Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Iain M. Banks
Spectrul lui Phlebas
„Idolatria este un rău mai mare decât carnajul.”
Coranul, 2:190
Prolog
1 Sorpen
Nivelul crescuse acum până la buza lui de sus. Chiar dacă își
presa puternic capul de pietrele celulei, nările lui abia ajungeau
deasupra suprafeței. Nu va reuși să-și elibereze mâinile la timp;
avea să se înece.
În întunericul celulei, în putoarea și umezeala ei, în timp ce
sudoarea i se scurgea peste sprâncene și ochii strâns închiși, iar
el intra și ieșea din transă, o parte a minţit lui încerca să se
obișnuiască cu ideea propriei morți. Dar, ca o insectă nevăzută
bâzâind într-o cameră liniștită, mai era ceva, ceva ce refuza să
dispară, ceva fără sens, doar agasant. Era o frază, irelevantă și
lipsită de sens și atât de veche încât uitase unde o auzise sau o
citise, dar i se tot învârtea în interiorul capului, așa cum o bilă de
marmură se rotește înăuntrul unui urcior:
Jinmoti din Bozlen Doi i-a ucis pe asasinii rituali ereditari ai
familiei noului Rege al Anului, înecându-i în lacrimile
Empathaurului Continental în Sezonul Tristeții.
4 Templul Luminii
5 Meganava
6 Mâncătorii
7 Un joc de Damage
8 Sfârșitul Invenției
14 Privește pe Phlebas
Motive: Cultura
A fost, după cum a știut Cultura chiar de la început, un război
religios în toată regula. Cultura a participat la război pentru a-și
păstra propria liniște a conștiinței: nimic mai mult. Dar această
liniște reprezenta cea mai valoroasă calitate a Culturii, poate
singura sa posesiune adevărată și prețuită.
Atât teoretic, cât și practic, Cultura se afla dincolo de
argumentele bogăției sau expansiunii. Însuși conceptul de bani –
considerat de Cultură drept o formă de distribuire rudimentară,
supracomplicată și ineficientă – era irelevant în cadrul societății,
unde capacitatea propriilor mijloace de producție omniprezentă și
multilaterală depășea orice cerință rezonabilă (și în unele cazuri,
poate nerezonabilă) pe care cetățenii săi lipsiți de imaginație ar fi
putut-o avea. Aceste cereri erau satisfăcute, cu o singură excepție,
chiar în cadrul Culturii. Spațiul vital era asigurat din abundență,
în principal pe Orbitalii de materie ieftină; materia primă exista în
cantități virtual inepuizabile atât între stele, cât și în sistemele
solare; și energia era, dintre toate, disponibilă în mod chiar și mai
general, prin fuziune, anihilare, rețeaua energetică însăși, sau de
la stele (luată fie indirect, ca radiație absorbită în spațiu, sau
direct din miezul stelar). Astfel, Cultura nu avea nevoie să
colonizeze, să exploateze sau să înrobească.
Singura dorință pe care Cultura nu și-o putea satisface din
interior era una comună atât descendenților oamenilor săi
originari, cât și mașinilor (indiferent cât de independente) pe care
ei le aduseseră la viață: nevoia de a nu se simți inutili. Singura
justificare a Culturii pentru viața relativ lipsită de griji și
hedonistă de care se bucura populația ei erau faptele sale bune:
evanghelismul secular al Secțiunii de Contact, nu numai
descoperirea, catalogarea, investigarea și analizarea altor civilizații
mai puțin avansate, ci – acolo unde circumstanțele păreau a
justifica acțiunea contactului – interferența reală (pe față sau pe
ascuns) în procesul istoric al acestor alte culturi.
Cu un fel de îngâmfare plină de umilință, Contactul – și în
consecință Cultura – putea dovedi statistic că o astfel de utilizare
benignă și grijulie a „tehnologiei compasiunii” (pentru a folosi o
frază la modă în acel timp) a funcționat, în sensul că tehnicile
dezvoltate de ea pentru a influența progresul unei civilizații au
îmbunătățit considerabil calitatea vieții membrilor acesteia, fără
să dăuneze acelei societăți ca întreg prin contactul în sine cu o
cultură mai avansată.
Confruntat cu o societate inspirată religios și hotărâtă să-și
extindă influența asupra tuturor civilizațiilor inferioare din punct
de vedere tehnologic aflate în calea sa indiferent de trâmbițele
inițiale de cuceritori sau de uzura ulterioară a ocupației,
Contactul putea fie să se retragă și să-și recunoască înfrângerea –
și punând astfel capăt nu numai propriei sale rațiuni de a exista,
ci și singurei acțiuni justificatoare care permitea poporului
Culturii cocoloșit și conștient de norocul său să se bucure de
viețile lor cu o conștiință curată – fie să lupte. Fiind pregătit și
călit el însuși (ca și opinia publică) timp de zeci de ani de abordare
a primei soluții, s-a ajuns în cele din urmă, inevitabil, ca în cazul
a aproape oricărui organism a cărui existență este amenințată, la
ultima variantă.
Cu tot punctul de vedere profund materialist și utilitarist al
Culturii, faptul că Idirul nu avea vreun plan privind afectarea
fizică a Culturii înseși era irelevant. Indirect, dar categoric și letal,
Cultura era amenințată… nu de cucerire sau de pierderea de vieți,
nave, resurse sau teritorii, ci de ceva mai important: pierderea
scopului său și a limpezimii conștiinței; distrugerea spiritului său;
predarea sufletului ei.
În ciuda tuturor aparențelor care indicau contrariul, Cultura, și
nu Idiranii, a fost nevoită să lupte, și în această necesitate
disperată în cele din urmă a adunat o putere care – chiar dacă au
existat îndoieli reale asupra rezultatului final – nu putea accepta
niciun compromis.
Motive: Idiranii
Idiranii se aflau deja în război, cucerind speciile pe care le
considerau inferioare și subjugându-le în cadrul unui imperiu
înainte de toate religios, dar care întâmplător era și unul
comercial. De la început le fusese limpede că jihad-ul lor pentru
„a liniști, a integra și a instrui” aceste alte specii și pentru a le
aduce sub privirea directă a Dumnezeului lor trebuia să continue
și să se extindă, altfel ar fost lipsit de sens. O pauză sau un
moratoriu, deși era posibil să aibă tot atât de multă logică în
termeni militari, comerciali și administrativi ca și expansiunea
continuă, ar fi negat o asemenea hegemonie militantă în sens de
concept religios. Zelul depăși în importanță și eclipsă
pragmatismul; la fel ca și în cadrul Culturii, principiile contau.
Războiul, cu mult înainte de a fi în cele din urmă declarat, era
privit de înaltul comandament idiran ca o continuare a ostilităților
permanente cerute de colonizarea teologică și disciplinară,
implicând o escaladare cantitativă și calitativă a conflictului armat
și numai în mod limitat ca învingere a experienței tehnologice
relativ echivalente a Culturii.
În timp ce Idiranii presupuneau în unanimitate că, după ce își
vor fi exprimat punctul de vedere oamenii din Cultură se vor
retrage, câțiva politicieni Idirani au anticipat că, în cazul în care
Cultura s-ar dovedi atât de hotărâtă ca în „cel mai rău scenariu
posibil”, un aranjament politic judicios ar putea surveni astfel
încât să fie salvată onoarea și să se obțină avantaje pentru ambele
părți. Acesta ar implica un pact sau un tratat prin care Idiranii ar
fi efectiv de acord să-și încetinească sau să-și limiteze
expansiunea pentru un timp, acest lucru permițând Culturii să
pretindă câteva – dar nu prea multe – victorii și să ofere Idiranilor
(a) o scuză justificabilă religios pentru o consolidare care în
același timp ar lăsa mașina de război idirană să-și tragă răsuflarea
și ar clătina pământul de sub picioarele acelor Idirani care
obiectau împotriva vitezei și cruzimii expansiunii idirane, și (b) un
motiv ulterior pentru creșterea cheltuielilor militare, care să
garanteze că în următoarea confruntare Cultura, sau orice alt
adversar, va fi decisiv depășit și distrus. Numai cele mai fervente
și mai fanatice secțiuni ale societății idirane au cerut sau chiar au
luat în considerare un război dus până la final, și chiar și așa nu
au făcut decât să propună continuarea luptei împotriva Culturii
după și în ciuda retragerii și a tentativei de încheiere a păcii pe
care și ei considerau că inevitabil Cultura o va face.
Având schițate aceste formulări tip „nu putem pierde” în
privința cursului probabil al evenimentelor, Idiranii s-au angajat
în lupta împotriva Culturii fără remușcări sau ezitări.
În cel mai rău caz, au considerat probabil că războiul fusese
început într-o atmosferă de neînțelegere reciprocă. Nu și-au putut
închipui că, în timp ce ei erau înțeleși aproape prea perfect de
către dușmanul lor, ei au priceput cu totul greșit forțele credinței,
necesității – chiar temerii – și ale moralei care operau în cadrul
Culturii.
Statistici
Durata războiului: patruzeci și opt de ani și o lună. Total morți,
inclusiv mașini (considerate conform scalei logaritmice de
inteligență), medjeli și non-combatanți: 851,4 miliarde (± 0,3).
Pierderi: nave (toate clasele mai sus de cea interplanetară) –
91215660 (± 200); Orbitali – 14334; planete și sateliți majori – 53;
Inele – 1; Sfere –3; stele (suferind pierderi de masă semnificative
sau alterări ale poziției) – 6.
Perspectivă istorică
Un război mic, scurt, care arareori s-a extins în mai mult de
0,02 din galaxie în volum și 0,01 din populația stelară. Persistă
zvonuri despre conflicte cu mult mai impresionante, întinzându-
se mult mai vast în timp și spațiu… În orice caz, cronicile
civilizațiilor mai bătrâne ale galaxiei consideră războiul dintre
Idirani și Cultură ca fiind cel mai important conflict din ultimii
cincizeci de mii de ani și unul dintre acele Evenimente extrem de
interesante care se întâlnesc atât de rar în zilele noastre.
Dramatis Personae
Odată războiul încheiat, Juboal-Rabaroansa Perosteck Alseyn
Balveda dam T’seif a ales să fie pusă la depozitare pe termen lung.
Își pierduse majoritatea prietenilor în timpul ostilităților și
descoperise că nu-i făceau plăcere nici sărbătoririle, nici
comemorările. În plus, Lumea lui Schar continuase să o bântuie și
după încheierea păcii, umplându-i nopțile cu vise despre tunele
întunecoase și întortocheate, răsunând de orori nenumite. Starea
sa ar fi putut fi tratată, dar Balveda a ales în schimb somnul fără
vise al depozitării. Lăsase instrucțiuni să fie readusă la viață
numai atunci când Cultura va putea „dovedi” statistic că războiul
avusese o justificare morală; cu alte cuvinte, după ce va fi trecut
suficient de mult timp – în pace – ca să devină probabil ca
numărul oamenilor morți în apropiatul și foarte probabilul curs al
expansiunii idirane să devină mai mare decât numărul celor
pieriți în timpul războiului. A fost trezită în mod corect în anul
1813 AD împreună cu alte câteva milioane de oameni din
cuprinsul Culturii care se autodepozitaseră și lăsaseră aceleași
criterii de readucere la viață, majoritatea cu același sentiment de
îndârjire ca și ea. După câteva luni, Balveda s-a eutanasiat și a
fost îngropată pe Juboal, steaua sa natală. Fal ’Ngeestra nu a
ajuns niciodată s-o întâlnească.
Querl Xoralundra, părinte-spion și preot războinic al sectei
Celor Patru Suflete tributare Farn-Idir, s-a aflat printre
supraviețuitorii distrugerii parțiale și capturării crucișătorului
idiran ușor Mâna lui Dumnezeu 137. El și alți doi ofițeri au evadat
de pe nava atacată în timp ce UGC de clasă Montană Energie
Nervoasă încerca să o cucerească intactă; unitatea sa warp l-a
readus pe Sorpen. Ț inut prizonier pentru scurt timp de către
Gerontocrația de acolo, a fost eliberat prin răscumpărare la
sosirea Flotei a Nouăzeci și Treia a Idiranilor. A continuat să facă
parte din serviciul de Spionaj, scăpând de schismatica A Doua
Purificare Voluntară, care a urmat retragerii sprijinului flotei
Homomdanilor. Imediat după aceea a revenit la vechiul său rol de
Ofițer Combatant de Logistică și a fost ucis în timpul bătăliei de la
Twin Novae pentru controlul Brațului Unu-Șase, spre sfârșitul
războiului.
După ce s-a alăturat Corsarilor lui Ghalssel pe Vavatch,
Jandraligeli a devenit un locotenent relativ de încredere în banda
căpitanului mercenarilor, în cele din urmă preluând comanda
celei de-a treia nave a Companiei, Suprafața de Control. La fel ca
toți Corsarii care au supraviețuit ostilităților, Jandraligeli a
profitat de pe urma războiului. S-a retras la scurt timp după
moartea lui Ghalssel – în timpul seriei de bătălii ale celor șapte
straturi de pe Oroarche – pentru a-și petrece restul zilelor
conducând un colegiu liber de Consultanți pe Viață pe Luna
Decadent, în sistemul Păcatul al Ș aptelea al Cavalerilor Bogați ai
Acțiunilor Infinit de Fericite (reformat). A decedat – în mod plăcut,
chiar dacă nu în pace – în patul altcuiva.
Robotul Unaha-Closp a fost complet reparat. A cerut să se
alăture Culturii și a fost acceptat; a servit pe Sistemul General de
Vehicule Apocalipsa Neregulată și pe Sistemul Limitat de Vehicule
Marja de Profit până la sfârșitul războiului, apoi a fost transferat
pe Orbitalul numit Erbil într-un post la o fabrică de sisteme de
transport de acolo. Acum este la pensie și construiește mici
automate antrenate de abur, ca hobby.
Stafl-Preonsa Fal Shilde ’Ngeestra dam Crose a supraviețuit
încă unui accident serios în timpul unei escalade, a continuat să
depășească în previziuni mașini de milioane de ori mai inteligente
decât ea, și-a schimbat de câteva ori sexul, a născut doi copii, s-a
alăturat Contactului după război, s-a întors fără permisiune la
viața primitivă pe o planetă de nivel doi necontactată alături de un
trib de femei-cai sălbatice, a fost sclava unui dirijabil Hypersage
pe o aerosferă Blokstaar, a revenit la Cultură pentru
transcorporalizarea robotului Jase într-o minte-grup, a fost
surprinsă de o avalanșă în timp ce urca un munte, însă a
supraviețuit ca să povestească, a mai avut un copil, apoi a
acceptat invitația de a se alătura secțiunii Circumstanțelor
Speciale a Contactului și a petrecut aproape o sută de ani (ca
bărbat) ca emisar pe recent contactata Anarhie a Celor un Milion
de Stele de pe Soveleh. Ulterior, a devenit profesor pe un Orbital
dintr-un nor mic lângă Norul minor, a publicat o autobiografie
populară și aclamată, apoi câțiva ani mai târziu a dispărut, în
vârstă de 407 ani, în timpul unei croaziere solitare pe un vechi
Inel Dra’Azon.
Cât despre Lumea lui Schar, oamenii s-au întors acolo, o
singură dată, deși numai după încheierea războiului. După
plecarea Turbulenței în Aer Clar – mai mult orientată decât
pilotată de Perosteck Balveda în vederea unei eventuale întâlniri
cu vreo navă de luptă a Culturii aflată în afara zonei de război –
au trecut patruzeci de ani înainte ca vreunei nave să i se permită
să traverseze Bariera Liniștii. Când acea navă, UGC Proteza
Conștiinței, a străbătut-o și a trimis la sol o echipă, personalul
interesat al Contactului a găsit Sistemul de Comandă perfect
reparat. Opt trenuri stăteau, ireproșabile, în nouă stații perfecte și
neavariate. Nicio urmă de epave, stricăciuni, cadavre sau vreun
semn al vechii baze a Schimbătorilor nu a fost găsit în timpul
celor patru zile în care UGC și echipele sale de supraveghere au
avut permisiunea să stea. La finalul acestei perioade, Proteza
Conștiinței a primit instrucțiuni să plece, iar după plecarea sa
Bariera Liniștii s-a închis din nou, pentru totdeauna.
Rămășițe existau. O grămadă de trupuri și tot materialul de la
baza Schimbătorilor, plus echipamentul suplimentar adus de
Idirani și de Compania Liberă și învelișul animalului warp chuy-
hirtsi, zăceau toate îngropate la kilometri adâncime sub gheață
lângă unul din polii planetei. Comprimată într-o minge densă de
resturi sfârtecate, trupuri mutilate, printre obiectele scoase din
acea parte a fostei baze a Schimbătorilor unde fusese cabina
femeii Kierachell, se găsea o carte mică de plastic cu pagini
adevărate acoperite cu un scris mărunt. Era un basm, cartea
favorită a femeii, iar prima pagină a poveștii începea cu aceste
cuvinte:
Jinmoti de pe Bozlen Doi…
Mintea salvată din tunelele Sistemului de Comandă nu și-a
putut reaminti nimic din perioada dintre intrarea în warp în
tunele și reparația finală și reintegrarea la bordul SGV No More Mr
Nice Guy, care a urmat salvării ei de către Perosteck Balveda. Mai
târziu a fost instalată pe un SGV de clasă Ocean și a supraviețuit
războiului, cu toate că a luat parte la multe lupte spațiale
importante. Modificată, a fost ulterior transferată într-un SGV de
clasă Range, luându-și numele oarecum neobișnuit.
Schimbătorii au fost exterminați ca specie în timpul etapelor
finale ale războiului din spațiu.
Epilog
Gimishin Foug, cu răsuflarea tăiată, întârziind ca de obicei,
vizibil însărcinată, și care se întâmpla să fie o stră-stră-stră-stră-
nepoată a lui Perosteck Balveda (și de asemenea un poet în
devenire), sosi la bordul Sistemului General de Vehicule la o oră
după restul familiei ei. Vehiculul îi culesese de pe o planetă
îndepărtată din Marele Nor unde fuseseră în vacanță și trebuia să-
i transporte pe ei și pe câteva sute de alți oameni pe noul și vastul
SGV de clasă Sistem Determinist, care urma să facă rapid trecerea
din Nori în partea principală a galaxiei.
Foug era mai puțin interesată de călătoria în sine decât de nava
în care urma să călătorească. Nu mai întâlnise niciodată una de
clasă Sistem și în secret spera ca dimensiunile vasului, cu
multiplele sale componente separate stând suspendate în
interiorul unei bule de aer lungi de două sute de kilometri, și
efectivul său de șase miliarde de suflete, îi va oferi ceva inspirație.
Ideea o emoționa și o preocupau și noua sa mărime și
responsabilitate, dar își aminti, dacă nu cumva puțin prea târziu,
să fie politicoasă la sosirea la bordul mult mai micului vehicul de
clasă Range.
— Îmi pare rău, nu am făcut cunoștință, zise ea debarcând din
modul într-o cală mică blând luminată.
Vorbea unei drone telecomandate care o ajuta cu bagajul.
— Eu sunt Foug. Ț ie cum ți se spune?
— Eu sunt Bora Horza Gobuchul, spuse nava prin intermediul
dronei.
— E un nume ciudat. Cum ai ajuns să fii numit astfel?
Drona coborî ușor un colț din față, ca echivalent al unei ridicări
din umeri.
— E o poveste lungă…
Gimishin Foug ridică din umeri.
— Îmi plac poveștile lungi.