şi
trebuie să simtă pe pielea lui că şi el poate fi lovit, şi că o astfel de lovitură nu este o
mângâiere. O luptă nu seamănă cu o lecţie de matematică, chiar dacă ambele se
bazează pe logică
10. Sunteţi adeptul Aikido-ului dur sau a celui subtil ?

Cred că este greşit să spunem că Aikido ar trebui să fie aşa sau altfel, dur sau
moale, cu lovituri sau fără, etc. Aikido este o artă marţială şi asta ar trebui să spună
tot.
Ştim că scopul Aikido-ului este armonia între oameni. Prin analogie, dacă
pacea omenirii ar depinde de măiestria cântatului la vioară, este de înţeles că
oamenii ar trebui să cânte cât mai bine la vioară, şi nimeni nu şi-ar pune problema
cum ar trebui ţinut arcuşul, sau dacă ar trebui să-l foloseşti cu dreapta sau cu
stânga.
Aşa e şi cu Aikido. El nu-şi poate atinge scopul decât dacă este făcut cum trebuie,
cât mai natural, real, eficient şi simplu. Dur sau subtil nu sunt decât elemente ale
unui întreg numit Aikido.
Toate artele marţiale, Karate, Ju Jutsu, Judo, etc, toate urmăresc cam acelaşi
scop: perfecţiunea umană, combaterea violenţei şi înţelegerea între oameni.
Diferenţa este că fiecare o face în felul său.
11. De ce nu practicaţi Kotodama, se poate discuta desre asta ?

Nu văd de ce nu s-ar putea discuta. După cum probabil ştii, Kotodama este o
formă de practică a Budhismului Zen. Nu numai Ueshiba, dar şi alte zeci de
milioane de japonezi, chinezi, birmanezi, etc, o practicau şi probabil încă o mai
practică. Cu tot respectul pentru Zen, nu cred că trebuie să-ţi schimbi religia sau să
devii japonez ca să practici Aikido. Bineînţeles, dacă eşti convins că-ţi poate folosi,
incearcă. În federaţia noastră nu există acest obicei, dar asta nu înseamnă că este
interzis. Fiecare practicant are libertatea să încerce orice experienţă.
12. În care federaţie se practică Aikido-ul lui Ueshiba ?

Îţi voi spune câteva lucruri pe care, dacă vei avea suficientă răbdare, adică
mulţi ani de practică de Aikido, le vei descoperi şi singur. Aikido este un bun
universal. Asta înseamnă că el a fost dăruit lumii de Morihei Ueshiba, care nu a dorit
niciodată ca el să rămână doar un bun al familiei sale.

Trebuie să ştii că nu există nici-un fel de mister, nici-un fel de practici sau
lucruri secrete în Aikido. Chiar dacă te decepţionez, trebuie să-ţi spun, că singurul
secret sunt anii de antrenament sincer, curios şi inteligent.
Astăzi, toate informaţiile sunt publice. Sunt sigur ca şi tu ai filmuleţe cu O
Sensei, cu fiul şi nepotul său, cu maestrii Saito, Saotome, Shioda, Mochizuki,
Obata, Abe, Tamura, etc. Te poţi uita la ei ani întregi fără să te alegi cu mare lucru.
Ceea ce este sigur este faptul că anii de antrenament constant într-un Dojo al
oricărei organizaţii, este metoda sigură de progres şi măiestrie.
Maeştri sunt doar oameni. Unii pot fi mai buni decât alţii în anumite direcţii, unii
lucrează cu arme alţii fără, unii pun preţ pe eficienţă alţii preferă latura spirituală.
Unii sunt prietenoşi şi dornici să explice, alţii sunt rezervaţi şi posaci, iar alţii sunt
aroganţi şi distanţi. De la fiecare trebuie să iei ceea ce crezi că ţi se potriveşte. Ei nu
fac decât să-ţi arate ce înseamnă pentru ei Aikido. Cum spuneam, sunt doar oameni
care trăiesc, îmbătrânesc şi apoi mor.
Responsabilitatea pentru ceea ce faci şi ce alegi este a ta, şi de asta nu poţi scăpa.
Sfatul meu, dacă cumva ai nevoie de el, este să nu-ţi baţi prea mult capul cu
poveşti despre organizaţii şi oameni. Realitatea este cea din Dojo-ul tău. Acolo vei
primi cele mai bune răspunsuri.
13. Ce este Ki-ul. Cum percepeţi Ki-ul la 9 Dan ?

Într-o comedie de Moliere, este vorba de un anume domn Jourdain care făcea
proză fără să ştie. Aşa este şi cu Ki-ul. Cu toţii îl folosim, mai mult sau mai puţin fără
să fim conştienţi de chestia asta. Ki-ul este în acelaşi timp energie, este dorinţa de a
face, este ambiţie şi hotărâre, poftă de viaţă şi tărie de caracter. Nu există un cuvânt
în limba română pentru Ki, şi chiar în japoneză, Ki înseamnă o groază de lucruri.
Mie mi se pare că cel mai apropiat cuvânt din limba noastră este
"determinare". Eşti determinat dacă eşti motivat. Eşti motivat dacă înţelegi şi
accepţi. Şi acum răspunsul concret: La 9 Dan nu percep Ki-ul altfel decât la 3 Dan.
Poate ca el se "vede" mai bine acum in ceea ce fac. Nu ştiu.
14. De ce gândesc aşa de complicat japonezii ?

Japonezii gândesc doar altfel decât noi. Asta nu înseamnă complicat, decât
din punctul nostru de vedere. Toţi japonezii pe care-i cunosc se miră necontenit de
cât de complicat gândim noi. Ei au altă educaţie, o altă religie, sunt o altă ţară, şi o
altă rasă. Este greu să gândim ca ei. Din fericire nu este absolut necesar. Important
este să acceptăm că există valoare peste tot, şi că anumite experienţe culturale,
sociale sau istorice ale altora, ne pot fi utile.
Un japonez, cam de vârsta mea, cu care am avut relaţii de afaceri, era
fascinat de dansurile româneşti. El a învatat cateva dansuri populare şi era mândru
de chestia asta. Intr-o vara am fost cu el la un restaurant cu specific românesc unde
a dansat şi a făcut fotografii. Acolo a auzit balada Mioriţa. Pentru cei ce nu stiu, in
aceasta balada este vorba de un cioban care afla de la oaia sa preferata ca alti doi
ciobani vor sa-l omoare ca sa-i ia oile. Afland acest lucru, ciobanul se pregateste de

moarte si ii spune oii sale ultimile sale dorinte. I-am tradus conţinutul, cuvintele
cântecului şi omul a rămas cu gura căscată. Cum adică, spunea el, ştia că ăia vor
să-l omoare şi n-a făcut nimic ? Ce prostie, trebuia sa le ia gatul ! I-am explicat că
este vorba de un simbol, dar el a continuat: asta e o mare prostie !
15. De ce mai faceţi Aikido, dacă aveţi 9 Dan si peste 75 ani ?

Nu stiu. Cred ca pentru ca m-am obisnuit. Este dificil să definim exact aspiraţiile
oamenilor. Trebuie să înţelegem că oamenii fac un lucru sau altul, nu pentru ca ar
avea întotdeauna o justificare concretă sau o aspiraţie clară, ci pentru că natura
umană caută, în felul ei, o anume perfecţiune.
Această aspiraţie către perfecţiune este înscrisă în genele noastre ca un
program divin şi ne simţim obligaţi, mai mult sau mai puţin, să-l respectăm. Sigur că
perfecţiunea are imagini diferite pentru fiecare din noi, dar asta nu contrazice ideea.
Conştienţi sau nu de aceste lucruri, oamenii întreprind acţiuni, de multe ori
absurde pentru cei din jur, dar care justifică aceasta aspiraţie de perfecţiune.
Trebuie să-ţi mai spun că fiecare dintre noi crede cu convingere că este "ales" şi că
are un anume rol în lume, şi poate că şi este adevărat.
16. Este suficient ca Dojo-ul în care ne antrenăm să se numească "de Aikido"

ca ceea ce practicăm să fie într-adevăr Aikido ? Există bătăuşi in Aikido ?
Aikido este Aikido-ul pe care-l practici tu, dacă o faci cu sinceritate. Dacă tu
crezi în ceea ce faci, atunci este adevărat. Dacă Aikido pe care-l practici îţi satisface
aspiraţiile, este perfect, şi este inevitabil ca fiecare din noi să urmărească altceva.
Există, cum zici tu, şi bătăuşi, care nu numai că pretind, dar chiar fac Aikido, şi
uneori chiar o fac bine. Asta corespunde aspiraţiilor lor şi nu ai ce face. Nu există
graniţe, ele sunt doar în mintea noastră.
Aikido, ca şi religia, buna intenţie, energia atomică, şi milioane de alte lucruri, poate
face bine, dar poate face şi rău.
17. Cât de multă cultură japoneză trebuie sa ai ca să faci Aikido ?

Iată o întrebare interesantă. Dacă vorbim la modul general, cât de multă cultură
japoneză sau din altă parte a lumii ar trebui să avem, răspunsul este unul singur: cât
mai multă pentru că asta nu face rău nimănui. Cât de multă cultură japoneză trebuie
să ai ca să practici Aikido, asta depinde de fiecare. Este suficient să cunoşti câţiva
termeni japonezi, din domeniul artelor marţiale şi denumirile procedeelor de bază ca
să poţi practica Aikido fără probleme.
Daca vrei să înţelegi de ce Aikido este cum este, de ce japonezii învaţă Aikido
altfel decât noi, sau ce semnificaţii au diverse idei din Aikido, atunci va trebui să ştii
mai multe lucruri despre japonezi şi cultura lor. Ce trebuie spus de la început este
faptul că japonezii nu sunt ca noi, şi pentru acest motiv ceea ce este valabil la ei nu
este şi la noi, şi invers. Scrisul, literatura, muzica, familia, relaţiile, ierarhia, istoria,
religia, societatea şi tehnicile de luptă, sunt total diferite. Deci ca să-i înţelegem
trebuie să ştim mai multe despre ei. Deoarece Aikido are la bază ideile lui Ueshiba,
o persoană profund mistică, şi convinsă că a fost ales de http://aikido.ro/filme//

divinitate pentru a aduce oamenilor această artă marţială, este important să avem
cunoştinţe despre principalele doctrine filozofice şi curente religioase din Japonia,
precum şi despre istoria, obiceiurile şi moravurile societăţii nipone vechi.
Mulţi practicanţi de Aikido, dar şi instructori, au tendinţa să folosească uneori
aceste informaţii, pentru a avea un ascendent asupra celorlalţi, mai puţin informaţi.
Mulţi dintre cei pe care-i cunosc, din ţară dar şi din afara ei folosesc termeni
japonezi, pentru orice mişcare şi deplasare, termeni despre senzaţii şi sentimente
care nu ne sunt familiare, crezând că "teoria" poate compensa practica.
Din păcate lucrurile nu stau aşa. Ueshiba vorbea foarte puţin despre ceea ce
făcea, şi atunci când vorbea, de regulă nu era înţeles de cei din jur. Încercarea de a
detalia Arta lui Ueshiba în elemente mărunte de mişcare, este o formă superficială,
forţată, de a prezenta, ceea ce Ueshiba vedea ca pe un tot indivizibil.
Între timp Aikido a devenit un bun al întregii lumi şi el trebuie studiat folosindu-
se limbajul, cultura, obiceiurile şi obişnuinţele fiecărui popor. Evident că numele
procedeelor, loviturilor, prizelor, etc. trebuie, în general, cunoscut pentru că acestea
sunt elemente de referinţă în comunicarea între practicanţi, dar a încerca cu orice
chip să te comporţi sau să simţi ca un japonez, este un exerciţiu inutil.
Un alt pericol care-i paşte pe mulţi dintre practicanţii de Aikido este credinţa,
uneori indusă de instructori, că Aikido ar fi o practică mistică, cu procedee şi
exerciţii secrete, care odată cunoscute, i-ar face capabili de lucruri ieşite din comun.
Pentru a-i impresiona pe practicanţi, unii instructori, asemeni vechilor şamani
(vrăjitori), îi îneacă pe bieţii practicanţi cu tot felul de poveşti, termeni, senzaţii,
mistere, care creaza auditoriului o anume stare de incantare si surescitare. Aceştia,
practicanţii, sunt tentaţi să creadă că, este posibil ca anumite exerciţii sau mişcări,
să le dezvăluie, în timp record, marea taină pe care doar Ueshiba o cunoştea, dar
cu timpul, mulţi îşi pierd speranţa că acest lucru se va întâmpla. Decepţionaţi, ei vor
renunţa la Aikido, neînţelegând că singura cale spre taina lui Ueshiba este doar
repetarea experienţei sale, adică antrenamentul permanent.
18. Există asemănări între Aikido şi Yoga ?

Cred că se pot găsi asemănări.
Amândouă sunt discipline ce urmăresc obţinerea perfecţiunii umane, autoeducarea
şi introspecţia.
Amândouă folosesc într-o măsură mai mică sau mai mare teoria energiei
universale şi tehnici (chiar dacă sunt diferite) de armonizare, bazate pe exerciţii de
respiraţie şi stimulare a centrilor energetici.
Un prieten yoghin spunea că, după părerea sa, Aikido este "Yoga în mişcare".
Eu cred că dorea, doar să fie amabil.
Asemănările par să se oprească aici. A insista în a găsi asemănări între cele
două discipline nu face decât să forţeze lucrurile, pentru că există deosebiri serioase
între ele. Una din cele mai importante este aceea că Aikido conţine un important
mesaj social şi uman. Aikido face ca oamenii să se antreneze împreună, să
colaboreze şi să se împrietenească, pentru că nu poţi face Aikido singur.

Faptul că în timpul antrenamentului avem contact fizic cu parteneri diferiţi, face ca

energiile noastre să "colaboreze".
Vă amintiţi celebra poveste pe care o putem citi în orice manual de Shiatsu,
povestea celor două femei (noră şi soacră) care se urau şi care au devenit prietene
pentru că prima era obligată să-i facă zilnic un masaj celei de a doua.
Yoga este o experienţă exclusiv personală (nu spun că nu este importantă) dar cred
ca ea face ca individul să se izoleze de societate. Oricum, eu prefer Aikido.
19. Se spune că Aikido din România este influenţat de experienţa dvs.

personală, este adevărat ?
Nu ştiu dacă lucrul acesta e de bine sau de rău. Este drept că experienţa mea în
Aikido este diferită de a altora, şi poate că pentru asta, Aikido-ul meu este uneori
diferit. Iată câteva motive:
1. Am fost puţină vreme elevul cuiva, pentru că am fost nevoit să fiu instructorul
altora.
2. Pentru că nu aveam pe cine să întreb, sau să-mi arate "cum se face", am fost
obligat să mă descurc singur.
3. Mi-a folosit mult experienţa anterioară de sportiv (Ju-jutsu, gimnastică, rugbi,
paraşutism, echitaţie).
4. Au fost perioade în care făceam 12-15 antrenamente pe săptămână, făceam
Aikido în parc, în clădiri părăsite, fără saltele, în tramvai, cand eram în vizită, de
Crăciun sau în timp ce lucram la calculator. Când spun că făceam Aikido, asta
înseamnă, că pe lângă antrenamentele curente, mă gândeam tot timpul la
procedee, atacuri, soluţii noi şi eschive. Din păcate, am şi pierdut foarte mult timp
căutând şi inventând lucruri ce fuseseră deja inventate, dar despre care eu nu
aveam habar că există. Ani buni, am avut la dispoziţie doar o carte de doi bani şi
câţiva metri de film pe 16 mm…. Am pierdut mult timp, dar cred că aceste căutari au
fixat foarte bine lucrurile de bază, ce are şi ce nu are sens, şi o anume eficienta a
procedeelor. Cred însă, că rolul cel mai important l-au avut elevii mei, care m-au
obligat să cercetez, să inventez si să-i conving. Toate acestea au facut ca elevii mei
sa faca Aikido alfel decat mine, ceea ce cred ca este important.
20. Credeţi că poate exista starea în care spiritul să prevaleze într-o astfel de
măsură, încât trupul să nu mai conteze?
Nu se atinge uşor o astfel de stare, şi eu unul nu văd la ce ar fi util.
Dimpotrivă. Corpul este important. Fără el nu putem comunica pe forum sau face
Aikido. Nu poţi atinge nemurirea decât prin ceea ce laşi după tine.
21. Am remarcat deschiderea dvs. faţă de alte organizaţii. Cum trebuie să

execuţi procedeele dacă mergi într-un alt Dojo ?
"Deschiderea" este ceva normal. În Dojo-ul meu vin mulţi practicanţi din alte
federaţii. La fel ştiu că se petrec lucrurile şi în provincie. Cum trebuie executate
procedeele când mergi în alt Dojo ?

Cum vrei, nu există o anume obligaţie decât regulile normale de politeţe.

Dacă mergi să te antrenezi într-un alt Dojo este pentru că vrei să vezi şi eventual să
faci altfel. Dacă faci aşa cum ştii, nu poţi învăţa nimic.
Dacă nu este interesant ce vezi acolo, nu te vei mai duce a doua oară.
Nu cred că asta este o problema reală. Diferenţele de execuţie între diferite
şcoli sunt neesenţiale. Poate doar la capitolul eficacitate, dar asta este problema
fiecăruia. De altfel, cu timpul, cu creşterea experienţei şi măiestriei, diferenţele de
"execuţie" sunt din ce în ce mai puţin importante….
22. Am văzut că în alte Dojo-uri lucrurile se fac altfel. Eu execut procedeele

mai dur, ce trebuie să fac dacă merg în alt Dojo ?
Cum am mai spus, nu cred că este foarte important "cum se execută un
procedeu" ci dacă cel care-l execută înţelege şi aplică principiile de bază ale Aikido.
O să mă întrebaţi, cum se poate şti dacă procedeul este bine executat sau nu ?
Cred că eficienţa poate fi o unitate de măsură comună. Dacă uneori execuţi
procedeele mai dur, nu mi se pare un lucru rău. Important este să nu o faci cu
răutate, cu începători sau cu persoane care nu sunt apte să reziste unei astfel de
execuţii. În plus, va trebui să accepţi ideea că şi alţii pot lucra dur cu tine.
Dacă eşti de acord cu aceste lucruri mie, mi se pare în regulă ceea ce faci.
Important este să te antrenezi, şi dacă în ceea ce face partenerul tău găseşti lucruri
interesante e foarte bine. Dacă nu, probabil vei renunţa să te mai antrenezi cu el
sau să mergi în Dojo-ul acela.
Nimeni nu-ţi va putea spune care este adevărul. Trebuie să-l afli singur. Când o să-l
afli, probabil că n-o să te mai intereseze.
23. De ce folosiţi asa multe lovituri?

Pentru că nu aş putea face uneori tehnicile de Aikido fără ele. În Dojo-urile de
Aikido se consideră că loviturile (Atemi) se folosesc doar pentru a-l pune pe Uke în
situaţia de a i se aplica mai uşor un procedeu, şi pentru acest motiv practicanţii
consideră că loviturile, nu sunt decât mijloace pentru a determina reuşita unui
procedeu de Aikido.
Cred că este o idee falsă şi periculoasă în acelaşi timp.
,Atemi sunt o parte importantă a Aikido-ului şi orice procedeu de Aikido poate să
conţină sau să se termine cu Atemi.
Aceste Atemi se pot opri milimetric de corpul lui Uke, sau pot lovi corpul lui
Uke, determinându-l pe acesta să reacţioneze conform dorinţei lui Nage, sau să se
recunoască învins şi să renunţe la luptă.
Dacă acceptăm această idee atunci înţelegem universalitatea principiilor
Aikido-ului, în sensul că tehnicile care sunt diverse aplicaţii ale principiilor, au apărut
doar din necesitatea ca principiile să fie mai uşor înţelese şi asimilate de practicanţi,
şi că de fapt, Katame Waza, Nage Waza, Atemi Waza, etc. sunt doar modalităţi
diferite de ilustrare ale principiilor.

24. Reprezentanţii şcolii Takeda Ryu Aikijutsu găsesc similar stilul lor cu
Aikido. Este adevărat ?
Aşa este, ele seamănă destul de mult si poti usor ca să-ţi dai seama imediat că sunt
înrudite. Având în vedere ca Aikido se trage din Aikijutsu şi că este forma elaborată
a acestuia, afirmaţia este corectă.
Eu aş spune că Aikido este "visul Aikijutsu-lui"
Amândouă sunt Arte Martiale. Ceea ce le deosebeşte este ţinta, scopul.
În Aikijutsu obiectivul era să-ţi distrugi duşmanul, ceea ce pare destul de corect
dacă te gândeşti că era o Cale a războiului.
În Aikido ţinta este coexistenţa cu duşmanul. Lucrurile nu trebuie privite în
mod absolut. Probabil că nu poţi convieţui cu toţi duşmanii, aşa cum probabil nu-i
poţi distruge pe toţi.
Ceea ce vreau să spun este că ideile Aikido-ului trebuie privite şi interpretate
sincer dar în acelaşi timp şi eficient. Unde este graniţa dintre Aikijutsu şi Aikido, este
un subiect despre care se poate discuta. Aikijutsu - devenit ulterior Aikido, simplificat
şi spiritualizat de Ueshiba, era o disciplină fundamentală în Takeda Ryu. Această
metodă de luptă bazată pe tehnici circulare, sincronizate cu respiraţia, numită Aiki,
era conceptul secret al familiei Takeda.
Cu toate că principiul AIKI era cunoscut dinaintea existenţei familiei Takeda, el a
fost redefinit şi mai ales aplicat cu precădere în tehnicile de Aikijutsu.
25. De ce ar trebui să-l protejez pe cel ce mă atacă ?

Este o întrebare bună. Răspunsul este mai complicat.
În Enciclopedia de Aikido, vei găsi un capitol care se referă la acest subiect. Dar
chiar dacă citeşti tot ce scrie acolo este posibil să ai în continuare nedumeriri. Asta
se întâmplă pentru că japonezii operează cu alte mărimi decât europenii.
Cultura japoneză nu este explicativă şi nu operează cu logica cauză-efect.
Senzaţiile, simbolurile, absurdul şi misticul se împletesc strâns, sugerând idei,
adevăruri sau principii, de multe ori, greu de înţeles pentru o minte carteziană. Dacă
vrei să-i înţelegi pe japonezi trebuie să ai multă răbdare.
Principiile Aikido-ului nu sunt o noutate. Ele se regăsesc într-o oarecare
măsură în toate artele marţiale japoneze dar şi în alte domenii ale culturii, cum ar fi
arta ceaiului, teatrul, caligrafia, etc. Mai mult, ele pot fi recunoscute, sub o formă sau
alta în toate culturile, inclusiv în cea creştină. Sunt convins că mulţi creştini s-au
întrebat nedumerţti ce rost are să intorci şi celălalt obraz, sau de ce ar fi aşa de
fericiţi cei săraci cu duhul. Asta se întâmplă pentru că oamenii au tendinţa să dea
cuvintelor, înţelesul cel mai convenabil.
Aikijutsu, de exemplu, operează cu toate principiile Aikido-ului, diferenţa fiind
scopul. În Aikijutsu scopul este uciderea adversarului, iar în Aikido controlul şi pe cât
posibil protejarea acestuia.
Cred că principiile Aikido-ului sunt partea "luminoasă, umană" a artelor marţiale, aşa
cum o sabie poate ucide sau poate apăra viaţa cuiva.

26. Este adevărat că Ueshiba nu explica tehnicile sale ?

Cuvintele lui Ueshiba nu au fost înţelese întotdeauna, nici chiar de cei mai
apropiaţi elevi ai săi. El nu explica ceea ce făcea şi de ce făcea.
Unii spun că el nu putea să explice, alţii spun că, în mod deliberat nu a explicat,
pentru a nu limita puterile Aikido-ului. Cred că adevărul este undeva pe la mijloc.
Dacă analizezi tehnicile de Aikido constaţi că ele conţin o logică de fier, bazată pe o
cunoaştere perfectă a legilor fizice ale mişcării şi echilibrului.
Asta mă face să cred că Ueshiba înţelegea mult mai mult decât spunea, dar el
credea că această înţelegere este un dar divin, dăruit lui cu un anumit scop.
Ceea ce vreau să spun este faptul că, pentru a-l înţelege pe Ueshiba, trebuie
să ai răbdare şi să descoperi singur, practicând Aikido, în timp, esenţa acestor
principii.
Simpla lor enumerare: Armonia, Calea, Hara, Intuiţia, Irimi, Tenkan, Kamae,
Ki, Kokyu, etc. nu înseamnă decât nişte cuvinte, uneori şi ele greu de înţeles.
În Aikido, răbdarea este cea mai mare calitate.
27. Nu-mi place să lucrez cu arme, prefer lucrul cu mâinile goale.

Pot înţelege reticenţa ta faţă de lucrul cu arme. Oricum, tu decizi dacă te
antrenezi sau nu cu arme.
Faptul că nu te simţi confortabil decât atunci când lucrezi cu mâinile goale,
când poţi avea o priză fermă, controlabilă, se datorează faptului că nu mai ai aceeşi
senzaţie de siguranţă şi control, când lucrezi cu arme.
În mod logic, se poate deduce că, dacă tehnicile fără arme nu-ţi pun probleme
speciale, ar trebui să mergi mai departe. Dacă constaţi că în timpul antrenamentului
totul se desfăşoară fără probleme, înseamnă că ai o problemă, şi anume că
antrenamentul ar trebui "complicat" ca să te poată solicita mai mult şi astfel să înveţi
mai mult decât ştii. Adevărul neplăcut este că nu poţi progresa decât dacă ai mereu
noi probleme de rezolvat.
Ai dreptate, lucrul cu arme presupune complicaţii suplimentare şi bătăi de cap,
grija de a nu te lovi şi nici de a-i lovi pe ceilalţi, şi în plus problema fundamentală: să
execuţi corect şi eficient o tehnică împotriva unui atac. Poţi face toate acestea doar
printr-un exerciţiu de imaginaţie ? Aceeaşi problemă apare şi în cazul atacurilor
neconvenţionale, de exemplu o lovitură de picior. Ce crezi, ar trebui studiate tehnici
de Aikido împotriva unor astfel de atacuri ? Ueshiba nu a spus nimic despre chestia
asta. Este cunoscută întâmplarea de război povestită de Ueshiba, cînd a evitat
atacul unui soldat care a tras asupra sa cu o armă de foc. Nu poţi ajunge la o astfel
de de performanţă limitând învăţătura la o sumă de convenţii.
Nu vreau să spun că trebuie să înveţi să ucizi pe cineva cu armele cu care te
antrenezi, sau cu procedeele pe care le înveţi. Dar nu există nicio altă cale de a
atinge măiestria, decât cea a antrenamentului fără sfârşit şi fără limite. Sau poate ca
eu nu ştiu alta. Un procedeu de Aikido, cu sau fără arme poate fi mortal sau
prietenos. Tu eşti cel care hotărăşte acest lucru. În mod cert însă, nu poţi alege
dacă nu ai de unde.

Şi încă un lucru: orice priză, orice contact cu cei care te atacă îţi încetineşte
mişcările şi te face dependent de aceştia.
Iată evoluţia firească în pregătirea unui aikidoka:
La început ai nevoie de contact fizic cu partenerii, apoi contactul se face prin
intermediul armelor sau a altor obiecte, apoi contactul dispare şi rămân doar
gesturile şi atitudinea, pentru ca în final să controlezi conflictul prin înţelepciune şi
ştiinţa de a şti ce să faci, când, unde şi cum.
28. Nu am auzit de procedee de Aikido cu Tambo

Nu mă mir. Tehnicile de Aikido ce folosesc bastonul scurt - Tambo sunt foarte
puţin cunoscute în Dojo-urile de Aikido, deoarece puţini maeştri s-au ocupat de
acest lucru. Aceste tehnici, sau mai degrabă, unele tehnici cu bastonul scurt sunt
mult mai bine cunoscute în Poliţia japoneză, în trupele speciale şi în multe alte
structuri de ordine din lume. Tehnici de Aikido cu Tambo au fost studiate de Gozo
Shioda din necesităţi evidente (lucra în poliţie) şi de Tadashi Abe, pentru că
folosirea bastonului scurt era obiect de studiu în pregătirea ofiţerilor din garda
imperială şi a trupelor kamikadze.
Gozo Shioda nu a făcut publice tehnicile pentru poliţie, dar Tadashi Abe a dezvoltat
studiul acestor tehnici, lasând însemnări despre folosirea bastonului scurt în Aikido.
Lucrul cu Tambo este interesant pentru practicanţii de Aikido pentru faptul că
este mult mai manevrabil şi mai rapid decit Jo, pentru că este o armă intermediară
între mâinile fără arme şi Jo, şi pentru faptul că permite practicanţilor învăţarea mai
uşoară a tehnicilor de Aikido cu arme.
Probabil că vă amintiţi că la început Jo se mişcă mai degrabă cum vrea el
decât cum vrem noi, şi mulţi practicanţi urăsc tehnicile de baston, tocmai pentru
acest motiv.
Se pot spune multe despre avantajele antrenamentului cu Tambo: înţelegerea
distanţei optime (Ma-ai), viteza de reacţie, atenţia sporită la execuţia tehnicilor,
aspectul practic, etc.
29. Care ar fi unitatea de măsură a realităţii ?

Trebuie să-mi mărturisesc ignoranţa, nu ştiu o unitate de măsură pentru
realitate. Realitatea este imprevizibilă şi parşivă. Un pumn în faţă, o lovitură de
picior într-un loc neplăcut sunt o parte a realitaţii. Trăsnetul, virusul gripei, cancerul,
o coajă de banană, sunt realitate. Un şofer beat, un hoţ speriat sau o femeie
geloasă fac parte tot din realitate. La ce-ţi foloseşte că eşti imbatabil în luptă dacă
mori de pneumonie sau călcat de o maşină ?
Dacă te gândeşti cum să te armonizezi cu realitatea cea parşivă, atunci
trebuie să te gândeşti la toate aceste aspecte. Efectul este acelaşi şi în cazul în care
un tip ţi-a tras un pumn în ochi, şi în cazul în care copilul pe care-l ţii în braţe ţi-a
băgat, din greşeală, degetele în ochi.
Atunci când vorbim de Aikido ne gândim implicit la autoapărare, şi de regulă,
oamenii, când spun "autoapărare" se gândesc la metoda de a face faţă atacului unui

om sau mai multor oameni. Când te atacă o albină sau un virus nu poţi face o
eschivă şi apoi să-i tragi un pumn.
Ce vreau să spun este că trebuie să înţelegi Akido ca o cale de a te armoniza. Nu
poţi primi şi da pumni, la nesfârşit. În final vei găsi unul mai tare ca tine.
30. Este bine să mă antrenez cu parteneri diferiţi. Ar trebui să aplic cu fiecare,

strategii diferite ?
Aikido ne ajută să înţelegem lucrurile, să ne armonizam cu ele, cu costuri cât
mai mici. Este important să te antrenezi cu diferiţi parteneri, cu atacuri uneori mai
dure şi diverse, însă asta nu este totul.
Trebuie să gândeşti astfel: unde ar trebui să mă aflu şi ce ar trebui să fac când
sunt atacat. Dacă poţi răspunde la această întrebare, ai dat lovitura.
Dacă te gândeşti să ai o strategie pentru lovituri puternice, alta pentru lovituri uşoare
şi alta pentru înjurături, te chinui degeaba.
Nu este greu să determini pe cineva să te lovească tare, problema este ce se
întâmplă dacă chiar o face ? Conform principiilor Aikido, trebuie să te armonizezi cu
atacul. Asta înseamnă că vei reacţiona rapid şi în concordanţă cu forţa şi viteza
atacului. Dacă este vorba de un începător, asta înseamnă sigur accident, dacă este
un partener avansat, acesta va preveni instinctiv reacţia ta şi va acţiona în
consecinţă, iarăşi un posibil accident.
Oricum nu este bine. Ai putea să ieşi în stradă şi să înjuri nişte golani.
Presupunând că eşti învingător, asta îţi dă certitudinea că modelul este valabil ?
Crezi că dacă ai băgat un golan în spital vei avea parte de un duel onorabil ? Nu. Şi
atunci de ce să-ţi pierzi timpul cu fleacuri.
Competiţiile sportive pot fi un mod de a verifica câte ceva. Regulile competiţiei
limitează realitatea si încearcă să evite accidentele. Competiţia poate dezvolta
anumite calităţi, dar poate induce ideea că eşti cu adevărat bun şi în afara ringului,
şi asta poate fi o greşeală capitală.
Dar după ce îmbătrâneşti, şi nu mai poţi participa la competiţii, nu-ţi mai vine
să înjuri golani şi nici nu te mai arde curiozitatea să vezi cât de tare eşti, ce faci ?
Ai două alternative: poţi fi nefericit că toate astea au dispărut, sau poţi fi senin
pentru că nu ţi-ai bătut niciodată capul cu asta.
Fii senin, nu-ţi bate capul prea mult cu chestiile astea.
31. Ce înseamnă ‘’învaţă şi uită’’. De ce să înveţi dacă apoi trebuie să uiţi ?

În primii 10 ani de Aikido eşti convins că Aikido este format dintr-o sumă de
procedee şi de combinaţiile lor posibile.
Când faci Aikido te gândeşti fulgerător la această referinţă şi încerci să
localizezi situaţia, atacul, împrejurarea cu una conoscută, şi să aplici o soluţie
(tehnică) cunoscută.
Această nevoie de a te raporta permanent la nişte norme date face ca evoluţia
ta să se desfăşoare într-un cadru determinat de cunoştinţele tale. Lipsa aceasta de
libertate privind acţiunile tale în timpul unei lupte, poate fi fatală. Cum poţi sparge

acest cadru ? Ignorând ceea ce ştii. Tehnicile din Aikido au fost formalizate de
urmaşii lui Ueshiba, care neavând harul şi genialitatea sa, au încercat să-şi explice
şi să explice altora ideile lui O Sensei. Din motive didactice şi raţionamente de
productivitate ale învăţării, ei au formalizat, descris şi clasificat tehnicile pentru a fi
mai uşor înţelese, şi pentru ca practicanţii să poată fi conştienţi de progresul lor.
Un alt motiv pentru care ei au făcut acest lucru a fost ideea ca practicanţii de
Aikido din diferite ţări şi culturi, să aibă o referinţă comună.
Când Ueshiba spunea că Aikido nu are tehnici el voia să spună că definirea şi
clasificarea tehnicilor limitează libertatea de acţiune a celui ce face Aikido.
Aikido înseamnă libertatea de a acţiona în armonie cu ceea ce te înconjoară.
Nu poţi fi liber să acţionezi dacă trebuie să o faci într-un fel sau altul, pentru că
realitatea cu care te confrunţi nu poate fi catalogată sau cunoscută dinainte.
"Învaţă şi uită" se referă la învăţare şi uitare conştientă. Asta înseamnă, după cum
am mai spus, că nu vei fi dependent de ceea ce ai învăţat în mod conştient.
Deseori mi s-a spus că elevii mei sunt uneori nedumeriţi că fac lucrurile în
mod diferit, în timp. Uniii cred că mi-am schimbat opinia despre execuţia unui
procedeu sau poate că am "uitat" cum l-am făcut data trecută, cu toate că le spun
mereu, că ceea ce le arăt este doar o formă, o variantă posibilă a realităţii.
Acest lucru îl vei putea proba singur dacă ai suficientă răbdare.
Cu timpul, vei afla singur adevărul, dar e posibil să nu te mai intereseze.
32. De ce se destramă organizaţiile de Aikido ?

În legătură cu cei care părăsesc o federaţie sau alta. Oameni sunt liberi să
facă aşa cum le dictează conştiinţa. Nu cred că este un lucru condamnabil că unii îşi
încearcă norocul în altă parte. Este dreptul şi opţiunea lor.
Toate organizaţiile sunt supuse acestui proces. Oamenii se adună, apoi se
despart, apoi iar se adună în altă combinaţie, şi aşa mai departe. Ce este rău în
asta ? Important este ca cei ce pleacă să nu folosească Aikido în alte scopuri. Dacă
fac Aikido cu sinceritate, bravo lor, indiferent unde se află.
De ce se despart oamenii şi organizaţiile ? De ce principiile Aikido nu
acţionează şi asupra oamenilor din Aikido şi organizaţiilor lor ? Tocmai pentru că
este vorba de oameni şi nu de zei. Oamenii au orgolii, dorinţe şi aspiraţii, care le
schimbă destinul. Este rău, este bine, cine ştie ? Eu nu cred că este un lucru rău,
sau mai degrabă aş spune că este mai mult bine decât rău.
Lumea ar fi plicticoasă dacă am fi toţi la fel, dacă am face la fel Ikkyo sau am fi la fel
de înalţi şi deştepţi.
33. Este adevărat că Aikido este un produs al cultului Omoto kyo ?

Iată o întrebare, cu adevărat grea. Înainte de a încerca să-ţi răspund, vreau să
te previn că nu este decât punctul meu de vedere.
Eu aş completa întrebarea ta cu ceea ce mulţi practicanţi gândesc dar nu spun:
‘’Oare Akido este cu adevărat o cale către armonia universală ?’ O fi adevărat
ceea ce se spune despre Aikido, chiar dacă eu nu sesizez chestia asta ? Oare chiar

aşa de grozav o fi fost Ueshiba, sau sunt doar legende create de cei din jurul său
pentru a da Aikido-ului o mai mare valoare de vânzare ?’’
Astfel de îndoieli îi bântuie pe mulţi practicanţi de Aikido. Şi acum răspunsul: Lumea,
universul, există independent de noi şi împreună cu noi. Oamenii, în dorinţa lor de a
întelege care este rolul lor în univers au încercat să definească, să explice ce este
lumea şi care sunt "regulile" ei.
La început oamenii înţelegeau universul ca o lume guvernată de zei şi pentru
asta ei încercau să-i îmbuneze pentru a le garanta o existenţă mai bună.
Mai târziu au încercat să-i folosească şi în cele din urmă i-au ignorat.
Oamenii nu s-au împăcat niciodată cu ideea că tot ceea ce este în jurul lor nu a fost
creat special pentru ei.
Credinţa, fie în divinitate, fie in rolul oamenilor pe pământ, fie într-un program
universal divin care ne mişcă pe toţi după o logică necunoscută, a făcut să apară
curentele filozofice, care nu sunt decât diferite viziuni explicative asupra lumii văzute
şi nevăzute.
Omoto Kyo, ca şi multe alte filozofii integraliste, consideră că există o armonie
universală în care noi ne putem integra în mod conştient, adică urmând anumite
proceduri (un anume antrenament) şi un anume mod de viaţă. Aceasta este, de
altfel şi ideea pe care este bazat Aikido. Ueshiba s-a gândit la Aikido ca la a o
practică, o cale, un "antrenament" prin care omul se poate integra în armonia
universală.
Ueshiba nu era un filozof ci doar un bun practicant de arte marţiale şi el s-a exprimat
în limbajul care îi era familiar.
Ceea ce este însă extrem de important, şi despre acest lucru, oamenii vorbesc
rar, este faptul că Ueshiba a avut o mare "credinţă" El a crezut cu adevărat în
menirea sa şi a Aikido-ului.
Aikido a fost opera, cântecul său de lebădă, realizat cu un cert fanatism, şi
acesta este, cred, motivul pentru care Ueshiba nu poate fi egalat de nimeni. Ce este
de făcut, dacă, indiferent cât ne antrenăm, nu putem deveni ca Ueshiba, la ce bun
să ne străduim atât ?
Credinţa şi geniul lui Ueshiba au creat Aikido-ul ca o metodă de aplicare a
principiilor armoniei. Chiar dacă nu putem fi animaţi de credinţa lui Ueshiba putem fi
de acord cu valoarea principiilor sale. Aceste principii sunt fără îndoială de o
moralitate de netăgăduit, ele se regăsesc în Biblie şi în cele mai importante filozofii
şi religii.
De fapt ce ne învaţă Aikido ? Că trebuie să fim atenţi la cei din jurul nostru, că
trebuie să încercăm să-i înţelegem şi pe cei cu care nu suntem de acord, să avem
compasiune, să fim vigilenţi, să ne apăram pe noi şi pe cei dragi, să avem onoare,
să mediem conflictele, să ne opunem violenţei inutile, să sperăm că lumea şi
oamenii pot fi schimbaţi în bine, şi că noi putem face acest lucru.
Nu vi se par cunoscute ideile astea ?

34. Am văzut că mulţi practicanţi ’’prind’’ loviturile, este corect ?

O observaţie corectă. Aşa este, mulţi practicanţi, dar uneori chiar şi instructori
"prind" lovitura, indiferent că este Shomen Tsuki, Yokomen Uchi, Shomen Uchi sau
altă lovitură. Eroarea este determinată de faptul că, de cele mai multe ori,
antrenamentul este guvernat de convenţii excesive. Din dorinţa ca practicantului să-i
fie cât mai simplu de înţeles şi pentru că loviturile, viteza şi forţa de execuţie sunt
convenţionale (convenţional se citeşte nereal), o lovitură poate fi prinsă cu usurinţă.
Iar începătorul ce să facă ? Ceea ce vede la instructor.
Dacă în primele luni astfel de lucruri sunt permise pentru a face înţelegerea mai
uşoară, mai târziu, instructorul ar trebui să facă corecţiile necesare.
Din păcate, de multe ori, acest lucru nu se întâmplă.
Cum trebuie tratat un artac, o lovitură ? Important, în primul rând este să nu fii
lovit, sau să fii lovit cât mai puţin şi mai uşor. Pentru acest obiectiv există eschiva,
blocajul şi anticiparea loviturii printr-o altă lovitură. Să le luăm pe rând în ordine
inversă:
1. Să anticipezi atacul, să-l loveşti pe agresor înainte ca el să o facă, şi să-l

controlezi, este de dorit, dar nu uşor de realizat. Dacă ai reuşit să-l loveşti, poţi folosi
deruta agresorului pentru a executa un procedeu eficient, în caz că lovitura nu l-a
scos din joc.
Când spun lovitură nu mă gândesc numaidecât la un pumn sau o lovitură de picior
ci la orice lucru care i-ar oferi o problemă reală agresorului, şi care ar diminua sau
întârzia atacul.
2. Să blochezi, să atenuezi sau să deviezi lovitura, oferind, de exemplu, o surafaţă

de contact înclinată sau în mişcare, să-l dezechilibrezi şi apoi să foloseşti un
procedeu, este o altă soluţie.
Din păcate trebuie să ai ceva nerv ca să faci chestia asta, şi probabil că o fată nu va
alege această soluţie.
3. Să eschivezi lovitura, să-l dezechilibrezi şi să execuţi tehnica, pare cel mai

"Aikido", însă din punct de vedere tehnic este cel mai greu de făcut. Când spun
"greu de făcut" mă refer la realitate şi nu la Dojo. În Dojo toate sunt uşor de făcut.
În plus trebuie să ştiti că agresorul nu te va lovi o dată şi bine, ci te va copleşi cu o
ploaie de lovituri, cu totul altele decât cele studiate în Dojo. Asta înseamnă că după
prima lovitură va urma imediat a doua şi a treia şi aşa mai departe. Trebuie
deasemenea să ştii, că oricâţi ‘’Dani’’ ai nu vei scăpa fără să fii lovit,
Revenind la ideea din întrebarea pusă, eu le spun elevilor mei: dacă nu ştii
mare lucru privind tehnicile de luptă, intră pozitiv şi încearcă să loveşti înaintea lui.
Asta nu-ţi asigură succesul dar te poate face respectat.
Dacă ştii câte ceva, dacă ai o anumită experienţă pe Tatami, încearcă să
blochezi sau să diminuezi prima lovitură, fereşte-te, pleacă rapid din faţa lui, într-o

parte şi încearcă să loveşti sau să execuţi o tehnică înaintea celei de a doua sau a
treia lovituri.
Dacă "ştii Aikido" poţi să foloseşti orice variantă sau pe toate împreună. Asta
nu înseamnă că şi vei avea succes. Fii atent, nu poţi folosi de mai multe ori acelaşi
lucru. Agresorul sau agresorii vor fi mai atenţi la ceea ce faci şi va fi mai greu să
eschivezi.
În legătură cu întrebarea punctuală "cum întâmpini o lovitură", vă spun cum fac eu
(asta nu înseamnă că este general valabil): Eschivez printr-un scurt Tai-sabaki, mai
degrabă doar o deplasare laterală, de regulă prin exterior, îmi protejez simultan
corpul şi lovesc coastele partenerului, cu pumnul. Profit de scurta supriză şi fac un
procedeu de Aikido, foarte scurt şi ferm.
În afară de procedeele de Aikido, ar trebui să-i învăţăm pe practicanţi un minimum
de noţiuni de tactică şi strategie ale luptei. Din păcate puţini o fac.
Singurul sfat concret pe care ţi-l pot da este să ai răbdare. Toate lucrurile pe
care nu le înţelegi încă acum şi vrei să le afli de la mine, le vei înţelege singur, după
un timp, mult mai bine decât aş putea eu să ţi le explic. Eu nu am primit răspunsuri
corecte decât pe tatami. E drept că nu prea am avut parte de profesori.
35. Ce pot să fac când un partener mult mai puternic îmi prinde braţele. Să
intru cu forţă peste el ?
Da şi nu. Dacă încerci să intri direct (perpendicular), şi partenerul tău este mult
mai puternic, nu ai mari şanse, decât dacă mişcarea ta este rapidă şi bruscă (dar nu
conta prea tare pe chestia asta).
Mişcarea pe care o folosesc eu este să-mi rasucesc, rabat, corpul într-o parte
şi apoi să intru. Asta face să nu mai fiu expus unei lovituri directe, îmi permite să
acţionez dintr-o parte asupra partenerului (cea mai defavorabilă direcţie pentru el),
şi îmi permite să mă îndepărtez de partener, dacă am nevoie, fără să fiu nevoit să
mă deplasez cu spatele. De altfel aceasta este una din "şmecheriile" obişnuite ale
Aikido-ului. Deci, Tai-sabaki scurt, acţiune foarte pozitivă asupra partenerului şi
execuţia unei tehnici sau lovituri. Problema este la Tai-sabaki, deoarece acesta este
făcut, de obicei doar ca o eschivă, pe când în mişcarea descrisă de mine, Tai-
sabaki este o rotire, pivotare "în permanent contact pozitiv", (de împingere), cu
partenerul. Deci când execuţi acest Tai-sabaki, trebuie să-l împingi continuu, cu
corpul, pe partener.
Subliniez, cu corpul nu cu mâinile. Asta face ca el să-ţi cedeze, fără să-şi dea
seama, locul său. Dacă-şi pierde locul îşi pierde şi forţa. Chestia asta este valabilă
pentru toţi, inclusiv pentru şefii tăi. Pe de altă parte, situaţia în care partenerul te
blochează, fără posibilitatea de a te mişca, este o situaţie oarecum artificială, pentru
că de regulă, ea se petrece doar în sala de antrenament.
În afara ei, cine încearcă acest lucru nu obţine nimic fără ajutorul unui amic
care să te pocnească în timp ce el te ţine imobilizat. În plus, efortul de a te ţine aşa
mult timp, nu face decât să-l obosească şi să-i reducă forţa.

36. Am observat că dacă păstrez acţiunea în faţă, pe normala la planul

şoldurilor mele, am mult mai mare forţă.
Sunt de acord că poziţia normală este cea mai puternică, dar este cea mai
puternică şi pentru partenerul tău. Dacă tu eşti mai dotat nu sunt probleme, dar dacă
nu ? Nu încerca să afli care din voi este mai puternic, pentru că atunci când o să afli
va fi prea târziu. De asta trebuie să acţionezi întotdeauna pe direcţia şi în modul în
care capacitatea sa de efort este cea mai mică.
Mai sus am explicat una din metodele de a rezolva situaţia. În afară de
tehnicile de execuţie, deplasări, chei, lovituri, etc. un lucru extrem de important,
poate chiar mai important decât îndemânarea tehnică este STRATEGIA luptei.
Cele mai neplăcute lucruri pentru agresorul meu sunt: SURPRIZA şi MESAJELE
FALSE, mesajele de intoxicare.
De câte ori voi putea să-l surprind pe adversar cu o mişcare neobişnuită, chiar
dacă această mişcare în sine nu constituie un pericol, el va fi derutat şi eu voi avea,
pentru o fracţiune de secundă, un ascendent asupra sa.
Important este să poţi folosi imediat acest moment, în care agresorul este derutat şi
în incapacitate temporară de reacţie, pentru ai oferi un "cadou nedorit".
Cel mai simplu mesaj de intoxicare este cel transmis prin contactul corpurilor
voastre. Un mesaj la care agresorul tău se aşteaptă, este o reacţie firească de felul:
el te strânge de mâini tu încerci să te eliberezi. Partenerul tău este pregătit pentru o
astfel de reacţie, şi simultan cu încercarea ta de a te elibera, el va zădărnici această
încercare printr-o mişcare şi o forţă de compensare.
Această "ajustare permanentă" a atacului face ca tu să te simţi blocat şi fără
posibilitatea de a te elibera.
Toate acestea se petrec fulgerător, în mod incoştient, şi pentru acest motiv
trebuie să te gândeşti din vreme (să te antrenezi) în mod conştient pentru a stăpâni
arta de a transmite în mod inconştient diverse mesaje false.
Un mesaj fals determină o reacţie inconştientă corectă a agresorului, iar asta
îţi permite să foloseşti aceasta reacţie în folosul tău, pentru că tu ştii dinainte că el
va reacţiona astfel. Din păcate, toate acestea sunt mai greu de explicat decât de
arătat. Probabil că ai observat că în decursul acestor explicaţii am folosit, când
partener când agresor, pentru ca să nu uiţi niciun moment de această dualitate:
Dojo şi lumea înconjurătoare.
37. Este folositor să facem procedeele în mod real folosind atacuri reale ?
Nu văd nimic rău în acest experiment. Eu l-am încercat de multe ori şi m-a
ajutat să înţeleg mai bine Aikido-ul. Pentru ca un astfel antrenament să aibă
succesul dorit, trebuie să stabiliţi un set de reguli de fier, pentru a vă proteja pe voi
şi partenerii voştri. Folosirea echipamentului de protecţe nu este infailibila.
Faptul că ştii că ai protecţii, te face să crezi că eşti de neoprit şi de nelovit.
Greşit, partenerul va evita să te lovească în casca de protecţie şi va prefera să te
lovească la corp, în diverse puncte dureroase, şi crede-mă, sunt destule.

Apoi trebuie luat în calcul faptul că ştiindu-se protejaţi şi lipsiţi de constrângerile

antrenamentului, oamenii se vor aventura în atacuri şi procedee riscante şi
fanteziste. Nu uita, adrenalina te amorţeste doar pe durată scurtă.
Cum ai spus şi tu, la început veţi constata că Aikido-ul pe care-l faceţi pe
Tatami nu foloseşte în prea mare măsură într-o luptă reală, şi va trebui să renuntaţi
la a mai face procedee corecte, aşa cum se fac de regulă în Dojo. Există un risc
foarte serios şi care nu poate fi evitat total, pentru că anumite procedee de Aikido
sunt extrem de periculoase dacă se fac rapid şi împotriva voinţei adversarului, şi din
păcate nu există protecţii pentru asa ceva.
Concluzie: cred că puteţi încerca experimentul dacă stabiliţi câteva reguli de fier:
prima ar fi că ‘’nu trebuie să moară nimeni’’.
38. Cum explicaţi performanţa lui O Sensei de a-şi fixa adversarul la podea cu
un singur deget ?
Este greu de explicat în cuvinte. Trebuie să ai o oarecare experienţă în Aikido,
să simţi anumite lucruri, ca să înţelegi. Pot doar să dau câteva exemple, să fac
unele comparaţii, ca să înţelegi natura unei astfel de performanţe:
1. Să ne închipuim că o persoană se află pe marginea unei prăpăstii, în echilibru
precar. Nu este nicio problemă să-l ţii în acea poziţie doar cu un singur deget.
Controlul unei persoane, la limita dintre echilibru şi dezechilibru, este un lucru posibil
pentru oricine.
2. Să ne închipuim că o persoană este întinsă la pământ şi cineva îi apasă ochiul cu
un deget. Controlul ferm al unui punct vital face ca cel controlat să se supună fără
condiţii.
3. Să ne închipuim că o persoană se confruntă cu un luptător celebru pentru
măiestria şi eficienţa sa. O astfel de persoană poate fi controlată cu uşurinţă doar cu
privirea, pentru că ea se consideră învinsă dinainte.
4. Să ne închipuim că o persoană se află întinsă pe sol cu braţele sub corp, şi că
asupra sa planează "o mare ameninţare". Un deget ar putea fi acea ameninţare,
dacă ar putea declanşa un lucru sau o acţiune mortală, să spunem o sabie. Acum
imaginează-ţi că Ueshiba putea face toate aceste lucruri, ba poate şi mai mult.
39. Am înţeles că Ueshiba folosea kotodama la începutul antrenamentelor.

Este necesar pentru practicarea Aikido-ului ?
Cred că este vorba de credinţă. Ueshiba credea în forţa şi rostul acestei
practici. Dacă folosirea kotodamei este sau nu utilă practicanţilor de Akido
nejaponezi, asta este doar problema lor.
Dacă crezi că te ajută, chiar te ajută. Unii se roagă, alţii îşi repetă că sunt tari şi
deştepţi, alţii folosesc kotodama.

Manual de Aikido

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual de Aikido

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoric – Filozofie – Pricipii -Tehnica

Dan Corneliu IONESCU

Desene – Radu Petrescu

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 1

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 2

Un nou Manual de Aikido, mai concentrat si cu desene detaliate. Ideea

Manualul este alcatuit din urmatoarele capitole principale:

1. Aikido – Istoric, filozofie, principii

La adresa http://aikido.ro/filme// puteti vedea Aikido in miscare. Puteti face

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 3

CAPITOLUL 1 - ISTORIC, FILOZOFIE, PRINCIPII

Fondatorul Aikido-ului Morihei Ueshiba

Ueshiba se înrolează în Regimentul 61 de infanterie unde primeşte gradul de

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 5

sau morale, pentru ca toate acestea coexistă şi se armonizează alcătuind un tot

Shinto sau Kami-no-michi

- Cultul strămoşilor de familie;

Astfel nu se remarcă nici-o deosebire între respectul datorat împăratului în

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 7

- Exorcismul (Harai) era practicat de un preot şi consta în curăţarea petei adusă de

- Curăţirea (Misogi) consta în ştergerea petei accidentale dobândită prin contactul

- Abstinenţa (Imi) viza dobândirea purităţii absolute prin evitarea cauzelor ce

- Decepţia – determinată de incertitudinea în care trăiesc oamenii şi de nesiguranţa

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 8

nefericită. La sfârşitul vieţii el se va găsi în faţa morţii şi atunci, inevitabil, va

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 9

îndeplinirea disciplinată a activităţilor obişnuite, în care simplitatea era considerată

„Tao este originea devenirii şi rezultatul schimbării.

Lumea, întregul univers se organizează în spaţiu şi timp prin interacţiunea şi efectul

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 12

deprinde arta simplă de a trăi. Din nefericire civilizaţia modernă ne îndepărtează de

“Cunoaşterea celuilalt nu este decât ştiinţă, pe când cunoaşterea de sine este

Pentru fiecare dintre noi, cunoaşterea începe de la conştiinţa intimă a Eu-lui

Fără precauţii, corpul oamenilor se degradează repede. Nu depinde deci,

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 13

Bushido – Calea razboinicilor

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 14

conduce pe războinic cu seninătate la moarte. Obţinerea unei atitudini de dispreţ

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 15

Influenţa Budhismului Zen

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 16

care să conducă la o atitudine de non-ataşament. Japonezul nu priveşte viaţa ca pe

“Samuraiul mănâncă fără să producă hrană, foloseşte obiecte fără să le fabrice şi

Idealul de înţelepciune al japonezului asociază constant omul de acţiune cu

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 17

Această confruntare a fost brutală, iar superioritatea tehnică a occidentului a învins

“Victoria care nu antrenează după ea convingerea şi transformarea adversarului nu

Cel care a desăvârşit această idee a fost însă Morihei Ueshiba.

născutului, care percepe realitatea în manieră simplă, netulburat de nici-o atitudine

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 19

intermediul armelor, într-o practică eficientă în diferite situaţii de luptă. Progresiv,

Aceste concepte nu interesau doar clasa Buke (războinicii), ci întreaga societate.

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 20

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 21

El nu lasă nici un moment să se producă separări pe care numai gândirea le

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 23

Simbolul ca mod de exprimare

Unul din primele lucruri pe care le învaţă practicanţii de Aikido şi apoi le

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 25

Sakura – floarea de cireş

ceea ce fac ei în timpul antrenamentului este un ritual divin ce îi va face

"Mi-am antrenat corpul prin Budo şi când am înţeles esenţa sa fundamentală,

Dan Corneliu Ionescu – MANUAL DE AIKIDO – IUNIE 2022 27