Străini

Suntem doi străini,

Care-și cunosc cele mai urâte secrete,
Care se mint că sunt prieteni
Poate chiar prieteni buni.

Am să te mint spunându-ți adevăruri

Și îmi cer scuze că nu pot să-ți spun ce simt.
Ce faci din mine?
De ce îți place să mă schimbi?

Nici oglinda nu mă mai recunoaste,

Nici măcar nu mă mai privesti.
Ți-am spus tot ce m-a lovit
De ce nu poți iar să mă ierți?

Doar muzica mă mai face să simt ceva

Doar ea îți înlocuiește prezența.

Și poate chiar suntem străini.

Suflete triste cu speranța pierdută.
Străini care defapt se cunosc atât de bine,
Străini cu amintiri.

La apus

Priveam cerul,
A cărui culori îmi aduc aminte de tine.
Îl priveam îndepartându-mă de voi,
Și de serile noastre pline.

Cât muzica-mi răsturna gândurile,

În fața ochilor, norii dansau primitori
Culorile de toamnă, mai triste ca niciodată,
În fața mea stăteau ca un tablou.

Am admirat cerul minute întregi

Gândindu-mă la noi
Și la visele noastre reci
Cât soarele a apus vioi.
Frigul tandru al toamnei timpurii,
Trece acum prin inimile noastre.
Și dacă acum culorile apusului nu te mai surprind ca altă dată,
Sper că încă te uiți la cer gândindu-te la mine.

Mă uit în ai tăi ochi ca la soare,

Lăcrimând din când în când
Nu înțeleg de ce oare,
Îți place să mă lași plângând.

Hai să privim un apus târziu,

Acum ori niciodată.
Hai să-ți mai șoptesc puțin,
Să nu te uit vreodată.

Tot ce mă deranjează

Am spus povestea noastră,

Deja de prea multe ori
Și nu pot să-mi dau seama
Dacă dormi sau mă ignori.

Urăsc să fiu departe de tine,

Și că poate sunt prea protectivă.
Urăsc faptul că mi-e așa de dor de tine,
Că-mi pasă prea tare de ce pot să zică.

Nu-ți place ce scriu,

Mă doare, căci tu nu-mi apreciezi munca
Și, oh, nimic nu se simte mai rău
Decât să te simți neapreciată.

Cum aș putea să-ți spun,

Tot ce mă deranjează la viața asta?
Cum aș putea să comunic,
Când singurul mod prin care o pot face e prin artă?

Gânduri de toamnă

Toamna e o schimbare trecătoare

Un frig constant care știi că va trece.
O durere neacceptată,
Ca cea din sufletele noastre.
Totul diferă de la o zi la alta
La fel ca sentimentele tale
Iar atunci când calc pe frunzele uscate,
Aleg să-mi duc mintea în altă parte.

Diminețile reci,
În care tremur cu căștile-n urechi
Mă gândesc la toți, mai puțin la mine.
Mă gândesc la tot, mai puțin la tine.

Ești un simplu adevar?

Sau cea mai frumoasă minciună?
Căci privesc adânc în ai tăi ochi pierduți
Și nu vreau să știu daca este totul o glumă.

Nu vreau să las totul să treacă,

Mi-e mai dor de tine decât de soarele de vară,
Chiar dacă te văd în fiecare dimineață.
(Poate îmi doresc mai mult.)

De ce doare atât de tare,

Iubirea asta trecatoare?
De ce zâmbetele au sens,
Doar atunci când te privesc?

Voi rămâne bolnavă o vreme

Trezește-te.
Sau nu, mai dormi puțin.
Ești obosit și lacrimile ți-au curs,
Iar eu știu ca somnul e cel mai bun medicament pentru inima frântă.

Mâinile-mi sunt atât de reci

Și am atâtea să-ți spun.
Îți spun sincer că nu am idee de unde să încep,
Așa că iar scriu pe hârtie, în loc să-ți scriu ție.

Împletită în pături și gânduri pustii

Te am și-n vise,
Te port în gând ca melodiile pe care le ascultam în tren
Căci singura metoda de a-mi alina dorul e să le ascult.

M-ai cuprins în strânsorile iubirii,

Mai rapid decât orice răceală,
Și nu poți trata îndrăgosteala cu medicamente
Așa ca voi mai rămâne bolnavă o vreme.
M-ai lăsat fără cuvinte

Am rămas fără cuvinte,

Fără rost în lumea asta.
Tot ce-mi doresc e să dispar.
Hai, te rog, dispari cu mine.

Ține-mă de mână
Sau mai străns la al tău piept.
Spune-mi că o să fie bine,
Chiar dacă niciunul din noi nu o mai crede.

Nici nu știu de ce mai scriu,

De ce-mi pierd nopțile cu tine.
Dacă nici la scris nu-s bună
Atunci de ce mă mai complic?

Te rog, gândește-te la mine

Arată-mi calea fără stres.
Cine ești, de ce îmi placi?
De ce mi-e greu sa nu te privesc?