următoarea îţi nimerea singură în gură.

Ca detalii, ornamente
şi accesorii, aveam smântână, icre proaspete, somon şi
parmezan ras. Vinul şi votca curgeau în valuri. După blinele,
am mâncat o ciorbă de nisetru, iar după ciorbă, potârnichi cu
sos. Ne-am îndopat în aşa hal, că tata şi-a descheiat pe furiş
nasturii de pe burtă şi, ca nimeni să nu bage de seamă acest
liberalism, s-a acoperit cu şervetul. Cu dreptul lui de şef al
nostru, căruia totul îi era îngăduit, Alexei Ivanîci şi-a descheiat
şi jiletca şi cămaşa. După masă, fără să ne ridicăm de pe
locurile noastre, am aprins – cu învoirea şefului – ţigări de foi
şi am început să sporovăim. Mai bine zis noi ascultam şi
Excelenţa Sa Alexei Ivanîci vorbea. Subiectele erau mai mult
cu caracter umoristic, aşa, ca de lăsata secului… Şeful
povestea, povestea şi căuta să fie şi spiritual. Nu ştiu dacă
spunea ceva cu adevărat hazliu, dar îmi aduc aminte că tata mă
tot înghiontea şoptindu-mi:
— Râzi!
Deschideam larg gura şi râdeam. La un moment dat, tot
silindu-mă să râd, am scos chiar un fel de scheunat, care a
atras asupra mea atenţia tuturor.
— Aşa, aşa! mi-a şoptit tata. Eşti băiat de ispravă! Se uită
şeful la tine şi râde… Asta-i bine; poate să-ţi dea un loc de
ajutor de împiegat!
— M-da! a spus, după multe altele, Cozulin, şeful nostru,
gâfâind de îmbuibare. Stau, mănânc blinele, mă îndop cu icre
proaspete, îmi mai dezmierd din când în când nevestica cea
nurlie… Iar fetele mele sunt atât de frumoase, că nu numai
nişte nenorociţi ca voi, dar chiar prinţii şi conţii nu-şi mai pot
lua ochii de la ele şi oftează. Dar casa mea ce cusur are? He-
he-he… Asta-i! Să nu cârtiţi şi să nu vă tânguiţi nici voi, cât
timp n-aţi ajuns până la capătul vieţii. Câte nu se pot întâmpla!
Te trezeşti cu fel de fel de schimbări… Să zicem că azi nu
însemni nimic, că eşti un zero, un firicel de praf… o furnică
nenorocită. Ei şi? Ca mâine poate să-ţi vină şi ţie rândul să
prinzi soarta de moţ, ca să zic aşa, să ajungi să porunceşti
altora! Da, da, în viaţă se întâmplă fel de fel de minunăţii!
Alexei Ivanîci a tăcut o clipă, a clătinat din cap şi a urmat:
— Ei, pe timpuri nu era aşa!… Doamne Dumnezeule! Mai
să nu-ţi vină să crezi. Umblai fără ghete, cu pantalonii rupţi,
tremurai întruna, ţi-era frică de orice… Pentru o rublă, se
întâmpla să munceşti şi câte două săptămâni. Şi rubla aia nu ţi
se dădea nici ea aşa… omeneşte! Nu! O mototoleau şi ţi-o
aruncau în faţă: na, crapă! Oricine putea să te strivească, să te
calce în picioare, să-ţi dea din senin cu ceva în cap… Oricine
putea să te batjocorească… Te duceai cu vreo hârtie la şef şi
vedeai în pragul uşii un cotei. Te apropiai de javră şi o apucai
de labă, ca şi cum i-ai fi spus: iartă-mă că am trecut pe lângă
tine. Bună dimineaţa! Iar ea mârâia la tine: r-r-r… Portarul te
împungea cu cotul, şi tu îi spuneai: „N-am bani mărunţi, Ivan
Potiapîci… iartă-mă!” Dar mai mult decât de la toţi, am suferit
şi am înghiţit fel de fel de batjocuri de la scrumbia asta
afumată, de la crocodilul ăsta, pe care-l vedeţi colo… Da, da,
de la acest Curiţîn care acum face pe mieluşelul!
Şi Alexei Ivanîci a arătat spre un bătrânel mărunt şi gârbovit
care şedea lângă tatăl meu. Bătrânelul clipea din ochii lui
obosiţi şi fuma în silă o ţigară de foi. Nu avea obiceiul să