UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI

FACULTATEA DE LITERE
REVISTĂ ANUALĂ DE DIDACTICĂ A LIMBILOR MODERNE

Nr. 11-12/2015-2016

INIŢIERI DIDACTICE
Corpus de texte de limbă română
contemporană
pentru analiză sintactică

Editura Universităţii „Alexandru

Ioan Cuza” din Iaşi

IAȘI, 2017

ISBN 1841- 5407

 INIŢIERI DIDACTICE
REVISTA ANUALĂ DE DIDACTICĂ A LIMBILOR MODERNE
REVISTA CERCULUI STUDENŢESC DE DIDACTICĂ A LIMBILOR
MODERNE

CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ ŞI LINGVISTICĂ GENERALĂ

FACULTATEA DE LITERE
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI
RO. BD. CAROL I, Nr. 11, cod 700605
e-mail: didactica_univ_litere@yahoo.com

Colegiul ştiinţific:
Prof. univ. dr. Liliana Stan
Prof univ. dr. Anca Cehan
Ma. Alina Turtă

Redactor șef:

Prof. univ. dr. Mihaela Secrieru

e-mail: msecrieru@yahoo.com

Tehnoredactor
Ma. Alina Turtă

ISBN: 1841-5407
 SUMAR

Introducere ................................................................................1
Arhitectura sintaxei româneşti .........................................................1
Teoria dependenţială sau a ordinelor...............................................11
Bazele analizei sintactice.................................................................14
Corpus de texte de limbă română contemporană pentru analiză
sintactică ...............................................................................25

Text 1 ...........25 Text 42 ..........66

Text 2 ...........26 Text 43 ..........66
Text 3 ..........27 Text 44 ..........67
Text 4 ..........27 Text 45 ..........67
Text 5 ..........27 Text 46 ..........67
Text 6 ..........28 Text 47 ..........67
Text 7 ..........29 Text 48 ..........67
Text 8 ..........29 Text 49 ..........68
Text 9 ..........29 Text 50 ..........68
Text 10 ..........30 Text 51 ..........69
Text 11 ..........32 Text 52 ..........69
Text 12 ..........32 Text 53 ..........71
Text 13 ..........32 Text 54 ..........71
Text 14 ..........33 Text 55 ..........72
Text 15 ..........34 Text 56 ..........72
Text 16 ..........35 Text 57 ..........77
Text 17 ..........35 Text 58 ..........78
Text 18 ..........36 Text 59 ..........79
Text 19 ..........36 Text 60 ..........79
Text 20 ..........37 Text 61 ..........79
Text 21 ..........37 Text 62 ..........81
Text 22 ..........38 Text 63 ..........82
Text 23 ..........38 Text 64 ..........82
Text 24 ..........45 Text 65 ..........82
Text 25 ..........46 Text 66 ..........83
Text 26 ..........46 Text 67 ..........83
Text 27 ..........47 Text 68 ..........84
Text 28 ..........48 Text 69 ..........85
Text 29 ..........48 Text 70 ..........85
Text 30 ..........56 Text 71 ..........85
Text 31 ..........57 Text 72 ..........86
Text 32 ..........59 Text 73 ..........86
Text 33 ..........60 Text 74 ..........87
Text 34 ..........60 Text 75 ..........87
Text 35 ..........60 Text 76 ..........87
Text 36 ..........61 Text 77 ..........88
Text 37 ..........62 Text 78 ..........91
Text 38 ..........64 Text 79 ..........92
Text 39 ..........64 Text 80 ..........92
Text 40 ..........64 Text 81 ..........93
Text 41 ..........64 Text 82 ..........93
Text 83 ..........94
Text 84 ..........94
Text 85 ..........95
Text 86 ..........95
Text 87 ..........95
Text 88 ..........96
Text 89 ..........97
Text 90 ..........100
Text 91 ..........100
Text 92 ..........102
Text 93 ..........102
Text 94 ..........103
Text 95 ..........103
Text 96 ..........103
Text 97 ..........103
Text 98 ..........104
Text 99 ..........105
Text 100 ..........108
Text 101 ..........112
Text 102 ..........113
 INTRODUCERE

Prezentul material este conceput ca suport al cursurilor de sintaxa limbii

române. Ca structură am esenţializat mai întâii cîteva elemente de teorie a sintaxei,
pentru ca apoi să propunem un exerciţiu aplicativ de analiză. Am lăsat cîteva
aspecte netratate pentru a oferi un debuseu interactiv celor care ar dori să
continuie ceea ce am propus noi, ne referim la partea finală a excursului teoretic
preliminar.

Arhitectura sintaxei româneşti

Teoria şi arhitectura structurală lingvistică care descrie sistemul sintactic al

limbii române pot fi sintetizate în următoarea schemă:

NIVEL SINTACTIC

PLANURI SINTACTICE

UNITĂŢI SINTACTICE

RAPORTURI SINTACTICE
FUNCŢII
SINTACTICE

Figura nr. 1. Sistemul sintactic al limbii

Această schemă ierarhică care descrie metodic şi deci epiteoretic realitatea în

discuţie trebuie citită astfel: nivelul sintactic al limbii române este structurat în

1
categorii sintactice integrate sistemic, circularitatea fiind un principiu funcţional şi
nu o aporie (un ilogism fără sfîrşit).

Ierarhic aceste categorii sintactice sunt dispuse astfel:

Nivel 0 Nivelul sintactic (în opoziţie cu celelalte nivele ale limbii)

NI Planuri sintactice (PCD PCCD PCA PCI)

N II Enunt Sint. (Fraza PP. Substitut de PPFR FS)

N III Raporturi sintactice (RCoord./RSBMixt, RSubord., RIner.,

RSDR/S, RSØ/RSExpl., RSIncd.,/ RS-)

N IV Functii Sint: (AT, C, Circ. SB, PV/PN, EPS/CFS

FSØ S― (negativă)

Explicaţii:

Nivelul sintactic (NS) al limbii române, este o categorie sintactică de nivel 0 si

trebuie privit ca un sistem alcătuit următoarele e categorii sintactice:

Nivelul I. este o categorie cuprinzătoare de patru planuri sintactice în interiorul

cărora dar şi între care se produc celelelalte categorii sintactice şi datorită cărora
există ele înseşi. Cel mai cuprinzător este planul comunicării directe în interiorul
cărora se pot actualiza toate manifestările categoriale de nivel II şi III. Parataxa PCD
cu celelalte planuri sintactice conduce la raporturi sintactice negative între acestea,
absenţa raporturilor sintactice fiind la fel de plină de semnificaţii sintactice ca şi
prezenţa acestora.

- Categoria sintactică de nivel I. PLANURILE SINTACTICE ALE

COMUNICARII (PS):

În limba română au fost teoretizate patru planuri sintactice:

- planul comunicării directe – PCD:

2
 Am venit.

- planul comentariilor la comunicarea directa, PCCD,

Am venit,1/ zise mama.2/

- planul comunicării apelative, PCA:

Ioana,1/ am venit.2/

- planul comunicării intejecţionale PCI

Hei,1/ Ioana,2/ am venit.3/

- Categoria sintactică de nivel II. UNITĂŢI SINTACTICE (US):

În limba română au fost teoretizate cinci unităţi sintactice:

- EST enunţul sintactic transfrastic

- FR. fraza -

P - propoziţia -

SPF - substitutul de propoziţie şi frază

FS - funcţia sintactică

- Categoria sintactică de nivel III. RAPORTURI SINTACTICE

(RS)

Nivelul III este o categorie care ipostaziază motorul sintactic al limbii, şi anume
raporturile sintactice. Manifestarea categorială, ca şi în situaţia celorlalte categorii
se bazează pe opoziţii de formă şi de conţinut, respectiv de formă sintactică şi de
conţinut sintactic.

Forma sintactică este asigurată de mărcile sintactice concrete, jonctivele şi

abstracte, morfemul sintactic zero Ø.

Conţinutul sintactic, subdivizat în conţinut funcţional, conţinut categorial şi

conţinut denotativ, înseamnă în termeni exacţi capacitatea generativă de funcţii
sintactice a unui raport sintactic.

Conţinutul sintactic presupune coexistenţa la nivelul cuvântului morfologic a

trei componente majore: conţinutul funcţional, conţinutul categorial şi conţinutul
denotativ (S. Stati, 1967:134).

3
 Conţinutul funcţional cuprinde, în viziunea lingviştilor care o teoretizează,
două elemente importante: „funcţia unui functor împreună cu însuşirea sa de a
satisface o funcţie“ (idem, ibidem: 135), ceea ce ni se pare, însă, a fi două aspecte
ale aceleiaşi trăsături ale unui cuvânt: însuşirea de a îndeplini o funcţie sintactică
fiind conţinută implicit în însăşi funcţia sintactică. În ceea ce ne priveşte, am
redefini acest conţinut funcţional, tot prin două elemente, astfel: a) funcţia
sintactică a unui cuvânt; b) capacitatea sa de a impune altui cuvânt o funcţie
sintactică, elemente de care ne vom folosi în expunerea noastră.

Conţinutul categorial implicat la nivelul funcţiei sintactice este, şi după

părerea noastră, decompozabil, de asemenea, în două elemente: a) „categoria
sintactică exprimată“: „subiect“, „agent“, „obiect“ etc. şi b) „forma sintactică“ (S.
Stati, 1967 (b): 134 sqq şi 232; C. Dimitriu, 1982: 113) a acestor categorii. Cel de-al
doilea element vizează faptul că o anumită funcţie sintactică are şi o anumită
„formă“ morfologică marcată prin categorii gramaticale purtătoare ale conţinutului
sintactic şi că, de exemplu, poate beneficia fie de o singură formă (de exemplu,
complementul intern în limba română, cunoaşte doar o singură realizare, la nivel
intrapropoziţional şi în condiţii strict determinate: radicalul său morfologic trebuie
să fie identic cu radicalul regentului verbal: am visat un vis) sau cel mult să fie din
acelaşi câmp semantic: am dormit un somn, fie are mai multe „forme“ (subiectul
cunoaşte o paradigmă sintactică datorită multiplelor realizări asigurate de formele
diferite ale cuvintelor morfologice atât din punctul de vedere al clasei din care face
parte (substantive, numerale, pronume etc.), cât şi din punctul de vedere al
diversităţii realizărilor chiar în cadrul claselor (substantivele în N., dar şi în G., Ac.
pot îndeplini funcţia sintactică de subiect). În viziunea noastră, conţinutul
categorial obiectivează şi diferenţele pe care le cunoaşte o funcţie sintactică în
interiorul propriei paradigme sintactice, prin particularizări şi specificităţi formale
(cf. atributul substantival genitival: cartea prietenului vs. atributul substantival
genitival prepoziţional: lupta contra nedreptăţii etc.).

Conţinutul denotativ („referenţial“) este o componentă pe care am putea-o

numi semiotic-sintactică a funcţiei sintactice, întrucât vizează informaţia semantică a
părţii de vorbire cu implicaţii sintactice. Acest conţinut nu este prezent, însă, cu
rigurozitate la toate funcţiile sintactice. Aceasta întrucât uneori sfera lui se
suprapune peste primul element al conţinutului categorial (cf. supra. „categoria
sintactică exprimată“, „subiect“, „agent“, „obiect“ etc.). Conţinutul denotativ vizează
diferenţele „semantice“, de la nivelul aceleiaşi realizări ale unei funcţii sintactice. De
exemplu, realizarea numită atribut substantival genitival are mai multe conţinuturi
denotative conferite de „conţinutul semantic fundamental al cazului genitiv“ (D.
Irimia, 1987: 70): apartenenţa şi sensurile sale derivate: posesia: casa vecinului;
înrudirea: nepotul mamei; originea: urmaşii dacilor; spaţialitatea: în curtea şcolii;
obiectivitatea (în sens de „cel care suferă o acţiune“): citirea cărţii, legarea snopilor,
culesul merelor; subiectivitatea (în sens de "cel care face o acţiune“): hotărârea
comisiei, răsăritul soarelui, plecarea tatălui etc. Comparând cele trei componente ale

4
conţinutului sintactic, mai observăm că primele două: conţinutul funcţional şi
conţinutul categorial prevalează ca importanţă, fiindcă determină identitatea
specifică a unei funcţii sintactice, la nivelul funcţiilor sintactice principale, iar
conţinutul denotativ este mai important, de exemplu, în taxinomia internă a
circumstanţialelor.

Forma sintactică este la fel de importantă ca şi conţinutul sintactic, raporturile

sintactice fiind clasificabile şi descriptibile din punctul de vedere al opoziţiilor
formă-conţinut în concrete şi abstracte, primare şi derivate, binare şi ternare etc.
Iată o scurtă descriere a raporturilor sintactice după criteriile conjugate formă
sintactică şi conţinut sintactic:

În limba română au fost teoretizate nouă raporturi sintactice, mai ales după
criteriul formei:

- Raport sintactic de coordonare RCoord.:

Studentul şi studenta sunt colegi.

Sb şi SB (subiect multplu)

- Raport sintactic de subordonare – RSubord.:

Studenţii - interesaţi citesc – cursurile – cu placere

RN – atribut RV – complement-circumstanţial

- Raport sintactic de inerenţă - RIner.:

Studenţii - învaţă.

SB - PV

- Raport sintactic de dublă relaţionare – RSDR

Ioana - este - colega mea

Ea – este - prietenoasă.

- Raport sintactic explicativ – RSExpl.

Am sărit gardul de arbusti căci era primavara.

- Raport sintactic binar-mixt – RSBMixt.

Citesc cărţi - şi - reviste.

- Raport sintactic de incidenţă - RSIncd.

Am venit,1/ zise mama.2/

5
 Planul Comunicarii Directe Planul Comentariilor la Comunicarea
Directa

- Raport sintactic zero – RSØ

øIoana, te astept!

- Raport sintactic negativ – RS-

Ioana, - te aştept!

Substantiv Planul Comunicării Apelative – pronume /PCD

După criteriul conţinutului sintactic, pe care îl consideăm criteriul exhaustiv al

capacităţii generative de funcţii sintactice, aceste raporturi sintactice de mai sus
descrise după criteriul formei se redistribuie în următoarea formulă taxinomică
tripartită:

a) raporturi sintactice generatoare de funcţii sintactice, clasă care conţine:

- raportul sintactic de subordonare (aici incluzându-se şi raportul de dublă

subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite) care generează funcţiile
sintactice subordonate (atributul, complementul / circumstanţialul şi cumulul de
funcţii sintactice şi propoziţiile subordonate corespondente lor;

- raportul sintactic apozitiv, generator al funcţiei sintactice de apoziţie şi al

propoziţiei apozitive.

- raportul sintactic intermediar-explicativ, generator al funcţiei sintactice 

(propoziţia intermediară explicativă).

b) raporturi sintactice „generate“ de funcţii sintactice, clasă care conţine:

- raportul sintactic de inerenţă, „generat“ de funcţiile sintactice de subiect şi

predicat.

c) raporturi sintactice nongeneratoare de funcţii sintactice, clasă care cuprinde:

- raportul sintactic de incidenţă, caracterizat prin incapacitatea de a genera

funcţii sintactice, trăsătură care îl recomandă ca un (-) minus raport sintactic.

- raportul sintactic mixt, un (-) minus raport sintactic, cu comportament

sintactic identic.

- raportul sintactic de coordonare, un (-) raport sintactic, nongenerator de

funcţii sintactice.

6
 Redistribuirea grafică a acestor nouă raporturi sintactice este următoarea:

(-) () (+)

________________________________________________________

nonraporturi: raporturi vide: raporturi pozitive:

coordonare explicativ inerenţă

mixt raportul sintactic subordonare

incidenţă zero ( ) apozitiv.

(-)rap. sint.

Figura nr. 3. Clasificarea categorială a raporturilor sintactice

şi din punctul de vedere al capacităţii lor de a genera funcţii sintactice

Descrierile după nivelul conţinutului sintactic care priveşte atît realităţile între care
se realizează şi realităţile sintactice pe care le generează le vom itera în tabelul de
mai jos.

Raportul sintactic Realităţile între care se Realităţile sintactice pe

şi Marcile acestora realizează care le generează
Raport sintactic de - se realizează între părţi de Funcţii sintactice:
subordonare - vorbire atribut – AT,
RSubord., - raport sintactic binar - complement – C,
Mărci ale jonctiunii - circumstanţial – Circ.
subordonatoare Raport sintactic
primar, concret
Raport sintactic de - se realizează între funcţii Nongenerator de
coordonare - sintactice funcţii sintactice
RCoord./ - raport sintactic binar primare; raport
Marci ale jonctiunilor sintactic derivat,
coord. ori concret d.p.d.v. al
juxtapunerii formei şi abstract
coordonatoare d.p.d.v. al conţinutului
sintactic
Raport sintactic de - - se realizează între funcţii existenţa a priori a
inerenţă- - RIner., sintactice funcţiilor sintactice
Marca acordul şi - raport sintactic binar principale recomandă
flexiunea interpretarea că f. s.
generează, de fapt
acest raport sintactic.
Raport sintactic
concret d.p.d.v. al
formei şi d.p.d.v. al
conţinutului sintactic
Raport sintactic de - se realizează între părţi de Funcţia sintactică de

7
 dublă relaţionare/ vorbire element predicativ
subordonare- - - raport sintactic ternar suplimentar/ cumul
RSDR/S, de funcţii sintactice
Marci duble disjunse, (aici intrînd şi numele
de acord predicativ).
subordonator, ori Raport sintactic
apozare şi de primar, concret
subordonare prin
juxtapunere
Raport sintactic - se realizează între
FSØ propoziţională
explicativ-– RSExpl., propoziţii Raport sintactic
Marca abstract, concret
subordonatoare d.p.d.v. al formei şi
neutralizată în abstract d.p.d.v. al
context conţinutului sintactic
Raport sintactic - se realizează între funcţii Nongenerator de
binar-mixt- - sintactice funcţii sintactice
RSBMixt, - raport sintactic binar primare ; raport
Mărci coprezente de sintactic derivat,
coord. şi concret d.p.d.v. al
subordonare. De formei şi abstract
inerenţă şi coord., de d.p.d.v. al conţinutului
apozare şi sintactic
coordonare
Raport sintactic de - se realizează între planuri
incidenţă- - RSIncd., sintactice
marca - raport sintactic binar
suprasegmentală
parantetică
Raport sintactic- se realizează între propoziţii FSØ propoziţională
zero—RS Ø, - se realizează în interiorul FSØ
Marca Ø PCA intrapropoziţională
- raport sintactic binar
Raport sintactic - se realizează între părţi de FS-
negativ-– RS-), vorbire
Marca - - se realizează între propoziţii
- se realizează între planuri
sintactice
- raport sintactic binar

- Categoria sintactică de nivel IV. FUNCŢII SINTACTICE (FS):

În limba română au fost teoretizate nouă funcţii sintactice generice (pe care le
putem identifica în exemplele aferente raporturilor sintactice de mai sus):

- subiect- SB

- predicat – PV

- nume predicativ/predicat nominal – NP/PN

- atribut – AT

8
 - complement – C

- circumstanţial – Circ.

- cumul de funcţii sintactice – CFS

- funcţia sintactică zero – FSØ

- funcţia sintactică negativă - FS-

Acest nivel închide descrierile specifice circumscrise sintaxei, pentru că în afara

funcţiilor sintactice nu mai există alte tealităţi sintactice. Funcţiile sintactice sunt
unităţile minimale ale sintaxei. Sub ele, ca suport se află cuvîntul morfologic sau
lexico-morfologic.

Notă. Clasele lexico+morfologice pe acre se sprijină realizările funcţiei

sintactice se pot diviza după criteriul conţinutului sintactic în:

a). părţi de vorbire cu conţinut sintactic complet (funcţional, categorial,

denotativ). Aceste părţi de vorbire sunt realizări pozitive (+) ale funcţiei
sintactice.

b). părţi de vorbire care îşi pot pierde contextual anumite componente sau
subcomponente ale conţinutului sintactic, ceea ce conduce la absenţa
temporară a funcţiei sintactice (păstrându-şi, de exemplu, capacitatea de a
impune altui cuvânt morfologic o funcţie sintactică cf. Straşnică treabă!, unde
adjectivul straşnică este un atribut adjectival al substantivului treabă, fără
funcţie sintactică.). Acestea sunt realizări vide () ale funcţiei sintactice.

c). părţi de vorbire cu conţinut sintactic incomplet care, în orice context nu pot
îndeplini funcţii sintactice şi nu impun funcţii sintactice altor elemente. Aceste
realizări sunt realizări negative (-) ale funcţiei sintactice.

Semnul  acoperă o noţiune reală la nivel sintactic. Teoretizarea lui este o

necesitate, întrucât în limbă totul este opoziţie şi nimic nu există în afara opoziţiei.
Analiza sintactică, ca şi cea fonetică sau morfologică, trebuie să fie binară sau
dihotomică, în sensul că trebuie să ţină seama de prezenţa sau de absenţa, la nivelul
unei părţi de vorbire, a unui element distinctiv, în situaţia de faţă, funcţia sintactică.
Principiul acesta, al opoziţiei este consecvent şi exhaustiv, acţionând la toate nivelele
limbii, şi nu este exterior faptelor, ci interior lor21. Gradul , absent, dar identificabil,

21Semnul  a fost postulat pentru prima dată de către Pānini, în gramatica sa Opt cărţi, în
sec. IV, î.e.n. (cf. Th. Simenschy, Gramatica lui Pānini. Sintaxa cazurilor., AUI, tom III, 1957;
Sergiu Al. George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Bucureşti, 1976: 142; C. Frâncu,
Curs de lingvistică generală. (Istoria lingvisticii), 1979: 7.

9
funcţionează mutual sau discret şi s-a dovedit un concept lingvistic indispensabil,
fiind identificat atât la nivel fonologic (despre „fonemul zero“ vezi C. Frâncu, 1979: 7),
morfologic („morfemul zero“ – Ibidem), la nivelul gramaticii transformaţionale (cf. N.
Chomsky, 1969), cât şi în stilistică şi retorică (cf. J. Dubois, 1970: 35). În ceea ce ne
priveşte, afirmăm şi, credem, demonstrăm necesitatea teoretizării unui grad  al
funcţiei sintactice şi a unui grad (-) al aceleiaşi categorii sintactice, grade
identificabile prin opoziţie cu realizările pozitive sau concrete ale funcţiei sintactice.
Identificarea unei opoziţii zero şi minus la nivelul funcţiei sintactice demonstrează
pentru prima dată caracterul categorial al funcţiei sintactice. O consecinţă a acestei
teorii este posibilitatea clasificării cuvintelor morfologice după conţinutul lor sintactic
de clasă şi contextual. Taxinomia categorială a părţilor de vorbire propusă este una
sintactică, funcţională, după posibilitatea cuvântului morfologic (a părţii de vorbire)
de a-şi actualiza o funcţie sintactică pozitivă, zero sau negativă. Ea ţine seama de
contextul enunţării şi poate fi figurată grafic pe o axă a funcţiilor sintactice astfel:

-________________________Ø______________________________+____

realizări negative realizări zero realizări pozitive

ale funcţiilor sintactice sau vide ale funcţiilor ale funcţiilor

(„nonfuncţii“) sintactice sintactice

Existenţa unor aspecte interne opozabile la nivelul funcţiei sintactice o

recomandă pe aceasta ca o categorie sintactică (în special) şi lingvistică (în general).
Aceasta înseamnă că funcţia sintactică nu poate fi definită şi identificată în mod
absolut, „prin sine“, ci doar în opoziţie cu toate realizările pe care le cunoaşte.
Această taxinomie permite analiza sintactică completă a tuturor părţilor de vorbire
implicate într-un enunţ.

2. Fenomenul sinonimiei sintactice in limba romana cuprinde aproape fara

exceptii functii sintactice in oglinda: subiect- propoziţie subiectivă, , atribut-
propoziţie atributivă, complement direct-propoziţie etc. Nu au corespondent citeva
functii: există o propoziţie circumstantiala consecutivă, dar nu şi un
*circumstantial consecutiv, există un complementul intern, dar nu si o *completivă
internă sau au o echivalentă aproximativă: propoziţie predicativă corespunde
numelui predicativ din interiorul clasicului predicat nominal, dar nu predicatului
verbal.

10
 Teoria dependenţială sau a ordinelor

Teoria ordinelor este o teorie sintactică, prin faptul că are la bază posibilităţile
combinatorii sau relaţionale ale părţilor de vorbire.

Ea a fost propusă şi discutată pentru prima dată în gramatica modernă de savantul

portughez Andres Bello1, dar lipsa de cunoaştere a operei acestuia în alte spaţii, cel
puţin în spaţiul lingvistic teoretic românesc a făcut ca această interesantă şi
pertinentă teorie să nu fie cunoscută şi evident aplicată. Totuşi şi alţi lingvişti români
şi străini2 au emis teorii similare celei a lui Bello.

Schema grafică a acestei teorii este următoarea:

Ordinul I nume

Ordinul II adjectiv verb

Ordinul III adverb

Numele este o noţiune de ordinul întîî, ceea ce ar numi fizicienii în fizica cuantică
cauza evenimentelor, punctul zero sau în termeni biblici “cuvîntul”. El este acea
realitate autosuficientă, in se şi per se, care conform principiului imanenţei invocat
şi de L. Hjelmslev nu are nevoie de nici o realitate anterioară pentru a se actualiza,
atunci cînd este onoma, rema, subiectul, agentul, adică punctul de plecare a unui
enunţ sintactic del puţin canonic, bimembru sau propoziţional.

El este modificat de categoriile de ordinul II, adjectivul şi verbul, acestea fiind în

egală măsură dependente de nume cu care se acordă:

1
Aşa cum remarcă D. Nica (1988:20), Andres Bello a fost, de fapt, primul teoretician în
termeni clari ai teoriei categoriale, în Gramatica de la lengua castellana (Santiago de Chile,
1847), unde afirmă că „substantivul este cuvântul dominant: toate celelalte concură în a-l
explica şi determina. Adjectivul şi verbul sunt semne de grad secund: ambele modifică direct
substantivul. Adverbul este un semn de grad inferior: modifică modificatorii.„ (Ibidem ).

2 Între care amintim pe Otto Jespersen, L. Hjelmslev, pe G. Ivănescu, (1963; 1964) cu a sa

teorie „noţională“; teoria categorială, a „ordinelor“ părţilor de vorbire, pe J. Lyons, (1995:
368-369), Mihaela Secrieru, 1989.

11
 studentă

silitoare citeşte

Adjectivul şi verbul sunt egale din acest punct de vedre al dependenţei faţă de
nume. Ceea ce este greu de acceptat, mai ales pentru gramaticii tradiţionali este
aşezarea verbului alaturi de adjectiv, pentru că verbul are calitatea asertivă, de a
activa propoziţia, de a o face ceea ce este, o comunicare cu înţeles deplin, iar
adjectivul pare a nu avea această calitate. Acest model interpretativ al relaţiei
substantiv-verb, cu reflex sintactic în raportul subiect-predicat, este unul dintre
punctele de vedere care au rămas viabile în lingvistică (fiind postulate încă de
Aristotel). Dacă primul lucru pe care îl va gândi emiţătorul va fi noţiunea de „agent“
sau de actant agentiv (şi căruia îi corespunde, la nivel sintactic, subiectul), în acest
moment „subiectul“ este nerelaţionat şi deci, funcţia sintactică îşi va „subordona“
propria formă sau structură morfematică.

Pe lîngă aceste argumente, consemnăm şi noi două precizări importante:

1. adjectivul are şi el calitate asertivă egală cu a verbului, pentru că şi el descrie

substantivul.
2. Deosebirea dintre verb şi adjectiv este la nivelul conţinutului denotativ,
adjectivul fiind o caracteristic statică a numelui, iar verbul una dinamică a
numelui, verbul nefiind decît o calitate în mişcare, iar adjectivul o calitate
statică cu potenţial dinamic mediat; de unde existenţa construcţiei:
Substantiv+ verbul a fi + adjectiv

Studenta este silitoare.

Care provine din substantiv + adjectiv

Studentă silitoare.

Adjectivul şi verbul sunt modificate doar de categoria de ordinul III, adverbul care
nu se acordă, ci se juxtapune subordonator: este, prea bine etc.

studentă

silitoare citeşte

bine

12
Adverbul poate fi modificat doar de alt adverb:, repede etc., intrînd în circularitate
cu sine însuşi aşa cum se vede şi din propria-i definiţie.

studentă

silitoare citeşte

bine

( foarte, nu prea, nu aşa de etc)

În ceea ce priveşte teoria noţională, aceasta provine pe filieră filozofică, din

constatările comportamentale ale aceloraşi părţi de vorbire implicate.

Substantivul este „noţiunea“, pronumele şi numeralul întrebuinţat pronominal sunt

noţiuni indirecte, iar adjectivul, verbul şi numeralul întrebuinţat adjectival sunt
„noţiuni“ care caracterizează „noţiuni“, adică ceea ce a fost numit în literatura de
specialitate „note ale noţiunii“, existând şi „note ale notelor noţiunii“ (G. Ivănescu,
1965: 421), asigurate de adverbe.

Schema grafică a acestei teorii este identică din punct de vedere figurativ,
metatermenii fiind diferiţi:

Categoria I noţiunea

Numele

Categoria II note ale noţiunii

adjectiv verb

note ale notelor noţiunii

Categoria III adverb

În plan sintactic, subiectul este corespondentul „noţiunii“ de „agent“ (Maria

Manoliu Manea, 1993: 36), exprimată fie prin substantiv articulat în nominativ (ca
forma tipică), fie prin substitute cu forme atipice, dar „analoage“. „Notele noţiunii“ (G.
Ivănescu, 1963: 264 sqq.) sunt cantitatea, calitatea şi acţiunea/procesul. cf. “teoria
categorială“ Bello – Jespersen – Hjelmslev (vezi şi D. Nica 1988: 20; J. Lyons, 1995:

13
368). Ultima „notă“ corespunde verbului-predicat. Notele notelor noţiunii sunt aşa
cum am precizat adverbele care intră în circularitatea cu ele înseşi.

Această teorie sintactică este foarte importantă şi are calitatea de a limpezi

principiul funcţionării nivelului sintactic al unei limbi naturale cu subiectul ca punct
de plecare în comunicare, prototip ce se potriveşte perfect limbii române.

Clasele lexico gramaticale rămase în afara descrierii sunt descriptibile din punct
de vedere sintactic după teoria conţinutului sintactic al raporturilor sintactice
conjugat cu acelaşi conţinut sintactic al funcţiilor sintactice, obţinîndu-se în acest
mod o descriere exhaustivă, fără rest, în fond un deziderat al ştiinţei lingvistice.

BAZELE ANALIZEI SINTACTICE

Principii de analiză sintactică

La nivelul propoziţiei

I. Există o convenţie principală care ţine seama de tipul morfologic al regenţilor:

- nume: RN (substantiv, pronume. numeral), RN – AT casă de piatră, casa

vecinului, casă frumoasă

- verb: RV (verb, adjectiv, adverb, interjecţie) RV – C/Circ cumpăr cărţi, dau

vecinului, scriu aici

Există o convenţie secundară, care ţine cont de

- criteriul morfologic al regenţilor, în situaţia atributelor: at. subst, at. adj, at. pron.,
epuizind posibilitatea descrierilor, cf. at. subst prep., at subst genitival etc.

- criteriul semantic al regenţilor, în situaţia complementelor sau sau

circumstanţialelor, insuficienţa verbală sau tranzitivitatea verbelor: complementul
direct, complementul indirect, complementul de agent sau circumstanţialul de loc,
circumstanţialul de timp, circumstanţialul de mod, circumstanţailul de scop,
circumstanţailul de cauză etc.

II. Există o corespondenţă aproape totală între funcţiile sintactice ale părţilor de
vorbire şi funcţiile sintactice ale propoziţiilor, cu excepţia propoziţiei consecutive
care nu are corespondent intrapropoziţional, iar conf. acesteia, felul propoziţiilor se
identifică după primul principiu, al tipurilor regenţilor.

14
III. Forma este garanţia caracterului lingvistic.

IV. În limbă, totul este opoziţie. Toate realităţile limbii sînt categoriale.

V. Nu există funcţie sintactică concretă acolo unde nu există conţinut noţional sau
lexical deplin. Există funcţii sintactice abstracte definibile prin negaţie sau absenţă.

VI. Există o logică a limbii nu totdeauna dublată de o logică formală.

La nivelul frazei

I. Raporturile şi funcţiile sintactice sintactice au conţinut sintactic, care se

structurează pe trei dimensiuni:

1. conţinut funcţional definibil prin două dimensiuni

a. capacitatea unui cuvînt sau a unei propoziţii de a îndeplini o funcţie
sintactică
b. capacitatea aceluiasi cuvînt sau propoziţii de a impune altui cuvînt sau unei
propoziţii o funcţie sintactică
2. conţinut categorial definibil tot prin două dimensiuni
a. capacitatea unui cuvînt de a avea o formă gramaticală
b. capacitatea unui cuvînt de a impune altui cuvînt o formă gramaticală
3. conţinut denotativ definibil prin semiotica funcţiei sintactice: `agent`,
`destinatar`, `pacient` etc. sau semnificaţia intrinsecă cu valoare sintactică,
de exemplu diferenţa dintre circumstanţialul de loc şi cel de timp exprimate
ambele prin adverbe constă în calitatea adverbelor de a semnifica timpul sau
locul şi nu neapărat de faptul că li se impune o formă de către un alt cuvînt
pentru a-şi putea îndeplini funcţiile sintactice, ele fiind inflexibile: stau aici
[CL] vs. vin miine.[CT].

Aplicaţii

Exerciţii de analiză sintactică

Pentru a exemplifica modul cum se poate efectua o analiză sintactică

am ales următorul enunţ sintactic:

„Sufletul omului a fost subţiat, rafinat de cultul florilor, de atingerea cu cele mai
delicate şi mai frumoase creaturi ale lumii. O floare e un model, un exemplu şi nu
se poate ca omenirea să nu fi fost influenţată, în lunga ei evoluţie, de acest trai în

15
comun cu florile. Iată japonezii, atât de delicaţi, de rafinaţi, de sensibili, de artişti,
au un cult extraordinar al florilor, care a dat nobleţe deosebită acestui neam ales.
Gândiţi-vă la cît au contribuit florile la dezvoltarea omenirii, la înaintarea ei.” (V.
Voiculescu, Florile).

Modelul analitic al sintaxei tradiţionale: cf. GA, II, 1963/ ed a doua, 1966

Etape analitice:

I. Segmentarea textului în fraze şi propoziţii

II. Identificarea raporturilor sintactice în frază şi propoziţii

III. Segmentarea enunţului în funcţii sintactice

I. Segmentarea textului în fraze şi propoziţii:

FRAZA1: „Sufletul omului a fost subţiat, P1/ [a √] rafinat de cultul florilor, de

fost

atingerea cu cele mai delicate şi mai frumoase creaturi ale lumii. P2/ FRAZA 2: O floare
e un model, un exemplu P3/ şi nu se poate P4/ ca omenirea să nu fi fost influenţată,
în lunga ei evoluţie, de acest trai în comun cu florile. P5/

FRAZA 3: Iată √ P63/ japonezii, atât de delicaţi, de rafinaţi, de sensibili, de artişti, au un

cult extraordinar al florilor P7/, care a dat nobleţe deosebită acestui neam ales. P8/

FRAZA 4: Gândiţi-vă P9/ la cît au contribuit florile la dezvoltarea omenirii, la înaintarea

ei.” P10/ (V. Voiculescu, Florile)

3
Există mai multe variante interpretaive :
1. Se poate presupune că este omisă o conjuncţie subordonatoare, iar propoziţia 6 să
fie completivă directă (Soluţia GA, 1966)

2. Se poate admite că P7 este principală, iar iată este o interjecţie incidentă (Soluţia
Gram Neotradiţionale)

3. P7 este principală în PCD, iar P6 « Iată » este PP, în planul comunicătii

interjecţionale (Soluţia M. Secrieru)

16
1. PP
2. PP
Fraza 2:
2 PP
3. PP coord cu P2
4. SB subord. P3
Fraza 3:
5 PP
6. CD
7.AT subord P5
Fraza 4:
8. PP
9. CI subord P7

II. Evidenţierea raporturilor sintactice stabilite în frază, între propoziţii şi în

propoziţii, între părţile de vorbire:

1. Raporturi sintactice de subordonare:

în frază, între propoziţii în propoziţii, între părţile de vorbire

„nu se poate P3/ ca omenirea să nu fi Sufletul substantiv/ omului atribut substantival

fost influenţată, în lunga ei evoluţie, genitival/

de acest trai în comun cu florile.” P4/

a fost subţiat verb la D. pasivă/, [....]

[√ [a fost] - verbul eliptic] rafinat la diateza pasivă, /

„japonezii, atât de delicaţi, de rafinaţi, de cultul complement de agent/

de sensibili, de artişti, au un cult

de cultul substantiv/ florilor atribut substantival
extraordinar al florilor P6/, care a dat
genitival/,
nobleţe deosebită acestui neam ales.
P7/” a fost subţiat verb la D. pasivă/, [....]

[√ [a fost] - verbul eliptic] rafinat la diateza pasivă,

/de atingerea complement de agent/

„Gândiţi-vă P8/ la cît au contribuit
florile la dezvoltarea omenirii, la /de atingerea regent verbal/ cu/ [...]
înaintarea ei.” P9/ creaturi atribut substantival/

cele mai delicate atribut adjectival/ creaturi

17
 şi/ mai frumoase atribut adjectival/ creaturi

creaturi substantiv/ ale lumii atribut substantival

genitival/.

să/ nu fi fost influenţată regent verbal/,

în/[...] evoluţie circumstanţial temporal/

evoluţie regent nominal/ lunga atribut adjectival/

evoluţie substantiv/ ei atribut pronominal/

să/ nu fi fost influenţată regent verbal/,

de/ [...] trai complement de agent/

acest atribut adjectival/ trai regent nominal/

trai regent nominal/ în comun atribut adverbial /

în comun regent verbal/ cu florile complement

indirect/.

japonezii regent nominal/, atît de delicaţi

atribut adjectival/,

japonezii regent nominal/, [√atît de] de rafinaţi

atribut adjectival/,

japonezii regent nominal/, [√atît de] de

sensibili atribut adjectival/,

japonezii regent nominal/, [√atît de] de artişti

atribut adjectival/,

au rgent verbal/ un cult complement direct/

un cult regent nominal/ extraordinar atribut

adjectival/

un cult regent nominal/ al florilor atribut

substantival genitival/,

a dat regent verbal/ nobleţe complement direct/

18
 nobleţe regent nominal/ deosebită atribut

adjectival/

a dat regent verbal/ neam complement indirect/

acestui atribut adjectival/ neam regent nominal

neam regent nominal/ ales atribut adjectival

au contribuit regent verbal/ la dezvoltarea

complement indirect/

la dezvoltarea regent nominal/

omenirii atribut substantival genitival/

au contribuit regent verbal/ la înaintarea

complement indirect/

la înaintarea regent nominal/

ei atribut pronominal/.

2. Raporturi sintactice de coordonare

în frază, între propoziţii în propoziţii, între părţile de vorbire

„Sufletul omului a fost subţiat, P1/ [a cele mai delicate atribut adjectival/ creaturi
fost √] rafinat de cultul florilor, de
şi/ mai frumoase atribut adjectival/
atingerea cu cele mai delicate şi mai
creaturi
frumoase creaturi ale lumii.” P2/

„O floare e un model, un exemplu P3/

şi nu se poate” [...]P4/

19
Raporturi sintactice de inerenţă, dintre subiect şi predicat

în propoziţii4

Sufletul subiect/ a fost subţiat predicat verbal

O floare subiect/ e un model predicat nominal/,

[Subiect subînţeles O floare] [√ [e] - verbul eliptic] un exemplu nume predicativ

omenirea subiect/ să/ nu fi fost influenţată predicat verbal/

japonezii subiect/ [...] au predicat verbal/

care subiect/ a dat predicat verbal/

[Subiect inclus în structura morfematică verbală voi] Gîndiţi-vă predicat verbal/

au contribuit predicat verbal/ florile subiect/

4. Raporturi sintactice de apoziţie, între bază-antecedent şi apoziţie

In frază, între propoziţii În propoziţie, între funcţii sintactice

e un model nume predicativ/, un exemplu

nume predicativ si apozitie/

III. Analiza sintactică a cuvintelor subliniate după funcţiile sintactice din

propoziţie: cf. GA, 1963/1966

[
Enunţ sintactic FRAZA 1 „Sufletul subiect/ omului atribut substantival genitival/ a fost subţiat predicat

verbal la D. pasivă/, P1/ [√ [a fost] - verbul eliptic] rafinat predicat verbal la diateza pasivă , / de cultul
complement de agent/ florilor atribut substantival genitival/, de atingerea complement de agent/ cu/ cele

4 La nivelul frazei, gramatica romînescă tradiţională nu acceptă raportul sintactic

deinerenţă, ci pe cel de subordonare.

20
mai delicate atribut adjectival/ şi/ mai frumoase atribut adjectival/ creaturi atribut substantival/

ale lumii atribut substantival genitival/P2/. FRAZA 2 O floare subiect/ e un model predicat nominal/, [√
[e] - verbul eliptic] un exemplu nume predicativ/ P3/ şi/ nu se poate predicat verbal/ P4/ ca/
omenirea subiect/ să/ nu fi fost influenţată predicat verbal/, în/ lunga atribut adjectival/ ei
atribut pronominal/ evoluţie circumstanţial temporal/, de/ acest atribut adjectival/ trai complement de agent/

în comun atribut adverbial / cu florile complement indirect/. P5/ Iată interjecţie predicativă/

P6/japonezii subiect/, atît de delicaţi atribut adjectival/, de rafinaţi atribut adjectival/, de

sensibili atribut adjectival/, de artişti atribut adjectival/, au predicat verbal/ un cult complement direct/

extraordinar atribut adjectival/ al florilor atribut substantival genitival/, P7/care subiect/ a dat predicat

verbal/ nobleţe complement direct/ deosebită atribut adjectival/ acestui atribut adjectival/ neam
complement indirect/ ales atribut adjectival/.P8/ Gîndiţi-vă predicat verbal/ P9/ la cît conjuncţie fără f. sint5/

au contribuit predicat verbal/ florile subiect/ la dezvoltarea complement indirect/ omenirii atribut

substantival genitival/, la înaintarea complement indirect/ ei atribut pronominal/. P10 ] (V. Voiculescu,
Florile)

IV. Modelul analitic al sintaxei pragmatic-discursive: cf. GA, 2005/2008

Etape analitice:

I. Segmentarea enunţului sintactic în fraze şi propoziţii alcătuite din construcţii

sintactice, grupuri sintactice şi structuri sintactice reorganizate

II. Identificarea raporturilor sintactice în frază şi propoziţii

III. Segmentarea enunţului în funcţii sintactice

***

Ia. Segmentarea enunţului sintactic în fraze şi propoziţii

Ib Segmentarea enunţului sintactic în construcţii sintactice, grupuri sintactice

şi structuri sintactice reorganizate:

5
Problema este dublu interpretabilă :
1. are dublă valoare complement direct faţă de verbul din propoziţia regentă, pron.
relativ fără funcţie sintactică, cu funcţie de marcă ;

2. . Pron. relativ cu valoare de conjuncţie, fără funcţie sintactică

21
 [
Enunţ sintactic Propoziţia 1: „Sufletul omului a fost subţiat, rafinat de cultul florilor, de

atingerea cu cele mai delicate şi mai frumoase creaturi ale lumii. P1/ FRAZA 1: O floare
e un model, un exemplu P2/ şi nu se poate P3/ ca omenirea să nu fi fost influenţată,
în lunga ei evoluţie, de acest trai în comun cu florile. P4/

FRAZA 2: Iată japonezii, atât de delicaţi, de rafinaţi, de sensibili, de artişti, au un cult

extraordinar al florilor P5/, care a dat nobleţe deosebită acestui neam ales. P6/

FRAZA 3: Gândiţi-vă P7/ la cît au contribuit florile la dezvoltarea omenirii, la înaintarea

ei.” P8/ ] (V. Voiculescu, Florile)

Enunţul sintactic conţine:
1. PP
Fraza 1:
2 PP
3. PP coord cu P2
4. SB subord. P3
Fraza 2:
5 PP
6.AT subord P5
Fraza 3:
7. PP
8. CI subord P7

I b Analiza în construcţii sintactice (pasive şi impersonale, reflexive şi reciproce,

cu predicativ suplimentar, cauzativ-factitive, comparative, cu propoziţii relative,
cu propoziţii conjuncţionale) grupuri sintactice şi structuri reorganizate sintactic
(din construcţii pasive şi construcţii impersonale, construcţii cu predicativ
suplimentar, construcţii cauzativ-factitive)

Construcţii sintactice (1) pasive şi (2) impersonale, (3) reflexive şi (4) reciproce,
(5) cu predicativ suplimentar, (6) cauzativ-factitive, (7) comparative, (8) cu
propoziţii relative, (9) cu propoziţii conjuncţionale, (10) construcţii ternare, (11)
construcţii incidente (12)+ ş.a

22
Enunţ sintactic [„Sufletul omului a fost subţiat, rafinat de cultul florilor, de atingerea cu
cele mai delicate şi mai frumoase creaturi ale lumii. Construcţie sintactică pasivă 1/ O floare e
un model, un exemplu Construcţie ternară. 2/ şi nu se poate Construcţie reflexivă 3/ ca omenirea
să nu fi fost influenţată, în lunga ei evoluţie, de acest trai în comun cu florile.
Construcţie cu propoziţie conjuncţională4/

Iată japonezii, atât de delicaţi, de rafinaţi, de sensibili, de artişti, au un cult

extraordinar al florilor Construcţie.... 5/, care a dat nobleţe deosebită acestui neam ales.
Construcţie cu propoziţie relativă 6/ Gândiţi-vă Construcţie....7/ la cît au contribuit florile la

dezvoltarea omenirii, la înaintarea ei.” Construcţie cu propoziţie relativă 8/ ] (V. Voiculescu,

Florile)

Observatie: Prin comparaţie cu pasivele, există şi construcţii active, ca

în exemplele 5 şi 7 supra ? sau amalgamam analiza în construcţii cu
cea în propoziţii?

Grup Grup Grup Grup Grup Grup

nominal/ verbal adjectival adverbial interjecţional prepoziţional

pronominal

II. Identificarea raporturilor sintactice în frază şi propoziţii * propunere interactivă

„Sufletul omului a fost subţiat, rafinat de cultul florilor, de atingerea cu cele mai
delicate şi mai frumoase creaturi ale lumii. O floare e un model, un exemplu şi nu
se poate ca omenirea să nu fi fost influenţată, în lunga ei evoluţie, de acest trai în
comun cu florile. Iată japonezii, atât de delicaţi, de rafinaţi, de sensibili, de artişti,
au un cult extraordinar al florilor, care a dat nobleţe deosebită acestui neam ales.
Gândiţi-vă la cît au contribuit florile la dezvoltarea omenirii, la înaintarea ei.” (V.
Voiculescu, Florile)

23
III. Segmentarea enunţului în funcţii sintactice * propunere interactivă

„Sufletul omului a fost subţiat, rafinat de cultul florilor, de atingerea cu cele mai
delicate şi mai frumoase creaturi ale lumii. O floare e un model, un exemplu şi nu
se poate ca omenirea să nu fi fost influenţată, în lunga ei evoluţie, de acest trai în
comun cu florile. Iată japonezii, atât de delicaţi, de rafinaţi, de sensibili, de artişti,
au un cult extraordinar al florilor, care a dat nobleţe deosebită acestui neam ales.
Gândiţi-vă la cît au contribuit florile la dezvoltarea omenirii, la înaintarea ei.” (V.
Voiculescu, Florile)

24
 Corpus de texte de limbă română
contemporană
pentru analiză sintactică
compilate şi editate de Mihaela Secrieru
Text 1
„Olimpici care l-ar face
invidios pe Jupuitu. Vă mai
amintiți de Jupuitu? Este agentul
care, cu acribie și abnegație, se
luptă mereu cu Ilie Moromete să
„scoată” de la el „fonciirea”, adică
impozitul anual. Intransigent și
dur, Jupuitu este mâna lungă a
statului care nu vede mai mult de
lungul nasului (partidului deci!) și
care ia totul, fără să țină cont de
nimeni și nimic pentru că acesta
este Rolul său funcționăresc.
Înjuratul de Jupuitu îi îmbogățește
pe perceptori dar el rămâne sărac
lipit. Adică este instrumentul ideal,
prototipul absolut al „eroului”
anilor '50, drojdia lumii rurale care
primește puterea discreționară. Așa
a reușit transformarea dramatică a
lumii rurale românești, prin astfel
de personaje iar miza lui Preda era
tocmai de a instrumentaliza
această mutilare, prin el și prin
alte personaje din volumul al 2-lea.
Transpus în 2017, Jupuitu se
numește, conform Inspectoratului
Școlar Prahova, Străjescu, adică nu
jupuiește, ci este străjerul
visteriilor statului. Dar să nu ne
abatem de la text, căci iată cum
sună unul dintre subiectele la
Olimpiada de Limba și literatura
română din Prahova:
„Imaginează-ți că te numești
Luca Străjescu și ești personajul
care colectează cotele țăranilor
pentru stat din fragmentul extras
din romanul „Moromeții” de Marin
Preda. Redactează un referat
(raport scris) adresat conducerii de
partid, prin care să denunți
calitatea de element dușmănos a
lui Ilie Moromete, pe care ai
constatat-o când ai fost să colectezi
de la el cota.”
Inspectorul Şcolar Judeţean
din Prahova susține utilitatea unei
astfel de cerințe, apelând la pactul
ficțional pe care revoltații și
contestatarii acestui subiect nu îl
cunosc, la „dimensiunea creativă”,
deci la un anumit imaginar creativ
al elevilor străjeri și nu uită apoi să
invoce „un aspect concret: un
referat.” Adică cele trei niveluri ale
cerinței implicite stabilite prin
vocea Inspectorului ar fi: a.
universul ficțional al romanului
unde trebuie să se transpună
elevii; b. caracterul creativ, deci o
translatare a concretului lumii date
(totuși!?); c. dimensiunea concretă
(totuși!?) a tipului de discurs al
elevilor, dictată de specificul
textului, „un referat.”
Iată complexitatea cerinței pe
care puțini o înțeleg! Sunt ironic,
desigur.
25
Înțeleg din start că principalul
aspect al cerinței este caracterul
non-referențial al tipului de text
cerut, deci nicio legătură cu lumea
noastră și că elevii trebuie să fie
creativi cu o lume pe care nu o mai
înțeleg. Totuși, aberația acestei
cerințe este dată de mai multe
incompatibilități, nu doar de cea cu
lumea lui Moromete sau cu cea a
ilustrului jupuitor.
De la formulele folosite de cei
care au construit subiectul,
reproducând intenționat, cu efect
stimulativ și ipostaziant,
„conducerea de partid”, „denunți”,
„element dușmănos”, „colectezi
cota”, până la cerința de a-și
reprezenta și de a se ipostazia în
uniforma unui personaj sinistru
pentru a redacta un denunț al
„elementului dușmănos”, mi se
pare că subiectul este o urmă
tristă a mentalității de dinainte de
'89. Dacă veți răsfoi manualele din
anii '80, veți întâlni subiecte
similare. Nu poate fi NIMIC creativ
(denunțul imaginat nu poate fi
așa!) în a-ți imagina discursul
tranzitiv al unui personaj tern care
le scrie superiorilor că Ilie
Moromete este un „element
dușmănos.” Care putea fi
rezultatul unui asemenea raport în
anii '50? Sau noi nu putem să ne
imaginăm? Sau noi, „educatorii”,
vorba unui alt personaj sinistru al
lui Preda, nu analizăm contextele
morale ale unei astfel de implicații
și ipostazieri imaginative? Cum ar
fi fost ca în locul lui Jupuitu să le
fi adresat elevilor provocarea de a-
și reprezenta discursurile lui Stalin
sau ale lui Hitler din „Delirul” lui
Preda? Vestea proastă (sau nu!?)
pentru domnul Inspector este că
literatura nu mai este privită ca un
26
fapt exclusiv extra-mundan. Ea nu
mai poate fi autonomă, așa cum
era înțeleasă în secolul al XIX-lea.
Datoria literaturii este să ia
din nou loc în lumea noastră
pentru a o face mai ușor de înțeles,
dezbătând firesc despre astfel de
personaje, nicidecum imaginându-
ne cum ar fi să fim ele și să facem
ce au făcut ele. Trebuie să le
cunoaștem dar nu
experimentându-le comporta-
mentul deviant. Iată de ce cred că
subiectul este, la rândul lui, un
delir trist și constrângător,
nicidecum creativ. Își asumă
domnul Inspector delirul dându-și
demisia?” (Florin Oprescu, FB,
2/27/2017)
Text 2
„De la Scrisoarea lui Neacșu
din Câmpulung (o notă
informativă, de altminteri), duhul
delațiunii bântuie educația elevilor
despre cultura națională.” (Mihaela
Miroiu, FB, 27/02/2017):
„Subiect la Olimpiada de
Limba Română, etapa județeană,
Prahova: „Imaginează-ți că te
numești Luca Străjescu și ești
personajul care colectează cotele
țăranilor pentru stat din
fragmentul extras din romanul
„Moromeții” de Marin Preda.
Redactează un referat adresat
conducerii de partid, prin care să
denunți calitatea de element
dușmănos a lui Ilie Moromete.”
(HotNews.ro, 2/27/2017)

Text 3
„Să traduc (cultural, nu
lingvistic) ultima reflecție a lui
Taleb. El spune că trăim într-o
societate în care marketingul a
învins eficiența, definită ca bun
simț al soluțiilor simple („nodul
gordian”). Nu ne mai uităm la fond,
ci la formă.
Ne așteptăm ca un medic bun
să arate ca un „medic bun” (50+,
grizonant, apretat, elegant, mâini
fine, îngrijite, ochelari fashion,
pantofi lustruiți). Ne așteptăm ca
un un măr perfect, care arată
precum poza unui măr ideal, să fie
și un măr gustos. Suntem în stare
să modificăm genetic o specie de
orez, adăugându-i vitamine, în loc
să ameliorăm căile de transport
către populațiile sărace a orezului
şi a vitaminelor (altfel, e ca și cum
ai modifica genetic cafeaua, pentru
a include și laptele).
Eliberarea de sub această
tiranie a aparențelor e adevărata
revoluție mentală a secolului 21:
cea care ne-ar putea reda, odată cu
umanitatea, și capacitatea de a
face mai bine, cu mai puține
contorsiuni și iluzii scientiste. Căci
asta e în discuție: idolatrizarea
științei.
PS. Taleb e convins că Trump
a ajuns președinte și pentru că nu
arată și nu acționează „ca un
președinte.” (Teodor Baconschi, FB,
24/02/2017)
27
Text 4
„Să ieși în stradă pentru a
susține un partid condus de un
condamnat definitiv la închisoare,
să ieși în stradă pentru a aplauda
un individ care nu-și poate justifica
nici măcar casa pe două străzi în
care trăiește, să ieși în stradă
pentru un Guvern care a avut ca
primă grijă să îi scape pe infractori
de pușcărie, să ieși în stradă
pentru câțiva lei pe care o grupare
organizată de politruci ți-i aruncă
doar ca să-ți mai astupe gura cu
un colț de pâine, în timp ce ei te
jefuiesc, să ieși în stradă și să îți
trădezi copiii, nepoții, pentru o
haită penală de îmbuibați, să ieși
în stradă pentru un partid mânjit
cu crime și cu sânge, deși tu ai
trăit din plin în comunism, să ieși
în stradă mânat de la spate de
niște ticăloși care huzuresc pe
spatele tău, pe munca ta,
înseamnă că ai scăpat de cea mai
mare grijă. Ți-e bine acum, le-ai
dat lor definitiv și viața ta.”
(Ramona Ursu, FB, 25/02/2017)
Text 5
„O problemă socială (și de
gust) e mărimea caselor pe care și
le-au făcut noii îmbogățiți ai
postcomunismului. Aflăm din
presă despre case cu suprafețe de
500-1000 mp. Cum or fi ocupând
dumnealor asemenea incredibile
hardughii?
Hai să spun că pui
Encyclopedia Britannica lângă
șemineu. Ai sală de fitness și de
jocuri. Salonul uriaș, cu canapele
Natuzzi și „mesuțe” transparente,
plus lustre (stați așa: „suspensii”)
cu ciucuri de cristal și o plasmă de
2 mp. Bucătăria e cât trei
garsoniere în Titan și are un
frigider de restaurant, unde poți
congela câțiva viței. Patru băi,
inclusiv cea „pentru musafiri” și
anexa pentru bona filipineză.
Dormitoare late, cosy,
matlasate, pentru ăia mici, plus
marele altar matrimonial, cu
baldachin și saltea acvatică. Nu m-
ar mira ca, în năvalnicul lor apetit
pentru rafinament, să-și fi prevăzut
și o sală de muzică, cu vânzare la
Bang&Olufsen.
OK, ăsta-i cadrul, în ipostaza
lui cea mai fericită (am omis piticii
de grădină). Și totuși, ce fac
oamenii ăștia în asemenea case?
Cum le funcționează mintea? Ce
relație au cu spațiul, cu formele, cu
simbolurile pe care le-au însăilat?
Și cum e să te uiți pe fereastră și
să-ți amintești că te afli de fapt la
Corbeanca, prin Pipera sau, cel
mult, la Snagov?” (Teodor
Baconschi, FB, 26/02/2017)
Text 6
„Ministerul Educației nu are
date despre câți profesori suferă de
stres cronic și nici nu derulează în
prezent programe pentru
gestionarea acestui fenomen. O
serii de studii făcute în SUA arată
că între 40% și 50% dintre
profesorii nou intrați în sistemul de
educație nu fac față și renunță la
catedră în primii cinci ani de
experiență. Un studiu realizat în
anul 1999 de către Organizația
Internațională a Muncii arăta că, la
28
acea vreme, între 25% și 33%
dintre profesorii din lume erau
afectați de stres. Un alt studiu,
citat de aceeași organizație și făcut
în Brazilia, în 2009, pe 52 de
profesori de școală elementară,
arăta că 76% dintre ei erau
stresați, în cazul celor mai mulți
acest lucru fiind în măsură să le
afecteze chiar sănătatea.
Profesorii dedicați, cei care
intră în învățământ dorindu-și să
facă performanță, sunt expuși
riscului de a dezvolta sindromul
epuizării profesionale. „Pentru că
își asumă foarte multe
responsabilități, fac multe eforturi
și când trag linie își dau seama că
rezultatele nu sunt pe măsura
efortului depus”, spune Sorina
Petrică. O atitudine care i-ar ajuta
pe profesori să stabilească o relație
bună cu elevii și să gestioneze
situațiile dificile este bazată pe
flexibilitate, pe o capacitate
crescută de adaptare. Însă felul în
care se desfășoară formarea
profesională nu îi pregătește
pentru acest lucru. „Chiar și un
tânăr care vine cu o altă viziune
riscă să exerseze și să învețe
aceleași rutine comportamentale,
același mod de a aborda
problemele de disciplină, același
mod de a scoate în evidență un
comportament potrivit sau
nepotrivit, același mod de a
gestiona o anumită situație care
apare în momentul predării. Copiii
învață de la părinți cum să se
comporte, iar viitorii profesori
învață de la acei profesori rutinați
ce să facă pentru a se descurca în
procesul învățării”, explică
psihologul. „Când la un loc de
muncă există un nivel de
responsabilitate mare și un control
redus asupra rezultatelor, atunci
nivelul de stres resimțit este foarte
mare. Iar meseria de cadru didactic
se înscrie aici. Profesorii au un job
care presupune asumarea de
responsabilități mari, iar controlul
asupra rezultatului e foarte scăzut,
pentru că rezultatul nu depinde
doar de ce fac ei.” (Sorina Petrică,
psiholog) - (Raluca Ion, 2/25/2017
https://republica.ro/singuratatea-
profesorului-roman-de-la-
autoritatea-pierduta-in-clasa-la-
locul-pierdut-in-lume-al-treilea).
Text 7
„Astăzi avem alte tehnici de
pătrundere în creierul oamenilor.
Astăzi avem televizor, avem
profesioniști ai intoxicării (care-și
spun „jurnaliști” sau „moderatori”),
iar „victimele” și călăii” nu mai
arată nici ele la fel. Astăzi, lagărul
de reeducare a fost mutat în
sufragerie, în fața televizorului,
victima stă pe un scaun sau pe o
canapea, bea bere sau ronțăie
snack-uri, iar torționarul îi sucește
creierii instalat pe un ecran. Astăzi
gâdele nu te mai bagă cu capul în
hârdău; astăzi el are aerul pios al
unui misionar, are indignarea în
gât și marile cuvinte ale
umanității– cinste, adevăr,
dreptate– pe buze.” (Gabriel
Liiceanu, FB, 2/25/2017)
Text 8
„Un scriitor britanic remarca
undeva că, dintre toate formele de
autodistrugere, niciuna nu este
mai patetică decât aceea în care
29
individul alege să fie tratat în
relațiile umane vitale ca membru al
unei organizații și nu ca o persoana
umană, de sine stătoare.”
(Anacronic.ro., FB, 2/25/2017)
Text 9
„Ipocrizia mă enervează și la
dușmani și, mai ales, la prieteni și
pentru că „Mi-e prieten Platon, dar
mai prieten îmi e adevărul”:
Dacă un critic al sistemului
zice că în școală trebuie să formezi
caractere, nu (numai) să transmiți
cunoștințe, că elevii se plictisesc la
școală și că profesorii nu sunt
familiarizați cu noile tehnologii- îl
aplaudăm- ne place omu', fiind la
modă să critici, și nu ne punem
întrebarea dacă acea critică este
un ”double talk” sau se bazează pe
interese ascunse. Dacă un om din
sistem spune același lucru- îl
înjurăm- că nu ne place omu' și îl
bănuim, ab initio, de ”double talk”
sau interese ascunse. Ca urmare,
pentru că aprobăm o idee și
interpretăm ce spune un om pe
baza apartenenței la un grup,
partid, guvern nu putem avea un
dialog real. De aceea mă simt
obligat să reiau, a doua oară în
ultima lună, dacă vrem, cu
adevărat, dialog, REGULILE
POLEMICII CIVILIZATE (valabile
pentru TOATE părțile):
„În orice controversă
științifică, socială sau politică,
discuția trebuie să se rezume la
schimbul de idei și numai la acele
idei care au legătură cu problema
respectivă. Părțile aflate în dialog
folosesc ca argumente teorii
științifice sau fapte concrete
relevante pentru problema
discutată. Părțile nu au dreptul să
aducă în discuție caracterul,
temperamentul sau trecutul
oponentului, deoarece acestea nici
nu infirmă, nici nu confirmă
validitatea ideilor pe care acesta le
susține. Părțile nu au dreptul să
pună în discuție motivele care
determină atitudinea oponentului,
deoarece aceasta abate discuția de
la problema în sine. Etichetarea
adversarului, prin menționarea
școlii de gândire, clasei sociale,
organizației profesionale sau
partidului politic din care acesta
face parte, constituie o încălcare a
regulilor polemicii și dezvăluie lipsa
sau slăbiciunea argumentelor. Într-
o controversă contează numai
argumentele civilizate invocate de
oponent, ca individ și nu ca
membru al unei școli de gândire
sau al unei organizații. Nu ai
dreptate pentru că ești gânditor
materialist, ești patron sau sau ești
sindicalist, ci doar dacă
argumentele tale sunt
convingătoare.” (Șerban Iosifescu,
FB, 18/02/2017)
Text 10
„Liviu Maliţa începe prin a
enumera legile şi decretele pe baza
cărora a luat fiinţă instituţia
Cenzurii în 1949 şi s-a dezvoltat
ulterior. Organizarea internă,
relaţiile cu alte instituţii,
subordonarea politică şi, respectiv,
administrativă sunt înfăţişate în
detaliu, ca şi funcţionarea,
metodele de lucru, transformările
survenite în cele aproape trei
decenii de existenţă. Nu în ultimul
rând, etapele care ne determină să
vorbim de o istorie destul de
complicată a unei instituţii
devotate cenzurii, dar care n-a
purtat niciodată în denumire
cuvântul care îi asigura raţiunea
de a fi. Cu adevărat noi sunt
informaţiile privitoare la cenzori:
origine, mod de recrutare, nivel de
educaţie, normare a activităţii,
salarii, erori, bonusuri sau
sancţiuni. Totul, cu nume şi date.
Inedite sunt şi informaţiile care
privesc raporturile tensionate cu
Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste, înfiinţat în 1971 şi
supravieţuind Cenzurii propriu-
zise, desfiinţate în 1977, ale cărei
sarcini le preluase treptat. Eram
redactor-şef adjunct la România
literară, între 1971 şi 1974, şi am o
experienţă bogată în această
privinţă, lucrând săptămânal cu
ambele instituţii. Nu sunt sigur că
Liviu Maliţa înţelege exact, dincolo
de raportul dintre ele, la care se
referă, deosebirea, nu atât de
atribuţii, rămasă confuză, cum
afirmă el însuşi, cât de
comportament faţă de scriitori. Cu
Comitetul pentru Presă şi
Tipărituri nu aveam neapărat
contact permanent. Cu CCES,
aveam. Pe cenzorii din CPT îi
cunoşteam cel mult din
întâmplare, deşi unii îmi fuseseră
studenţi. La Casa Scânteii,
birourile celor care se ocupau de
reviste se aflau pe un culoar
blocat, unde exista o ferestruică cu
oblon prin care introduceam
materialele, în urma observaţiilor
primite la redacţie pe telefonul
scurt. Pe reprezentanţii CCES îi
cunoşteam, majoritatea, scriitori
fiind, cu ei discutam, negociam, ba
au existat împrejurări în care ei au
fost aceia care au apelat la noi ca
să-i scoatem din buclucul de a fi

30
acordat viză unor cărţi care riscau
să provoace scandal după apariţie.
Aşa se face că am scris, la
rugămintea unuia dintre ei, o
recenzie la un volum al Anei
Blandiana, care era cât pe ce să fie
interzis, şi alta, la un volum al
Ilenei Mălăncioiu, şi el cu
„probleme”, despre care Liviu
Maliţa vorbeşte la un moment dat.
Ideea era de a preveni măsuri
represive, mai greu de luat după ce
cărţile apucaseră a fi comentate în
revistă.
La acest capitol informativ n-
am decât un singur reproş:
minuţios, capitolul e departe de a fi
complet. Numeroase împrejurări
demne de remarcat legate de
Cenzură nu sunt menţionate.
Avem o listă a scriitorilor fără drept
de semnătură, în fapt, nu una, ci
trei, nu însă şi una a cărţilor
interzise, cu excepţia câtorva
cazuri de la începutul anilor 1950.
Despre „Antologia poeziei
moderne”, interzisă în 1968, Liviu
Maliţa ştia. O pagubă colaterală o
reprezintă reevaluarea de către
Cenzură a moştenirii culturale,
capitol absent din carte, deşi, ca şi
în cazul Antologiei, a fost vorba de
una din cele mai spectaculoase
„evoluţii” şi cu urmări enorme a
atitudinii Cenzurii faţă de
literatura română. Doar patru-cinci
ani despart Antologia de primele
reevaluări (Maiorescu, Blaga,
Voiculescu, Vinea, Gib I. Mihăescu
etc.) şi doar trei de Literatura
română dintre cele două războaie
mondiale a lui Ov. S.
Crohmălniceanu, în care poeţii din
cauza cărora Antologia fusese dată
la topit (Crainic sau Gyr) vor figura
ca prezenţe inconturnabile în
istoria literaturii. E drept că
plagiatul lui E. Barbu datează
31
dintr-o epocă în care Cenzura ca
instituţie nu mai exista. Dar
importanţa cazului şi consecinţele
lui, evident legate de Cenzura fără
nume, cum se intitulează capitolul
din carte (oarecum inexact: nici
înainte de 1977 Cenzura n-a avut
nume!), ar fi meritat un examen
critic. Fie şi numai spre a remarca
felul în care Ceauşescu a cenzurat
cu mâna lui textul comunicatului
Consiliului USR care condamna
plagiatul!
Partea proastă este că Liviu
Maliţa nu ia nici o clipă în
considerare în „etapizarea”,
altmineri exactă, a istoriei cenzurii
comuniste faptul că, între diferitele
momente, nu există doar o
deosebire de obiective sau de
practici, ci şi una de temei
ideologic: liberalizarea dintre 1965
(nu 1961, cum afirmă Goma) şi
1971 a evacuat din temeiurile
cenzurii ideologia marxistă
(jdanovistă, mai degrabă), fără a o
înlocui cu nimic limpede. Naţional-
comunismul autohtonizant de
după „Tezele din iulie” nu s-a
constituit niciodată cu adevărat ca
o ideologie alternativă, el aflându-
se principial în contradicţie cu
doctrina care constituise
fundamentul teoretic al literaturii
şi artei din epoca Cominformului şi
din zorii regimului de tip sovietic
din toate ţările Lagărului. O
acomodare nu s-a făcut niciodată.
Golurile n-au putut fi umplute nici
de protocronism, nici de exultanţa
oficială a sentimentului patriotic.
Cenzorii s-au aflat într-o dificultate
greu de conceput înainte. De unde
bâlbe repetate, neevocate de Liviu
Maliţa, de unde limitarea fatală a
cenzurii la chestiuni formale, de
vocabular, de obicei, fără sens
ideologic, şi conjuncturale, în
funcţie de cum bătea vântul,
repede abandonate şi tot aşa de
repede reluate. Exemple, câtă
frunză, câtă iarbă, despre care
Liviu Maliţa nu suflă o vorbă.”
(Nicolae Manolescu despre Liviu
Maliţa, Cenzura pe înţelesul
cenzuraţilor, Editura Tracus Arte,
Bucureşti, 2016, 386 p., FB,
2/18/2017 http://www. romlit.ro
/cenzura_pe_înțelesul_celor_de_azi)
Text 11
„Spunea Hannah Arendt că
totalitarismul e sistemul în care tot
ceea ce nu este interzis este
obligatoriu. Cum operau
interdicțiile, care erau criteriile
prohibițiilor, cine decidea ce este
permis să se publice și ce nu? L-
am cunoscut pe Iosif Ardeleanu,
vreme de decenii șeful cenzurii. Era
bornat, încruntat și semidoct.
Stalinist prin formație și instinct,
educat în cultura maghiară, ignar
și arogant, personajul putea spune
fără șovăire: „Cenzurez, deci exist!”
Era secundat de alte sinistre
mediocrităti. La un moment dat,
adjuncta sa era celebra ilegalistă
originară din Basarabia, de cultură
(sic) rusă, Raia Vidrașcu, fosta șefă
a Cancelariei CC al PMR. Reaua
credință se altoia și făcea ravagii pe
trunchiul unui diletantism
nemărginit. Îi mulțumesc
profesorului Liviu Malița, decanul
Facultății de Teatru și Televiziune a
Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca, pentru aceste două
cărți și generoasele dedicații. E
vorba de două lucrări
indispensabile pentru înțelegerea
modului cum a funcționat
reproducerea ideologică a Cuvântul „cenzură” urma să
32
sistemului comunist. Eu unul am
aflat enorm de multe lucruri din
ele, le-am citit cu creionul în mână.
Pe scurt, highly recommended!”
(Vladimir Tismaneanu, FB,
18/02/2017)
Text 12
„Manolescu, prietenul nostru
comun :))), a scris recent în Romlit
că Liviu Malița e un amator, care
nu prea știe despre ce scrie. Dar
cine poate să-l mai contrazică pe
Marele Critic? :))) Finalul
articolului domnului Manolescu:
„Cantitatea şi soliditatea
informaţiei istorice din „Cenzura pe
înţelesul cenzuraţilor” meritau o
mai bună abordare teoretică.
Bănuiesc că autorul se va fi
săturat de ipoteze, preferând
documentele. Remarca mea nu
constituie în fond un reproş, ci un
compliment: îl cred capabil de mai
mult.” (v. http://www.romlit.ro/
cenzura_pe_nelesul_celor_de_
azi) - (Ștefan Agopian, FB,
18/02/2017)
Text 13
„În acest context nu trebuie
uitată nici cartea Lilianei Corobca,
„Controlul cărții- Cenzura
literaturii în regimul comunist din
România”, Cartea Românească,
2014. O carte la fel de importantă
precum cele două ale lui Liviu
Malița. „Controlul cărții” a fost o
secție a Direcției Literatura în
cadrul instituției cenzurii (Direcția
Generală a Presei și Tipăriturilor).
dispară treptat din vocabular
(oficial, nu există cenzură în
regimurile comuniste), fiind
înlocuit cu un sinonim neutru:
„control.” De fapt, „controlul cărții”
presupunea activitatea unui
mecanism complex, sofisticat și
ramificat de cenzurare a tuturor
publicațiilor. Spațiul cel mai
generos din acest studiu este
dedicat activității DGPT, începând
cu structura acesteia, direcțiile și
serviciile care se ocupau de
controlul cărții, etapele de lucru,
regimul vizelor, tipologia
intervențiilor cenzoriale, relația
cenzurii cu literatura minorităților
naționale și cu sistemul de apărare
a secretului de stat și terminând cu
așa-zisa „desființare” a cenzurii.
Studiul de față reușește, pe de-o
parte, să recupereze fondul încă
necunoscut al instituției cenzurii
și, pe de alta, să prezinte
fenomenul cenzurii ca pe un sistem
ierarhic, care a acționat cu aceeași
eficacitate și în perioade anterioare
sau ulterioare activității DGPT,
care s-a înființat în 1949 și s-a
desființat în 1977. Și înainte, și
după acest interval de timp,
cenzura a existat și a avut o
activitate deosebit de intensă;
Cenzura Militară, Comisia Aliată de
Control, Ministerul Propagandei,
dar și Consiliul Culturii și
Educației Socialiste, editurile,
Uniunea Scriitorilor, Secția de
Propagandă și Agitație a Partidului
Comunist, Securitatea sunt
structuri implicate, mai mult sau
mai puțin, în exercitarea cenzurii.
Controlul cărții. Cenzura literaturii
în regimul comunist din România a
rezultat în urma investigațiilor
făcute de Liliana Corobca în fondul
recent desecretizat al DGPT. Cartea
este o amplă prezentare, în cele
33
mai mici detalii, a mecanismelor
acestei structuri secrete care,
învaluită în mister și implacabilă, a
decis soarta literelor românești
timp de mai bine de 50 de ani.”
(Ștefan Agopian, FB, 18/02/2017).
Text 14
„Nu am citit de mult o
descriere atât de exactă al societății
românești ca cea pe care o face
Andrei Pleșu: „Cînd un diplomat
occidental mi-a spus, cîndva, că în
România nu există încă ceea ce în
toate ţările civilizate se cheamă
„stat”, am fost, mai întîi,
descumpănit. Mă gîndeam că,
eventual, se poate vorbi de un stat
incoerent, abuziv, imatur,
nefuncţional, dar ideea că poate
exista o ţară în care „statul” încă
nu există nu-mi trecuse prin cap.
Încet-încet, am înţeles, totuşi, la ce
se referea diplomatul străin: în
România nu există previzibilitate
instituţională, nu există
neutralitate administrativă, nu
există garanţie legislativă.
Rezultatul, pentru cetăţean, este o
stare de nesiguranţă cronică, de
vulnerabilitate dinaintea oricărui
tip de abuz. Trăieşti într-o mare de
arbitrar, expus fără încetare unui
pericol greu de localizat şi greu de
anticipat. Cu alte cuvinte, ai
sentimentul, ca cetăţean, că eşti,
prin statutul tău precar, victima
potenţială a unei nebuloase, în
care bunul plac, hazardul şi tot
soiul de interese private îţi
hotărăsc destinul. O ţară care nu
coagulează ca „stat” e o ţară ai
cărei cetăţeni nu sunt apăraţi de
nimeni şi de nimic. Viaţa e o
chestie de noroc, reuşita sau
eşecul nu depind de prestaţia
individuală, ci de mecanismul
obscur al unor „reţele” scăpate de
sub control. O ţară care nu este
încă un stat este o ţară în care
rigoarea impersonală a legilor şi a
moralei publice e înlocuită prin
capriciu personal, prin spirit de
gaşcă, prin lupta pentru putere a
unei minorităţi politice împotriva
altei minorităţi politice. Pe scena
publică domnesc: ambiţia,
mediocritatea, lăcomia, suficienţa,
alianţele lucrative. Într-un cuvînt:
în vreme ce statul adevărat impune
prin suveranitatea lui impersonală,
statul eşuat, sau inexistent, se
identifică, în mod nelegitim, cu
mici adunături de persoane care
vor să confişte decizia naţională în
interes propriu.” (A. Pleșu, „Țara lui
Ciorbea, țara lui Ghiță”). Cel mai
acut simți această atmosferă de
provincialism meschin, de
balcanism fără speranță după ce ai
petrecut o perioadă rezonabilă
frecventând mediile politice din
Occident. Departe de mine intenția
de a-i idealiza pe politicienii
occidentali. Am întâlnit tot soiul de
personaje, dintre care unele
respirau corupție prin toți porii,
dar dincolo de accidentele
personale, de interese mărunte sau
mai mari, se face totuși politică de
stat. Primul șoc pe care îl ai când
revii la București este să observi că
politica „națională” este o afacere
exclusivă între grupuri de interese,
între coterii, găști, bande de
infractori, „mici adunături de
persoane care vor să confiște
decizia națională în interes
propriu.” Dragnea este apogeul
acestui negoț permanent între
grupări cvasi-mafiote pentru
dominația instituțiilor de stat, dar
regăsim aceleași trăsături și la
Ponta, Ghiță, Udrea, Voiculescu.
34
Dragnea nici măcar nu reușește să
mascheze faptul că întregul său
proiect de guvernare este
satisfacerea interselor sale și ale
grupului de baroni pe care îi
reprezintă și ținerea grupurilor
rivale (Ponta-Ghiță, grupurile
„liberale”, etc.) cât mai departe de
instrumentele puterii. În vreme ce
„civilii” aborigeni sunt cumpărați
cu mărgele, ei inițiații în
mecanismele puterii își urmăresc
scopurile. Dar, fiind lipsiți de
anvergură sau de viziune, scopurile
lor se mărginesc la chestiuni
meschine cum ar fi să scape cu
orice preț de pușcărie și de DNA
chiar dacă asta înseamnă să
submineze grav statutul României
în Europa și în lumea civilizată.
Dragnea poate merge la
Washington la investirea lui
Trump, dar pentru el, această
vizită are o semnificație strict
personală. Dragnea face politică
europeană și transatlantică la fel
cum făcea legea la Turnu
Măgurele. Andrei Pleșu are
dreptate. România este un stat
eșuat în care „marea politică” este
incredibil de măruntă.” Cristian
Câmpeanu, https://www.facebook.com/
FB, 19/01/2017).
Text 15
„Pentru că nu cred că există
ceva care să lipsească lumii
noastre mai mult decât modelele
umane, acele personalități care să
aibă curajul de a-și trăi ideile, de a
le încerca pe propriul destin ca să
le dovedească autenticitatea și de a
fi gata să le plătească valoarea,
dacă e necesar, cu prețul propriei
existențe. Iar tinerii sunt cei mai
frustrați de dificultatea– poate
chiar imposibilitatea– de a găsi
modelele de care au nevoie pentru
a înțelege, pe viu și concret,
criteriile care separă binele de rău,
pentru a avea puterea și știința de
a opta....” (http://memorie
culturala.ro/eliberarea-
modelelor/ FB, Ana Blandiana,
1/18/2017).
Text 16
„Europenii au izvodit cea mai
sofisticată civilizație din istorie. La
circa 2300 de ani după Atena lui
Pericle, în Franța revoluționară, ei
au adus pe lume Era
Naționalismului: au rupt legătura
(inclusiv prin monarhie) cu
Dumnezeu, au secularizat statul și
au deschis calea unui raționalism
din care, paradoxal, au rezultat
două imense războaie civile,
generalizate ca războaie mondiale.
Tot pe această bază „iluministă”,
Europa a fabricat cele două
ideologii totalitare care au țesut
marile dezastre ale veacului 20:
nazismul și comunismul.
Fondată de politicieni creștin-
democrați, Uniunea Europeană de
astăzi a reușit să readucă pe
continent pacea și reconstrucția.
Privind această oglindă a cei mai gregari (față de Stat), pe
trecutului, vezi cu toată claritatea
ambivalența spiritului european:
căci noi am generat cele mai de
seamă sisteme filozofice, opere de
artă, invenții tehnice și forme legale
inspirate de umanismul creștin și
patrimoniul greco-roman, tot așa
cum am „reușit” să dezlănțuim
demonii autodistrugerii periodice.
35
Ca european, sunt pro-
american pentru că numai SUA au
preluat doar ce era just și nobil din
marea tradiție europeană,
întemeind o Republică și scriind o
Constituție care i-a ferit pe
cetățenii săi de tiranie: o societate
liberă oferă baza oricărei puteri cu
adevărat legitime. Pur și simplu
văd societatea americană ca pe o
Europă mai bună, chiar dacă- fiică
a civilizației noastre- a avut și ea
momentele sale de abuz, derapaj,
exces și nedreptate. Nu pot uita
esențialul: fără intervenția militară
a SUA din Primul și al Doilea
Război mondial- adică fără „pax
americana”- am fi fost demult, cu
toții, cobaii fără scăpare ai
viitorului imaginat de Hitler și
Stalin.” (Teodor Baconschi, FB,
1/17/2017).
Text 17
„Oamenii de azi sunt cei mai
bine hrăniți, cei mai prosperi, cei
mai liberi (sub raportul deplasării
în spațiu) pe care i-a cunoscut
umanitatea. În același timp, sunt
oamenii cei mai slabi de înger, cei
mai dependenți de confort și de
consum, cei mai aserviți bunului
plac al liberului arbitru, cei mai
puțin autonomi în judecățile lor,
care i-a cunoscut vreodată
umanitatea. Întotdeauna s-a spus
despre ei că sunt noi, că sunt
înnoiți. Cântăriți, sunt însă prea
lejeri. Evaluați, sunt de tot greoi.
Fragmentele pe care le-am cules în
cartea de față pleacă de la
constatarea că oamenii pe care îi
produce într-un ritm industrial
modernitatea, care și-a ieșit din
propria ne-măsură, nu sunt cu
adevărat nici noi, nici înnoiți: sunt,
asemeni conservelor cu data de
expirare pe etichetă, doar recenți...
Omul recent este omul care, oricât
timp ar trece peste el și oricâtă
vreme l-ar șlefui, tot rudimentar
rămâne. Pentru că acest tip uman
nu se mai poate sprijini pe
existența vreunui suflet, nici al lui
și nici al lumii, el nu mai are
resursele de a întemeia nici tradiții
și nici măcar datini. (...) De ce?
Pentru că și-a pierdut prezența.
Omul recent este omul care, dorind
să se sature de toate fenomenele
lumii (...) s-a trezit într-o bună zi
că nu mai este decât un
epifenomen al curgerii, scurgerii și
prelingerii lor. Este momentul când
Gregor Samsa, după o noapte
agitată de vise neliniștite, se
trezește dimineața metamorfozat
într-un uriaș gândac. Pe noi, oare,
cum ne va găsi dimineața?” (Horia-
Roman Patapievici, FB,
1/17/2017).
Text 18
„6 ani și jumătate, clasa
pregătitoare, București. Partenera
mea de discuție aseară: despre
primele două săptămâni de școală
din viața ei:
-Nu sunt înscrisă la orele de
Religie, dar stau și desenez în
clasă. Uneori mai aud ce spune
doamna.
Își ascunde ochii în pământ.
Se scutură puțin.
-Ce spune doamna?
-A spus o poveste despre o
fetiță sfântă cu care s-a întâmplat
ceva rău. O chema Filofteia. Nu pot
36
să spun ce s-a întâmplat. Ceva ce
nu se poate....
Și-a strâns umerii și s-a întors
în profil, încercând să se joace cu
cățelușa Lizuca. Apoi s-a întors:
-Tatăl ei: a aruncat cu toporul
după ea și i-a tăiat mâna.
Ochii i s-au făcut mari,
amintindu-și grozăvia auzită.
-Nu-i așa că asta nu se
poate?” (Mihaela Miroiu, FB,
28/09/2015)
Text 19
„Nu mai am răbdare pentru
anumite lucruri, nu pentru că aş fi
devenit arogantă, ci pur şi simplu
pentru că am ajuns la un punct în
viaţa mea în care nu mai vreau să-
mi pierd timpul cu ceea ce-mi
displace sau mă răneşte. Nu am
răbdare nici pentru cinism, critici
excesive şi cererile de orice natură.
Mi-am pierdut dorinţa de a-i
multumi pe cei care nu mă plac, de
a-i iubi pe cei care nu mă iubesc şi
să le zâmbesc celor care nu doresc
să-mi zâmbească. Nu mai petrec
nici un singur minut cu cei care
mint sau doresc să manipuleze.
Am decis să nu mai coexist cu
pretenţia, ipocrizia, lipsa de
onestitate şi laudele ieftine. Nu
tolerez erudiţia selectivă nici
aroganţa academică. Nu mă împac
nici cu bârfele populare. Nu-mi
plac conflictul şi comparaţiile. Cred
într-o lume a contrariilor şi de
aceea evit oamenii cu personalităţi
rigide şi inflexibile. În prietenie nu-
mi place lipsa de loialitate şi
trădarea. Nu mă înțeleg cu cei care
nu ştiu cum să facă un
compliment sau să ofere un cuvânt
de încurajare. Exagerările mă
plictisesc şi am dificultăţi în a-i
accepta pe cei cărora nu le plac
animalele. Şi mai presus de orice
nu am răbdare nici pentru cineva
care nu merită răbdarea mea.”
(José Micard Teixeira, autor
portughez, Când începi să înțelegi
prețul a ceea ce ți-a rămas, FB,
16/01/2017)
Text 20
„Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.
E tragedie ’nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să
moară,
Căci moartea e menirea lor.”
(George Cosbuc- Lupta vieții)
Text 21
„Din fericire, chiar şi cele mai
totalitariste regimuri nu au putut
să-şi atragă de partea lor întreaga
intelectualitate şi, astfel, au existat
mereu, continuu, scriitori şi
37
intelectuali disidenţi, uneori
persoane care iniţial au colaborat
cu puterea şi care apoi au întors
armele riscându-şi viaţa, Andrei
Saharov fiind cel mai bun exemplu.
Dictonul lui Lincoln: „Poţi să-i
păcăleşti pe toţi o dată, poţi să-l
păcăleşti pe unul mereu, dar
niciodată nu-i poţi păcăli pe toţi
mereu!” era singurul impediment
pe care orice fel de putere,
democratică sau totalitară îl
întâmpină în dorinţa de a controla
total masele. Chiar dacă secolul 20
a fost un secol tulbure cu mult
totalitarism şi cu o democraţie
bazată esenţial pe frica de
totalitarism, el a dat liber accesului
la educaţie. Masele au devenit mai
educate, chiar dacă educaţia avea
o imensă parte propagandistică, iar
educaţia a făcut ca aceste mase să
se trezească din letargia
propagadei făcute de media
subjugată puterii. Mişcările de
stradă din 1968 sau 1989 sunt
cele mai bune exemple că nimeni
nu putea controla total masele, nici
democraţia occidentală şi nici vreo
putere totalitară.
Pe de altă parte, oricine poate
să-şi exprime doleanţele, dorinţele
şi ideile public. Acum 50 de ani,
puteai să nu fii de acord cu Sartre,
dar nu-i puteai spune asta în faţă,
la el în casă. Astăzi, poţi să-l înjuri
pe Obama, pe Putin, pe oricine.
Poate într-o primă fază vi se pare o
dovadă de libertate maximă, dar
este exact contrariul. Masele, care
au schimbat de-a lungul istoriei
orânduirile sociale, acumulau ură
şi frustrare şi la un moment dat
supapa exploda. Astăzi, supapa
este mereu deschisă pentru toţi,
puteţi înjura când vreţi pe cine
vreţi, iar în ultima vreme puţini se
mai obosesc să vă atragă atenţia
asupra limbajului. Astfel, nu se
mai atinge o masă critică, care să
poată sta la baza unei revolte sau
revoluţii. Evident, şi acest mediu
virtual are liderii săi, dar ei nu mai
sunt intelectuali, sunt vedete,
sportivi, uitaţi-vă cine are audiența
cea mai mare. Guvernele actuale
nu încearcă să-şi atragă de partea
lor gânditori, filosofi, oameni de
cultură, sunt mult mai atenţi la
vedete din sport sau cinema. După
20 de ani de libertate virtuală,
realizăm că suntem mult mai
manipulaţi decât acum 50 de ani şi
că nu prea avem ce face. Nu ne
putem mobiliza să protestăm în
stradă pentru că suntem deja
obosiţi de cât am protestat pe
Facebook. Nu putem nici măcar să
intuim adevărul, pentru că suntem
copleşiţi de informaţie, de scenarii
şi de idei contradictorii. Orbecăim
pe Internet în căutarea unui drum,
dar nu-l putem alege pentru că
avem dubiul că-l vom alege greşit.
(Cristian Sima, FB, 1/16/2017)
Text 22
„Înțeleg stilul informal al
zilelor noastre. Chiar dacă unii se
vor supăra, sau vor considera că
exagerez desuet, țin să vă
reamintesc faptul că a tutui pe
cineva pe care nu-l cunoști
personal (și care nu ți-a permis
asta) e un semn de familiaritate
neavenită. Adică de mitocănie.”
(Teodor Baconschi, 1/13/2017)
38
Text 23
„Vreau să plecăm „de departe”
pentru a înțelege poate mai bine
ceea ce (ne) este aproape. Ce este
CETATEA, Domnule Baconschi? De
unde vine ea?
Cetatea este opusul peșterii:
umanizează natura și desparte
omul de propria animalitate. O
putem privi ca pe condiție a
civilizației. Practic, împrejmuirea
paleolitică permite habitatul
protejat, raționalizarea spațiului
haotic al stihiilor ostile. Totul
pleacă de la zidurile Ierihonului…
Toate civilizațiile vechi s-au axat pe
orașe-cetăți, care arondează teren
agricol, instituie un centru politico-
militar protejat: cade cetatea, se
prăbușește ordinea, revine haosul.
Și ce a ajuns să fie astăzi
„Cetatea”?
Cetatea de azi reflectă
complexitatea atinsă de homo
sapiens în aventura locuirii.
Umanitatea contemporană e în plin
proces de urbanizare. Nu vorbim
doar de complexitatea rețelelor, ci
și de generalizarea unei mentalități
citadine. În definitiv, Occidentul n-
a făcut decât să producă structuri
de autoprotecție: chiar și satul
medieval apusean e o cetate în
miniatură, așa cum vedem în
Occitania și Provența sau în
burgadele nordice. Poate nu ne
convine, dar ruralismul nostru
fundamental ține de o linie
precitadină: nu există o civilizație
sătească. Vorbim doar de o cultură
populară, legată prin imaginarul
aristocratic vlaho-moldav de
Țarigrad, cetatea exemplară a
Răsăritului creștin. Am fost o
constelație sătească, pendulând
fantasmatic între vechea și noua
Romă.
De ce intelectualii mai ales,
probabil că umaniștii în mod
special, preferă acest termen –
”cetate”?
Probabil pentru că „orașul”
are o strictă conotație sociologică,
pe când „cetatea” adună
semnificații simbolice mai incitante
pentru poet, filozof, teolog sau
antropolog. Ea traduce legătura
dintre polis-ul grec și politică, se
deschide spre alte orizonturi, mai
suculente intelectual.
Care este, din unghiul dvs. de
vedere, cetatea ideală? Dar cetatea
ideală funcțională, verificată deja
ca fiind funcțională?
Cetatea ideală, de la Platon,
trecând prin Augustin, până la
Cosmas Indicopleustes, Dante,
Marsilio Ficino și utopiștii moderni,
este cetatea arhetipală, în care
locuiește Dumnezeu. Chiar și
paradisul e întruchipat ca hortus
conclusus, natura raționalizată prin
Logos. Dialectica dintre civitas Dei
și civitas terrena asigură baza de
reflecție a omului occidental
asupra propriei condiții imanente
sau eshatologice. Orice doctrină
despre fericire și siguranță evocă
Ierusalimul ceresc și Athena
clasică, din veacul lui Pericle.
Schema ultimă este piața centrală,
străbătută de axele încrușitate care
adună și domesticesc geometric
spațiul „netocmit și gol” al naturii
virgine. Unde ai agora, apar
templele, galeriile comerciale,
garnizoanele, locuințele private,
amfiteatrul și, desigur, bordelul:
39
lumea umană transpusă funcțional
și grupată simbolic, pe fondul
opoziției dintre trib, clan, gintă și
comunitatea civică. Oricât ar fi
evoluat (dimensional) metropolele
de azi, ele stau pe același tipar
subiacent. Într-un anume sens,
fără să forțăm paradoxul, am putea
spune că orice cetate reală e și una
ideală.
Există, deplin, o cetate în afara
creștinismului?
Cetatea creștină e pelerină
spre veacul de apoi al
Ierusalimului ceresc. Acesta e
modelul nostru: nu zidurile de aici
și acum contează, ci acelea din
cetatea incoruptibilă, eternă.
Evident însă că există și cetăți
necreștine, atât în islam, cât și în
religiile Asiei, sau în cele animiste
din regatele africane precoloniale.
Tema împrejmurii salvatoare
transcende figura istorico-
doctrinară a religiilor constituite.
În ce stă forța unei cetăți
autentice?
Citeam ziele trecute niște
cronici arabe din vremea
Cruciadelor, unde se evoca
recuperarea cetății Acra de sub
steagul creștin. Cetatea autentică e
cea pe care o aperi: trebuie să-i
aparții, ca rege, cetățean sau chiar
ca sclav, pentru a o iubi sacrificial.
Cetatea din care ai fugi în fața
năvălitorilor e deja o carcasă vidată
de sevă simbolică și de energie
vitală. Adesea, sedentarizarea (care
ocupă șiruri de generații inactive,
sibarite, dedate plăcerii, bunăstării
și luxului) este deopotrivă condiția
urbanității și cheia prăbușirii în
decadență. Echilibrele aceastea se
obțin greu și se pierd ușor, în Cetatea sub asediu nu e
durata lungă: habitatul devine identică, de fapt, cu „cetatea
habitus, cutumă inexpresivă, sumă asediată”, cea discutată și
de rutine „civilizate”, dar văduvite omologată ca atare de discursul
de tensiune spirituală. E, dacă istoriografic, politologic, mitologic?
vreți, situația cetății occidentale de
astăzi. Sau cea a Bucureștiului din Globalizarea, prin succesivele
Primul Război Mondial, unde revoluții industriale și științifice,
trupele germano-austriece și rămâne un produs occidental.
bulgare intră ca-n brânză, în vreme Civilizația iudeo-creștină și greco-
ce Suveranul și guvernul se retrag romană din care ne tragem și-a
în exil intern, la Iași. A pățit-o până proiectat planetar valorile,
și Franța, sub Hitler, care și-a inteligența și modul de viață. De
plimbat Mercedes-ul său de aici, reacția adversă a celorlalte
protocol pe Champs Elysées… culturi și civilizații. Uitați-vă la noi:
tot ce e anti-occidental în
Și atunci, ce este o cetate sub societatea românească e automat
asediu? E de bine, e de rău – ca să de sorginte orientală
întreb, deopotrivă, naiv și tranșant? (neocomunismul, sau exaltarea
unui Bizanț anti-latin în cheia
Cred că cetățile care nu se eurasianică a dughinismului). Nu
simt amenințate au și murit. Sigur, există spații albe în competiția
nu trebuie să cădem în paranoia dintre civilizații: există doar
pericolului extern, precum ofițerii hegemonii și servituți, mimetisme
din Deșertul tătarilor. Azi, și aculturații, ierahii de putere
globalizarea a creat metropole schimbătoare și constante
multirasiale și multiculturale, antropologice deghizate în felurite
precum Parisul, Berlinul, Londra morfologii practice.
sau New York, însă Cetatea
Occidentului – ca metaforă Logica ne spune, cînd
strategică – e sub presiunea unei analizăm sursele posibile ale unui
decadențe pe care pasivitatea asediu că acestea pot fi interioare
noastră încrezătoare și politic sau exterioare. Pentru „cetatea
corectă o accentuează. Nu există asediată”, care adversari vi se par
Cetate nerâvnită, așa cum nu mai periculoși, mai eficienți – cei din
există femeie frumoasă care nu interior sau cei din afară?
stârnește pasiuni și pulsiuni
cuceritoare! Au căzut sub pofta Dacă studiem istoria ca pe o
barbarilor multe cetăți care păreau fabulă, sau ca pe un manual de
eterne: Roma și Constantinopolul, etică, vedem că toate cetățile
dar și Memphis, Edessa, asediate au fost mai întâi asediate
Ghandisapur, Nissibe, Samarkand, din interior: lenea, inerția
Persepolis sau atâtea altele. De la procedurală, rutina, efectul
Troia, până la Stalingrad, gloria – anesteziant al prosperității,
care e unul dintre obiectivele relativismul sceptic, ateismul,
perene ale acțiunii umane – s-a apetitul blasfemiei și al deriziunii
obținut printre ruine fumegânde. lucrează mai insidios la erodarea
cetății decât catapultele și alte

40
mașini de război ale adversarilor
grupați sub ziduri. Fac aici o
metaforă, firește, nu mă refer la
tehnici propriu-zis militare.
Cînd o cetate este, cum
spuneți, „sub asediu”, ce este
obligatoriu sau important de făcut?
Supraviețuirea are o logică
banală: stai sau cazi. Muribunzii
au adesea tresăriri de vitalitate…
Nu știu dacă a venit sau nu
„ceasul” civilizației noastre: totul
pare în regulă, suntem (în medie)
mai bogați, educați, înarmați și
creativi ca oricând în istorie, dar
am acumulat oboseală metafizică,
plictis, delăsare, neîncredere în noi
înșine, de care alți factori
geopolitici, mai rudimentari, dar și
mai agresivi, ar putea profita.
Ciudat e că Occidentul însuși
produce – de la Spengler încoace –
profeții ale declinului. Sunt ele
profeții sortite auto-realizării? Nu
știm. Dar decreștinarea, care ne-a
cam diluat ADN-ul civilizațional,
ne-a adus într-o lume blazată, care
nu-și imaginează prea bine viitorul.
E o criză a scopurilor, nu doar a
tăriei morale de a-ți apăra, chiar și
prin război, modul de viață. Ne
scindăm psihologic între două
extreme la fel de dubioase: unii nu
văd nici un pericol extern, alții văd
în orice formă de alteritate un
pericol pentru UE și NATO.
Evident, adevărul practic, sau
obiectiv (în care de altfel nu mai
credem) trebuie căutat la mijloc…
Personal, susțin „destinul
manifest” al Statelor Unite, pentru
că el rămâne busola cu ajutorul
căreia putem rezista atâtor
presiuni din afară, de la imigrație și
terorism, până la competiția
economică întreținută de puterile
41
emergente asiatice (din fericire,
Japonia e în tabăra noastră).
Indignarea morală este ea
obligatorie? Dacă da, pînă unde se
poate întinde ea, ce nu trebuie să
depășească, ce nu trebuie să
devină?
Social media au dat fiecăruia
un chip, o voce și un canal de
comunicare. Trăim într-un vacarm
asurzitor. Democrația
reprezentativă, dar și ideea de
autoritate publică s-au erodat
tocmai pentru că lumea Facebook
e locul ideal unde ți se poate urî cu
binele. Nu neg problemele cu care
ne confruntăm: disfuncții în
redistribuirea resurselor,
accentuarea inegalităților, pungile
de sărăcie și șomaj, populismul,
guvernarea prin sondaje, războiul
cultural dintre conservatori și
progresiști… Numai că acestea nu
sunt pericole existențiale, ci mai
curând puseuri anarhiste, bazate
pe ipocrizia unui meliorism gratuit.
Percepții exacerbate retoric. Fructe
otrăvite ale dezbaterii excesive sub
raport retoric și emoțional.
Post adevărul (post-truth) este
cuvîntul anului 2016. Sună cool, dar
nu e, nici pentru prezent și cu atît
mai puțin pentru viitor, chiar ceva
confortabil. Ce face postadevărul în
cetate?
Postadevărul pare să fie
corolarul acestei epoci
postmoderne în care principiile se
tranzacționează, valorile se
relativizează, morala poartă măști
și bricolajul intelectual surpă
marile construcții filozofice
tradiționale. Asistăm la colapsul
narațiunilor pe care s-a fondat
ordinea occidentală. Cum să mai
crezi în democrație, de pildă, dacă
nu-i vezi decât dezavantajele,
limitele, disfuncțiile? Noul ethos
egalitarist amplifică agitația
revendicativă și subminează
puterea cooperării pentru binele
comun. Cultura indignării cu orice
preț și sub orice pretext ne
paralizează acțiunea, slăbește
consensul bipartizan (dreapta/
stânga) asupra temelor de societate
cu adevărat importante. Insurecția
minorităților asupra majorității
morale tăcute (sau mai degrabă
amuțite de atâtea culpabilizări)
dinamitează coeziunea societăților
noastre. Postadevărul pare să
consacre primatul umoralității
asupra raționalității bazate pe
verificarea faptelor. Suntem
bombardați informațional cu știri
care sunt false chiar dacă sunt
adevărate, pentru că nimeni nu
mai are timpul să le verifice. Ele nu
mint, cât păcălesc, distrag atenția
publică spre subiecte pulsatile,
intense emoțional, preponderent
negative și fără urmări practice: pe
măsură ce suntem mai indignați,
devenim mai neputincioși în
negocierea realității ca atare.
Vorbiți, scrieți – nu doar în
eseistica dvs. de dată recentă –
despre raportul dintre rațiune și
credință. Când dă cu plus această
relație: rațiune-credință?
M-am format în tradiția
logocentrică a umanismului
european și susțin că la ea trebuie
să ne raportăm pentru a salva
propria umanitate. Omul este
credincios și când e ateu: crede că
Dumnezeu nu există. Sau cade în
idolatria star-sistemului, a secole, ne „emancipăm” de sub
liderului mesianic, a banilor și a
42
consumului, a tinereții obținute în
laborator, a vieții prelungite
indefinit grație progreselor
medicale și tot așa. În tot acest
peisaj deviant, socotesc că propria
credință creștină rămâne
axiomatică. N-au prins calendarele
iacobine. Revoluțiile (nazistă sau
comunistă) nu ne-au putut scoate
din era creștină. Trăim după
Hristos, deci avem ca maxim reper
urmarea lui Hristos. Evident,
istoria hristologiei este totuna cu
istoria filozofiei apusene. Toate
sistemele filozofice sunt ortodoxii
sau erezii hristologice: nu s-a mai
inventat nimic de la monofizism și
arianism sau dochetism. Tot
gândul metafizic despre om și
Dumnezeu se regăsește în reflecția
asupra întrebării bimilenare despre
naturile reunite în persoana lui
Iisus Hristos. Credința și intelectul
se luminează reciproc, se definesc
prin interdependența lor fertilă: de
câte ori sunt în conflict, omul e cel
care se pierde pe sine, ajungând să
bântuie prin istorie fără cauză și
scop. Hristos este Logosul, adică
însăși Rațiunea întrupată. Nu pot
vedea nimic dincolo de acest punct
Omega.
Și, în oglindă: e cu totul absurd
să spunem că un fel anume de
rațiune insituționalizată, că diverse
aplicații moderniste și
postmoderniste ale rațiunii duc la
ceea ce nu e doar o modă, chiar
dacă e cuvîntul anului, la
„postadevăr”?
Geniul creștinismului constă
în tranșarea problemei Adevărului,
care nu este modal, ci personal. Nu
e ceva, ci e Cineva. Bun: de două
tutela dogmatică a creștinismului.
Eu văd progresul științei ca pe o ireparabil sau extrem de greu
creștere spirituală a omului matur reparabil?
istoricește, așa cum văd astrofizica,
biotehnologiile sau științele Occidentul e fiul risipitor din
cognitive și apariția inteligenței parabola omonimă. Face prostii,
artificiale ca pe niște capitole din departe de casa Tatălui, dar e
istoria hermeneuticii teologice: reprimit cu brațele deschise,
modalități de a descifra misterul tocmai pentru că n-a stat la vatră,
creației cu toate instrumentele ca un popândău, ci s-a luat în
prezente în omul creat: inteligența serios, plin de curiozitate, de curaj
critică, pasiunea cunoașterii, și de nebunie a căutării autonome.
depășirea limitelor, spiritul de Revolta anti-creștină e revolta
aventură al Frontierei care trebuie acestui fiu neascultător, dar
mereu extinsă, ad majorem Dei înzestrat, care trebuie să sufere
alienări tragice, înainte de a se
gloriam. Limba și limbajele noastre
ne arată că nu putem „scăpa” de regăsi în lăcașul patern. Așa văd eu
faptul Întrupării. Suntem captivi derivele modernității: ca pe fructe
sub tirania unui prefix al ale libertății în Hristos. În fond,
indeterminării: post-modernitate, aceasta a fost povestea Lui
post-creștinism, societăți post- terestră: l-au trădat marii preoți ai
industriale, post-comuniste, post- iudaismului, partidul „politic
umane, post-adevăr. Absolutizarea corect” al fariseilor, proprii
relativității a dus la relativizarea ucenici… Hristos n-a așteptat
oricărui contact cu absolutul, ghilotina recigidă a iacobinilor
adică cu instanța care nu depinde pentru a înțelege că a venit la ai
de nimic: Dumnezeu. Dar nici aici Săi, și ai Săi nu L-au primit. Ce e
nu e ceva nou: contactul cu radical nou în revolta anti-creștină
Dumnezeu a fost întotdeauna a modernilor? Uitați-vă la
relativ la har, adică la voința Lui de renașterile creștine de după
dialog cu noi. Nu apeși pe un oroarea Holocaustului nazist (în
buton, nu dai de Dumnezeu cu o proiectul creștin-democrat al
nouă generație de telescoape, ci Uniunii Europene) sau de după
prin deschidere mentală și Gulagul comunist (rușii au
sufletească, prin conștiința reconstruit cu mâna lor catedralele
autolimitării, prin smerenie și dinamitate de Stalin). Uitați-vă la
cumsecădenia situării tale alegerea „păcătosului” Trump, care
metafizice în fața morții și a vieții repune Crăciunul printre
care continuă. sărbătorile „legale”… E o ironie
divină în toate aceste ocoluri,
Cei care fabrică post- rătăciri și reveniri la matcă. Chiar
adevăruri, bunăoară mulți dintre cred că istoria creștinismului se va
„preoții” și „preotesele” încheia doar odată cu istoria
corectititudinii politice spun sau umanității, despre care nu știm
sugerează că, de pildă, creștinismul nimic, pentru că viitorul nu există.
e o specie de sau o anticipare a
postadevărului. De ce fuge Ați vorbit public, de curînd,
Occidentul de creștinism? E o modă despre creștini– între forum și
sau e ceva mai adînc, poate catacombă. Forumul– să zicem că

43
ne mai amintim ce este el (nu în
mod fundamental, desigur, forumul
de internet). Dar catacombele la zi?
Inclusiv catacombele din Vest– care
sînt ele?
Mărturisirea creștină hrănește
martiriul creștin, care n-a încetat
să irige câmpia uscată a credinței.
Azi, martirajul creștinilor din
Orientul Mijlociu are un impact
profund, ca un soi de explozie
atomică submarină. Creștinii
practicanți, care trăiesc în
comunități asumate, sunt oarecum
marginalizați în marele curent
secularist occidental, însă, Duhul
suflă unde voiește: dai de vocații
acolo unde te aștepți mai puțin.
Creștinismul e singurul fapt social
total, ca sursă de coerență și
coeziune profundă a destinului
nostru colectiv. Și lucrează în mii
de chipuri. De pildă la noi: ne
plângem că suntem necivilizați.
Sunt convins că Bisericile
(începând cu cea Ortodoxă,
majoritară) continuă să ne
civilizeze, așa cum i-a civilizat
Columban pe celții din insulele
britanice, sau frații Chiril și
Metodie pe slavii de nord. Și
internetul e un instrument
misionar esențial: printre icoane
kitsch și „vederi” cu ziceri ce
pietism popular, există site-uri de
cultură și artă bizantină, prelegeri
de patristică de la Oxford, portaluri
cu pdf-uri care descarcă gratuit
marile texte mistice… Nu sunt
pesimist pe acest plan: internetul
îți dezvăluie golul și deplinătatea
spirituală a lumii de azi, cu toată
dinamica ei contradictorie,
fracturată de prejudecăți și hate
speech, dar și sudată în jurul unor
căutări religiose frenetice, de
44
autenticitatea cărora n-am de ce să
mă îndoiesc.
Forma mentis care domină
acum civilizația occidentală: trebuie
să fie schimbată aceasta? Cum se
poate ea modifica – ce poate fi, sub
aspect modelator, foarte eficient,
foarte convingător?
În secolul 20, societățile
occidentale L-au regăsit pe
Dumnezeu numai după
cataclismele celor două războaie
mondiale: accese de sinucidere
colectivă, printr-un război civil
generalizat. Am făcut destul rău.
Ne-am făcut destule pagube. Sper
că vom avea înțelepciunea de a
regăsi umanismul creștin ca bază a
conviețuirii cu noi și cu cei care vin
la noi, disperați sau numai dornici
să o ducă mai bine. Evident,
trebuie să filtrăm imigrația prin
securizarea mai fermă a
frontierelor, prin combaterea fără
ipocrizii politic corecte a
terorismului de matrice islamică,
prin stabilirea unor criterii realiste,
care țin de piața europeană a
muncii. E numai umanism creștin
în legislația noastră, în convențiile
internaționale privind Drepturile
Omului, în filantropia noastră, în
generozitatea solidarității. Până și
umanismul secular, agnostic sau
ateu, decurge din personalismul
antropologiei biblice. Pe ce alt
fundament am putea construi o
pavăză contra derivelor bioetice, a
războiului și riscului de anarhie?
Trebuie doar să acceptăm că nu tot
ce e mai nou e și mai bun. Să ne
cultivăm moderația și discernă-
mântul critic, renunțând la orgoliul
stupid de a de declara cei mai
inteligenți oameni din istorie. Să
facem, atlfel spus, distincția dintre
înțelepciune și progresul
cunoașterii științifice. Paradigma
epistemologică a epocii s-a
schimbat, grație fizicii. Întrevedem
taina universului care se tot
adâncește. În fața acestor șocuri
cognitive, cumințenia spirituală e
cel mai sigur antidot.
Libertatea este, o spuneți,
întotdeauna inteligentă. Și eu cred
la fel; dar nu sînt sigur că un adept
al egalitarismelor rudimentare (cum
e cazul cu multe socialisme – la
limită, al tuturor socialismelor!) ar
crede la fel. Întrebarea mea merge
către deviaționism(e): ce se întîmplă
cu libertatea, încît apar atît de multe
exemple de prostie? Libertatea e de
vină pentru așa ceva sau aceia
care, întîlnind-o, nu știu ce să facă
în ea, cu ea?
Scriam deunăzi că, pentru
prost, orice nu înțelege e de
domeniul lui. Prostia are o latură
apofatică. E un dat: toți suntem
proști sau ne prostim, printre
sclipiri de smerenie sau de geniu
vizionar. Așa cum nu poți fi
constant inteligent, nu poți nici
rămâne de-a pururi prost. E aici
un echilibru de profunzime. Poate
că ceea ce numim prostie nu e
doar lucrul diavolului în arena
libertății umane de a distinge între
bine și rău, ci și o pedagogie divină
binevenită. Vedem că am fost creați
ca ființe libere: aici stă forța
alegerii, a deosebirii duhurilor,
cum spuneau cei vechi. Libertatea
e o povară numai dacă nu se mai
raportează la căutarea lui
Dumnezeu. Fără Dumnezeu ca
țintă, avem doar libertăți negative:
să ne pierdem credința, să ne
facem rău unii altora, să
confundăm bogăția exterioară cu
45
împlinirea sinelui, să ne
sinucidem…
Să salvăm ce e de salvat – mai
spuneți. Uneori explicit, alteori
printre rînduri. Ce (mai) e de
salvat? Și: ce anume făcând sau
gîndind nu ne ajută să (mai) salvăm
ceea ce (mai) e de salvat?
Cred că, oricât am evolua
intelectual, cu ajutorul
descoperirilor științifice și al
progresului tehnologic, rămânem la
agenda morală a omului
dintotdeauna și de pretutideni. Ce
avem de salvat? Propria specie, în
acest colț de galaxie unde cursa
dintre entropie și complexitate a
primit, prin creștinism, prestigiul
morții și al învierii.” (Dialog
exclusiv Lapunkt între Teodor
Baconschi și Cristian Pătrășconiu,
FB, 1/10/2017)
(http://www.lapunkt.ro/2017/01/
09/interviu-teodor-baconschi-
cetatea-sub-asediu-ce-se-mai-poate-
salva/?utm_campaign=shareaholic
&utm_medium=facebook&utm_sour
ce=socialnetwork).
Text 24
„Ieri, Stephen Hawking a-
mplinit 75 de ani. Iată ce i-au urat
unii dintre românii noștri pe FB
(preluat de la Cezar Paul-Bădescu):
„75 de ani de inactivitate.
Ticket to hell”, „La multi ani legum-
o!!!!”, „Mare pizdar hawking asta”,
„Hai ca prea l-ati umflat si pe
handicapatul asta”, „Dă-l in mortii
lui de robocop ambulant-le știe pe
toate,le vede pe toate, știe el tot”,
„Ce stiinta? numai teorii, oh vai de
el”, „Si ce....sa traiasca ca oricum
se chinuie....doar nu e buricul
pamântului nu a facut nimic
pentru omenire,doar v-a spalat
creierii....Multa sanatate!!!.” După
cum deja vă e clar, românul nostru
e conștient de superioritatea lui. Îl
are pe Stephen Hawking ăsta la
degetul cel mic: „La multi ani! As
putea zice ca mi e mila de el. Nu
pt. cum arata, cat pt. cum
gandeste..” Desigur, românul știe
ce e în spatele chestiilor care ni se
bagă pe gât, că doar nu e prost:
„Ba omule!!! E un handicapat in
carucior cu rotile, pe care l-au pus
"smecherii mondiali" ca perdea, sa
mai spele creierele imbecililor, care
sunt cu carul din pacate! Si sa-mi
bag pl in ziua lui..... ce!? El îmi
spune mie la multi ani?.” De unde
vine superioritatea românului?
Desigur, din credința în
Dumnezeu. Căci, deși românul
pare că nu are nimic sfânt, e foarte
credincios la o adică: „Intoarcete
cat mae e tinp la dumnezeu sa nu
fie prea tarziu.”, „branza buna in
burduf de caine, un geniu prea plin
de stiinta si prea gol de
Dumnezeu.” Ca un bun creștin ce
este, românul nostru știe să
împartă și pedepse. Și gânduri de
bine, desigur: „De ce oare se afla in
acel scaun ?pentru ca dumnezeu
sa isi arate slava sa, slavit fie
domnu”, „Așa gândesc și eu! Sa
negi existența lui D-zeu in favoarea
unei teorii numita big-bang....Mda,
păcat,scaun cu rotile și nu
numai!”, „La mulți ani pe naiba,
ăla trebuie sa moara !” (Mircea
Cărtărescu, 1/09/2017) (* În text
s-a păstrat ortografia opinenților.)
46
Text 25
„În România nu există
previzibilitate instituţională, nu
există neutralitate administrativă,
nu există garanţie legislativă.
Rezultatul, pentru cetăţean, este o
stare de nesiguranţă cronică, de
vulnerabilitate dinaintea oricărui
tip de abuz. Trăieşti într-o mare de
arbitrar, expus fără încetare unui
pericol greu de localizat şi greu de
anticipat. Cu alte cuvinte, ai
sentimentul, ca cetăţean, că eşti,
prin statutul tău precar, victima
potenţială a unei nebuloase, în
care bunul plac, hazardul şi tot
soiul de interese private îţi
hotărăsc destinul. O ţară care nu
coagulează ca „stat” e o ţară ai
cărei cetăţeni nu sunt apăraţi de
nimeni şi de nimic. Viaţa e o
chestie de noroc, reuşita sau
eşecul nu depind de prestaţia
individuală, ci de mecanismul
obscur al unor „reţele” scăpate de
sub control.” (Andrei Pleșu,
09/01/2017).
Text 26
„Mă izbeşte la studenţii mei de
la Cluj – inclusiv cei mai avansaţi
şi articulaţi – lipsa lor de interes
pentru România. De altfel, ei nu
ştiu mai nimic despre România,
despre istoria ei, una din tristele
moşteniri ale comunismului.
Cursul intitulat „România şi
modernitatea”, pe care-l ţin la
Studii Europene, pare a-i fi atras
exclusiv pentru cel de-al doilea
termen. Vor să afle despre
modernitate, ca şi când aceasta ar
fi un lucru ȋn sine, fără legătură cu
ţara lor, cu istoria lor, mai veche
sau mai recentă, cu situaţia ȋn care
se află şi din care vor toţi să iasă.
L-am invitat pe Adrian Marino,
care a ajuns la secolul al
optsprezecelea cu ampla istorie a
cenzurii ȋn România la care
lucrează de câţiva ani, l-am invitat
deci să ţină prelegerea despre ideea
de modernitate ȋn Transilvania şi în
Ţările româneşti ȋn acel secol.
Lipsă totală de interes. Studenţii
cască, se uită pe pereţi, par
resemnaţi fără nici un pic de
atenţie. Vor mai toţi să se
expatrieze ȋntr-o altă modernitate,
ȋntr-o altă geografie, ȋntr-un
Occident mitic, şi parcă să uite de
România.
Constat totodată că istoria ȋn
genere– ca să nu mai vorbesc de
istoria ideilor şi a ideologiilor, pe
care ȋntregul meu curs e axat– nu
le spune nimic. Când le vorbeam
despre Max Weber, despre
Renaştere şi Reformă, despre etica
protestantă şi geneza religioasă a
valorilor moderne, cu paradoxurile
lor, erau tot atât de indiferenţi. În
timpul comunismului, istoria
fusese ocultată din motive politice.
(Dar nici despre această perioadă
studenţii nu au decât cunoştinţe
nebuloase şi nu-i ȋnţeleg dinamica
internă, şi nici nu vor s-o ȋnţeleagă,
ci doar s-o uite, ȋn măsura ȋn care
ȋşi mai amintesc de ea.) Acum
istoria e ocultată de un soi de
bovarism la nivel de mase, sensibil
doar la mituri– mitul modernităţii
şi cel al postmodernităţii, ȋntre ele–
percepute din perspectiva unei
mentalităţi arhaice sau, oricum,
premoderne. În acest climat, iarăşi,
ȋn România nu se poate afla nimic
despre România.” (Humanitas Spre
România (2000–2002). Jurnal
inedit, de Matei Călinescu,
06/01/2017).
47
Text 27
„Inteligența nu e un dat pur
genetic ci este influențată puternic
de mediu. Exemple rezultate din
cercetare: Poza 1: Vocabularul
copiilor și nivelul de inteligență al
copilului în funcție de statutul
economic, social și cultural al
părinților (Hart & Risley 1995):
vocabularul mediu al unui copil de
3 ani ai căror părinți au studii
superioare și practică meserii care
implică o expertiză profesională,
este de 1116 cuvinte (și au IQ-ul
mediu de 117), în timp ce
vocabularul mediu al unui copil de
3 ani cu părinții muncitori este de
749 cuvinte și cel al copiilor cu
nivel scăzut de educație și care
trăiesc din ajutor social, este de
525 de cuvinte (iar IQ-ul mediu
este de 79). Poza 2: relația între
scorurile la SAT (echivalentul Bac-
ului în SUA) și nivelul de educație a
părinților: cu cât ai părinți mai
educați, cu atât mai multe șanse ai
să iei Bac-ul). Poza 3: aceasta
pentru că în primii ani de viață
(primul an fiind critic) se formează
sinapsele în creieraș; iar numărul
de sinapse depinde de numărul
interacțiunilor cu mediul (un loc
privilegiat având interacțiunile
verbale între părinți și copii- v.
studiul menționat la poza 1). Poza
4: de aceea educația timpurie are
cel mai mare „return on
investment” (Heckman) pentru că,
astfel, se compensează deficitul de
educație. Fără poză 1: nivelul de
educație a populației se corelează
pozitiv cu PIB-ul, cu veniturile, cu
speranța de viață, cu sănătatea și
negativ cu criminalitatea. Fără
poză 2: dacă vrem să avem creștere
susținută a PIB, oameni bogați,
sănătoși, fericiți și care respectă
legile trebuie să investim în
educație- mai ales în educația
timpurie și în zonele dezavantajate
(pentru că numai acolo mai avem
potențial de creștere: de exemplu,
în urban, rata de părăsire timpurie
a școlii este la nivelul țintei EU
pentru 2020, în timp ce în rural
ajunge la 30%- 1 din 3 copiii nu
trec de clasa a VIII-a). (Șerban
Iosifescu, FB, 05/01/2017).
Text 28
„Identitatea națională este
pentru mine legată de noțiunea de
stat național. Însumează totalitatea
obiceiurilor, tradițiilor, limbilor
vorbite și scrise, manifestărilor
culturale de orice fel, precum și
totalitatea confesiunilor prezente
pe teritoriul acelui stat,
reprezentate de totalitatea
grupurilor etnice din cadrul lui.
Pentru ca ea să rămână
puternică și definitorie pentru stat,
ar trebui să fie cât se poate de ferm
sprijinită de realitățile istorice ale
statului respectiv, care nu ar
trebui negate sau distorsionate, ci
dimpotrivă, mereu reamintite întru
păstrarea amintirii.
Problemele intervin când
gruparea etnic majoritară încearcă
să le strivească pe celelalte,
reducându-le uneori până la neant.
Astfel, o idee, care poate fi nobilă la
plecare, poate fi deturnată în
slujba unor tirani de mai mică sau
mai mare anvergură.” (Ioana
Bentoiu, FB, 04/01/2017).
48
Text 29
„Cred că oriunde și în orice
epocă studiile universitare nu pot
să nu fie simțite într-o anumită
măsură ca o corvoadă. În România
de atunci, însă, mai mult ca în alte
timpuri, studenții trebuiau să
asiste la un număr considerabil de
cursuri și seminare, de la 30 la 36
de ore pe săptămână, dacă îmi
aduc bine aminte, ceva mai mult
ca în ultimii ani de liceu. Pentru
obținerea diplomei de stat în limba
și literatura romănâ urmam
numeroase cursuri obligatorii de
literatură română, folclor,
literatură universală și teoria
literaturii, lingvistică română,
lingvistică romanică și lingvistică
generală, trei ani de marxism,
seminare de specializare în ultimul
an și, în plus, un curs (ușor) de
ALA– apărare locală anti-aeriană
(în cazul în care am fi bombardați
de imperialiștii anglo-americani).
Ca în multe alte țări europene,
sistemul încuraja memorizarea mai
degrabă decât gândirea. La
Socialismul considerat științific
învățasem cursul pe de rost,
cuvânt cu cuvânt, cea mai mică
eroare putând fi „interpretată”,
cum se spunea pe atunci, ca un
simptom de revizionism– termen
care însemna „erezie.” Și bine
înțeles, la toate materiile presiunea
ideologică era prezentă și greu de
evitat. Singura excepție era
lingvistica, unde curentul
structuralist, atunci recent,
accentua aspectul riguros, aproape
matematic, al studiului limbii.
Aceasta a fost rațiunea pentru care
în anul patru am ales specializarea
în lingvistică, domeniu unde
profesorii erau cu totul
remarcabili, de la academicienii Al.
Rosetti și Iorgu Iordan, la generația
lui Alexandru Niculescu, Valeria
Guțu-Romalo, Florica Dumitrescu,
Mania Manoliu și, bine înțeles,
Emanuel Vasiliu, propagator al
celor mai recente curente in
lingvistică, inclusiv teoriile, abia
apărute, ale lui Noam Chomsky.
Trebuie de asemenea să
remarc, în favoarea sistemului de
atunci, că imensa cantitate de
cursuri și de examene îi făcea pe
studenți să simtă bogăția, ampla
bogăție a fiecărui domeniu de
studii. Chiar și fardată cu pudră
ideologică, înțelegeam că literatura
română, secol după secol, cuprinde
un mare număr de opere, curente,
talente și genii cu totul deosebite.
Iar când un profesor incompetent
nu știa cum să predea (ca cel care
timp de un lung semestru l-a
chinuit pe Eminescu), noi,
studenții, măsuram măreția
acestui poet și cea a literaturii în
care s-a născut. (Mă grăbesc să
notez că și în literatură am avut
câțiva profesori de mare calitate:
Paul Cornea la literatura română,
și Edgar Papu la literatura
universală, acesta din urmă fiind
din nenorocire arestat și
condamnat într-unul din procesele
contra intelectualilor în timpul
valului de teroare din 1959-1960.)
Mai târziu, în Statele Unite,
am fost foarte surprins să văd că
pentru specializarea (numită
„major”) într-un anumit domeniu,
cel al literaturii engleze, de pildă,
programele universitare cer între
opt și doisprezece cursuri
semestriale, uneori puțin mai mult,
cu alte cuvinte echivalentul unui
an, an și jumătate de cursuri,
49
restul celor patru ani de cursuri
fiind consacrat culturii generale și
preferințelor personale ale fiecărui
student. Domeniul de specializare
în America are deci aspectul unei
imense păduri necunoscute din
care nu sunt studiați decât câțiva
copaci: în literatură, un mic număr
de capodopere considerate
„canonice.” În schimb, element
esențial, accentul nu cade pe
memorizare, ci pe capacitatea de a
înțelege fiecare operă și de a
exprima idei originale.
În ce privește activitățile
profesionale, în lingvistică datorez
mult maestrului Al. Rosetti, care
m-a sprijinit de-a lungul carierei
mele în anii din România și de
asemenea după plecarea mea. Am
avut norocul să studiez cu
Emanuel Vasiliu lingvistica lui
Chomsky într-o perioadă când
foarte puțini cercetători europeni o
cunoșteau. Mai târziu am putut
deci să critic structuralismul
francez care depindea încă de o
fază anterioară a lingvisticii,
respinsă sever de Chomsky. Cu
Solomon Marcus am învățat
lingvistica matematică la
București, dar mai ales am
discutat rolul matematicii cu el
mai târziu, la Universitatea din
Ottawa, unde eu lucram iar el a
fost invitat să țină câteva
conferințe.
Pe Mihai Șora l-am cunoscut
puțin mai târziu, în timpul
liberalizării din 1964-1965.
Terminasem facultatea, lucram la
Centrul de fonetică și dialectologie
al Academiei, și scriam din când în
când în presa literară. Îi datorez
nu numai câte cărți am citit din
superba lui bibliotecă de filozofie,
ci și toate subiectele de meditație
pe care lungile discuții filozofice cu
el mi le-a oferit. De la el am învățat
trei lucruri esențiale.
În primul rând, nu trebuie să
ne lăsăm neapărat şi în orice
împrejurări seduși de modul de
gândire ştiinţific. Fiind pe vremea
aceea lingvist, mă fascinau
rigoarea la care aspira această
disciplină şi teoriile pe care le
elabora. Limba, spuneau aceste
teorii, poate fi măsurată matematic
şi ca atare face obiectul unei
adevărate ştiinţe, mult mai precisă
şi respectabilă decât impresiile
vorbitorilor care îşi închipuie, bieţii
de ei, că intuițiile lor contează.
Calm, puţin ironic, Mihai Şora mi-
a explicat că nu e nimic rău sau
periculos în a recunoaşte că există
domenii – cele ale sensului, de
pildă – în care intuiţiile bine
observate şi clar exprimate sunt
mult mai adecvate decât studiile
formal-matematice. Acestea,
departe de a explica sensul, îl
evită.
Tot el m-a ajutat să-mi
schimb raportul cu trecutul, în
special cu gânditorii epocilor
anterioare. Pentru Şora aceşti
gânditori nu aparţin unei faze
definitiv depăşite a istoriei – aşa
cum susțineau partizanii lui Hegel
şi ai lui Marx. Nu, pentru Şora
filozofi ca Pascal sau Leibniz erau
prezenţi acum şi argumentele lor
puteau fi acceptate sau respinse ca
şi cum tocmai ar fi fost formulate.
Gândirea, cu alte cuvinte, nu este
prizoniera istoriei. Altfel cum am
explica faptul că citindu-l pe Pascal
sau pe Leibniz ne putem spune la
fiecare argument „da, aşa e’’ sau
„nu, nici vorbă’’? Ideile profunde au
fost și sunt profunde şi atunci şi
50
acum, cele irelevante aşa au fost şi
pe timpuri şi în ziua de azi. În
astronomie, știm în sfârşit că
pământul se învârte în jurul
soarelui, nu invers. Dar reflecţiile
lui Pascal asupra vanităţii şi
divertismentului, cele ale lui
Leibniz asupra posibilului rămân şi
vor rămâne revelatoare.
În sfârşit, am învăţat de la
Mihai că respectul pentru cultură
nu înseamnă nici erudiţie, nici
familiaritate cu tot ce e nou şi
vechi în toate domeniile, literatură,
pictură, muzică, și filozofie. A fi tot
timpul „la curent’’, comportă nu
numai avantaje, ci şi primejdii.
Adevărata înţelepciune înseamnă
acceptare, participare, nu trecere
în revistă.
De multe ori, pe meleaguri
depărtate, i-am mulţumit din inimă
pentru tot ceea ce, în tinereţea
mea, el m-a făcut să înţeleg.
Cum se întîmplă o despărţire
de profunzime de o ţară? Se poate
spune că aţi trăit aşa ceva?
Da, am trăit acest
traumatism. Ajuns la Paris, am
înțeles că Franța era o realitate, nu
un film francez, și că diferențele
față de România de unde plecasem
erau copleșitoare. Atunci mi-am
dat seama cât de bine definită este
fiecare țară și cât de adânc în
sufletul fiecăruia din noi rămâne
locul unde ne-am născut și am
crescut. Mă simțeam deci, cum de
altfel mă simt și acum, irevocabil
venit din România.
Voiam să petrec un timp în
Occident ca să văd de aproape cum
este organizată cercetarea și
învățământul superior. Soarta a
decis, spre norocul meu, că în acea
perioadă se găseau încă posturi în
lingvistică. Cu ajutorul generos al
lui A. J. Greimas, directorul meu
de teză de la Ecole des Hautes
Etudes en Sciences Sociales, am
obținut numirea de lector pentru
un an la Universitatea din Ottawa,
unde am plecat în vara lui 1970,
cu ștampilă de „emigrant la
Canada” (cum se spunea pe
vremea lui Sadoveanu).
Ajuns acolo, eram prea ocupat
cu pregătirea cursurilor și năucit
de noutatea absolut imprevizibilă a
vieții la Ottawa, care, pe nedrept,
mi se părea un vid interstelar, ca
să mă gndesc la reîntoarcere – căci
nu cerusem azil politic, ci o simplă
imigrare tocmai ca să nu exclud
această posibilitate. Dar cum
foarte curând Ceaușescu, întors
dintr-o vizită în Coreea de Nord, a
strâns cumplit șurubul, un prieten
din România mi-a trimis vorbă să
nu cumva să mă întorc. Deci mi-
am susținut doctoratul, am fost
avansat la rangul de asistent și am
rămas în pașnica, frumoasa
capitală a Canadei. Nu am plecat
de acolo decât după mai bine de
zece ani, cînd mă hotărâsem să
caut un post în domeniul
literaturii.
Putem spune că aţi avut două
vieţi– una românească şi una de
după despărţitea de România?
Da, în multe privințe așa a
fost. La București, în anii dinaintea
plecării, participam la liberalizarea
treptată a vieții culturale și știam
precis (sau credeam că știu) ce pași
trebuie făcuți în această direcție.
Eram convins, de pildă, că o
reformă treptată a regimului, în
genul celei propuse de mișcarea de
51
la Praga, ar fi fost mai potrivită
decât o abolire bruscă a sistemului
comunist și deci decît o trecere de
la o zi la alta la o formă de
capitalism pentru care oamenii,
cum s-a văzut mai târziu, nu erau
pregătiți. Cum putea însă să fie
reformat un sistem care se
considera, cu o încăpățânare
moștenită de la Marx, finalul fericit
al istoriei și continua să oprime și
să mintă? Când în anii 1980
Gorbaciov și alți câțiva comandanți
ai imperiului comunist și-au dat
seama că o reformă serioasă e
necesară era prea târziu.
Ce mi-a plăcut deci la Ottawa
a fost caracterul sincer și, ca să
spun așa, normal al diferitelor
activități, și politice și
profesionale. La facultate, noi
profesorii decideam în fiecare an
natura programului, cursurile
obligatorii și cele facultative. Tot
noi hotăram ce alți profesori urmau
să fie angajați. Ședințele de
catedră erau discuții libere, fiecare
din noi propunând o idee sau alta,
iar la sfârșit decizia le concilia pe
unele cu altele și le includea pe
toate. Nici vorbă de aprobări de la
minister: ministerul ca
supraveghetor a ceea ce se predă la
facultate nu exista. Uneori erau
neînțelegeri, la un moment dat am
avut un director care nu cerea
sfatul nimănui, dar după ce am
prezentat decanului situația,
acesta i-a cerut directorului să-și
dea demisia. Au început– ceva de
necrezut– să-mi placă ședințele:
calmul lumii anglofone, dorința de
consensus, aprecierea fiecărei idei
bune, m-au cucerit. Mă simțeam
liber într-un mod simplu și
concret, liber să-mi dau cu
părerea, liber să exprim politicos
dezacordul cu alte păreri, liber să-
mi modific opinia dacă și numai
dacă ceilalți colegi mă convingeau.
Am înțeles cât de primitoare și mai
ales cât de flexibilă este
organizarea Americii de Nord, și
cum ideile bune sunt apreciate,
discutate și adesea adoptate.
Curând m-am obișnuit atât de
mult cu aceast fel de a vedea
lucrurile încât uneori glumeam
spunând că sunt drogat, drogat de
Canada și, mai târziu, de Statele
Unite.
Ce nu aveaţi cu
dumneavoastră şi mai ales ÎN
dumneavoastră, în mod
fundamental, pentru a putea intra
lin, firesc, adecvat în noua lume, în
lumea de după România?
Ce nu aveam, ce mai tuturor
imigranților le lipsește, era o
anumită liniște, o anumită
siguranță de sine. Nu fusesem
născut, crescut și educat acolo și
deci nu aveam aceleași reacții
potolite, aproape nepăsătoare, ca
ceilalți locuitori. Dar puțin câte
puțin mi-am dat seama că de fapt
neliniștea îi atinge și pe cei născuți
acolo. Alexis de Tocqueville, în
superba lui carte despre
democrația în America, notează că
această țară este, citez, „agitată și
monotonă.” Agitată. Mai târziu fiul
meu, născut la Ottawa, dacă mă
vedea nervos îmi spunea cu un
umor tipic nord-american: „Relax,
take it easy”, adică „Nu-ți păsa, ia-
o ușor.” E ceea ce mai toți
canadienii și americanii își spun
mereu, idealul lor fiind calmul,
destinderea, stăpânirea neliniștii.
52
Şi, în oglindă cu întrebarea de
mai sus: ce aveaţi preţios din
România „la purtător”?
Cea mai prețioasă învățătură
din România a fost și rămâne
pentru mine capacitatea de a
măsura distanța dintre ideal și
realitate și de a o accepta cu
seninătate. Asta nu înseamnă, bine
înțeles, că idealul poate fi pus între
paranteze. Nicidecum. El rămâne
întotdeauna prezent și ne cere să-l
urmăm. Dar fără să uităm cât de
fragilă este ființa umană.
În ce moduri– esenţiale– v-a
ajutat literatura?
Literatura mă ajută să ies de
pe lume, să călătoresc departe și
fără riscuri, să asist la cele mai
stranii și la cele mai banale
spectacole, să mă bucur de
bucuria altora, să mă întristez de
tristețea lor și la sfârșit să mă
întorc în propria mea viață care,
după acest voiaj pe alte tărâmuri,
mi se pare din nou aproape de
inima mea.
Ieşiţi din lume cînd intraţi în
literatură– şi, de fapt, ieşim din
lume, toţi cei care apreciem
literatura. Unde vă duce pe
dumneavoastră literatura? În ce
altfel de lume?
Foarte justă observație. Când
citim, ieșim din lumea vieții de zi
cu zi și intrăm în lumile fictive ale
operelor citite. Dar participarea ca
spectatori la viața acestor lumi ne
permite nu numai să asistăm la
sentimentele, dorințele, planurile și
faptele personajelor, dar să
percepem de asemenea, cu o rară
limpezime, idealurile și normele
care îndrumă aceste sentimente,
dorințe și fapte. Or, de cele mai
multe ori aceste sentimente,
idealuri și norme ne sunt bine
cunoscute. Vorbind de sentimente,
mânia lui Achile în Iliada lui
Homer seamănă îndeaproape cu
propriile noastre iritări și
gelozii. Bine înțeles mai puțin
grandioase decât mânia eroului
grec dat fiind că locul nostru pe
lume este mult mai neînsemnat,
ele ne agită și ne orbesc la fel de
eficace. Identificăm fără dificultate
bunătatea ideală a unui personaj
ca Sonia în Crimă și pedeapsă de
Dostoievski, deși puțini dintre noi
suntem capabili de o generozitate
comparabilă cu a ei – și poate,
tocmai de aceea, unii o pot găsi
exagerată – dar ceva în felul în care
trăim în lumea reală coincide cu
acest ideal. Exagerarea nu ne
împiedică să recunoaștem despre
ce e vorba, dimpotrivă ne ajută. Iar
despre norme, discursurile
pompoase ale lui Farfuridi și
Cațavencu în O scrisoare pierdută
de Caragiale ne invită să observăm
încălcarea lor– demagogia și
narcisismul evocând, prin contrast,
sinceritatea și modestia care ar
trebui să definească purtarea
oamenilor politici.
Cu alte cuvinte, de cele mai
multe ori literatura ne invită să
ieșim din lumea concretă în care
trăim tocmai ca să ne întoarcă
înapoi arătându-ne cu o rară
claritate pasiunile, idealurile și
maximele care animă nu numai
personajele fictive, ci și pe noi și pe
cei din jurul nostru.
Avem vreme într-o viaţă de om
să citim toate cărţile foarte bune de
literatură? Sau nu aceasta trebuie
53
să fie miza pentru cineva care alege
o asemenea direcţie?
De ce citim mereu alte romane
și nuvele, de ce mergem să vedem
mereu alte piese de teatru și alte
filme? Oare pentru că dorim să
gustăm mereu alte reușite artistice,
alte exemple de măestrie stilistică,
alte formule de construcție
narativă sau dramatică? Da,
această dorință contribuie până la
un punct la curiozitatea noastră
neîncetată. Cred însă că citim un
roman, că asistăm la o piesă de
teatru sau la un film în primul
rând ca să vedem ce se întâmplă.
Cum spun adesea studenților mei,
eu nu parcurg Madame Bovary de
Flaubert ca să gust elegantele
exemple de discurs indirect liber (o
formulă stilistică utilizată de
autor), ci ca să văd ce i se va
întâmpla aceastei biate femei
imprudente și nefericite, ce decizii
și riscuri va lua, ce greșeli de iertat
sau de neiertat va face, ce ar putea
să o justifice, ce o condamnă, și
dacă disprețul cu care autorul o
privește este justificat sau nedrept.
Ca să nu mai vorbesc de
curiozitatea cu care urmăresc
celelalte personaje, în special pe
soțul ei, Charles Bovary, și pe fiica
ei, de care Emma Bovary,
preocupată de amorurile ei, nu se
ocupă deloc. Cu alte cuvinte, ceea
ce mi se pare cel mai atrăgător în
literatură este, cum se spunea
(just!) pe vremuri, oglindirea vieții.
Nu atât oglindirea detaliilor sociale
și materiale (căci acestea pot fi
absente în opere deosebit de
reușite, în romanele medievale de
pildă), ci mai ales înțelegerea
felului în care oamenii se întâlnesc,
se înțeleg între ei sau nu, se iubesc
sau se detestă, acționează unii în
alianță cu ceilalți sau împotriva
celorlalți, își fac planuri, le urmeză Márai. Concluzia la care am ajuns
sau nu, reușesc să-și atingă era poate aleasă dinainte dată fiind
scopurile sau eșuează. Fiecare convingerea mea, influențată
roman, fiecare piesă de teatru sau bineînțeles de creștinism, că
film prezintă un caz, cu detaliile și disprețul este un sentiment
concluzia lui, aș spune chiar inacceptabil. Dar exemplele
sentința lui. Folosesc termenul literare, cazurile ca să spun așa
„sentință”, pentru că într-o „vii” propuse de aceste nuvele și
anumită măsură literatura romane, îi dădeau o justificare
seamănă cu situația precedentelor suplimentară.
legale în justiția britanică și
americană unde fiecare decizie a Recitesc, desigur, și pentru
tribunalelor ține seama nu numai pacea sufletului meu. Cu vârsta,
de legi, ci și de precedente, de cărțile la care mă întorc sunt din ce
hotărârile proceselor anterioare, în ce mai des meditații morale sau
uneori vechi de secole, ale căror religioase: Norul necunoașterii de
amănunte pot clarifica situația un autor mistic englez al cărui
examinată de tribunal. La fel, când nume a rămas necunoscut,
ne gândim la dragoste, la fidelitate, gândurile lui Pascal, eseurile lui
la adulter, la paternitate, la Gabriel Marcel, fragmentele
diferitele feluri de conflicte în sânul Simonei Weil, cărțile lui Josef
familiei sau în afara ei, zecile de Pieper, teolog catolic german
exemple literare ne oferă un vast dispărut la sfîrșitul secolului 20,
câmp de exemple demne de a fi autori pe care i-a prețuit (sau i-ar fi
luate în considerare. prețuit) bunul, inspiratul Nicolae
Steinhardt.
Recitiţi? Mult, puţin?
Pentru dumneavoastră,
Da, recitesc tocmai din acest literatura este „scop în sine” sau
motiv. Am reflectat recent la un mai degrabă „mijloc”?
subiect delicat, disprețul, pe care
un articol al unei colege americane Amândouă. Ca în orice
îl justifică pe baza unor argumente activitate umană, calitatea,
filozofice și a unui exemplu excelența, este și pentru literatură
cinematografic, filmul Disprețul de un scop în sine. O operă literară își
Jean-Luc Godard (1963), adaptare propune să reușească, fie la nivelul
a romanului cu același titlu de intrigii, al caracterelor, al
Alberto Moravia (1954). Romanul plauzibilității sau al surprizei, fie la
lui Moravia, mult mai subtil și mai nivelul stilului și construcției, fie la
nuanțat decât filmul, respinge însă amândouă aceste niveluri. În
atitudinea disprețuitoare. Ca să același timp literatura este un
obțin o imagine mai exactă a mijloc de a cunoaște, sau mai bine
acestei atitudini am recitit Prințesa spus de a recunoaște trăsăturile
de Clèves de Mme de Lafayette, umane, de a vibra la manifestările
Manon Lescaut de abatele de lor, de a le urmări, uneori cu o
Prevost, câteva romane și nuvele de atenție neliniștită, ca atunci când
Balzac, Portretul de Gogol, și citim Bietul Ioanide de George
romanul Jăratec de Sandor Călinescu sau Moromeții lui Marin

54
Preda, alteori cu un calm
transfigurat, ca atunci când
parcurgem poeziile postume ale lui
Eminescu.
Între speciile literaturii, ce vă
este mai la îndemînă, ce simţiti că
vă împlineşte mai mult: eseistica
sau ficţiunea/proza? Ce vă apropie
mai mult dintre acestea de inima
dumneavoastră, cum formulaţi
dumneavoastră mai înainte?
Nu știu bine cum să răspund
acestei întrebări generoase. Ar
trebui poate să precizez că nu am
publicat decât cărți despre care
aveam sentimentul că trebuia
neapărat să le scriu. Îndoiala m-a
făcut de mai multe ori să mă
opresc la jumătatea unui
manuscris, dacă nu și mai
devreme. Și ca să fiu sigur, pe cele
pe care le-am terminat le-am
rescris de mai multe ori, de obicei
a patra versiune fiind cea care mi
se părea că merită să fie supusă
publicului. Dat fiind deci că am
petrecut multă vreme cu fiecare
din cărțile pe care le-am publicat și
că am învățat o mulțime cu ocazia
fiecăreia dintre ele, îmi sunt toate
foarte apropiate.
Există Cartea pe care aţi vrea
să o scrieţi şi pe care nu aţi scris-o
încă? Sau nu v-aţi
desenat/proiectat drumul prin
„pădurea” culturii în aceşti termeni?
Aș vrea să termin o carte
începută cu ani în urmă, un eseu
intitulat Ascultând literatura. În ea
încerc să explic, sau mai bine spus
să mărturisesc că ascultarea,
înțeleasă ca atenție acordată
literaturii, este și o ascultare a
sfaturilor, a îndrumărilor pe care
ni le propune. Oferindu-ne o
55
încântătoare bucurie artistică,
literatura ne poate deschide în
același timp o fereastră, poate chiar
o cale, către înțelepciune.
Există oare o lectură inocentă?
Şi, legat de aceasta, de ce, de
vreme ce e aşa de problematic să
vorbim despre inocenţa lecturii,
apare aşa de des această temă de
reflecţie? E ca şi cum ar exista o
nostalgie după o vîrstă de aur a
lecturii…
Inocența de care vorbiți se
opune obiceiului din păcate foarte
răspândit de a introduce în ce
citim ideile prestabilite ale unor
sisteme la modă, marxismul de
pildă, psihanaliza, sau spiritul
diferitelor epoci. Cutare operă este
neapărat barocă pur și simplu
pentru că a fost scrisă în secolul al
16-lea. Cutare eroină își înșeală
soțul pentru că vede în el, în stil
freudian, imaginea detestată a
tatălui ei. Lupta de clasă explică
fiecare roman și piesă de teatru.
Iată un exemplu concret:
interpretarea gândirii lui Pascal
dată de un critic marxist din anii
1950. Pascal, cum știm, reflectează
la paradoxul uman, la grandoarea
gândirii pe de-o parte și la mizeria
vanității, a capriciilor opiniei și a
nevoii de distracții, pe de altă
parte. Pentru criticul de care
vorbesc, aceste trăsături, departe
de a reprezenta o imagine fidelă a
condiției umane, ar fi fost de fapt
rezultatul, tipic francez și la fel de
tipic pentru perioada monarhiei
absolute, al rivalității de clasă
dintre nobilimea de robă
(judecătorii și administratorii) și
nobilimea de spadă (vechile familii
de ofițeri). Pentru cine însă, mă
întreb, această rivalitate, dacă ar fi
existat într-adevar, are vreo
importanță? Paginile lui Pascal,
cum spunea atât de bine Mihai
Șora, sunt la fel de vii și de exacte
azi ca și atunci când au fost scrise.
Și nu numai pentru francezi sau
pentru europeni. Acum câțiva ani
am predat un seminar de trei
săptămâni la Osaka în Japonia
într-un cerc de studii umaniste
frecventat de un grup de directori
de mari întreprinderi, oameni
surprinzător de modești și de
binevoitori. Subiectul, propus de
mine, era descrierea societății
umane în opera lui Pascal. Într-
una din ultimele zile ale cursului,
unul dintre participanți m-a
întrebat dacă într-adevăr acest
autor a trăit în Franța în secolul al
17-lea. Bineînțeles, am răspuns. E
de necrezut, a continuat
interlocutorul meu, cum cineva
care a trăit departe și cu secole în
urmă descrie atât de precis ce se
întâmplă acum, în secolul al 21-
lea, aici, la Osaka, în Japonia.
Am putea numi inocentă
această lectură. Poate însă că ar fi
încă și mai exact dacă am numi-o
lectură atentă, atentă la opera citită
și nu diferitele teorii sau opțiuni
politice ale cititorului și ale amicilor
lui. Vârstă de aur? Poate că da, dar
nu în trecut, ci chiar acum, când
în cartea pe care o am în față aud
și ascult ceea ce ea vrea să spună.
Acum un mileniu și jumătate
Boethius descria „Consolarea
filosofiei.” Am putea oare vorbi
despre „consolările literaturii”? Cum
ar fi să fie acestea pentru
dumneavoastră?
Consolarea e un termen
minunat: dacă vedem în lumea
56
care ne înconjoară o vale de
lacrimi, găsim o mângâiere în
filozofie și literatură. Dacă îmi
permiteți să fiu ceva mai optimist,
am putea de asemenea spune că
literatura ne oferă un mod de a
înțelege lumea și, de la o distanță
protectoare, de a lua parte la
bucuria și tristețea ei, la furtunile
ei și la cerul ei senin.” (Dialog
exclusiv Lapunkt între Toma Pavel
și Cristian Pătrășconiu, FB,
03/01/2017
http://www.lapunkt.ro/2017/01/0
2/interviu-toma-pavel-literatura-ne-
ofera-un-mod-de-a-intelege-lumea-
si-de-a-lua-parte-la-bucuria-si-
tristetea-ei/).
Text 30
„În „Le lait de la mort” (din
volumul său de Povestiri orientale),
Yourcenar își plimbă eroii pe un
vas acostat la Ragusa (Dubrovnik)
și reia, în cheia balcanică originară,
legenda Meșterului Manole.
În varianta ei primă, care a
fost ulterior adaptată la mitul
valah al mânăstirii bazate pe jertfa
umană, doi frați se întrec în viclenii
pentru a-și salva soțiile și a o
împinge spre zidirea de vie pe cea
de-a treia, aparținând mezinului. E
însă o zidire parțială, care lasă,
prin niște fante, cale liberă laptelui
matern: tânăra consoartă moare
lent, într-o agonie care prelungește
viața pruncului său.
Aș putea scrie multe despre
acest mit al construcției
sacrificiale. Mă limitez aici la a
reaminti evidența (de noi toți
neglijată, sub pavăza
naționalismului de secol 20) că
folclorul nostru este pur oriental.
Ce avem mai vechi nu e și mai
original. Și ține de o arie geo-
culturală de care ne rușinăm. În
fond, aici e drama societății
românești: pleacă dintr-o matrice
respinsă și tinde spre o alta, de tip
occidental, unde nu și-a făcut încă
loc.” (Teodor Baconschi, FB,
https://www.facebook.com/1/1/2017).
Text 31
„Şi vine din nou noaptea în
care îţi e cel mai greu. Ai putea fi
femeia aceea încă frumoasă, pe
care o tot ocolesc cele măritate, cu
o teamă mereu prost mascată de a
nu le fura bărbaţii, şi cu o politeţe
mereu strâmb construită că sunt
mai tot timpul ocupate şi nu pot să
împartă cu tine cafeaua
singurătăţii. Că ele au responsabi-
lităţi şi familie. Şi au de făcut
ciorbe şi dulceţuri. Şi au de dus
copiii la dentist. Şi au părinţi de
dus prin spitale. Şi au bărbaţi care
vor să le scoată în seara asta la
restaurant, până târziu. Şi să
danseze. Şi să facă apoi dragoste,
eşti sigură, îţi şi imaginezi. Ei au
vacanţe de petrecut împreună. Şi
au amintiri, şi casă, şi drumuri, și
povești, şi petreceri la care tu nu
vei ajunge niciodată. Tu doar te uiţi
la pozele lor și uneori te doare. Şi
ştii că ai putea să ai şi tu o viaţă la
fel, că doar ai muncit mereu pe
brânci să fii printre cei buni, să îţi
strângi de toate, dar tu nu ai
nimic, doar un bichon care te
aşteaptă scâncind pe preşul de la
uşă, să-l duci afară să-şi facă
nevoile şi să alerge, nebun de aer şi
de viaţă, în ora libertăţii lui de zi
57
cu zi. Şi tu să îţi târăşti picioarele
prin frunze putrede și să taci lângă
el. Şi să te bucuri trist. Şi, uneori,
să te saluţi cu câteva doamne
anoste din cartier sau să îţi umpli
sufletul subţiat cu jalnica victorie
că dintr-un grup de mârlani, unul
mai beat şi-a lungit privirea spre
tine şi ţi-a zâmbit în felul acela,
ştii tu. Uneori, vag, îți aduci aminte
că femeia din tine n-a murit și te
visezi, nerușinată, în braţele unui
bărbat brutal ca o vijelie prin
smârcuri. Și atunci îți e din nou
greu. Ai putea jindui să ai măcar o
prietenă adevărată, pe umărul
căreia să-ţi plângi nopţile în care
auzi paşii singurătăţii prin fiecare
ungher al camerei şi ţipetele ei de
jivină răpusă. Şi să te îmbeţi cu ea
şi să hohotiți împreună de râs şi de
plâns, iar tu să urli, liberă ca o
muiere dezlânată, cu zăgazurile
cuvintelor rupte, la dracu de
nemernic, şi cu tine, târâtura mea
de viaţă, lua-v-ar dracu pe toţi de
prefăcuţi şi de prefăcute, şi de
ţoape, şi de nenoroc, și de zile ale
mele care vă duceţi cum veniţi,
goale și serbede, că eu sunt a
nimănui şi, Doamne, tot așa voi
rămâne până la capăt, singură
între pereţii ăștia, şi mă va găsi
cineva după putoare, după mirosul
meu de hoit, şi vor sparge uşa, şi
voi fi umflată şi neagră ca o zi de
doliu, ca viața asta a mea de rahat
și de nimic. Şi le va fi scârbă să mă
ia de acolo. Și mă vor lua… Și doar
atât va rămâne din mine– o pată.
Şi să râzi nebunește. Şi să plângi.
Şi să te vindeci. Şi să ţi se pară
noaptea asta un pumnal mai uşor
de suportat prin măruntaiele
anului pe care tocmai îl treci, în
faţa unui pahar de cristal fin, cu
picior înalt şi subţire, în care
freamătă totuși o şampanie
cumpărată încă de astă vară, cu
speranța, năruită acum, că o vei
împărți cu ultimul bărbat pe care
viața ar mai putea să ți-l scoată în
cale.
Dar ai putea fi gospodina
aceea prăpăstioasă şi acră precum
un Saturn singuratic, culegând ca
o infirmieră hainele tuturor de pe
podelele şi de pe scaunele unde le
tot lasă împrăştiate, trudind
îndelung în casa ta mereu plină,
muncind pentru toţi, dar nefiind
vreodată mângâiată de o vorbă
bună. Care adoarme uneori cu un
ștreang de lacrimi în gât, mare cât
o viaţă din care dragostea a rămas
o întâmplare iremediabil
îndepărtată, cât să devină acum o
amintire în care tu parcă nici n-ai
existat, ori numele ți s-a stins. Ai
putea avea acum tăvi înţesate de
prăjituri, şi frigiderul plin de
bucate, și spinarea dureroasă, și
respirația greoaie de nesomn, şi
degete umflate de la atâta muncă,
pe care singurul tău inel de aur cu
filigran şi piatră roşie abia mai
încape, şi o noapte de An Nou, ca
atâtea alte nopţi, în care bărbatul
tău se va ridica din nou de la
masă, ursuz şi sec, reproşându-ţi
nervos câte ceva, dorindu-şi ca în
locul tău să fie alta, visând în
secret la zilele petrecute fără tine şi
chiar la ziua în care tu nu vei mai
fi deloc, iar el va putea să dea iama
pin viaţă, scăpat în sfârșit de
obligaţii și mai ales de obligația de
a face mereu pe soţul grijuliu, în
ochii lumii, eliberat de povara de
a-ţi mai suporta ţie toanele şi
urâţenia, şi tinereţea pierdută, şi
grija sufocantă pentru nimicuri, şi
economiile, şi fleacurile, și
chitanţele, şi pielea lăsată, şi
imensa prăpastie dintre voi, şi
lipsa ta de pasiune, şi cătrăneala,
58
şi cicăleala, şi în general faptul că
şi el şi-ar fi dorit enorm să te
iubească până la sfârşitul zilelor
lui, şi chiar așa a crezut, cu toate
fibrele, demult, când ţi-a pus pe
deget inelul de nevastă a lui
eternă, iar acum nu mai poate
simți la fel, şi nu e vina lui, şi se
mistuie în neputinţă și într-un
destin care l-a rupt sufletește de
tine, căci în adâncul inimii i-a
intrat pe furiş o altă iubire, nici el
nu ştie cum, nici când, pe care
abia acum o înţelege şi o trăieşte
cu adevărat, căci nu mai e venită,
ca în anii tinereții, doar din
frământările cărnii, ci dintr-un
freamăt mult mai subtil şi înalt, şi
asta îl doare, îl rupe în bucăţi și îl
sparge în cioburi, şi tu îl simți
cum adoarme uneori cu femeia
aceea, cu care nu va fi niciodată, în
pumnul închis tandru peste o
poveste numai a lui, numai a lor,
şi cum îi vine, cât e el de bărbat, să
se ascundă într-o prăpastie peste
care să se prăbuşească, precum un
pământ plin de bolovani, tot
neadevărul din viaţa asta a lui, la
fel de strâmbă și de înnodată ca și
a ta.
Dar ai putea fi bătrân, aproape al
nimănui. Şi dacă e aşa, spune-mi
tu cu ce culoare îţi sângerează
tăcerea când în cameră umbrele se
fac mari şi te înfăşoară într-o
linişte ca de adânc, cum e când în
patul tău ai loc cât să nu dai
noaptea de nimeni, doar de o
perină în plus pe care nu mai are
cine să-şi împartă cu tine visele, în
casa în care mai vin arar doar
câteva rude cu ochii pe scurgerea
orelor, simţind mirosul trist al
bătrâneţii tale şi apăsarea de
stâncă a aerului în care zaci
deseori lângă o pâine întărită şi
lângă un pahar cu vin aproape
acrit, pe care uiţi să-l mai bei, şi
peste care se strâng dimineaţa
beţivane mici cât gămălia de ac şi
amintiri mari cât toată viaţa lăsată
în urmă, cu prietenii care îţi
umpleau cândva curtea, şi nopţile
tale de amor cu cine ştie ce
târfuștină de pe la periferia inimilor
tuturor, cu povestirile tale
deşănţate din vremea când erai
tânăr şi de neînvins, şi aprig ca un
taur dezlănţuit, iar viaţa– o
picătură de ambrozie pe sânul
pietros al femeilor, şi nu mai ştiai
cum să respiri atunci de atâta
clocot revărsat în pieptul mândru
cât o ţară cu cascade sălbatice, în
care spumegau, de-a valma, beţii şi
partide de rummy, picioare
desculţe pe marginea apelor, fum
de ţigară, copii, nevastă, escapade,
jar, porci înjunghiaţi de Crăciun,
cafele de dimineaţă, mâna ei
tandră, şampanii de Anul Nou,
circuite prin sindicat, cozi la pâine,
scutece, lapte praf, împrumuturi,
slujbele de Bobotează, mai apoi
pastilele mamei, şedinţele cu
părinţii, cuminţiri, renunţări,
fotografii, înmormântări, primele
prăbuşiri, primele dureri, până în
zorii vineţii ai zilelor în care n-ai
mai putut să dormi înţelegând că
lumea nu e veşnică şi că pânzele
sufletului se subţiază din ce în ce
mai mult până se rup sub poveri
neştiute, când mai duceai la
groapă câte un om din viaţa ta şi
mai făceai cu mâna unui copil sau
unui nepot, din pragul uşii, tu
rămânând din ce în ce în ce mai
singur şi mai bătrân şi mai urât
mirositor a moarte, cu câteva
lacrimi înghiţite pe furiş, într-o
casă cu streşini strâmbe şi cu ploi
bătând pieziș până la rădăcina ușii,
unde clanţele au prins rugină şi
rugina a prins dinţi cu care muşcă
acum din cana ta de tablă în care,
59
iată, îţi pui acum un strop de vin,
cu teama să nu-ţi tremure mâna şi
să nu îl verşi în patul în care te va
prinde şi pe tine Anul Nou, lângă
un păianjen traversând un colţ al
tavanului, cum ar traversa un
imperiu de liniște tristă, în timp ce
oamenii îşi ţipă fericirea pe străzi,
în pocnet de artificii, iar tu îți
petreci spre tăcere o nouă tăcere
despre încă o noapte care te
îngăduie.” (Camelia Radulian,
Noaptea celor singuri, 30/12/2016)
Text 32
„La sfârșitul unui an al
violenței, intrând în acela al
centenarului revoluției lui Lenin, o
exaltare fără precedent a
fanatismului ideologic și a
rasismului social, iată un
tulburător pasaj preluat dintr-o
carte de adâncă, inalterabilă
înțelepciune, „O teză de doctorat la
Dumnezeu. Exerciții de gândire" de
Alexandru Dragomir (8 noiembrie
1916- 13 noiembrie 2002),
antologie de Gabriel Liiceanu,
Humanitas, 2016: „Violența este
ultima armă a răului, dar ea stă în
spatele tuturor celorlalte sau, mai
degrabă, este orizontul în care se
rânduiesc toate celelalte. Violența
nu are însă un singur registru de
desfășurare. Ea este gradată: fie
provoacă sperietura (și atunci e
amenințare), fie suferința (fizică-
tortura; sufletească- șantajul,
intimidarea), fie devine exterminare
pur și simplu. Primejduind însăși
viața, violența este eschatologică.”
(p. 116) (Vladimir Tismăneanu, FB,
12/31/2016)

Text 33
„Derivele noastre sunt
proverbiale. „Să moară și capra
vecinului”: nu suportăm ridicarea
cuiva, crezând că ea ne trage în
jos, deși ne trage în sus. „Capul
plecat sabia nu-l taie”: moștenirea
duplicității și a obedienței din
epoca turco-fanariotă și comunistă.
Nu există curaj, ci doar adaptare
lașă la orice context. „Unde-i multă
carte e și multă prostie”: eruditul e
un nebun, învățatul nu-i înțelept,
intelectualul, un dușman de clasă.
„Hoțul neprins e negustor cinstit”:
fură, numai să nu te prindă cineva.
„Să nu faci ce face popa, să faci ce
zice popa”: forma morală fără fond,
fariseismul ritualic.
Iată dispozitivul nostru
sapiențial de raportare la
„vremurile” sub care ne aflăm. Un
decor al inacțiunii istorice, al
falsului de supraviețuire și al
făloșeniei stupide, într-o lume
postmodernă dominată de noi
tehnologii, globalizare, sofisticare
culturală, relativism etic și
prosperitate economică bazată pe
servicii, management și marketing.
Cazuistica autohtonă e doar o notă
de subsol la o dublă întâlnire
ratată: cea cu Occidentul și cea cu
noi înșine, dincolo de măști.”
(Teodor Baconschi, 30/12/2016
https://www.facebook.com/teodor.baconschi.
3?fref=nf).
Text 34
„Caragiale: „Între un polinezian
antropofag și cel mai rafinat
european, altă deosebire hotărâtă,
nu există decât modul de a-și găti
60
bucatele. Nici un neam de oameni
nu-i mai bun sau mai rău, nici
unul mai inteligent ori mai prost;
unul e mai așa, altul mai
altminterea; dar, la urma urmelor,
toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le
pace!”
Tot Nene Iancu: „Nu, hotărât;
neamul acesta nu e un neam
stricat, e numai nefăcut încă; nu e
pân' acum dospit cumsecade. E
încă nelimpezit de mizeriile
seculare sub care a mocnit cu
junghetura frântă; încă nu crede în
dreptate; încă nu poate scoate din
sânu-i pe cine să-i poată comanda;
încă nu stie de cine să asculte-
fiindcă nu are deocamdată
încredere în nimeni... Fript cu
lapte, suflă și 'n brânză. N'a ajuns
să cumpănească bine ceea ce i se
pune împotrivă; și astfel încă nu
înțelege că în mâna lui ar sta să-și
îndrepteze soarta și să dispună
apoi de 'ntregul de ea- precum e
drept și precum are să și fie odată.
În fine, nu are încă destulă
îndrăzneală să-și răfuiască
socotelile cu „binevoitorii lui
epitropi.” (Aurel Sibiceanu, FB,
30/12/2016).
Text 35
„Comensalitatea este una
dintre instituțiile fondatoare ale
umanului, făcînd trecerea de la
hrănirea biologică la împărtășirea
socială a mîncării, este actul de
întemeiere a socialului și
sociabilității. Symposion-ul grec,
banchetul etrusc inspirat de cel
grec, convivium-ul roman,
banchetul divin despre care
vorbește Profetul în Coran etc. sînt
doar cîteva ipostaze ale acestei
instituții universale a sociabilitatea românească– și, mai
comensalității sacre și civice
deopotrivă. Sacră, căci ea
presupune totdeauna un sacrificiu
adus zeilor; civică, deoarece aduce
în jurul animalului sacrificat pe cei
de-o seamă– în speță, pe toți
„cetățenii“ cetăților grecești. Se
spune că Prometeu a fost cel care a
așezat acest partaj în favoarea
oamenilor, dedicînd zeilor doar
fumul înmiresmat al cărnii, mai
potrivit naturii eterice a divinității,
pentru a păstra materialitatea
alimentelor pentru oameni și
poftele lor prea omenești. Cum să
nu te ducă gîndul, mai ales acum,
în ajun de sărbători, la prometeica
pomană a porcului, zisă pe alocuri
și „aburul lui Dumnezeu”?…
Banchetul avea, în antichitate,
două părți: prima, dedicată
mîncării propriu zise, și o a doua,
symposion-ul (dedicat băutului
împreună, sympinein), rezervat
discuțiilor animate de vinul îndoit
cu apă– cel „crud”, degrabă
îmbătător, fiind apanajul
„barbarilor.” Pe vremea cînd
Europa era încă împărțită după o
axă Nord-Sud, cultura vinului
(degustat, nu băut) a rămas norma
Sudului „civilizat”, în timp ce
cultura berii și, mai departe, aceea
a tăriilor albe, date cu sălbăticie
peste cap dintr-o înghițitură, erau
proprii Nordului „barbar.” Elogiul
vinului vorbit al „banchetelor” ne-a
însoțit istoria de la Platon la
Păstorel Teodoreanu, trecînd prin
socraticul meu vecin, nea Baciu,
care m-a trezit într-o noapte să-l
ajut să vorbim o damigeană de vin
de care nu se putea apropia de
unul singur.
61
Și la noi? Ei bine,
larg, balcanică– este o practică, nu
un discurs sau o strategie. Ne
simțim bine împreună cu ai noștri
și facem tot posibilul să mîncăm și
să bem împreună cu ei. Nu cu toți,
nu cu oricine– drept care nici nu
prea ne interesează ceilalți… Dar
„între noi” știm să mîncăm, să bem
și să bîrfim (adică echivalentul de
cultură orală al conversației culte)
ca puțini alții. Cîrciuma este,
categoric, un spațiu de socializare,
dominat de figura aluziv erotică a
Cîrciumăresei sau de cea liniștitor
protectoare a unei Mami
arhetipale, dar ea se poate naște
din senin oriunde putem să ne
simțim bine, din ograda proprie, la
un „grătărel” la margine de ceva.
Nimeni nu-și pune însă problema
cum să ne simțim bine sau să-i
facem pe alții să se simtă bine: pur
și simplu, e un know-how
tradițional.”(Vintilă Mihăilescu, FB,
30/12/2016
http://dilemaveche.ro/sectiune/sit
uatiunea/articol/sa-benchetuim).
Text 36
„Când un sexagenar arheofil–
elitist, eticizant, reacționar
ireductibil, convins că-i de datoria
lui să dea lecții de viață prin
intermediul lecturii– se livrează
fără armură unui public la
jumătatea vârstei lui, compus din
oameni pragmatici, energici, axați
strict pe carieră și succes, cu
picioarele bine lipite în prezent și
cu privirile ațintite în viitor– e
limpede că toată lumea are nevoie
de răbdare și îngăduință. Adică
tocmai două calități care lipsesc în
chip asasin, aș zice, din peisajul S.G. Generația interbelică a
nostru social. fost o generație cu încredere în
viitorul României și cu o capacitate
Iată că, dacă stau să sănătoasă de rezistență la greu în
cântăresc după însumarea numele acestei încrederi. Nimicind-
interacțiunilor noastre de nouă o, făcând-o uitată, regimul
luni încoace, ne-am echilibrat comunist i-a limitat drastic
cumsecade intențiile. Eu am impactul și a eliminat-o ca model.
îndrăznit să vă ispitesc cu moraliști Dar impactul poate fi reactivat
din minunata școală a lui Epictet, dacă îi publicăm, iar modelul— a
Seneca, Marcus Aurelius, cu acționa din plin în cadrul prezent
metafizică, istorie, memorialistică care ne este dat (cel internațional
și ipostaze ale Bucureștilor de în ultima parte a vieții lui
odinioară, ba chiar și poezie– în Constantin Brăiloiu)— este unul
vreme ce dumneavoastră m-ați general și rămâne, ca atare, valabil.
dedulcit la jurnalele de călătorie,
dar mai ales la poveștile de succes D.J. Ești pe lista mea foarte
care vă stimulează ascensiunea scurtă din alte pricini decât cea
profesională, provenind cu enunțată de prietenul nostru comun,
precădere de la editura Publica, specialistul numărul 1 în școala
unde sportivi, rockeri, actori sau Gusti, Zoltán Rostás (el este cel care
oameni de afaceri cu anvergură spune că tu nu ești un cercetător,
planetară își oferă virtuțile, viciile, ești un institut de cercetări), fiindcă
agoniile și extazul ca itinerarii de ai analizat, organizat, editat, scos
curaj.” (Dan C. Mihăilescu, din arhive, scris, adnotat, copiat
12/30/2016, mii și mii de pagini de
http://www.carteadelaora5.ro/un- documente. Iată motivul meu:
gand-pentru-cititorii-si-privitorii- puținele tale scrieri personale,
cartii-de-la-ora-5/). mărturii, amintiri, confesiuni, eseuri
subiective dovedesc un talent literar
ieșit din comun, un dar al formulei
succinte, eficiente, emoționante și
Text 37 totuși rezervate, pentru care te-ar
admira orice prozator. Ai resimțit
„(Doina Jela) D.J. Ai revenit în vreodată ca pe un sacrificiu faptul
țară după 1989 și ai mers la că te-ai consacrat aproape exclusiv
arhivele SRI. Spui în prefața la acestei munci benedictine?
ultima carte apărută sub semnătura
ta, cea consacrată etnomuzico- S.G. Am început scriind texte
logului C. Brăiloiu: „M-am de lingvistică sau folclor, etnologie.
concentrat asupra documentelor Cele dintâi erau o încercare de a
rămase necunoscute privind trăi în România o viață de gând
suprimarea de către regimul echivalentă cu cea a colegilor din
comunist a generației interbelice din străinătate pe care îi citeam.
România.” Ce din viitorul mai bun al Ultimele prelungeau în anii 1960 și
României a distrus regimul 1970 căutări ale monografiștilor
comunist nimicind astfel generația gustieni, nu atât conștient, cât
interbelică? pornind de la povestiri de teren ale

62
mamei, lecturi pe apucate din
„Sociologie românească”, ieșiri pe
teren alături de Ovidiu Bârlea sau
Mihai Pop în sate românești din
Banat și mai cu seamă din
Maramureș, sau convorbiri cu
Mihai Pop, Christina Galitzi, H.H.
Stahl. Semiotica a marcat o lărgire
considerabilă a preocupărilor, m-
am orientat spre literatură, teatru
în special, acte de vorbire și
instituții de limbaj, am scris despre
tăcere, mâini negative,
intermemorie, descântat, porecle,
nume de restaurante pariziene,
indicații scenice, impromptu. Din
dorul de satul românesc s-a născut
activitatea de teren printre franco-
americanii din Noua Anglie, sau
printre macedoromânii din
Woonsocket. Sub presiunea
actualității, am ajuns firește la
româna migranților, la limbile
periclitate, la româna vorbită în
diferite părți ale lumii. „Artistic”,
dacă vrei, e modul strict personal
de a-mi defini subiectele de interes
în funcție de ce mă izbea în viață,
convocând abia într-o a doua
mișcare disciplina sau conceptele
care să-mi permită o abordare
atentă.
D.J. Ce sunt „mâinile
negative”?
S.G. Cum se vede pe coperta
cărții Chemarea mâinilor negative,
mâinile negative sunt mâini
omenești (de bărbați, femei sau
copii, cu toate degetele sau cu
degete lipsă ori îndoite), demarcate
prin culoare, așezate pe peretele de
stâncă al grotelor paleolitice
magdaleniene din Europa sud-
atlantică, aproape de intrare, acolo
unde se aude zgomotul valurilor și
lumina soarelui alternează cu
63
umbra. Dau aceste detalii întrucât,
pentru interpretarea pe care am
propus-o, care reia și radicalizează
interpretarea scriitoarei Marguerite
Duras, ele își au importanța lor.
Pentru mine, mâinile negative
marchează deschiderea
comunicativă indefinită a
individului uman într-un moment
în care nu dispune de cuvinte
pentru a exprima chemarea
adresată unor semeni absenți
(viitori) dar se înregimentează
obscur în zarva și zvonul nelămurit
înconjurător al apei care se izbește
de stânci sau în mișcarea luminii
pe care o vede jucând în fața
ochilor. Spunând cele de mai sus
mă depărtez firește de etnologi,
care au vorbit de mâinile negative
ca specificând numărul dorit de
animale vânate sau numărul celor
bolnavi de degerături și retrași spre
vindecare în peșteri-spitale.
D.J. Ce calități prețuiești tu cel
mai mult la un om și la care dintre
cărțile tale ții cel mai mult?
S.G. Îmi plac oamenii simpli,
în mers, gustând bucuriile mici ale
zilelor, cu dragoste pentru țara în
care s-au născut și pentru oamenii
ei, capabili de rezistență la greu.
Țin cel mai mult de fiecare dată la
cartea pe care o am în lucru. Pe
linia cărților editate, A. Golopenția,
Ultima carte și Ștefania Golopenția,
Sporul vieții au fost deschizătoare
de drum și, la fel, dintre cărțile
proprii de interes mai larg, Cartea
plecării.” (Doina Jelea,
15/12/2016, FB,
http://www.lapunkt.ro/interviu-
sanda-galopentia-istoria-orala-are-
o-destinatie-publica/).

Text 38
„Pierderea cunoștințelor
predate și acumulate în școală a
făcut obiectul studiului mai multor
psihologi, care au demonstrat că,
dacă nu sunt fixate prin repetiții
multiple și prin folosire cu interes
menținut, 95% din ele se pierd în
câțiva ani.
Chiar empiric, este cunoscut
de toți că și cei care ating un grad
înalt de cunoaștere specializată
abandonează în timp multe din
lucrurile învățate la o vârstă
tânără. Câtă trigonometrie știe un
chirurg și câte versuri își amintește
un economist?
Transferul noțiunilor învățate
din memoria de lucru în cea
definitivă cere practică și utilizare
repetată, revizitare, consolidare și
aplicare pe durată lungă, altfel ele
sunt șterse sau îngropate prin
procesul natural de eliberare a
spațiului memoriei cerut pentru
alte achiziții.” (Willingham și Brock,
https://republica.ro/lamar-si-
nestiinta-de-carte-prin-uitare, FB,
29/12/2016).
Text 39
„Sunt recunoscătoare
timpului în care trăiesc. Până în
anii, 50 învățământul a fost
segregat pe sexe în aproape toată
lumea. Fetele învățau mai ales
literatură și arte, menaj, bune
maniere, băieții învățau mai ales
științe. Femeile au putut să creeze
64
altfel decât prin excepție abia în
ultimii 40-50 de ani de istorie, căci
mintea lor a fost socotită inaptă
pentru abstracții, iar rostul lor,
mai degrabă procreativ decât
creativ. Suntem încă la
începuturile contribuției femeilor la
creație și dezvoltare. Să le și să ne
dorim să aleagă mereu o cale
morală, omenoasă și bună, în
creația lor. O umanitate cu minți
de ambe sexe, în întregul spațiu
public și în cel privat, poate să fie
cu adevărat una întreagă și
echilibrată.” (Mihaela Miroiu, FB,
https://www.facebook.com/
22/12/2016).
Text 40
„LGBTTQQFAGPBDSM este
prescurtarea completă (în acest
moment, conform Universității
Wesleyan) pentru minoritățile
sexuale: lesbiene, homosexuali,
bisexuali, transgen, transsexuali,
queer, questioning, flexibili,
asexuali, genderfuck, poliamoroși,
bondage/ disciplină, dominanță/
supunere și sadism/ masochism.”
(Coaliţia pentru Familie, FB,
12/20/2016).
Text 41
„Că tot țipăm pe toate canalele
că vrem ordine, indiferent de preț!
Găsiți că și prețul ăsta e
convenabil?!
„Suntem un popor
necruțător, care poate vinde orice
și săpa pe oricine, pentru suma
potrivită. Nu ne sperie sângele. Nu
ne putem abține din a ne mânca
între noi. Imediat sărim la gât. De
asta tânjim după voievozi și
dictatori. Știu că e greu să
recunoaștem, dar pentru noi nu
înseamnă nimic crimele comise de
ei. Ideea e că ne puteau ține în
frâu, ne puneau la respect și,
aparent, era mai bine. Sunt ca noi
și fac exact ce-am face noi în
respectiva postură. Românul poate
empatiza cel mai bine cu
asupritorul său. Ideea e să fie
asuprit în mod organizat și să nu
fie lăsat de capul lui, că se creează
haos. Din acest motiv plângem și
ne văicărim de dragul unor jigodii
condamnate penal. Suntem mereu
pregătiți să sărim în apărarea unor
eroi ca Năstase, Iliescu, Vanghelie,
Piedone, Voiculescu, Băsescu,
Ponta, Tăriceanu, Dragnea și mulți
alții. Nu contează ce-au făcut, dacă
nouă ne-a fost mai bine, strict și
personal. Măcar era ordine. Aveam
movilița noastră de căcat și
scurmam acolo liniștiți. Nu ne-o
lua nimeni. Crimele, hoțiile și
înșelătoriile lor sunt dovedite, dar
asta nu înseamnă nimic pentru un
popor milenar crescut cu hoția și
descurcația în sânge.”
Aud foarte frecvent concluzia:
votăm mereu corupți. Emanația
asta este rodul superficialității
caracteristice poporului nostru. Nu
votăm corupți, suntem corupți. E o
mare diferență. Trebuie să
înțelegem, odată pentru totdeauna,
că nu vom căpăta niciodată spiritul
civic și cinstea austriecilor, nici
corectitudinea nemților, nici
spiritul bonvivant al francezilor și
nici cultura italienilor. Nu va
începe nici o Renaștere la Dorohoi.
Corupția este parte din noi, din
esența românului. Inima națiunii e
65
mânjită de corupție ca mititelul de
muștar, și nu de ieri, de azi, ci de
secole. De la Burebista și până în
zilele noastre, istoria românilor
este cocoșată de exemple de
trădare, lăcomie și perfidie. Ce altă
națiune ar fi putut inventa
sacrificiul celui mai destoinic
dintre războinici. Numai neamul
nostru de lepre dacice a găsit
subterfugiul acesta prin care să-și
poată elimina concurența. Ești mai
mișto decât noi? Vezi că te cheamă
Zalmoxis. Ai treabă și noi te
reținem. Suntem un popor de
trădători mari și mici, de țepari de
toate dimensiunile, de manglitori și
șuți, de curve îmbogățite pe
sudoarea și sângele unor
manipulabili. Poate că vă revoltă,
dar mă doare în cur. Ăsta e
adevărul. Roma nu a atacat Dacia
pentru că avea o infrastructură
celebră. Noi ne scăldam în aur, dar
ne căcam la groapă și furam de la
vecini. Eram fericiți așa.
Ne plângem că nu avem, că
cineva fură, dar trebuie să
recunoaștem că, în orice
combinație, nu participă doar
mâna aia de politicieni. În spatele
lor sunt zeci de mii de oameni, zeci
de mii de NOI, care trebuie să
ciupească și ei câte ceva. De la
director până la ultimul muncitor,
toată lumea pleacă acasă cu câte
ceva… un sac de ciment, niște
scule, trei lopeți, o atenție mică. Nu
există să nu se lipească mâna de
câte ceva. Așa a fost mereu pe la
noi. Dai și tu ceva, boss? Asta este
filosofia națională. Corupția are cea
mai bună infrastructură în
România. Atâta vreme cât pot da
trei telefoane și pot recupera
permisul suspendat, atâta vreme
cât pot să-mi scot mâine diplomă
de facultate sau certificat de
handicap, atâta vreme cât știu pe
cine să ung ca să nu vină
controlul, problema nu e corupția
din politică. Problema reală nu este
că un politician fură zece milioane
de euro, ci că sute de mii de
români fură câte cincizeci de euro
și nu schimbă politicianul de
teamă că mâine nu ar mai putea
fura.
Chiar și atunci când nu
participăm activ la ciordeală,
trebuie să recunoaștem că nu ne
deranjează prea tare existența ei.
De asta sunt foarte populare
personajele ca Udrea, Becali,
Mazăre, Borcea, Copos, Hrebe,
Sârbu și Vântu. Sunt șmecheri și s-
au descurcat. Am fi vrut și noi, dar
nu ne-a dus capul și am rămas să
plătim ca proștii taxe la stat. Ne
roade invidia, sora retardată a
admirației. Nu-i nimic, tot putem
pleca cu zece metri de cablu de
cupru, cu două bidoane de
motorină sau cu florile din rond.
Măcar pixul și tonerul din firmă, și
tot ne alegem cu ceva. La cât fură
alții, patronul să zică mersi că am
luat doar atât. Eu nu fur pentru că
nu-mi iese niciodată calculul risc
versus recompensă. Nu merită să
mă agit pentru câteva zeci de mii
de euro. Asta nu înseamnă că sunt
un altfel de român. La câtă foame
am făcut la viața mea, dacă m-ați
vota mâine președinte, v-aș da un
tun de 200-250 de milioane de
euro și m-aș tira pe o insulă
tropicală fără acorduri de
extrădare. Aș deveni primul
președinte din istoria omenirii care
și-a abandonat mandatul, fără să
zică la nimeni, și postează selfie-uri
cu „Muie!” de pe o plajă tropicală
din paradis. Dacă m-ați votat, o
66
meritați din plin.” (Dan Pavel, FB,
12/18/2016).
Text 42
„Cultura mi-am făcut-o așa,
eu fiind un tip care a văzut de
câteva ori opere, operete, poate de
aici și bufoneria mea. Sunt
construit mai mult din teatru decât
din mersul la biserică în primii ani
din viață, dar recunosc că lucrurile
sunt făcute de oameni și oamenii
nu pot fi judecați pentru ceea ce
fac, ci doar admirați. Și apoi un
ultim lucru pe care-i obligatoriu
să-l rostesc– eu nu cred că, dacă s-
ar strânge toți rockerii, n-ar ști să
colinde. Problema cea mare e dacă
cei care înjură rockerii mai au
curajul să colinde… Mi-e foarte
greu să cred că eu sunt pus aici ca
judecător al poporului meu– prefer
un popor care nu se înjură și care
crește în muzică, îl prefer oricând.
Prefer oricând serile noastre de
ascultat muzică cu coada urechii,
bucuria de a cunoaște oamenii de
acolo.” (FB, 13/12/2016
(https://hyperliteratura.ro/parintel
e-constantin-necula-rock-sub-
secera-si-ciocan/).
Text 43
„E mai bine să crezi ce spune
inima ta... Părintele Necula, un
rocker în adolescență („E exagerat
că exersam 4 ore pe zi. Exersam
6”). „În `91, când am intrat la
facultate, umbla o broșurică verde
pe care scria „Muzica rock și
îndrăcirea.” N-am înghițit-o nici pe
aceea, din motivul că prietenul
meu cânta perfect la vioară, la pian
și era rocker. Așa că bine că mi-am
ascultat colegii, că le-am ascultat
gusturile și am învățat din relația
cu oamenii că-i mai bine să spui
cum zice inima ta, adevărul tău în
raport cu adevărul lui Dumnezeu.”
(Mihaela Miroiu, FB, 13/12/2016).
Text 44
„Romulus Rusan a fost un
munte de om, de o energie
debordantă, care-i iubea atât de
mult pe români, istoria şi
sacrificiul lor, încât lor le-a dăruit
ultimii zeci de ani din viaţă,
renunţând la menirea de a finaliza
propria sa operă... Cărțile editate în
cadrul a 7 colecţii, dar şi în afara
colecţiilor, totalizează 110 titluri cu
peste 45.000 pagini. Un volum
uriaş de muncă. Romulus Rusan
şi-a încheiat cu bine și cu mult
efort ultimul proiect. Se numește
Recviem pentru țăranul român...
„Aşa cum picturile din Aya Sofia
ilustrează o lume străină de cea de
care urma să vină, ţăranii se
proiectează în realitatea timpului
nostru ca nişte martiri fără
aureole. Răpuşi de glonţ sau de
ideologie, sunt cele mai numeroase
şi inocente prăzi ale
comunismului”, a scris despre
ţărani şi sacrificul lor, Romulus
Rusan.” (Simona Popescu, FB,
10/12/2016).
Text 45
„Cred că primul lucru care
încă mai poate să fie făcut este să
convingem cât mai multă lume să
vină la vot, să îşi asume România
pe care o vor. Indiferenţa este o
alegere. Multă lume are impresia
67
că, dacă se ascunde sau se
eschivează de la vot, nu îşi asumă
ceea ce se va întâmpla.” (Dacian
Cioloș, FB, 08/12/2016).
Text 46
„Cinstea e o virtute cardinală.
Competența e un lucru pe care ți l-
ai însușit prin osteneală și
aplicație. Poți să fii cinstit fără să
fii competent. Poți să fii competent
fără să fii cinstit. Sursele lor vin
din două părți deosebite. […]
Cinstea, în sine, e un lucru
lăudabil în orice fel de împrejurări
s-ar manifesta. Dar o cinste fără
competență nu duce departe
[….].”(Mihai Șora, FB,
08/12/2016).
Text 47
„Important e că „învingătorii
au întotdeauna dreptate” și că,
prin urmare, omul fără trecut, fără
viitor, ci cu o infailibilă descurcare
în prezent, bișnițarul, găinăreala,
pungășia, jocul la două capete și
sfidarea tuturor în promiscuitatea
generală ne-au devenit note
definitorii.” (Dan C. Mihăilescu, FB,
12/05/2016).
Text 48
„Neuroștiințele afirmă deschis
că fizica cuantică nu e relevantă
pentru acele funcționalități
corticale implicate în conștiință. Ele
sunt sigure că trebuie să existe
niște proprietăți clasice ale
activității neuronale- vârfurile
potențialelor de acțiune, puterea
conexiunilor sinaptice, probabil și
proprietățile dinamice. Toate
acestea sunt noțiuni clasice în
tradiția fizicii newtoniene, unde
timpul e absolut și obiectele există
absolut. Dar lecția majoră a
mecanicii cuantice este că
neuronii, creierul, spațiul... toate
acestea sunt doar simboluri pe
care le folosim, ele nu sunt reale.
Nu e ca și cum am avea un creier
tradițional căruia îi reușește niște
magie cuantică. Mecanica cuantică
spune că obiectele clasice- inclusiv
creierul- nu există. Și asta este o
afirmație foarte radicală despre
natura realității. Cu toate acestea,
neuroștiințele nu fac uz de acest
avans incredibil al fizicii. Și sunt
șocați că nu reușesc să progreseze.”
(prof. Donald Hoffman, London
School of Economics, 12/5/2016
http://theatln.tc/1rwJPwv).
Text 49
„Un mesaj al Regelui Mihai se
potriveste atât de bine pentru
dimineața aceasta tulburată:
„Democraţia şi libertăţile nu sunt
câştigate pentru totdeauna. Nicio
izbândă nu este eternă. Omul îşi
câştigă în fiecare zi dreptul de a
avea un „mâine.” Ţara îşi
redobândeşte, cu fiecare generaţie,
privilegiul de a continua să existe.”
(http://bit.ly/2eCfO7x,
11/9/2016).
Text 50
„Am 53 de ani și, ca orice om,
nu știu când voi muri. Tot ca orice
om, sper într-o oarece longevitate
deși, fără imaginarul meu
68
eshatologic, viața n-ar avea sens
(pentru că, dacă nu există nimic
transcendent, dacă te naști și mori
accidental, într-un univers
arbitrar, chiar nu mai are
importanță dacă mori mâine, sau
peste X ani).
În ipoteza că aș apuca
senectutea, îmi doresc
înțelepciunea de a-mi gestiona
decent ultima vârstă terestră. Mă
uit la persoanele ajunse acolo urât:
s-au zidit în egocentrism, în
obsesiile lor fatalmente defazate, în
certitudini indiscutabile, adică
într-un set de idei fixe, care îi
transformă în adevărate (și triste)
caricaturi. Sunt la fel de ridicoli
bătrânii hipsteriți, cu fandări
juvenile, și cei acriți, tumefiați de
mizatropie și resentiment (față de
lumea care, da, continuă și fără ei).
Aș vrea să văd bătrânețea ca
pe un loc al reflecției mature, al
lucidității puțin sceptice și al
umorului autoironic. Nu mă văd
nici ca patriarh care dă lecții
nepoților (deși sper să-i am și să le
par un tip de treabă, de la care au
câte ceva de învățat), nici ca
sculptor al propriei statui, plină de
bălăriile unei sănătăți inevitabil
șubrezite și de iluzii retroactive.
Admit că nu-i ușor! Una ne
propunem, alta iese, sub presiunea
unor simple procese fizico-chimice!
Mai grav, am văzut deja cazuri de
bătrâni ipocriți, care nu făceau ce-i
sfătuiau pe alții să facă! :) Până
una, alta, vă recomand „Monument
Valley” pentru smartphone. E
relaxant și te ține. Câtă vreme ne
jucăm, e încă OK.” (Teodor
Baconschi, FB, 11/6/2016,
https://www.facebook.com/teodor.
baconschi.3?fref=nf).
(RE) „Domnule Profesor, am
printre pacienți seniori dintr-o
Maison de Retraite. Îi vizitez o dată
pe săptămână sau ori de câte ori
au nevoie. Mărturisesc că de
fiecare dată intru acolo cu o
strângere de inimă. Bolile lor sunt
grave, unii trăiesc deja într-o lume
abstractă. Avem motive
îngrijorare, pentru că nu știm nici
măcar cum vom îmbătrâni. Și nu
știm dacă cineva își va bate capul
ca să ne scutească de umilință și
de penibilitatea decrepitudinii.
Când ies de acolo, trag cu nesaț
aer în piept și îi mulțumesc lui
Dumnezeu pentru ziua de azi, cât
încă mai am genunchii și mintea
întreagă, cât încă pot trăi fără
morfină ori îngrijitoare care să-mi
schimbe scutecele și să mă spele.
Vorbesc cu ei despre Parisul anilor
40 ori despre fuga din Algeria, ori
despre baricadele din 68. Dar nu
mă pot abține să observ că acolo
este gara terminus. Este capătul
tuturor filosofiilor. Sfârșitul
cântecului. Nu știu ce rămâne
ultima: durerea ori înțelepciunea...
Cu atât mai mult, ar trebui să
credem. Dincolo de corpul lumesc,
există lumină.” (Ciungu Mircea,
FB, 11.06.2016).
Text 51
„Din corespondenţa Marx–
Engels: „Odată ajunşi la putere,
comuniştii trebuie să treacă drept
monştri. (…) Şi să nu le pese de
chestia asta.”
Lenin: „Trebuie să acţionăm
ca în anul 1793” (anul 1793 e anul
Marii Terori din timpul Revoluţiei
Franceze– n.m., A.P.). Tot Lenin:
„Teroarea înnoieşte ţara.”
Marx despre tortură: „Tortura
a dat naştere celor mai ingenioase
inovaţii, creîndu-se astfel pentru
mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase
locuri de muncă în producţia
instrumentelor necesare.”
de Din Capitalul: „Departe de a
ne opune aşa-numitelor excese,
adică acelor acţiuni de răzbunare
populară îndreptate împotriva
indivizilor detestaţi sau a clădirilor
publice care trezesc amintiri
odioase, trebuie nu numai să
trecem cu vederea aceste fapte, dar
chiar să le întindem o mînă de
ajutor.”
Marx: „Noi purtăm război
contra tuturor ideilor proeminente
de religie, stat, ţară, patriotism.”
Engels, Anti-Dühring:
„Dragostea universală faţă de
oameni este o absurditate.
Libertatea politică e mai rea decît
sclavia cea mai rea.”
Bakunin, prieten cu Marx,
coleg cu el în „Internaţionala I”: „În
această revoluţie va trebui să-l
trezim pe Diavol în sufletul
oamenilor, să aţîţăm patimile cele
mai josnice.”
Marx: „Clasele şi rasele care
sînt prea slabe pentru a face faţă
noilor condiţii de existenţă vor fi
înfrînte.”, „Popoarele slabe sînt
nişte gunoaie etnice.” (Vezi şi textul
lui Marx din 1844 despre
chestiunea evreiască, cu
abundente pasaje antisemite.)
69
 Engels: „Următorul război va –Cheful de ceartă.
face să dispară de pe faţa Care este obiceiul cel mai
pămîntului popoarele reacţionare nociv?
şi aceasta va însemna un progres. –Vorba multă.
Pînă şi numele lor vor dispărea.” Care persoană este cea mai
puternică?
Louis Aragon: „Ochii albaştri –Oricine este capabil să
ai revoluţiei strălucesc cu o înțeleagă Adevărul.
necesară cruzime.” Care persoană este cea mai
slabă?
Jean-Paul Sartre, într-un –Oricine se simte puternic.
interviu din 1973 publicat în Care este persoana cea mai
Actuel (în 1973 nu mai putea inteligentă?
spune nimeni că nu e informat cu –Cea care își urmează inima.
privire la Gulag– n.m., A.P.): „Cei Ce afecțiune este cea mai
care se opun comunismului periculoasă?
trebuie lichidaţi. Nu e suficient să-i –Atașamentul de corpul fizic.
băgăm în puşcării, pentru că din Cine este cel mai sărac?
puşcării mai pot să iasă. Trebuie –Cine iubește cel mai mult
împuşcaţi.” (Valeriu Todirascu, FB, banii.
http://inliniedreapta.net/andrei- Cine este mai aproape de
plesu-despre-comunism-t/ Dumnezeu?
10/27/2016). –Cel milostiv.
Cine este cel mai puternic?
–Care învinge pe sinele său.
Cum să te lupți cu
Text 52 problemele?
–Cu bucurie.
„Cine este cel mai bun Iar cu suferința?
profesor? –Cu răbdare.
–Suferința. Care este semnul unui suflet
Iar cel mai rău profesor? sănătos?
–Plăcerea. –Credința.
Care este abilitatea cea mai Care este semnul unui suflet
rară? bolnav?
–Capacitatea de a da. –Disperarea.
Cea mai bună abilitate? Care sunt semnele acțiunilor
–Capacitatea de a ierta. greșite?
Care este cea mai dificilă –Iritarea.
abilitate? Care sunt semnele faptelor
–Abilitatea de a tăcea. bune?
Care este cea mai necesară –Pacea sufletească.”
abilitate? (Psiholog Alina
–Capacitatea de a asculta. Blagoi,20/10/2016,
Care este cea mai periculoasă http://alinablagoi.ro/un-calugar-
luptă? de-la-muntele-athos-raspunde-la-
–Cea fanatică. intrebarile-care-macina-omenirea-
Care este obiceiul cel mai te-vor-pune-pe-ganduri/).
neplăcut?

70

Text 53
„Universitatea Oxford este
considerată una dintre cele mai
bune la nivel mondial, iar printre
studenţii acesteia s-au numărat
Stephen Hawking, Oscar Wilde,
JRR Tolkien şi chiar Rowan
Atkinson, celebrul actor care a
jucat rolul lui Mr. Bean.
De curând, conducerea
universităţii a făcut publice unele
dintre întrebările la care au trebuit
să răspundă în anii anteriori
studenţii care candidau pentru
obţinerea unui loc la această
universitate, iar unele dintre
acestea le găsiţi mai jos:
„Ce determină ca un roman să
aibă o încărcătură politică?”
Această întrebare este adresată
studenţilor care candidează pentru
un loc la Facultatea de Limbi
Străine, secţia de limba franceză.
„Una din 4 cauze ale decesului
în Marea Britanie este reprezentată
de o anumită formă de cancer, pe
când în Filipine procentul este de 1
la 10. Ce factori cauzează această
diferenţă?” Această întrebare este
adresată studenţilor care
candidează pentru un loc la
Facultatea de Medicină.
„Imaginaţi-vă o scară
rezemată de un perete. Dedesuptul
treptei de la mijloc a fost pictată
într-o culoare diferită, putem să
vedem acest lucru doar când o
privim de jos. Ce formă ar avea
această treaptă dacă ar fi trasată
71
pe podea?” Această întrebare este
adresată studenţilor care
candidează pentru un loc la
Facultatea de Matematică.
„Ce crezi că implică procesul
de blamare a cuiva?” Această
întrebare este adresată studenţilor
care candidează pentru un loc la
Facultatea de Filosofie, Politică,
Economie.
„Un studiu a arătat faptul că
fraţii mai mari au un IQ mai ridicat
decât cei mai mici. Ce explică acest
fapt?” Această întrebare este
adresată studenţilor care
candidează pentru un loc la
Facultatea de Psihologie
Experimentală.” (Constantin
Nicolaescu, FB, 10/20/2016).
Text 54
„La debutul cursului despre
originile patriarhatului, dar și a
celui de etică, am nevoie de
cunoștințele lor anterioare de
religie ca să pot discuta eticile laice
(toți au făcut religie în școală, mulți
ani). Povestea Creației nu o știu
bine. Nici semnificația păcatului
originar (de fapt, nu au înțeles-o
deloc). Nu pot spune mai mult de o
poruncă-două din Decalog. Nu știu
semnificația lui Isus ca Dumnezeu
înomenit. Nici Întîia și A Doua
poruncă. Nici fundamentele
moralei din Evanghelii. Nici măcar
o pildă. Nici Fericirile. Toți
masteranzii mei sunt inteligenti,
interesați, deschiși. Nu îmi pot
explica de fapt cu ce au rămas
după 12 ani de religie în școală. Și
nici de ce. Acest fenomen îl
întâlnesc sistematic, an de an.
Până la urmă, e vorba despre
bazele religioase ale unei culturi.
Ale celei europene. Și despre un
minimum necesar de norme și
valori morale pe care să se
fundamenteze comportamentul
creștin, inspirat din Evanghelii. Pe
scurt: ce studiază elevii 12 ani la
orele de religie?” (Mihaela Miroiu,
FB, 10/20/2016).
(RE) „Există teologi care
interpretează păcatul originar ca
derobare de responsabilitate după
ce ai dobândit discernământ. Nu-i
tocmai rău.” (FB, 20/10/2016)
RE) „Filozoful grec Epictetus a
făcut o afirmație minunată cu mai
mult de 2.000 de ani: „Oamenii
sunt deranjați, nu de lucrurile
(care li se întâmplă), ci de
principiile și opiniile pe care și le
formează cu privire la (acele)
lucruri. Când suntem împiedicați,
sau tulburați, sau mâhniți, să nu
atribuim altora acest fapt, ci doar
nouă înșine, adică propriilor
noastre principii și opinii.”
(FB, 20/10/2016).
Text 55
„Întâlnindu-se la Berlin cu
Nae Ionescu, acolo unde a fost
trimis de marele om politic, A.
Vaida-Voievod, să studieze formele
de guvernământ la Universitatea
Humboldt, acesta l-a întrebat:
„Domnule Țuțea, tot de stânga, tot
de stânga?.” El a răspuns: „Nu, nu
mai sunt, am evoluat.” „Domnule
Țuțea, nu există evoluție, există
lămurire. Ideea de evoluție,
raportată la nivelul spiritual, este o
prostie. Spiritul nu evoluează, este
așa cum l-a făcut Dumnezeu!
72
Esențele nu se schimbă.”(Ioan
Greceanu, FB, 10/15/2016).
Text 56
„Fragment din cartea Cum
suntem imbecilizați. Programa
ascunsă a școlarizării obligatorii de
John Taylor Gatto, cea mai
cunoscută și radicală critică a
sistemului public de școlarizare.
Însuși Gatto evită termenul de
educație atunci când vorbește de
școală, pentru simplul fapt că
“instituția școlii școlește foarte bine,
dar nu educă– acesta este un
aspect intrinsec al însuși felului în
care a fost concepută.” Volumul
urmează să apară la Editura
Anacronic în traducerea Mariei
Comănescu, cu o prefață de Mihai-
Vladimir Topan.
Trăim vremuri de mare criză
în școli, care este legată de o și mai
mare criză socială. Națiunea
noastră se clasează ultima din
nouăsprezece națiuni industriale în
ce privește cititul, scrisul și
socotitul. Ultima! Economia de
narcotice a lumii se sprijină pe
consumul acestei mărfi; dacă nu
am cumpăra atâtea visuri din
prafuri, toată afacerea s-ar
prăbuși– iar școlile reprezintă o
importantă piață de desfacere. Rata
noastră de sinucideri printre
adolescenți este cea mai înaltă din
lume, iar copiii sinucigași sunt în
cea mai mare parte bogați, nu
săraci. În Manhattan, șaptezeci la
sută din căsătoriile recente nu
rezistă mai mult de cinci ani.
Așadar, cu siguranță, ceva nu este
în regulă.
 Această criză de proporții din
școlile noastre, ai cărei martori
suntem, se află în strânsă legătură
cu o și mai mare criză socială în
comunitate. Pare că ne-am pierdut
identitatea. Fără precedent, copii și
oameni bătrâni sunt înțărcuiți și
închiși în afara oricăror afaceri ale
lumii: nimeni nu mai vorbește cu
ei, iar o comunitate lipsită de copii
și de bătrâni care să participe la
viața de zi cu zi nu are viitor și nici
trecut, ci numai un prezent
continuu. De fapt, însuși cuvântul
„comunitate” abia dacă se mai
potrivește modului în care
interacționăm unii cu alții. Trăim
în rețele, nu în comunități și toată
lumea pe care o cunosc este
singură din cauza asta. Școala
joacă un rol principal în această
tragedie, așa cum joacă un rol
principal și în prăpastia care se
cască, din ce în ce mai mare, între
clasele sociale. Folosindu-ne de
școală ca de un mecanism de
sortare, pare că ne-am apucat să
dezvoltăm un sistem de castă, plin
de paria care umblă pe la metrou,
cerșind, și care dorm pe străzi.
În cei treizeci de ani ai mei de
predat, am observat un fenomen
fascinant: școala și învățământul
devin tot mai irelevante pentru
marile întreprinderi ale planetei.
Nimeni nu mai crede faptul că
oamenii de știință sunt pregătiți în
cadrul orelor de științe, sau că
politicienii sunt pregătiți în cadrul
orelor de cultură civică, sau că
poeții sunt pregătiți în cadrul celor
de engleză. Adevărul este că școlile
nu mai învață nimic, în afară de
cum să te supui ordinelor. Aici este
un mare mister pentru mine,
fiindcă mii de persoane omenoase,
afectuoase, lucrează în școli ca
73
profesori, ca asistenți și ca
administratori, însă logica
abstractă a instituției depășește
totuși contribuțiile lor personale.
Cu toate că profesorilor le pasă cu
adevărat și își dau toată, toată
silința, instituția este psihopatică–
nu are conștiință. Ea sună dintr-un
clopoțel și tânărul care era adâncit
în scrisul unei poezii trebuie să
închidă caietul și să se mute într-o
altă celulă, unde trebuie să
memoreze faptul că omul și
maimuța se trag din același
strămoș.
Tipul de școală obligatorie pe
care îl avem este o invenție a
statului Massachussets din jurul
anului 1850. A întâmpinat
rezistența– uneori armată– a
aproximativ optzeci la sută din
populația Massachussetsului, cu
un ultim avanpost în Barnstable,
pe Cape Cod, unde nu și-au predat
copiii până în anii 1880, când locul
a fost ocupat de armată, iar copiii
au trebuit să mărșăluiască, sub
pază, spre școală.
Acum, iată o idee ciudată care
ar merita cântărită: biroul
senatorului Ted Kennedy a emis,
nu cu mult timp în urmă, un
document care susține că rata
alfabetizării înainte de
învățământul obligatoriu era de
nouăzeci și opt la sută, iar după
apariția acestuia procentele nu au
mai depășit niciodată nouăzeci și
unu la sută, valabil și pentru 1990.
Și încă un lucru ciudat,
asupra căruia merită reflectat:
mișcarea de homeschooling a
crescut încet, încet, până într-acolo
că un milion și jumătate de tineri
sunt educați în totalitate de către
părinții lor; luna trecută, presa
despre educație a comunicat niște
știri extraordinare, cum că grație
capacității lor de a gândi, copiii
educați acasă par să fie cu cinci
sau chiar zece ani mai avansați
decât colegii lor cu pregătire
formală.
Nu cred că o să scăpăm de
școli prea curând, în orice caz nu
în timpul vieții mele, dar dacă vrem
să schimbăm ceea ce se transformă
cu repeziciune într-un dezastru al
ignoranței, trebuie să înțelegem
faptul că instituția școlii „școlește”
foarte bine, dar nu „educă”– acesta
este un aspect intrinsec al însuși
felului în care a fost concepută.
Nu-i vina profesorilor ori a faptului
că se cheltuie prea puțini bani. E
pur și simplu imposibil ca educația
și școala să fie același lucru.
Școlile au fost concepute de
Horace Mann, de Sears și Harper
de la Universitatea din Chicago, de
Thorndyke de la Colegiul pentru
Profesori al Universității Columbia
și de alții în așa fel încât să fie
instrumente pentru o conducere
științifică a maselor. S-a
intenționat ca școlile să producă,
prin aplicarea de șabloane, ființe
umane șablon, al căror
comportament să fie previzibil și
controlabil.
Și, într-o mare măsură, școlile
chiar reușesc acest lucru, însă
într-o ordine națională tot mai
dezintegrată, într-o ordine
națională unde oamenii „de
success” sunt numai cei care sunt
independenți, au încredere în
propriile lor puteri, sunt siguri pe
sine și individualiști (deoarece viața
de comunitate care îi protejează pe
74
cei dependenți și pe cei slabi a
murit și nu au mai rămas decât
rețelele), produsele școlii sunt,
după cum am spus, irelevante.
Oamenii bine-școliți sunt irelevanți.
Pot foarte bine să vândă folii și
rame de ras, să învârtă hârtii și să
vorbească la telefon, sau să stea
absenți în fața vreunui ecran
scânteietor de computer, dar, ca
ființe umane, nu-s de niciun folos.
De niciun folos altora și de niciun
folos lor înșile.
Nefericirea cotidiană care ne
înconjoară cred că este cauzată în
mare măsură, așa cum a spus Paul
Goodman acum treizeci de ani, de
faptul că îi obligăm pe copii să
crească mari într-un mod absurd.
Orice reformă a învățământului
trebuie să se lupte cu absurditățile
lui. Este absurd și contra vieții să
faci parte dintr-un sistem care te
silește să stai închis cu oameni de
exact aceeași vârstă și același
statut social. Un astfel de sistem te
rupe efectiv de imensa diversitate a
vieții și de sinergia variațiunilor; cu
adevărat, te rupe de propriul trecut
și viitor, ferecându-te într-un
prezent continuu, la fel cum face și
televizorul.
Este absurd și contra vieții să
te muți din celulă în celulă la
sunetul gongului, în fiecare zi a
tinereții tale firești, într-o instituție
care nu-ți acordă niciun fel de
intimitate, ci te urmărește chiar și
în refugiul propriei tale case,
pretinzându-ți să-i faci „tema
pentru acasă.”
„Cum vor învăța să citească?”
mă întrebați, iar răspunsul meu
este „Amintiți-vă lecția de la
Massachusetts.” Atunci când
copiilor li se oferă vieți complete în
loc de unele sortate pe bază de
vârstă în blocuri de celule, ei învață
cu ușurință să citească, să scrie și
să socotească dacă toate aceste
lucruri au sens în tipul de viață
care se desfășoară în jurul lor.
Dar nu uitați faptul că în
Statele Unite aproape nimeni
dintre cei care știu să citească, să
scrie ori să scocotească nu este
prea respectat. Noi suntem o țară
de vorbitori; cel mai mult îi plătim
pe vorbitori, cel mai mult îi
admirăm pe vorbitori și astfel,
copiii noștri vorbesc fără
întrerupere, imitând modelul
persoanelor publice de la televizor
și pe profesorii de școală. Este
foarte greu să mai predai
chestiunile de „bază”, pentru că
ele, de fapt, nu mai sunt de bază
pentru societatea pe care ne-am
construit-o.
Două instituții controlează, în
momentul de față, viețile copiilor
noștri: televizorul și școala, în
această ordine. Ambele reduc
lumea reală a înțelepciunii, a
curajului, a cumpătării și a
dreptății la o abstracțiune continuă
și fără sfârșit. Secolele trecute,
perioadele copilăriei și adolescenței
ar fi fost ocupate de muncă reală,
de acte de caritate reale, de
aventuri reale și de căutarea
realistă a unor mentori care să te
poată învăța ceea ce îți doreai cu
adevărat să cunoști. Mult timp și-l
petreceau cu preocupări legate de
comunitate, exersând dragostea,
întâlnindu-se și studiind toate
nivelurile comunității, învățând să-
și construiască propriul cămin și
zeci de alte îndatoriri necesare
procesului de transformare într-un
bărbat desăvârșit ori o femeie
desăvârșită.
75
Dar iată, în continuare,
calculul timpului pe care îl au la
dispoziție copiii pe care îi învăț eu:
Din cele 168 de ore ale
săptămânii, copiii mei dorm 56. Le
rămân 112 ore în care să-și
modeleze o personalitate.
Conform rapoartelor recente,
copiii se uită la televizor 55 de ore
pe săptămână. Așadar, rămân cu
57 de ore pe săptămână în care să
se maturizeze.
Copiii mei petrec 30 de ore pe
săptămână la școală, le trebuie
aproximativ opt ore ca să se
pregătească și să meargă la școală
și înapoi și petrec undeva pe la
șapte ore pe săptămână să facă
teme pentru acasă– în total 45 de
ore. În acest interval ei sunt sub
supraveghere constantă. Nu au
timpul ori spațiul lor privat și sunt
puși la punct imediat în caz că
încearcă să-și afirme
individualitatea în felul în care
folosesc timpul sau spațiul. Le
rămân 12 ore pe săptămână în
care să-și creeze o conștiință
proprie. Copiii mei mai și mănâncă,
bineînțeles, iar asta le ia din timp–
nu prea mult, fiindcă au pierdut
tradiția cinei în familie– însă dacă
acordăm trei ore pe săptămână
pentru mesele de seară, ajungem la
o cantitate netă de nouă ore pe
săptămână de timp personal
pentru fiecare copil.
Nu este suficient timp, nu-i
așa? Pe cât copilul este mai bogat,
desigur că pe atât se uită mai puțin
la televizor, dar timpul copilului
bogat este ocupat cu activități la fel
de limitate, numai că dintr-o gamă
mai largă de distracții comerciale
ori cu alocarea inevitabilă de serii
întregi de lecții private în domenii
pe care el sau ea rareori le-ar
alege.
Dar aceste activități nu
reprezintă decât un mod mai
mascat de a crea ființe umane
dependente, incapabile să-și umple
propriul timp, incapabile să-și
inițieze un curs al vieții bine
definit, care să confere substanță și
plăcere existenței lor. Această
dependență, împreună cu lipsa
unui țel, reprezintă o boală
națională, iar părerea mea este că
școala, televizorul și lecțiile joacă
un rol important în acest sens.
Să ne gândim la fenomenele
care ne ucid ca națiune:
narcoticele, competițiile prostești,
sexul recreativ, pornografia
violenței, jocurile de noroc și
alcoolul– și cea mai rea pornografie
dintre toate: vieți întregi închinate
achiziționării de lucruri,
acumularea ca filosofie. Toate
acestea sunt slăbiciuni ale celor cu
personalități dependente, iar asta e
ceea ce produce în mod inevitabil
tipul nostru de școală.
Aș dori să vă descriu efectele
care se răsfrâng asupra copiilor
noștri prin faptul că le luăm tot
timpul– timp de care au nevoie ca
să se maturizeze– și îi obigăm să și-
l petreacă în abstracțiuni. Este
necesar să auziți aceste lucruri,
fiindcă orice tip de reformă care nu
vizează în mod direct aceste
patologii caracteristice nu va fi
nimic mai mult decât o fațadă.
1. Copiii pe care îi învăț nu au
niciun interes pentru lumea
adulților. Acest lucru sfidează o
experiență de mii de ani, în care
preocuparea principală a tinerilor
76
era să studieze atent fiecare
mișcare a oamenilor mari. Dar
nimeni nu-și mai dorește în ziua de
azi ca cei mici să crească mari, în
niciun caz înșiși copiii– și cine-i
poate învinovăți? Jucăriile suntem
noi.
2. Copiii pe care îi învăț nu au
aproape niciun sentiment de
curiozitate, iar rarele dăți când îl
au, el este tranzitoriu. Nu se pot
concentra prea mult timp, nici
măcar asupra lucrurilor pe care le
fac de bună-voie. Vedeți legătura
dintre clopoțeii care sună-ntruna
ca să schimbe activitățile și acest
fenomen al atenției evanescente?
3. Copiii pe care îi învăț au un
simț subdezvoltat al viitorului, al
modului în care mâine este
inextricabil legat de azi. Așa cum
am mai spus, ei trăiesc într-un
prezent continuu: momentul precis
în care se află reprezintă granița
conștiintei lor.
4. Copiii pe care îi învăț sunt
anistorici: n-au nici cea mai vagă
idee despre cum trecutul le-a
predestinat propriul prezent, cum
le limitează alegerile și le
modelează valorile și viața.
5. Copiii pe care îi învăț sunt
cruzi unul cu altul; le lipsește
compasiunea pentru necazul
altuia; își bat joc de neputințele
celorlalți; îi disprețuiesc pe oamenii
la care se vede prea clar că au
nevoie de ajutor.
6. Copiii pe care îi învăț se
simt stânjeniți în fața raporturilor
intime ori a candorii. Ei se simt
depășiți de situație când au de-a
face cu o intimitate autentică, din
cauza unui vechi obicei pe care l-
au deprins, acela de a ascunde o
personalitate secretă în adâncul
unei alte personalități exterioare pe
care și-au dezvoltat-o din frânturi
și bucățele artificiale de
comportamente împrumutate de la
televizor, sau pe care au dobândit-
o ca să-i manipuleze pe profesori.
Deoarece nu sunt ceea ce se
prezintă a fi, ei nu reușesc să se
ascundă prea bine în cadrul
raporturilor intime, așa că relațiile
intime trebuie evitate.
7. Copiii pe care îi învăț sunt
materialiști, urmând exemplul
profesorilor de școală care, în mod
materialist, „notează totul” și al
mentorilor de la televizor, care pun
la vânzare absolut tot ce există în
lume.
8. Copiii pe care îi învăț sunt
dependenți, pasivi și sfioși în fața
noilor provocări. Această sfială este
de multe ori mascată de o bravură
de suprafață sau de supărare, ori
de agresivitate, dar sub toate
acestea se ascunde o deșertăciune
lipsită de curaj.
Și aș putea continua lista și cu
alte aspecte cu care o reformă a
învățământului va avea de furcă,
dacă se pune problema să oprim
acest declin al nostru național,
însă până acum cred ca v-ați făcut
o idee despre teza mea, chiar dacă
sunteți sau nu de acord cu ea. Ori
școala a dat naștere acestor
patologii, ori televizorul a făcut-o,
ori amândouă. Totul se reduce la o
simplă problemă de matematică:
timpul copiilor se împarte în
întregime între școală și televizor.
Pur și simplu nu mai există alte
perioade semnificative de timp în
77
experiența copiilor noștri ca să
poată fi alte cauze serioase.” (John
Taylor Gatto)
Text 57
„Dacă trăieşti numai în
România, e posibil să nu-ţi dai
seama că e ceva în neregulă cu
lumea din jur. Ai culoarea
mediului şi te mişti o dată cu el.
Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă
te întorci, după o vreme
îndelungată, în ţară e cu neputinţă
să nu fii izbit de cât de anormală e
umanitatea de aici. De cât de
chinuiţi sunt oamenii şi de cât de
răi devin din cauza asta. Nu se
poate să nu fii uluit de faptul, de
pildă, că una dintre cele mai
răspândite strategii de
supravieţuire e mitocănia agresivă.
În orice ţară civilizată oamenii
încearcă să-şi menajeze nervii cât
se poate de mult. Sunt prevenitori
unii faţă de alţii în forme duse
aproape până la caricatură. Şi-au
dezvoltat zâmbete sociale şi
ritualuri de contact care să
elimine, practic, posibilitatea
oricăror conflicte. Când cineva te
contrazice, îi zâmbeşti şi spui: „We
agree to disagree” („am căzut de
acord că nu suntem de acord”).
Când cineva te calcă pe picior, te
grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O
ipocrizie blândă şi surâzătoare te
întâmpină peste tot, ca un balsam
care alină toate rănile şi satisface
toate susceptibilităţile. Această
ipocrizie poartă numele de politeţe
şi e esenţială pentru fluidizarea
substanţei sociale.
Românul nu este aşa pentru
că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru
că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat
în picioare. Să ne imaginăm o
tânără care devine vânzătoare. Îşi
iubeşte meseria şi îşi propune să
fie cât mai drăguţă şi mai
serviabilă cu clienţii. Zâmbetul
profesional, acel zâmbet care vinde
marfa, i se va şterge însă curând
de pe faţă după ce vreo cinci-şase
inşi îi vor trânti câte-o bădărănie
sau vor începe să urle la ea ca
nebunii, chiar din prima zi de
lucru. Sunt toate şansele ca după
o lună de zile zâmbetul să-i dispară
complet, iar după un an să avem
vânzătoarea noastră standard, acră
şi scârbită, care te repede de nu te
vezi.
Bădăranii de care-am vorbit
nu sunt nici ei bădărani din
naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la
care s-a urlat şi care-au fost umiliţi
de când se ştiu. Au devenit
scârboşi pentru că au simţit pe
pielea lor că nu ţine să fii drăguţ
cu ceilalţi. Pentru că, la toate
ghişeele, au rezolvat numai urlând.
Pentru că doar fiind mitocani au
avansat social, călcând peste cei
blânzi.
În armată, soldaţii sunt
extrem de chinuiţi „în perioadă” de
sergenţii lor. Când ajung ei înşişi
sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi
şi mai abitir.
Şi tot aşa, în toate straturile
sociale şi la toate nivelurile,
românii sunt proprii călăi şi
propriile victime într-o societate
profund alienată psihic, o societate
isterică.
Cred că asta ne distinge, ca
români, în lume, la ora actuală:
tensiunea continuă la nivelul vieţii
cotidiene. Starea continuă de
78
explozie, care ne provoacă ulcere şi
atacuri cerebrale. Conflictul
generalizat al fiecăruia cu fiecare.
Nu vreau să spun prin asta că
suntem fundamental răi. Fireşte,
ne-au împins spre asta sărăcia şi
lipsa de orizont, carențele de
educaţie, perplexitatea maselor
ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în
ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi
alte explicaţii obiective.
Dar e încă ceva, mai subtil,
mai întunecat în tot acest chimism
social. Înrăiţi de lumea în mijlocul
căreia trăim, cu timpul începe să
ne placă să fim răi.
Sadismul nostru răbufneşte
atunci în insultă şi obscenitate.
Începem să ne mândrim cu
grobianismul nostru şi,
exhibiţionişti ai moralei, ne
dezbrăcăm voluptuos de caracter
în aplauzele excitate ale publicului.
Curând, devenim la fel de cinici, la
fel de incapabili de a distinge
binele de rău ca târfele şi noii
îmbogăţiţi.
Ascensiunea (sau doar
supravieţuirea) noastră socială e
marele premiu câştigat cu preţul
mitocăniei. Iar cercul acestei
nevroze naţionale nu ar putea fi
spart decât printr-o lungă terapie
care, ca orice demers psihanalitic,
ar fi lungă, scumpă şi cu un
rezultat incert. Nu cred că ne-o
putem permite deocamdată.” (Dacă
trăieşti în România. Fb,
10/9/2016,https://www.facebook.
com/arsenie.boca/posts/10153996
130406586).
Text 58
 „Vrem să o puneți în scris – să
o camuflați. Doar pentru moment,
desigur. Odată ce s-a pornit
treaba, nu va mai trebui să ne
facem griji în privința marii inimi a
publicului britanic. Vom face din
ea ce vom vrea. Dar, între timp,
contează cum se pune problema.
De exemplu, dacă s-ar spune,
chiar și în soaptă, că N.I.C.E. și-ar
fi dorit permisiunea de a cât de grea e munca de cercetare
experimenta pe criminali, toate
femeile de toate sexele s-ar revolta,
jelind umanitatea. Numește-o
reeducarea celor slab-adaptați și
vor saliva de plăcere, că, în sfârșit,
era brutală a pedepsei retributive a
apus. Ciudat cum cuvântul
„experiment” nu este unul foarte
popular, pe când cuvântul
„experimental”, da. Nu trebuie să
faci experimente pe copii; dar
oferă-le drăguților copiluți educație
gratuită într-o școală
experimentală afiliată la N.I.C.E. și
totul e cât se poate de corect!”(C.S.
Lewis, That Hideous Strength
http://www.anacronic.ro/o-
poveste-despre-carti-si-puscarii/,
10/12/2016).
Text 59
„Îi vom învinovăți și condamna
întotdeauna pe cei pe care noi îi
simțim ca fiind responsabili de
războaie și nedreptate socială, fără
a recunoaște gradul de violență din
noi înșine. Trebuie să lucrăm cu
noi înșine, ca și cu cei pe care îi
condamnăm, dacă vrem să ne
îndreptăm către pace.”
(Thich Nhat Hanh, nominalizat la
Premiul Nobel pentru Pace de către
Martin Luther King jr.).
79
Text 60
„Azi e o zi specială. Mi-am
petrecut ultimele luni într-o
bibliotecă din Londra, muncind 10
ore pe zi la un proiect de cercetare
în farmacoeconomie. Până în
această vară nu înțelegeam exact
cinstită, cât de mult consumă, cât
de mult te însingurează, cât de
mult te frământă. Până în această
vară nu-i înțelegeam deplin pe
medicii, geneticienii, biochimiștii
care muncesc luni în șir, neștiuți,
uneori nerespectați, pentru a pune
umărul la o descoperire care
împinge în față cu un milimetru
felul în care înțelegem viața. Un
milimetru care contează căci din
astfel de milimetri de cercetare
trudnică sunt compuse marile
descoperiri.
Azi e ziua Nobelului pentru
medicină. Azi e ziua tuturor
medicilor și cercetătorilor care
trudesc cinstit și neștiut prin
biblioteci și laboratoare. Să (ne)
trăiți și să ne iertați că nu vorbim și
nu scriem despre voi atât de des
cât ar trebui. Întotdeauna ne-a fost
greu să iubim ceea ce nu
înțelegem.” (Vlad Mixich, FB,
03/10/2016)
Text 61
„Constantin Rădulescu Motru
spunea că „școala românească,
organizată după programele şcolii
burgheze din Apus a voit să
formeze cetăţeni cu iniţiative, care
prin muncă îndârjită să creeze un
comerţ şi o industrie naţională. Ea
a ajuns la ceva contrariu. Sufletul
tinerimii şcolare româneşti din
zilele noastre (1937) stă într-un
complet dezacord cu spiritul
burghez pe acest teren. În loc de
muncă individuală, pornită din
spirit de iniţiativă, aşa cum cere
burghezia apuseană, idealul
tinerimii noastră şcolare, de toate
gradele merge într-o directivă
opusă. Ceea ce este semnificativ la
români este împrejurarea că
atitudinea tinerimii este datorată
corpului didactic. Adică statul
român a impus şcolilor sale prin
programe spiritul burghez, dar
acest spirit a fost trădat de însuşi
corpul ei didactic.”
Haideţi să-i lăsăm deoparte pe
cei care îşi plagiază doctorate şi să
ne direcționăm spre cei ce ne-au
format şi continuă să-i educe pe
copiii şi nepoţii noștri, în ciuda
dificultăţilor. Regenerarea educaţiei
româneşti se va face doar cu şi
prin aceşti oameni. Adunarea
energiilor celor ce au încredere în
ei şi în copiii, elevii şi studenţii pe
care îi pregătesc este cea mai
probabilă şi posibilă cale către
succes.
Pe de altă parte toate ţările ce
au reformat, schimbat şi creat
sisteme educaţionale ce li se
potrivesc lor în secolul XXI au
învăţat de la alţii. Astfel, într-o
analiză a sistemului englez este
citat expertul mondial în educaţie
comparată a Universităţii din
Shanghai, profesorul Zhang care
este convins că a succesului cheie
este „să te uiţi la propriul tău
sistem prin prisma internaţională.”
Cu alte cuvinte, să iei ceea ce este
mai bun de la alţii, dar care ţi se
potriveşte ţie!
80
Centrarea educaţiei pe elev,
diversitatea şi libertatea
curriculară, cantitatea şi calitatea
temelor pentru acasă, metodele de
evaluare bazate pe date, curricule
flexibile, autonomii regionale şi
municipale ale şcolilor şi multe
altele, transgresează culturile şi
parcurg cu viteza internetului
distanţele geografice. Aceste idei
sunt discutate, acceptate sau nu,
integrate, adaptate, modificate
după specificul şi dorinţele fiecărei
naţii dornice de a-şi pregăti
cetăţenii pentru lumea în care
trăiesc şi pentru cea în care vor
trăi. În România, printre altele dată
fiind şi multitudinea de facultăţi
care pregătesc viitorii învăţători şi
profesori şi în lipsa unei direcţii
clare şi explicite, astfel de moduri
de lucru fac dificilă o răspândire în
ţară, la fiecare clasă, a metodelor
pedagogice şi a curriculei potrivite
cu specificul românesc şi cu
aspiraţiile naţiei în contextul
european şi mondial contemporan.
Responsabilitatea sau vina
eventualelor nepotriviri nu este a
universităţilor, ci a politicului care,
neavând o viziune, lasă
universităţile fără direcţie. În multe
ţări vestice sau estice, în ciuda
autonomiei universitare, există o
platformă comună către care
societatea aspiră şi în slujba căreia
universitatea pregăteşte viitorii
dascăli.
Dar haide să vedem măcar în
linii generale, aplecându-ne asupra
a doar trei domenii, ce există prin
lumea largă care ar putea fi folosit
că bază de discuţie. De unde ar
putea fi analizate idei, strategii sau
opţiuni ce ar putea fi dezbătute la
nivel public înainte de a se lua
decizii pe termen lung.
 Structura şi Curricula
• Polonia: În analiza
sistemului britanic, menţionată
anterior, făcută după şocul de la
rezultatele PISA din 2007, se
citează exemplul deja de admirat şi
invidiat al Poloniei. Polonezii au
făcut o reformă enormă de
structură şi curriculum în 1999
pornind de la premize similare
celor româneşti, printre care şi o
mare abundență de informaţii în
programe. Rezultatele măsurilor
introduse de ei au fost reflectate în
doar 3-4 ani în rezultatele PISA, iar
acum Polonia a ajuns să exporte
expertiză educaţională.
• Singapore, în documentul
„Curricula 2015” îşi propune să
producă elevi ce pot învăţa
independent, au gândire critică şi
inovatoare şi sunt pregătiți pentru
lumea secolului XXI.
Recrutarea şi pregătirea
profesorilor şi a conducerii şcolilor
• Singapore a trimis oameni la
studii şi perfecţionare în domeniul
educaţiei în ţări din vestul Europei
şi Statele Unite. Apoi, cu bani de la
guvern, au fost create mecanisme
şi oportunităţi care să
răspândească cele învăţate. Toate
pe banii statului.
• În Finlanda orice învăţător
sau profesor trebuie să aibă un
masterat de doi ani.
• În Australia sau Canada,
trebuie mai întâi absolvită o
facultate de profil şi apoi făcută
specializarea în pedagogie timp de
un an.
• Efectuarea unei practici „în
producţie” monitorizată, adaptată
la cerinţele profesiei este parte
esenţială din programa de pregătire
a viitorilor dascăli din oricare
universitate din ţările menţionate
mai sus şi din multe altele. Am
81
avut cam 3-4 studenţi pe an la
catedra de ştiinţe şi cam 12-15 în
toată şcoala, care urmăreau,
predau- la 3 clase pe zi timp de 8-
10 săptămâni- şi evaluau
învăţarea-predarea că parte a
cursului universitar pe care îl
făceau până a ajunge la catedră.
Folosirea tehnologiei
• În Coreea de Sud a fost
înfiinţat un sistem naţional de
meditaţii online.
• Australia are un program
tehnologizat de informare a
părinţilor şi a publicului în general,
despre rezultatele şcolilor (atenţie
însă, căci am lucrat acolo mai mult
de 20 de ani, rezultatele
individuale ale fiecărui copil nu se
publică şi nu sunt arătate decât
respectivei familii) (vezi site-ul
myschool.com).
• Introducerea manualelor
digitale în toate ţările vestice. S-a
trecut deja de perioada e-book a
manualelor (adică de format pdf) la
cărţi o-book, interactive, cu
resurse, video şi idei pentru cel ce
predă. Le-am folosit în Sydney (de
la Pearson sau Oxford Press) şi
acum în Germania (CK-12) şi sunt
excelente, iar aceasta este atât
părerea copiilor, cât şi a părinţilor.”
(Constantin Lomaca, FB,
http://republica.ro/cateva-mici-
solutii-pentru-schimbarea-in-bine-a-
scolii-de-la-un-profesor-roman-care-
preda-in-germania, 9/26/2016).
Text 62
„Elevii de la Jean Monnet,
care fac zilnic naveta pe strada
mea, înjură de mama focului. N-o
să mă apuc să scriu că și noi, la
vremea noastră, „mai înjuram, dar
parcă nu chiar așa” (pentru că m-
aș simți brusc boșorogit).

Încerc să înțeleg de ce un
tânăr se comportă așa pe stradă. O
dată, din teribilism: face în public
ceea ce (teoretic) nu are voie acasă.
Apoi, din clocot hormonal:
înjurăturile sunt, toate, conotate
sexual, deci îi aduc vorbitorului un
roi mental de fantasme virile. În
fine, pentru că a înjura paliază
nesiguranța tipic adolescentină: e
un soi de întăritor moral. Mai e și
puțin conformism la mijloc: te iei
după ceilalți, eventuali mai mari,
ca să nu pari prost. Pentru că,
înainte de a intra propriu zis în
viață, mimetismul e prima noastră
formă de perfidie adaptativă.”
(Teodor Baconschi, FB,
24/09/2016).
Text 63
„Fiecare celulă umană este
sfântă: Dumnezeu mi-a dat mâini,
mi-a dat suflet, mi-a dat judecată
şi eu trebuie să le utilizez pentru
binele oamenilor. Pentru bolnavi,
pentru ei fac totul. Dacă te dedici
acestei meserii, trebuie să renunţi
la foarte multe lucruri. Să ajuţi un
bolnav, să vezi că a reînviat după
ce l-ai operat, înseamnă una dintre
cele mai frumoase satisfacţii
posibile. Să redai viaţa cuiva cred
că este cel mai important lucru de
pe lumea asta. Să salvezi un om,
de exemplu să-l operezi la coloana
vertebrală, să fie paralizat, să-i
scoţi tumora şi el să înceapă să
meargă, e una dintre minunile care
îţi încântă sufletul.”, spune
doctorul.
Acad. Prof. Dr. Leon Dănăilă
este unul dintre cei mai importanți
5 000 de oameni de pe
82
Pământ. Figurează alături de
Einstein printre cele 500 de genii
ale secolului 21. A scăzut rata
mortalităţii în operaţiile pe creier
de la 50-60% la doar 3-4%, a
introdus microscopul operator şi a
fost primul în România care a făcut
operaţii pe creier cu laser, scrie
Activenews.ro.” (9/24/2016).
Text 64
„Ideea că avem un sistem
educațional performant
(„olimpicii!!!”) ne vine direct din
comunism și ne ține captivi în el.
Nu avem așa ceva. Educația, în
comunism, a fost mereu
propagandă. Până și biologia era,
după cum a demonstrat dl Virgil
Alexandru Iordache, complet
deformată ideologic.
Dar cel mai trist adevăr e
acela că profesorii au fost mereu
folosiți pentru îndoctrinarea,
supunerea și umilirea câtorva
generații de elevi-cobai, meniți să
„făurească omul nou”, din ei înșiși.
Aceste fapte rămân, cu tot cu
inerția lor sistemică.
Nu există nici acum masă
critică pentru occidentalizarea
acestui sistem. De asta tragem
barca pe uscat, pendulând între
iluziile noastre de „mărire” și
realitatea unui eșec societal pe care
nu-l putem privi direct: e prea
dureros, meschin și penibil.”
(Teodor Baconschi, FB,
20/09/2016).
Text 65
 „M-am tot întrebat de unde
vin numele notelor muzicale. Cine
le-a botezat do-re-mi-fa-sol-la-si?
Și de ce așa?
Pare-se că am găsit un
răspuns plauzibil: în țările latine
din Europa denumirea inițială a
celor șapte note muzicale (ut/do,
re, mi, fa, sol, la, si) s-a făcut după
Solmisation-ul lui Guido de Arezzo
(995-1050, Italia). Notele „ut/do,
re, mi, fa, sol, la” reprezintă
acrostihul unui vechi cântec
religios latin consacrat lui Ioan
Botezătorul, iar nota „si” vine de la
inițialele latine ale lui Ioan
Botezătorul (Sancte Iohannes). În
sec. 17 nota „ut”, greu de
pronunțat, a fost înlocuită cu „do.”
Textul cântecului „Sancte
Iohannes”:
Utqueant laxis
Resonare fibris
Mira gestorum
Famuli tuorum
Solve Polluti
Labii reatum
Sancte Iohannes.”
(http://www.literaturadeazi.ro/rub
rici/cu-mintea-mea-de-
femeie/banalitatea-raului-scarbav-
15542, Robert Nicolae Turcescu,
FB, 20/09/2016).
Text 66
„Viața este ceea ce ni se
întâmplă atunci când noi avem cu
totul alte planuri!” Nu mai știu cine
a spus asta. Declar că este un
plagiat rezultat din amnezie. Cred
că filosofia mi s-a potrivit și pentru
că memoria contează mai puțin
decât raționamentul. În episodul
83
trecut Aveți milă de cele puternice!
v-am povestit o tentativă de viol.
Ca să zic așa, viața care i se
întâmplă uneori unei studente
când ea avea, în context, doar
planuri de învățare. Nu a fost
primul episod dur de acest fel din
viața mea. Din păcate, nu a fost
nici ultimul.
Deși îmi propusesem să
alternez poveștile dure cu altele,
mult mai uman-suportabile, m-am
hotărât să scriu și alte întâmplări
mizerabile, imediat după acestea
fiindcă, vă rog să mă credeți, vreau
să scap de ele la pachet. Știu că nu
sunt deloc numai ale mele. Știu că
despre asemenea lucruri oamenii,
mai ales femeile, preferă să tacă,
de parcă ar fi vina lor. Și mai știu
că toate aceste lucruri lasă urme
de bardă în sensibilitatea fiecăreia
și fiecăruia. Că te fac temătoare,
nesigură pe tine, că îți pierzi
îndrăzneala și încrederea. Că, mai
devreme sau mai târziu, le tot
aduni și devii candidată la
automarginalizare, autoizolare, ți
se taie cheful de orice boemă, de
orice încercare de una singură, că
multe se refugiază în spatele unui
bărbat pe care agresorii potențiali îl
respectă oricum mai mult. Cu alte
cuvinte, ești teritorializată și, de
aceea, mai apărată. Desigur, până
la proba contrarie. Cu timpul, toate
aceste povești așezate sub chepeng
ajung să facă explozie și să te
distrugă sau măcar să îți taie
picătura de joie du vivre.” (Mihaela
Miroiu, FB, 15/09/2016).
Text 67
 „Aveți copii mici? Trei sfaturi:
limbi străine (din care obligatoriu
engleza, dar nicidecum numai ea),
alfabetizare informatică și o bază
umanistică largă: da, a cunoaște
clasicii greco-latini, marile
literaturi, filozofie și istorie, a avea
câteva elemente de cultură
antropologică înseamnă mai multe
șanse pentru un job în lumea
civilizată.” (Teodor Baconschi, FB,
10/09/2016).
Text 68
„Am ținut câteva sute de
interviuri până acum pentru tot
soiul de slujbe. Am învățat ca tot
românul din mers ce întrebări să
pun după ce multă vreme am
exersat cuminte baletul mieros al
discuțiilor tipice: Ce știți despre
compania noastră? Care sunt
punctele dumneavoastră tari? Ce
puncte slabe aveți? Unde vă vedeți
peste cinci ani?
Majoritatea candidaților au un
repertoriu de răspunsuri îndelung
exersat, antrenați retoric în spiritul
literaturii predigerate a cărților de
self-help. Ca intervievator îți va fi
realmente dificil să deslușești prin
cortina de vapori elucubranți orice
relevant despre înzestrările
intelectuale și emoționale ale
candidatului.
Acum încep prin a întreba:
„Care este cea mai mare realizare a
ta profesională, de care ești
mândru(ă)?” Chestionez orice
răspuns primesc, cu o serie
neabătută de „cum ai făcut asta?”
țintind accesul în aria
comportamentelor specifice. Orice
profesionist adevărat presat de
„cum” ajunge relativ repede să
84
cadă în transa retrăirii proceselor
și devine nerăbdător să-ți schițeze
instrumente, idei. Dacă începe să-ți
deseneze acel „cum” de o manieră
lizibilă și coerentă, poți ști că ai
reușit să treci dincolo de cortina
matlasată, izolată fonic a teatrului
de conivență.
Dar dincolo de orice, nivelul
de inteligență emoțională pentru
un lider este cred cel mai
important element, mai mereu
ignorat în totalitate. Prin urmare,
scoaterea „din strofă” a
candidatului este cea mai eficientă
și rapidă formă de a sonda
toleranța la stres și reacția
candidatului în situații dificile
pentru el.
Deunăzi, am cerut unui
posibil viitor coleg să citească
următoarea încurcă-limbă:
„Cosașul Sașa când cosește cât
șase sași sasul cosește. Și însuși
Sașa-i sas cât șase, și-n sus și-n jos
la casa sa, cosește Sașa și-n șosea.
Și șase case Sașa-și știe. Ce șansă,
Sașa-și spuse sieși!”
A fost amuzant. Omul nostru
s-a blocat chiar de la prima
lectură, a început să râdă
convulsiv încercând să reproducă
inclusiv greșelile de ortografie, fără
a le corecta. A abandonat
încercarea în mai puțin de 10
secunde privindu-ne uluit: „total
brainfuck”, a decretat el.
Dincolo de anecdotă și de
discuțiile metodologice stă totuși
un fapt nesmintit: cu toții avem
impulsul de a ne edita masiv
comportamental în situații de
examen social perceput în așa fel
încât să ne identificăm cât mai
bine cu ceea ce ne imaginăm că se
așteaptă de la noi. Dorința de a
plăcea și de a fi acceptat este
covârșitoare.
De fapt ajung astfel la cea mai
bună regulă de testare pe care am
învățat-o de unul singur dând cu
oiștea în gard. Corelația esențială
între proaspătul angajat și
eventualul său succes este dată de
nivelul controlului asupra
funcțiilor sale cognitive. Cu alte
cuvinte, vorbești înainte să
gândești sau invers și mai ales, poți
să articulezi și să descrii felul în
care gândești? Și dacă răspunsul
este tehnic greșit, asta e mai puțin
important, atât timp cât poți
admite deschis eroarea și merge
mai departe în explorarea unei
soluții mai bune. Este mereu un
semn rău dacă, în loc să ia pixul și
să caute pe hârtie posibile soluții,
interlocutorii se uită fix prin tine și
declamă tăios și solemn că
răspunsul e cutare și cutare.
Comportamentul acesta este mai
clar păgubos când le oferi explicit
și insistent ocazia să gândească
înainte să vorbească.” Nicu Pană,
FB, 10/09/2016)
(http://republica.ro/daca-un-
telefon-costa-la-raft-100-de-lei-cat-e-
tva-ul-ce-raspuns-am-primit-de-la-9-
din-10-candidati-pentru).
Text 69
„România este prinsă între 2
milenarisme. Milenarismul dacic,
naţionalistoid, comunistoid, al
poporului veşnic frumos, veşnic
persecutat şi veşnic cu făină şi ulei
în dulap, şi milenarismul globalist,
progressive, liberal, de
85
Obamalovers, al celor „luminaţi” de
becul ecologic al corectitudinii
politice. Care funcţionează exact ca
un bec ecologic: ne minte că
salvează lumea, dar are otravă
înăuntru. Şi când se sparge, iese
urât. Vezi Trump.
PS: s-au confiscat toate
simbolurile. Nu poţi fi creştin şi
credincios, că te compară cu
pupătorii de moaşte pesedei. Nu
poţi fi patriot, că vor zice că eşti în
PRU. Nu poţi crede într-o economie
liberală, că ne va veni în cap
tuturor imaginea lui Blaga &
Gorghiu. Nu mai poţi fi nimic.”
(Andrei Greceanu, FB, 9/9/2016).
Text 70
„FĂ LUMINĂ ÎN VIAȚA TA!
Dacă ai dubii sau nelămuriri în
viața ta, să nu te lași, să nu-ți dai
pace până nu le dai de capăt, până
nu faci lumină în mintea ta, până
nu vezi clar încotro și cum să
mergi. În caz contrar, nelămuririle
și confuziile din mintea ta îți vor
complica viața, te vor aduce în
starea de a nu mai ști ce-i cu tine,
de unde vii și încotro trebuie să
mergi și, în final, te vor duce pe un
drum greșit; te vor face să
falimentezi. Căci cine trăiește în
ceață, va sfârși prin a ajunge într-
un întuneric în care nu va mai
vedea nici măcar luminița de la
capătul tunelului.” (Emil Dumea,
FB, 09/09/2016).
Text 71
 „Puterea este un tovarăş de
care nu te desparţi uşor. Când te
părăseşte se duce cu ea şi interesul
vieţii. Cu ochii uscaţi, cu pumnul
încleştat, te uiţi după ea cu
privirea fixă, gelos pe următorul pe
care îl va alege.” (Pe 18 iulie 1938,
la ora 17:38, trecea la cele veșnice
Regina Maria. 08/09/2016).
Text 72
„De ce este din nou elita
intelectuală autentică- cea școlită
serios, inclusiv în mari universități
occidentale- aproape decuplată de
la deciziile care modelează destinul
națiunii? Există mai multe motive,
toate obiective.
1. Partidele sunt adoctrinare,
statice, hermetice: mașinării de
extras votul prin rețele locale. Ce
nevoie ar avea de doctrină,
elocință, idei sau competență?
2. Îmbogățiții de tranziție (nu
mai discutăm cum și-au făcut
marile averi) pot cumpăra aproape
orice: inclusiv „doctorate.” Plagiatul
a devenit nu doar o industrie a
escrocheriei academice, ci și un soi
de gaj al imposturii solidare.
3. Intelectualii publici sunt
dilematici, sofisticați, profunzi,
cultivați, dar locul lor a fost luat de
corpul mai mult sau mai puțin
teleghidat al „consilierilor”,
„analiștilor”, „experților” și al
sociologilor branșați la case de
sondaje care lucrează la cerere, cu
materialul clientului.
4. Media conțin manipulare și
„entertainment” (totul e un reality
show)- nici un patronat nu lasă
spații libere pentru cultură sau
dezbateri ideatice demne de acest
nume. Prin urmare, lumea
86
intelectuală este tot mai îngustă și
înghesuită în sfera unei audiențe
restrânse: cei care continuă să
caute un sens...” (Teodor
Baconschi, FB, 9/7/2016).
Text 73
„Un cuplu de turişti americani
a desfiinţat România pe internet,
după o scurtă vizită în Cluj-
Napoca. Cei doi au fost profund
dezamăgiţi de călătoria cu trenul
de la Deva spre capitala
Transilvaniei, de oamenii din jur
care „put”, dar şi de condiţiile de
cazare.
Cei doi turişti realizează
jurnale video de călătorie pe
Youtube, sub numele de utilizator
The Budget Savvy Travelers. Harry
Lesner şi soţia lui, Audrey, au
pornit în urmă cu doi ani într-o
călătorie în jurul lumii, relatează
ziarul Ziua de Cluj. Jurnalul
postat de ei după o zi petrecută în
ţara noastră poarte numele „Lung,
cald şi împuţit. Ghid de călătorie în
Cluj-Napoca, România,
Transilvania”, iar în cele 10 minute
de videoclip, cei doi desfiinţează
total România. Filmarea începe în
gara din Deva, unde americanii
întâlnesc un o persoană care,
susţin ei, „latră şi miaună ca să
vândă ziare.” Apoi, se plâng că este
imposibil să găsească trenul cu
care trebuie să călătorească spre
Cluj-Napoca. „Suntem într-o
misiune să aflăm unde este trenul
nostru. Pentru că, în România,
semnele sunt întotdeauna greşite,
oamenii se înşală întotdeauna,
totul este întotdeauna greşit aşa că
trebuie să mergi pe aici şi să
întrebi: «Acesta e trenul? Ăsta e
trenul? Ăsta e trenul?», pentru că
bănuiesc că nu există nicio
modalitate formală să organizeze
totul, nu este niciun sistem, nu
sunt nici măcar numere pe
peroane”, susţine Harry. În cele din
urmă, aceştia reuşesc să găsească
trenul potrivit şi pornesc în
călătorie. Dar problemele abia
acum încep. Audrey este profund
nemulţumită de temperaturile
ridicate din mijlocul de transport
din comun, soţul ei se plânge de
viteza mică a trenului, iar în cele
din urmă, ceea ce i-a deranjat cel
mai mult au fost mirosurile
neplăcute: „Dumnezeule! Nu
neapărat trenul (problema, n. red),
sunt oamenii din tren care put.”
(http://www.businessmagazin.ro/
actualitate/scoateti-ma-naibii-din-
romania-impresiile-unor-turisti-
americani-dupa-o-vizita-in-cluj-
napoca-15637390?ref=yfp, FB,
9/1/2016).
Text 74
„Deseori, nu ne putem abține
să-l facem prost pe cel care are o
altă părere decît a noastră. Asta nu
înainte de a-l face și altceva, în
funcție de culoarea pielii, orientare
sexuală, loc de naștere, școală la
care a studiat sau scară la care
locuiește.” (Cătălin Ştefănescu, FB,
31/08/2016).
Text 75
„În România, fără nici o
decență, oamenii peste 55 de ani
sunt numiți bătrâni, sărmani
pensionari, în acest caz „bunic”,
cuvânt care în sine nu are nimic
peiorativ, dar care în cazul în care
87
se scrie despre un savant, un om
cu merite științifice deosebite, nu
se potrivește. În alte țări sunt
evitate aceste clasificări ce indirect
includ vârsta celor despre care se
vorbește, în care, mai ales cei mai
tineri îi tratează, ca și în acest caz,
cu oarecare condescendență pe cei
despre care vorbesc/scriu. „Da, e f
bun, sau a fost dar e doar un
bătrân, un bunic, un pensionar.”
(Andriescuus Lucian Agape,
20/04/2016).
Text 76
„Dezbaterea pe marginea
afirmaţiilor rectorului UBB Cluj,
Ioan-Aurel Pop, despre „generaţia
Facebook”, pe care a caracterizat-o
prin „oameni lipsiţi de cultură
generală şi de orizont artistic”, a
fost „specific românească”, cu
exagerări, cinism şi scoatere din
context. „Adevărul” vă prezintă
cum văd cercetătorii influenţa
tehnologiei asupra inteligenţei, dar
şi analiza unor gânditori precum
Umberto Eco. Aducerea în discuţie
a „generaţiei Facebook” la
Congresul Naţional al Istoricilor
Români, care a avut loc la Cluj în
acest weekend, a declanşat una
dintre cel mai virulente dezbateri
publice din ultima vreme. Cea mai
mare manifestare ştiinţifică din
domeniul istoriei din România în
ultimii 36 de ani a fost redusă, în
mass-media, la controversa
discursului rectorului Universităţii
Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj, Ioan-
Aurel Pop, cu titlul „Meseria de
istoric la începutul mileniul al
treilea.” „Oamenii lipsiţi de cultură
generală şi de orizont artistic,
oamenii capabili să rezolve doar
probleme limitate, oamenii care nu
mai au capacitatea să compare şi
să ia decizii în cunoştinţă de cauză
alcătuiesc generaţia „Google”,
generaţia „Facebook”, generaţia
„SMS” sau toate la un loc! Sunt
oameni, în general, inteligenţi, dar
cu inteligenţa canalizată spre
scopuri controlate de o elită
malefică”, a fost citatul care a
inflamat cel mai tare vocile critice
la adresa rectorului, care l-au
perceput ca un atac la adresa
tinerilor.” (FB, 20/04/2016
(http://adevarul.ro/locale/cluj-
napoca/generatia-facebook-incultii-
rectorului-pop-legiunile-imbecili-
umberto-eco-efectul-flynn-legatura-
inteligenta-tehnologiau-
1_57c2f27e5ab6550cb82b2bb1/ind
ex.html).
Text 77
„Pe fondul acestor
controverse, scriitorul Mircea
Cărtărescu a scris, vineri seară, pe
pagina personală de Facebook,
câteva cuvinte prin care îşi
exprimă respectul faţă de
„generaţia Facebook”, despre care
spune, printre altele, că „rareori a
existat în lume atâta creativitate.”
„Personal, nu cred că există o
conspiraţie pentru idiotizarea
tinerelor generaţii ca să fie
manipulate mai uşor. Cred doar că
omul se schimbă, cum s-a mai
schimbat de câteva ori în istorie.
Tinerii nu mai citesc la fel de mult
ca părinţii lor, poate, dar
navighează în alte medii cu o
dexteritate pentru mine uimitoare
şi inimitabilă. Puştiul meu scrie pe
claviatură de trei ori mai repede ca
mine, computerele n-au secrete
pentru el, umblă pe skype, pe
what’s up, pe you tube şi pe alte
chestii de zici că pluteşte şi vă jur
că nici el, nici colegii lui nu mi s-
88
au părut vreodată imbecili spălaţi
pe creier”, a arătat scriitorul.
Cărtărescu crede că a vedea „din
tot miracolul lumii din ultimele
decenii doar imbecilii de pe
Facebook (care erau, slavă
Domnului, destui şi-n lumea cărţii,
a catedralelor şi-a peşterilor şi-or
să fie tot atâţia pe Proxima b, dac-o
s-ajungem cândva acolo) înseamnă
să iei un supărător produs
secundar drept esenţa
schimbărilor.” Scriitorul susţine că
îi înţelege „pe oamenii care-au trăit
în utopia cărţii (doar sunt unul
dintre ei), le-nţeleg perplexitatea în
faţa tinerilor şi-a unei lumi care nu
mai seamănă cu cea de-acum două
sau trei decenii, dar mie mi se pare
că rareori a existat în lume atâta
creativitate, atâta risipă de geniu
ştiinţific, tehnologic şi artistic ca
astăzi.” Explicaţiile rectorului
„Adevărul” a luat legătura cu Ioan
Aurel Pop, cerâdu-i să explice care
a fost contextul declaraţiei şi ce a
vrut, de fapt, să spună. „În primul
rând, trebuie să menţionez că a
fost un citat scos din context. Eu
n-am ţinut o cuvântare legată de
generaţia Facebook, ci de statutul
şi rolul istoricului în societate,
arătând că rolul istoricului este să
formeze generaţii de oameni
educaţi, iubitori de cultură. Am
subliniat că nu trebuie înlocuite
aceste discipline clasice ce se fac
de la Renaştere, Istorie, limbi
clasice, Limba română, cu pseudo
discipline. Aceste discipline trebuie
făcute serios la şcoală, pentru că,
alminteri, riscăm să formăm
generaţii de oameni fără cultură
generală, fără educaţie şi foarte
uşor de manipulat”, a explicat
rectorul. Care este contextul
afirmaţiei? Astfel, în paragraful
anterior celui care a provocat
scandalul, Pop vorbeşte despre un
trend contemporan „de ignorare a
trecutului omenirii, a experienţei
de viaţă a comunităţilor, mai ales a
celor naţionale.” El critică
înlocuirea disciplinelor „clasice”
precum Istoria cu materii precum
„educaţie pentru drepturile
copilului”, „educaţie
antreprenorială”, „educaţie
sexuală”, „educaţie rutieră”,
„educaţie juridică” etc. Pop
subliniază importanţa Istoriei, care
promovează „pe lângă fapte şi
valori morale, artistice, umane, idei
fundamentale generale, strategii de
viaţă.” Apoi, arată că „rezultatul
acestor demersuri insistente din
ultima vreme este crearea de
mecanisme umane, de roboţi, de
marionete uşor de manipulat, prin
vot ori prin alte mijloace. Oamenii
lipsiţi de cultură generală şi de
orizont artistic (...).” „De vină e
Educaţia, nu Facebookul.” Pop a
susţinut că în discursul său a
vorbit despre tinerii istorici care
„nu trebuie să fie influenţaţi de
generaţia Facebook, ci trebuie să
meargă în biblioteci, la arhive, să
ajungă la materia primă a istoriei,
la sursă sau la izvorul istoric.”
Rectorul a istorisit că în urmă cu
câţiva ani, le-a dat studenţilor din
anul I un chestionar. Una dintre
întrebări se referea la provinciile
istorice româneşti. O altă întrebare
era: Ce este Bucovina? Şase dintre
cei 60 de studenţi au răspuns că
este o marcă de apă minerală.
Întrebat dacă Facebookul e de vină
pentru această situaţie, Pop a
spus: „Nu, vina o are educaţia
noastră care se face greşit în
gimnaziu. Profesorii ar trebui să îi
înveţe pe elevi care sunt provinciile
istorice, ce e o hartă istorică, o
hartă geografică, care sunt stilurile
arhitecturale, care este diferenţa
între o simfonie şi un concert. Eu
89
astea la Istorie le-am învăţat.
Profesorul de istorie trebuie să fie
un om cu o cultură vastă pentru a
fi în stare să-şi prezinte materia
într-o manieră atractivă, fapt
pentru care poate folosi şi
tehologia. Pentru asta a fost
pledoaria mea şi nu împotriva
mijloacelor moderne fără de care
nu putem funcţiona astăzi”, a spus
Pop. Generaţia Facebook vs.
Generaţia UTC Subprefectul
Clujului, Zoltán Györke, îl critică
dur pe rectorul Universităţii Babeş-
Bolyai pentru declaraţiile privind
generaţia Facebook, aducând în
discuţie trecutul acestuia de
preşedinte al Uniunii Asociaţiilor
Studenţilor Comunişti (UASC) din
Universitate. Acesta a parafrazat
declaraţia lui Pop despre
generaţiile Facebook, Google şi
SMS: „Oamenii care au cultură
generală şi orizont artistic, oamenii
capabili să rezolve nu doar
probleme limitate, oamenii care au
capacitatea să compare şi să ia
decizii în cunoştinţă de cauză
alcătuiesc generaţia „UASCR”,
generaţia „UTC”, generaţia „PCR”
sau toate la un loc! Sunt oameni
care nu au inteligenţa canalizată
spre scopuri controlate de o elită
malefică”, a scris subprefectul pe
pagina sa de Facebook. Tâmpim
poporul cu calculatorul? Ce este
efectul Flynn? Una dintre
preocupările cercetătorilor
psihologi din ultimii ani se referă la
influenţa reţelelor de socializare şi
a internetului în general, asupra
inteligenţei noilor generaţii.
Cercetătorul din Noua Zeelandă,
James Robert Flynn, a emis teoria
conform căreia nivelul de
inteligenţă al oamenilor cunoaşte o
creştere de la an la an. „Efectul
Flynn se referă la creşterea
coeficientului de inteligenţă (IQ),
începând aproximativ cu anii ’30,
cu aproximativ 3 puncte pe
decadă. Cauzele acestei creşteri au
fost puse în legatură cu sistemul
educaţional, stimulările mediului,
factori biologici şi chiar nutriţia.
Niciun factor nu pare însă să
explice singur acest efect, astfel
încât probabil o combinaţie a lor,
alături de alţi factori încă
neidentificaţi, ar fi cea mai
plauzibilă explicaţie”, a explicat
cercetătorul Daniel David,
prorectorul UBB cu cercetarea şi
directorul de cercetare al
Institutului american „Albert Ellis”
din New York. Concomitent cu
proliferarea internetului şi a au acelaşi drept la cuvânt ca şi un
reţelelor sociale în viaţa omului
modern, psihologii au constatat un
fenomen interesant: în anumite
regiuni ale lumii nivelul de
inteligenţă al oamenilor a stagnat.
„Începând cu anii 2000 se pare că
în unele regiuni (ex. Norvegia,
Danemarca), unde anterior
apăruse efectul Flynn, asistăm
acum la o stagnare; în alte regiuni
(ex. Australia) stagnarea a apărut
chiar mai repede (anii ’80), dar în
altele (ex. SUA) nu se manifestă.
Nu este însă clar dacă efectul
Flynn se referă la creşterea
inteligenţei sau la creşterea IQ
(cum măsuram inteligenţa). În
acest context, unii autori au
încercat să lege stagnarea în
efectul Flynn de introducerea pe
scară largă a computerelor
personale. Dar dacă asta ar fi
adevarat– lucru improbabil dacă
analizăm situaţia SUA, nu
înseamnă că inteligenţa stagnează,
ci doar că testele psihologice nu
sunt adaptate pentru a măsura
manifestările moderne ale
inteligenţei, fiind focalizate prea
mult pe sarcini tradiţionale”,
explică psihologul.
90
*Generaţia „Facebook” de la
Umberto Eco la Ioan-Aurel Pop.
Dezbaterea despre influenţa
internetului şi a reţelelor de
socializare asupra oamenilor se
poartă de ani buni. Unul dintre cei
mai aprigi critici ai Facebook este
celebrul scriitor, semiotician şi
filosof intalian Umberto Eco.
„Reţelele de socializare dau drept
de cuvânt unor legiuni de imbecili
care înainte vorbeau numai la bar
după un pahar de vin, fără a
dăuna colectivităţii. Erau imediat
puşi sub tăcere, în timp ce acum
premiat cu Nobel. Este invazia
imbecililor. Televiziunea a
promovat idiotul satului faţă de
care spectatorul se simţea
superior. Drama internetului este
că l-a promovat pe idiotul satului
ca purtător de adevăr", spunea
Umberto Eco într-o prelegere
ţinută în 2015, la Universitatea din
Torino. Andrew Keen, antreprenor
IT, susţinea în cartea publicată în
2007, „The Cult of the Amateur:
How Today's Internet Is Killing Our
Culture” (Cultul amatorilor. Cum
omoară cultura internetul de
astăzi-nr), că „Internetul 2.0” este o
mare mişcare utopică similară cu
societatea comunistă descrisă de
Karl Marx. „Internetul 2.0 îl
venerează pe creatorul amator:
regizorul auto-educat, muzicianul
de dormitor, scriitorul nepublicat.
Acesta sugerează că oricine, chiar
şi cel mai slab educat şi mai
nearticulat dintre noi poate şi ar
trebui să folosească media digilată
pentru a se exprima şi pentru a se
realiza. Web 2.0 ne <>
creativitatea, <> mass-media, pune
egalitate între experţi şi amatori.”
Există şi autori care susţin că
tehnologia a permis generaţiei
tinere o independenţă care înainte
nu era posibilă. Jean Twege,
autoarea studiului psihologic
„Generation Me”, publicat în 2014,
face un portret al generaţiilor de
tineri născuţi în SUA în anii 1980-
1990, aşa-zişii „mileniali”, care
remodelează şcolile, universităţile
şi afacerile din ţară. Această
generaţie nu aşteaptă confirmări
de la seniori, având o mult mai
mare încredere în propriile puteri
şi, mai ales, nu se mulţumesc cu
afirmaţiile pre-ambalate, cu
valorile dictate de alţii. Sunt mult
mai independenţi şi au un grad
mai mare de narcisism. Pe prima
pagină a revistei „Time” apărea, în
20 mai 2013, articolul „Millennials:
The Me Me Me Generation”
(Milenialii: Generaţia eu, eu, eu-nr),
scris de Joel Stein, în care se
spunea despre tinerii născuţi între
anii 1980 şi 2000 că sunt: „Cea
mai ameninţătoare şi interesantă
generaţie (...) nu pentru că
încearcă să preia establishmentul,
ci pentru că se dezvoltă fără el.
Revoluţia industrială i-a făcut pe
indivizi să se simtă mai puternici,
au putut să se mute la oraş, să
înceapă o afacere, să înfiinţeze
diferite organizaţii. Revoluţia
informaţională a dus la o şi mai
mare creştere a puterii indivizilor
întrucât le-a dat tehnologia
necesară pentru a intra în
competiţie cu organizaţii imense:
hackerii cu corporaţiile, bloggerii
cu ziarele, teroriştii cu statele,
regizorii de pe YouTube cu regizorii
de studio, creatorii de aplicaţii cu
industrii întregi. Milenialii nu au
nevoie de noi. De aceea ne e frică
de ei.”
Disputa este simptomatică
pentru angoasele generației 50+ (și
ale acoliților) bine plantată în
91
pozițiile de putere ale societății, dar
incapabilă să reziste asalturilor
tinerilor înzestrați cu resurse net
superioare. Cu alte cuvinte, un fel
de luddiți. Printr-o alchimie banală
încearcă să transforme deținerea
culturii de manual transmisă în
perioada pre-1990 în semn de
noblețe intelectuală și criteriu de
legitimare a pretențiilor la putere și
respect.” FB, 2016-04-20
(http://adevarul.ro/locale/cluj-
napoca/generatia-facebook-incultii-
rectorului-pop-legiunile-imbecili-
umberto-eco-efectul-flynn-legatura-
inteligenta-tehnologiau-
1_57c2f27e5ab6550cb82b2bb1/ind
ex.html).
Text 78
„MĂ TEM DE TĂCERE. Nu
știu de ce mă neliniștesc nu vorbele
oamenilor, cât mai mult tăcerile
lor. Adesea, sub cuvintele multe pe
care le rostesc, mă interesează de
fapt ce au dorit oamenii să spună
și ce se ascunde în spatele
vorbelor. La fel cum, nu exteriorul
omului mă preocupă, mă bucură
sau mă neliniștește, ci ceea ce
ascunde el. Pot să umble oamenii
cu pantalonii rupți pe fiecare
centimetru pătrat, să-și facă părul,
frizura în toate manierele posibile,
să se tatueze în modurile cele mai
stranii, să-și pună piercing-uri câte
vor, să-și facă operații estetice;
toate acestea mă interesează puțin
sau chiar deloc. Ceea ce aș dori să
înțeleg sunt ofurile sau bucuriile
inimii oamenilor, gândurile lor,
dorințele și sentimentele, căci
acestea formează acel ocean adânc
în care este cufundat misterul
omului. La fel, nu mă neliniștește o
persoană dispusă să se certe cu
mine de mai multe ori pe zi. Mă
neliniștește, în schimb, omul care
tace, care trece pe lângă mine ca și
cum nu aș exista, care nu are
nimic de spus, nici de bine, nici de
rău. Mă tem de omul care tace; la
fel cum mă preocupă omul care
trece neobservat prin viață. În
tăcerile profunde se ascund marile
drame ale omului, drame care
merg până la tăcerea absolută a
morții. Un om care tace este un om
care merge spre mormânt.” (Emil
Dumea, FB, 8/29/2016).
Text 79
„Ileana Vulpescu a petrecut
primii şapte ani de acasă în
Bratovoeşti-Dolj (unde s-a născut
pe 21 mai 1932): „Am fost copil
singur la mama. Tata a murit cînd
aveam doi ani. Am crescut la
marginea satului, departe de orice
vecini. Deşi mi-a plăcut de
totdeauna să stau de vorbă cu
oamenii– şi, mai ales, cu cei mult
mai bătrîni decît mine– cînd eram
copil, cel mai bine petreceam (şi
fiindcă n-aveam cu cine să mă joc)
plimbîndu-mă prin cîmp, vorbind
de una singură şi inventîndu-mi
poveşti. Personajele din basme îmi
erau familiare.”
În 1939, mama Ilenei s-a
recăsătorit şi familia a plecat la
Craiova: „Plecarea din marginea
satului Bratovoeşti, de pe malul
unui pîrîu cît un fir de aţă, a fost
una dintre cele mai mari dureri din
viaţa mea… La Craiova, aveam
vecini, aveam copii de-o vîrstă cu
mine, şi descopeream
cinematograful… Aveam tot ce v-
am spus, dar îmi muriseră
personajele din basme… De copiii
92
din vecini m-am despărţit chiar în
copilărie: au plecat din Craiova.
Eram cu toţii camaradă, tovarăşă
de joacă, dar prietenă trup şi suflet
n-am fost cu nimeni: îmi lipsea
elanul confesiv.
În clasa a treia de liceu, m-am
îmbolnăvit şi a trebuit să mă retrag
de la şcoală. Peste doi ani, aveam
să stau cincisprezece luni în gips.
Nu venea nici o colegă să mă vadă.
Toată lumea se ferea– şi, pe bună
dreptate– de tuberculoză, boală
cam fără leac pe vremea aceea.
Boala-mi dădea timp să mă
gîndesc, să citesc, s-ascult muzică.
Începeam să mă uit cu alţi ochi la
lume. Mi-am dat seama cît de uşor
eşti exclus, dintr-un motiv sau
dintr-altul, cît de precare sînt
relaţiile dintre oameni, cît de
fragilă este viaţa. Pentru prima
oară, am simţit singurătatea ca pe-
o inevitabilă condiţie sufletească.
După ce-am reintrat într-un
circuit normal, deşi-mi făceam
şcoala-n particular, m-am
împrietenit cu trei fete… Am
cunoscut de copil oameni amărîţi,
oameni nenorociţi. Ei şi boala m-
au învăţat cîteva lucruri esenţiale:
să deosebesc necazul de
nenorocire, să nu mă supăr pe
omenire pentru soarta mea, să n-
am vanităţi şi să-mi păstrez firea în
faţa adversităţilor de orice
fel…”(http://www.gds.ro/Actualitat
e/2015-11-09/acasa-la-scriitoarea-
ileana-vulpescu/, 27/08/2016).
Text 80
„Cuantica reprezintă studiul şi
investigarea Micro-ului în contrast
cu studiul obiectelor celeste din
lumea Macro. Credem că la ora
actuală putem cădea de acord că
totul în Univers este pur şi simplu
energie. Încercaţi să loviţi cu
pumnul un perete. Acel zid fizic a
fost lovit şi tu probabil te-ai ales cu
o vânătaie… ambele sunt energie.
Dar ceea ce este interesant este că
niciodată nu ai atins peretele şi
nici el pumnul tău.
Atomii de carbon ai peretelui
pur și simplu vibrează la aceeaşi
frecvenţă cu atomii de carbon ai
pumnului tău, având aceiaşi
distanţă între ei, astfel că atunci
când i-ai tras-o peretelui, de fapt
între voi s-a produs un fel de
reacţie electrică, mai degrabă decât
una materială, cel puţin la nivel
sub-atomic.
O formă de respingere a avut
loc. Acelaşi lucru se întâmplă când
stăm pe pământ. Aşa că data
viitoare când cineva te întreabă de
ce nu levitezi, poţi să-i răspunzi că
deja o faci! Cercetătorii învaţă în
mod continuu că ceea ce numim
noi materie este o iluzie. Ce-i drept
o iluzie reală şi câteodată şi
dureroasă.
Comunităţile ştiinţifice ajung
la concluzia că totul este energie.
Din moment ce suntem parte din
acest Tot şi Energia este
Pretutindeni… putem considera că
şi noi suntem OmniPrezenţi peste
tot în acelaşi timp? Se poate să fim
parte esenţială al aceluiaşi Întreg,
la fel ca o mandală?
Reflectând la cele de mai sus,
ne dăm seama cum diferenţele
personale mărunte pălesc în faţa
înţelegerii a ceea ce suntem la o
scară mult mai mare.”
(http://www.dzr.org.ro/nikola-
tesla-daca-vrei-sa-aflii-secretele-
universului-gandeste-in-termeni-de-
93
energie-frecventa-si-vibratie/, FB,
27/08/2016).
Text 81
„Într-un excelent documentar
de televiziune despre regimul
nazist din Germania, o nemțoaică
în vârstă recunoștea că aproape
toată lumea avea cunoștință despre
lagărele de exterminare, sau cel
puțin își dădea seama că vecinii
evrei dispăreau fără urmă și fără
nici o explicație, dar toți preferau
să nu afle mai mult, ca să nu dea
ochii cu fapte față de care ar fi
trebuit probabil să ia atitudine.
„Am trăit superficial”,
conchide memorabil persoana în
cauză și, de când am auzit această
replică, nu contenesc să mă întreb
cât vom continua și noi să trăim
superficial, orbi față de lucrarea
malefică a forțelor anti-democratice
din interiorul și dinafara granițelor
României. Nu-mi propun acum o
analiză a acestui fenomen în toată
amploarea lui, ci încerc doar să
explic de ce mi se pare
inconștientă, atunci când nu este
criminală, toleranța față de
demersurile Rusiei lui Putin la
adresa României.” (Rodica Culcer,
Inliniedrepata.net, FB,
27/08/2016).
Text 82
„Teze și antiteze: Avem un
inegalabil talent de a transforma
totul în farsă, travesti, grotesc. Tot
ce e pur devine aici impur. Valorile
reale sunt biciuite, nulitățile sunt
instalale pe piedestaluri de bronz
de unde rânjesc impudic. Brebanii,
buzurii și simionii, spre a nu mai
vorbi de nițuleștii de la MTR, dau
tonul, îngânați de trepăduși zeloși.
Valorile reale sunt în continuare
pălmuite. Președintele ICR se
numește Radu Boroianu și asta
spune totul. Au trecut de-acum
câteva săptămâni, dacă nu luni, de
când sunt invadat de apeluri să
donez bani pentru a cumpăra o
sculptură de Brâncuși. Întrebarea
elementară este: De ce nu o face
statul român? Este văduvit de
fonduri? De ce această jenantă
campanie de chetă publică? E
nevoie de ea pentru a ne simți
"buni români"? Mi se pare că avem
de-a face cu un provincialism care
l-ar fi scos din minți pe Brâncuși.
Pe scurt, e penibil, desuet,
anacronic și vetust. În plus,
ofensator pentru memoria unuia
din marii artiști non-conformiști ai
veacului XX. For God's sake,
scutiți-l pe Brâncuși de acest
neghiob exercițiu iconodul! Dați-i
pace!” (Vladimir Tismăneanu, FB,
25/08/2016).
Text 83
„John Stuart Mill, adresându-
se acum 150 de ani politicienilor
români de azi: „Unul dintre cele
mai mari pericole ale democrației,
ca și ale tuturor celorlalte forme de
guvernare constă în interesul odios
al acelora care dețin puterea: este
pericolul legislației de clasă, al unei
guvernări care urmărește
(indiferent dacă reușește sau nu)
profitul imediat al clasei
dominante, în dezavantajul pe
termen lung al întregii societăți. Iar
una dintre cele mai importante
94
probleme care trebuie avute în
vedere în stabilirea celei mai bune
alcătuiri a guvernării
reprezentative este cum să
asigurăm măsuri de protecție
eficiente împotriva acestui rău.”
(FB, 23/08/2016)
Text 84
„Geo Bogza, or the source of
my cosmic arogance that I was
often accused: „Niciun om din câți
am cunoscut, oricât de neînsemnat
ar fi fost, oricât de sărac, oricât de
umil, fie că era cizmar, sau
dulgher, sau acar de cale ferată,
nu s-ar putea plânge că ar fi simțit
între mine şi el vreo distanță, oricât
de mică, şi că n-am stat de vorbă
ca doi oameni, la fel de simpli,
împărțind între noi pâinea şi apa,
sau pâinea şi vinul, dacă era şi vin.
Dar impostorii, oricine ar fi fost să
fie, oricât de sus puşi, orice rol ar fi
avut, mai ales în cultură, ei, da, au
simțit distanța de netrecut,
distanța de prăpastie fără fund,
dintre falsa lor importanță şi
gheața privirilor mele.”
„Sfetnicul este om înțelept, nu
se mânie, nu se umflă de trufie.
Stă și cumpănește cu grijă înainte
să-i iasă vorbele pe gură, pentru că
știe, cu asupra de măsură, că
vorbele sale l-ar putea năpăstui pe
cel ce așteaptă îndurare de la
Vodă. Sfetnicul este blând și
vrednic, el ține, în mintea lui,
cântarul fin al judecății celei
drepte. Nu își lingușește stăpânul,
nu-i ascunde rătăcirile, nu i le
trece cu vederea. Și nici nu îl
părăsește în vremuri tulburi, nu dă
bir cu fugiții când omul pe care l-a
slujit se află la grea încercare.
Ianache Văcărescu, sfetnicul lui
Brâncoveanu, a fost decapitat
odată cu domnitorul și cei patru
copii ai săi. Biserica română îi
prăznuiește pe toți în fiecare an, la
16 august.”(Mihai Șora, FB,
19/08/2016)
Text 85
„Este imposibil să respingem
căsătoria dintre persoane de
acelaşi sex dacă vom accepta o
definiţie defectuoasă a căsătoriei,
folosind caracteristici ne-esenţiale
în locul definiţiei complete. Însă,
ţinînd cont de întregul adevăr, este
imposibil să o acceptăm. Nu
contează cît de superficial similare
sînt cu căsătoriile adevărate,
relaţiile de acelaşi sex nu pot
funcţiona identic cu căsătoria.”
(Stephen J. Heaney, FB,
18/08/2016)
Text 86
„FEMEIA MACARA. Când am
revenit în România, chiar în timpul
Revoluției neîmplinite, am fost
confruntat cu multe anomalii și
chiar cu șocuri pe care nu le
înțelegeam defel... Un șoc a fost să
văd femeile cărând istovite sacoșe
umplute până la refuz, cu multe
kilograme de-ale gurii și alte cele!
Bărbații abia de-i zăreai cu câte o
mapă pe sub braț sau cu vreo
servietă purtată țanțos, cu aerul
șefului preocupat de mult mai
„înalte” chestiuni, decât cartofii,
carnea, articolele de menaj sau
toate celelalte din sacoșele
consoartelor... Pe lângă copilașii
agățați de câte o „buză” de sarsana!
95
Au trecut de atunci aproape 27 de
ani... Locuiesc chiar la intrarea în
Obor. FEMEIA MACARA a rămas
aceeași! Tare istovită...” (Doru
Braia, FB, 18/08/2016)
(RE) „Doru, în mare parte
suntem unde suntem din cauza
acestor „femei macara” cum le spui
tu. Eu îmi aduc aminte de ele și
când i-au aplaudat pe „mineri”, iar
acum dacă le-ar ieși în cale,
eventual împreună cu Petre
Roman, ar face la fel. Tot ele sunt
majoritatea din cei 37% care
votează conștiincios aceleași fete, și
tot ele sunt cele care fac audiența
cea mai mare „antenelor”
(Mirela Olaru)
(RE) „Am văzut figuri grotești
ale unor „fomei”, gata să leșine de
dragul coruptului Cherecheș, de la
Baia Mare, iar acum câteva zile
pupându-l de zor pe pușcăriașul de
Teleorman! Și îmi mai amintesc de
primirea triumfală, pe care i-au
făcut-o lui Antonie Solomon, la
ieșirea de la Pârnaie! Cum a fost
primită Olguța, după ce a stat o zi
în arest, nu mai spun că la pupat
și slăvit erau și bărbați „destepți”!
Asta-i nația care strigă jos
corupția, și care își va da încă un
examen, la alegerile din toamnă
(iarnă?)!” (Silvia Saulean).
Text 87
„Jumătate vor fi români,
jumătate un amestec de ţigani,
chinezi, turci etc. Nici în Rusia nu
se mai fac destui copii. Principiul
vaselor comunicante funcţionează
şi în istorie; acolo unde se face un
gol se umple din altă parte. Noi
golim Europa de indo-europeni şi îi
înlocuim cu negri şi chinezi. Nu e
neapărat rău.” (Neagu Djuvara, FB,
/18/2016).
Text 88
„Femeia mă roagă să mă mut
la o altă masă ca să măture
frunzele de pe terasa
restaurantului. Localul de pe malul
mării e gol, e ora numai bună de
plajă. Mă mut sub altă umbrelă,
apoi revin la masa mea, aproape de
priza de la care alimentez laptop-
ul.
-Mulțumesc, îmi spune.
-Nicio problemă.
-Dar cum de nu sunteți la
plajă?, întreabă ea.
-Prea aglomerat, zic. Și am
ceva de lucru. Și nu îmi place
Mamaia.
M-am plimbat pe jos prin
stațiune. Mai întâi, pe trotuarul
străzii pe care circulă mașinile.
Bulevardul... Sunt spații largi între
trotuar și hoteluri, spații care ar
trebui să fie verzi, dar sunt
maidane uscate și năpădite de
PET-uri și de hârtii, și de bălării, și
de mașini parcate cu disperarea
celui care trebuie să își simtă
aproape iubita de tablă. Multe
mașini au înăuntru protecții din
folii argintii, să nu se încingă
habitaclul. Un cetățean în
pantaloni scurți, cu burtă mare și
cu șlapi care îi scapă din picioare
își pregătește iubita de fier de
plecare și scutură pledurile pe
iarba uscată. Mai încolo, un ins
inexpresiv udă, în miezul zilei,
iarba galbenă cu un furtun verde
tras dintr-un canal deschis. Va
prăji iarba, dar nu pare să fie
impresionat. Merge și-așa...
-De ce nu vă place?
-E o stațiune neîngrijită.
96
-E apa foarte scumpă în
Constanța, în Mamaia, aici, spune
ea. Așa că toată lumea face
economie la udat. Nici nu cred că
se știe foarte clar care spațiu verde
ține de primărie, care de hotel.
O invit să ia loc, bem cafea.
Vorbim despre turism. De fapt,
vorbește ea, patroană de hotel mic
și de restaurant. Întreb dacă se
resimte criza din Turcia. Îmi spune
că nu, că litoralul e plin de turiști
români și că străini avem foarte
puțini. Atacăm problema
investițiilor în turism, îi spun că
am văzut hoteluri deplorabile și îmi
răspunde că pentru două, cel mult
trei luni de sezon pe an e complicat
să faci investiții mari. Întreb cum
sunt turiștii care vin la hotelul ei.
-De toate felurile, răspunde.
Dar foarte mulți se comportă urât.
-Cum adică?
-Aseară a fost aici la masă o
familie mai numeroasă, erau și
câțiva prieteni de-ai lor. Au
comandat de mâncare, de băut,
părea că se simt bine. Apoi, unul
dintre ei l-a chemat pe ajutorul de
ospătar și i-a cerut să taie „ciușca”–
ardeiul iute– la doi milimetri fiecare
bucățică. I-a spus că așa se face în
marile restaurante, iar apoi a râs
de el că nu știe să măsoare doi
milimetri. Și-a bătut joc de el, l-a
umilit...
-Și?, întreb plin de curiozitate.
-Băiatul ăla are șaptesprezece
ani și e olimpic la matematică.
Lucrează în vacanță, e de undeva
dintr-un sat de lângă Constanța.
Vine dintr-o familie fără pretenții și
îi ajută și el pe ai lui. E un copil
harnic și cuminte.
-Ce ați făcut?
-Copilul i-a dus ardeiul tăiat
așa cum a cerut clientul, apoi eu l-
am luat în brațe și l-am pupat pe
frunte și i-am spus să nu se simtă
umilit.
-Și clientul?
-Clientul a fost șef pentru vreo
două ore. Cred că acestea au fost
singurele lui ore de șefie din viață.
Domnule dragă, sunt oameni care
când vin în concediu devin niște
fiare. Vin aici cu toate neîmplinirile
și frustrările lor. Poate acasă sunt
sub papucul nevestei, poate la
serviciu sunt niște oameni
neînsemnați, poate sunt niște
oameni mici care stau îndoiți de
spate. Aici însă, odată veniți în
vacanță, devin niște zmei. Se
eliberează de toate frustrările, se
simt și ei superiori și importanți și
atunci își imaginează că li se
cuvine orice, că au dreptul să se
poarte oricum. Vrăbiuțele de acasă
devin vulturi pe litoral...
A doua zi, dimineață devreme,
am luat-o pe pietonalul dintre plaje
și hoteluri. Hârtii, pahare de plastic
sau de carton, mucuri de țigară pe
sub bănci. Nu e urât pietonalul,
dar e neîngrijit. Plajele arată mai
bine dimineața devreme, băieții
care au grijă de șezlonguri s-au
apucat să le așeze în ordine.
Încet-încet, apar vulturii
litoralului, merg în fața nevestelor
și a odraslelor, au o mână ocupată
cu o geantă frigorifică plină și grea,
iar cu cealaltă fumează, apoi
aruncă mucul de țigară pe jos.
Privesc de sus, căutând locul de
plajă, apoi decid scurt și răstit:
aici.
Familia nu crâcnește, copiii îl
urmează cu ochii cârpiți de somn,
băiatul de la șezlonguri se duce
după o cafea, știe că nu merită să
participe la războiul de cucerire a
plajei, vulturii nu dau bacșiș, ei
doar se dau importanți, nu sunt o
specie rară, nu sunt pe cale de
97
dispariție, dimpotrivă, sunt mulți și
își aleg singuri șezlongurile
întocmai ca generalii unei armate
învingătoare.
Vulturi falși, generali de
mucava care simt nevoia să fie
recunoscuți în vreun fel, în orice
fel, după ce au pierdut bătăliile cu
propriile lor zile.” FB, 16/08/2016
(http://www.romanialibera.ro/opin
ii/comentarii/vulturii-litoralului-si-
ardeiul-iute-taiat-regulamentar-
425568).
Text 89
„Ca membru al Delegației
Bisericii Greciei am urmărit cu
multă atenție toate sesiunile
Sfântului și Marelui Sinod, care s-a
întrunit recent la Kolimbari, în
Creta. Am mai scris și voi mai scrie
despre observațiile și impresiile
mele de la lucrările Sinodului. Aici
doar aș dori să semnalez rolul
important pe care l-a jucat la Sinod
Patriarhul României, Daniel, și în
general, Patriarhia României. Mai
întâi, Patriarhia României s-a
pregătit foarte bine pentru Sinod și
a făcut propuneri importante de
corectare a textelor, mai ales
pentru documentul „Relațiile
Bisericii Ortodoxe cu restul lumii
creștine.” Doar trei Biserici au
formulat propuneri concrete, adică
Patriarhia României, Biserica
Ciprului (cele mai puține) și
Biserica Greciei. De asemenea,
propuneri orale a făcut și Biserica
Serbiei. Cred că Patriarhia
României a avut cele mai multe
observații. Pe durata sesiunilor,
Patriarhul României este cel care
și-a susținut opiniile având
cunoaștere teologică, experiența de
la Dialogurile [ecumenice] și
determinare. În anumite cazuri a
fost foarte stăruitor și a avut o
contribuție importantă în
formularea art. 21 al documentului
„Relațiile Bisericii Ortodoxe cu
restul lumii creștine.” De multe ori
a spus că, dacă nu vor fi acceptate
anumite corecturi, nu va semna
textul. De asemenea, de multe ori
și-a exprimat opinia de a nu se
finaliza discuția și de a nu se
semna textul acesta, ci de a fi lăsat
deschis pentru următorul Sfânt și
Mare Sinod. Într-un caz și-a
exprimat cu intensitate
nemulțumirea și a spus că simte că
au loc constrângeri. Când a fost
finalizat textul și a fost citit în plen,
Patriarhul României a constatat că
nu a avut loc o traducere corectă
în limba franceză și că nu au fost
introduse observațiile sale. Atunci
a spus că, dacă nu se fac aceste
corecturi, nu semnează textul.
Acest lucru a avut ca urmare
stoparea întregii proceduri, pentru
a se corecta din nou textul. Lucru
care s-a finalizat după mult timp.
Dintre toți întâi-stătătorii,
Patriarhul României, Daniel, a
arătat că are deplină cunoaștere
teologică și capacitatea de a-și
susține opiniile. De asemenea, a
avut capacitatea de a face
propuneri alternative, atunci când
nu au fost acceptate propunerile
sale. Însă, întrucât Regulamentul
prevedea ca, în cazul în care
propunerea unei Biserici nu este
acceptată de către celelalte
Biserici, textul rămâne așa cum
este, de aceea nici nu au fost
acceptate toate propunerile. În
general, Patriarhul României i-a
impresionat pe toți membrii
Sinodului prin cunoștințele sale
teologice și prin modul în care
98
aborda subiectele. De asemenea,
observații importante a făcut
Mitropolitul Moldovei, Teofan, care
a vorbit având cuget bisericesc
ortodox, bazat pe învățătura
Bisericii. Consider că Biserica
României a impresionat prin
întreaga sa prezență. Când se vor
publica actele Sinodului, se va vădi
acest lucru din plin.”
Înaltpreasfinţitul Părinte Ierotheos
Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi
Agios Vlasios” (Eduard Barbu, FB,
16/08/2016).
(RE) „Din acest text eu nu
înțeleg că Patriarhul s-a opus
abordării ecumenice. Și mai cred că
Patriarhia Română știe pe ce lume
trăiește și care sunt urgențele
acestui moment pentru lumea
creștină.” (Mihaela Miroiu, FB,
16/08/2016).
„Trebuie să aprofundați tema.
Cum spuneam, Mitropolitul
Vlachos a fost principalul opozant
față de ecumeniştii care au jucat în
afara regulilor sinodale, asa cum
sunt ele împământenite de veacuri.
În mărturie se referă la acele texte
strâmb formulate dpdv eclesiologic.
Delegația BOR s-a străduit să
tempereze- și a reușit în parte-
formulările cacodoxe ale
ecumeniştilor girați de Sanctitatea
Sa Bartolomeu al
Constantinopolului și de teologul
Ioannis Zizioulas, Mitropolit al
Pergamului. E important să
cunoașteți acest domeniu, ca să vă
formulați o părere cât de cât
proprie, dincolo de doleanțele
dumneavoastră. Reacția unor
mănăstiri vine tocmai pe linia că
delegația BOR nu a reușit să
blocheze complet viziunea
ecumenistă, deși s-a reușit
temperarea multor propuneri
(grave dpdv dogmatic). Mitropolitul
Vlachos mulțumește BOR tocmai
pentru a da semnal poporului
drept-credincios român să nu
aducă tulburare, popor care știe
CINE este Mitropolitul Vlachos:
principalul teolog mărturisitor al
dreptei credințe în cadrul
Sinodului cretan.” (Eduard Barbu,
FB, 16/08/2016).
(RE) „Eduard Barbu. Eu cred
că fiecare biserică trăiește și pe
dimensiunea atemporal-mistică și
pe cea a lumii în care slujește. Și
mai cred că în lumea noastră de
acum nu poate să fie ceva mai
important pentru biserică decât
creștinismul.” (Mihaela Miroiu, FB,
16/08/2016).
(RE) „Care creștinism, că sunt
mai multe? După ce Apusul s-a
desprins la 1054, iar din sânul
catolicismului s-au născut
mișcările post-Luther, odată cu
migrația masivă în America de
Nord au proliferat neo-
protestantismele. Sute. Deci, când
vorbim de Creștinism trebuie, după
ceva aprofundare, să optăm pentru
o anume învățătură dogmatică, de
care să ne ținem pe cât se poate de
responsabil. Altfel, ne facem noi un
complex de reprezentări despre
învățătura lui Hristos, contribuind
în istorie cu o nouă sectă.” (Eduard
Barbu, FB, 16/08/2016).
(RE) „Credinta că Dumnezeu
s-a înomenit prin Hristos și că prin
aceasta s-a abolit prăpastia între
divin și uman. Credința că Isus
este Fiul lui Dumnezeu și că
Dumnezeu are trei ipostasuri.
Credința că El a trăit printre noi
oamenii, ca unul dintre noi,
preluând condiția umană și divină
99
deopotrivă. Credința că
fundamentele purtării noastre
după voia Sa sunt cele pe care le
găsim în Evanghelii. Iată câteva
dintre fundamentele unității lumii
creștine. Restul sunt instituții și
baroc instituțional.” (Mihaela
Miroiu, FB, 16/08/2016).
(RE) „Dar Perihoreza Treimică
este propovăduită diferit de
Ortodocși, Catolici sau Unitarieni.
Așa cum este diferit propovăduită
dumnezeu-omenitatea lui Hristos,
într-un fel ortodocșii, într-un fel
monofiziții. Arie, de exemplu,
propovăduise că Hristos nu are
Fire Dumnezeiască, iar dacă
Sinodul 1 Ecumenic nu oprea, prin
mărturisirea unor Sfinți ca
Atanasie cel Mare sau Nicolae,
dumneavoastră n-ați mai fi afirmat
azi „Dumnezeu S-a înomenit prin
Hristos”. Apoi, Martorii lui Iehova
spre deosebire de Adventiștii de
Ziua a Şaptea interpretează diferit
versete cheie din Biblie şi, în
consecință, pun în fapte diferit
învățătura. Dumneavoastră, de
exemplu, ați fi de acord cu
hirotonirea întru episcopie a
femeilor, lucru inadmisibil pentru
Ortodocși, catolici sau copți.
Biserica Anglicană a mers mai
departe- hirotoneşte homosexuali.
Luther respingea icoanele. Calvin a
propovăduit predestinația, temă
perfect opozită conlucrării liberului
nostru arbitru cu voia lui
Dumnezeu în modelarea traiectului
nostru existențial. Și lista ar putea
continua. A ne păstra în vag, nu e
suficient când vine vorba de
Absolut. Cu toții știm că e mai
comod, dar nu e și mai asumat.”
(Eduard Barbu, FB, 16/08/2016).
 (RE) „Să nu spunem că
protestantismul neagă importanța
și cultul Fecioarei Maria.
Derapajele de la credință sunt
foarte mari în cazul
protestantismului și
neoprotestantismului.” (Violeta
Pandelescu, FB, 16/08/2016).
(RE) „Eduard Barbu Chiar că
vă pierdeți în diferențe. Pe calea
asta ne cam pierdem complet unii
de alții.” (Mihaela Miroiu, FB,
16/08/2016).
(RE) „Biserica ortodox și cea
catolică au foarte multe în comun,
s-ar putea discuta, dar cultele
desprinse din catolicism sunt mult
prea diferite.” (Violeta Pandelescu,
FB, 16/08/2016).
(RE) „Doamna Mihaela Miroiu,
rezolvăm repede atunci- credem
simultan în tot ce se contrazice pe
sine: și în predestinație, și în liber
arbitru; și în Hristos ca Dumnezeu
întrupat, și în Hristos ca creatură
mai specială, dar nu Dumnezeu (ca
Arie). Și rezolvăm tot, umanitarist,
în această supă cu de toate.”
(Eduard Barbu, FB, 16/08/2016).
(RE) „Este, de altfel, singura
sansă de supraviețuire într-o lume
tot mai nesigură pentru creștini în
general, ale cărei frământări este
posibil să nu fi fost la fel de bine
auzite și înțelese pe toate cărările și
prin toate pădurile, pe unde, în
plus, mai colindă și câte o
„binevoitoare” barbă străină care
predică astăzi curăția Ortodoxiei,
uitând sau, poate, neștiind cum a
ajuns, la vremea ei, Moscova,
Patriarhie.” (Doru Mihăescu, FB,
16/08/2016).
100
(RE) „Peste 65% dintre
cetățenii cehi se declară atei sau
fără confesiune religioasă, 25%
sunt catolici și restul sunt
protestanți și cu toate acestea sunt
foarte uniți ca nație, sunt solidari!
Oare de ce?” (Adriana Lascău, FB,
16/08/2016).
(RE) „Nu de nație vorbesc aici,
ci de valorile și credințele care au
făcut Europa să fie leagănul
civilizației democrate.” (Mihaela
Miroiu, FB, 16/08/2016).
(RE) „Nu prea am înțeles nimic
:)))” (Alexandre Le Serbe Antonin,
FB, 16/08/2016).
(RE) „Unitate în
diversitate!”(Lumi Mostenescu, FB,
16/08/2016).
(RE) „O lume în care toți
creștinii ar fi uniți, ar putea
eventual să țină piept invaziei
musulmane. Dacă nu, s-a terminat
orice fel de speranță. Și în loc de
asta, îngustimea de gândire se
manifestă în orice împrejurare.
Bietul Iisus.” (Ioana Bentoiu, FB,
16/08/2016).
Text 90
„Traduceți și analizați
sintactic: ‘Thinking is difficult,
that’s why most people judge.’
”(Carl Jung).
Text 91
 „Țara nu s-ar prăbuşi dacă
toate tinerele familii din România
ar avea măcar trei copii: unul
pentru tata, unul pentru mama şi
unul pentru ţară şi biserică”–
declarația Mitropolitului Clujului
mi s-a părut, de departe, cea mai
onestă dintre toate cele făcute pe la
mitingul „pro-viață” desfășurat în
week-end în mai multe orașe din
țară.
Atacabilă, bineînțeles, pe mai
multe paliere, inclusiv cel ironic,
ridicînd multe mingi la fileu,
declarația rămîne însă cea mai
valabilă pentru mesajul real al
mitingului: femeia este un animal
de prăsilă, datoare societății în care
trăiește să procreeze.
Cu toate astea, societatea în
care trăiește nu se simte prea
datoare față de ea. În siajul
mitingului, jurnalele de știri au
început să ne bombardeze cu
statistici insinuante despre
„româncele care preferă o carieră
decît să facă copii.”
Nu au fost însă amintite
statisticile conform cărora în 2014
s-a înregistrat cel mai mare număr
de copii abandonați la naștere sau
cele în care peste 11.000 de copii
născuți în același an nu au fost
recunoscuți de către tații lor. „Peste
143.000 de copii născuţi în ultimii
zece ani nu au tată cunoscut, iar
aproape 250 nu au nici unul dintre
părinţi cunoscut”, potrivit unui
răspuns al Direcţiei de Evidenţă a
Persoanelor şi Administrarea
Bazelor de Date (DEPABD) din
Ministerul Afacerilor Interne la
solicitarea Mediafax.
101
Spicuiesc și din declarațiile
celor de la Asociația Studenților
pentru Viață, care susțin femeile
„în criză de sarcină”, cele care sînt
în pericol să facă avort din cauza
presiunii exercitate asupra lor:
„Avortul este un drept al femeii,
dar este un drept care face rău.
Marșul are scopul de a le îndemna
pe femei să vină într-un loc unde
să caute sprijin. O femeie aflată în
criză de sarcină e o femeie
sensibilă, nu știe probabil ce se
întîmplă în jurul ei. Cînd o lasă
soțul sau mama sau prietenii, ea e
singură, iar problema delicată pe
care o are o pune în dificultate. Noi
sîntem aici să arătăm lumii că
femeia respectivă are unde să vină,
îi oferim sprijin moral, material și
financiar.”
Ce se întîmplă însă după ce
trece „criza de sarcină”? Ce se
întîmplă dacă o femeie este presată
să facă copii? Pentru că, ne place
sau nu să auzim, există și femei
care nu își doresc copii. Ce ne
spune realitatea, prin cifre și
statistici, despre situația acestor
copii nedoriți?
Un studiu UNICEF ne
plasează pe primul loc în Europa,
alături de Ungaria și Letonia, la
rata abandonului copiilor. Sau,
potrivit statisticilor Poliției
Române: 95% dintre copiii
dispăruți în țara noastră sînt copii
care au fugit de acasă din cauza
familiei.
Din cauza lipsei educației
sexuale în școli, sîntem pe primele
locuri în Europa și la cazurile de
mame minore. Ce se întîmplă cu
acestea? Majoritatea nu mai merg
la școală „de rușine”, sînt alungate
de familie, părăsite de tatăl
copilului, nedorite de angajatori.
Multe mame ajung astfel,
alături de copiii lor, să trăiască în
condiții mizere, la marginea
societății. Acea societate care are
nevoie de copii ca să nu se
prăbușească, în care Biserica și
militanții anti-avort prețuiesc atît
de mult viața. Mai ales din vîrful
buzelor.”(Stela Giurgeanu, FB,
30/03/2017
http://dilemaveche.ro/sectiune/dil
emablog/articol/femeia-ca-animal-
de-prasila).
Text 92
„Eu nu înțeleg de ce tații, cei
care îți asumă cu adevărat
paternitatea, sunt atât de toleranți,
de amuțiți, în fața modului
mizerabil în care sunt tratați în
spațiul public. Bărbații cunoscuți
de mine sunt implicați complet în
dorința și alegera de a deveni tați,
în toată perioada de sarcină a
dragelor lor, asistă la nașterea
copiilor, îi asumă pe aceștia în
integrum, de la baie, îmbrăcare,
hrănire, la educație, gătesc cu
iubire. Le lasă timp mamelor ca să
își dezvolte talentele. Le prețuiesc
pentru ele. Merg la ședințe cu
părinții. Suspină față cu prima
suferință în dragoste a copiilor.
Trăiesc cu dragul și grija copiilor
până închid ochii. Ca să nu mai
spun cât sunt de fermecător de
implicați când sunt bunici (vezi
bunicul Septimiu Chelcea, care
este o poezie). Când te uiți în
spațiul public, zici că tații fie nu
există, fie sunt niște nesimțiți în
vizită pe acasă, fie fac împrumuturi
102
la bancă și cam atât. Aparent,
femeile din România sunt mame
partenogenetice. Unde sunt tații în
ochiul public?”
(RE) „Olga Ronai: ca bunică,
din generatța lui Septimiu Chelea,
am o altă perspectivă, generația
copiilor noștri, născuți în ultimele
decenii ale secolului XX, este
diferită de cele dinainte, bărbații
au decis să împartă rolul de
părinte cu femeile emancipate din
generația lor și mai mult decât
atât...nu voi uita nicicând nașterea
primului meu nepot, în august
2005, l-am văzut pe tatăl său,
născut în 1972, inginer IT din
London UK: 1. asistându-și
nevasta la naștere; 2. înconjurat de
tinere mame, în policlinica din
cartier, dând sfaturi pertinente
legate de creșterea sugarilor; 3. în
competiție (publică) de schimbarea
scutecelor într-un restaurant
pregătit ca toate celelalte, pentru
familii cu copii, competiție soldată
cu victoria tatălui englez asupra
celui chinez, sic...la începutul
mileniului, televiziunile occidentale
au început să difuzeze programe
speciale dedicate barbaților-tați
aflați, ca să zic așa, la început de
carieră...după mine, tații din ziua
de azi întrec măsura, prea sunt
centrați pe copii!” (Mihaela Miroiu,
FB, 31/03/2017).
Text 93
„Pot să mă văicăresc puțin?
Cei mai mulți dintre doctoranzii și
foștii mei doctoranzi nu citesc nici
pe departe majoritatea lucrărilor
mele (evident că nu îi pot obliga să
o facă). Cam frustrant. Eu le citesc
pe ale lor. Le-am citit fiecare rând,
fiecare gând. Când publică, le citez
sau măcar menționez în propriile
lucrări. Gata. M-am plâns. PS1.
Asta ca să înțelegeți motivul real
pentru care nu voi mai sta o zi la
muncă după împlinirea vârstei de
pensionare. Consum un timp
enorm pentru lucrările lor (asta
TREBUIE să facă un coordonator
de doctorat). Reciproca nu e nici
măcar o câtime adevărată. PS2. O
altă observație mai generală este că
și un articolaș, cât de obscur, dar
publicat de un occidental, este
incomparabil mai semnificativ
decât o lucrare foarte serioasă și
consistentă, făcută de un
cercetător român.” (Mihaela Miroiu,
FB, 31/03/2017).
Text 94
„Valori precum onestitate,
curaj, toleranță, cinste, bunătate
sau spirit civic sunt cultivate întâi
în familie și abia apoi în școală.”
(Claudia Cojocea, FB, 31/03/201,
https://republica.ro/scoala-n-o-sa-
va-zeduce-copiii-daca-
dumneavoastra-nu-faceti-asta-mai-
intai-in-familie).
Text 95
„M-am gândit: oare de ce, noi,
cei mai „vechi”, avem o doză mai
mare de înțelegere și de
recunoștință, chiar și pentru o mică
faptă bună, venită de la un om, de
regulă, nu prea bun (uneori chiar
negru în cerul gurii). Mai mult, cu
cât suntem mai vechi, cu atât
înclinația noastră să fim mai
înțelegători, mai apreciativi și mai
recunoscători, crește. În ce mă
103
privește, am ajuns la concluzia că,
vechi fiind, am renunțat să
comparăm oamenii cu caii verzi de
pe pereții unor standarde
nerealiste, uneori utopice. Îi
comparăm între ei. Ne așezăm și pe
noi între ceilalți și începem să ne
luminăm la chip. Vă îmbrășișez pe
toți, așa cum sunteți. :) Cu
dedicație specială izvorâtoarei de
frumusețe, Smaranda Dobrescu și
izvorâtorului de duioșie, Septimiu
Chelcea.” (Mihaela Miroiu, FB,
01/04/2017).
Text 96
„Mircea Cărtărescu: „Un
scriitor adevărat ia asupra sa
suferinţa umană de orice fel ar fi
ea și-ncearcă s-o transforme,
alchimic, în frumuseţe. Nu
frumuseţe pieritoare și inutilă, ci
acea frumuseţe care, după spusele
lui Dostoievski, «va salva lumea».
Scriitorul, ca intelectual, se poate
implica politic, social, moral în
viaţa comunităţii sale, poate fi (și
trebuie să fie) un purtător de
cuvânt al binelui și-al adevărului,
un luptător contra demonilor care
au bântuit şi vor bântui etern fiinţa
omenească. Dar, ca artist, menirea
lui e să producă din toate acestea
frumuseţe. Dacă un scriitor
ratează în privinţa calităţii operei
sale, curajul său civic nu va mai fi
la fel de aproape de sufletul
cititorilor săi.”(„Peisaj după isterie”
de Mircea Cărtărescu, Editura
Humanitas, FB, 03/04/2017).
Text 97
“Noii sclavi și minciuna cu
tinerețea ludică și creativă din
start-ups...IT
Splendid interviu în Charlie Hebdo
cu Mathilde Ramadier, scenaristă
de benzi desenate, care și-a irosit
ani din viață în lumea
infantilizantă și totalitară a micilor
firme de comunicații sau IT start-
up:
— Un mediu feroce din punct de
vedere etic; o venerație artificială și
extremă a tinereții veșnice, o
atmoseră regresivă, imatură, pe
fond de exploatare nemiloasă;
obsesia că oamenii vor să fie
permanent tineri și cool, chiar dacă
inculți și idioți reacționari; jocurile
video, minciuna cu lipsa ierarhiei;
nimeni nu citește nimic niciodată,
sau dacă o face sunt tâmpenii
simple.
— Absența totală de separare între
viața privată și muncă; obligația de
a-ți folosi pagina Facebook pentru
a lăuda firma presupusă creativă;
supravegherea permanentă, până
și acasă sau vizavi de ce postezi pe
FB; precaritatea financiară,
minciuna cu gloria și cum tinerii
din start-ups vor schimba lumea,
când de fapt patronii sunt niște
psihopați care îți supraveghează cel
mai mic gest, mai rău ca pe
plantații.
In final, sub minciuna egalitară și
ludică, o atmosferă de exploatare și
teroare ca în vremurile de dinainte
de ziua de muncă de cinci zile și
concediile plătite... Plus că trebuie
să fii disponibil și în concediu, sau
măcar să răspunzi la telefon și
104
emailuri.” (Dan Alexe, FB,
4/13/2017).
Text 98
“Tema acestui an este „Despre
rău”, iar conferința lui Teodor
Baconschi, pe care o va susține în
forma unui dialog cu Adrian
Papahagi, se intitulează „Răul între
seducție și banalitate”. Conferinţa
va avea loc în sala
cinematografului Arta vineri, 28
aprilie, de la ora 19.30. În
avanpremiera întâlnirilor publice,
invitații festivalului (Teodor
Baconschi, Adrian Papahagi, Doina
Jela, Marius Lazurca, Cristi Puiu,
Augustin Ioan, Angelo Mitchievici,
Ioan Stanomir) răspund unui scurt
chestionar pentru Jurnalul
Arădean. Ar mai trebui poate
menţionat faptul că „Festivalul de
științe umaniste” este un proiect
GMMC finanțat integral de Centrul
Municipal de Cultură Arad.
Comentați următorul citat din
Baudelaire: ”Frați ai mei, când vă
mai apucați să lăudați progresul
Luminilor, nu uitați că cea mai mai
frumoasă păcăleală a Diavolului
este aceea de a ne convinge că nu
există.”
Până la deicid și regicid, utopia
Luminilor l-a eclipsat aproape
complet pe ”cel rău”: a mai avut
câteva apariții literare, dar a
convins elitele modernității
(demolate acum prin
deconstrucțiile postmoderne) că el,
ca atare, nu există. S-a ascuns în
pliurile unor teorii psiho-
psihiatrice despre spaime, angoase
și proiecții, însă și-a atins scopul:
odată evacuat, și-a putut slăbi
adversarul divin. Sigur, n-a
dispărut chiar cu totul: a năvălit în
imaginarul cinematografic horror,
ca un bau-bau eficient al
adolescenților (întârziați), s-a
democratizat, a devenit colocvial și
simpatic, părăsind însă câmpul
bătăliilor metafizice premoderne. E
un fapt (nu doar cultural), un
stadiu în istoria omului – nu
ultimul, am fi prezumțioși dacă am
pretinde asta. Poate penultimul,
căci – biblic vorbind – domnia lui
Antihrist e sabotată de misteriosul
katechon paulin (II Tesaloniceni 2,
6-7), care mizează pe o cronologie
elastică. N-aș aluneca într-o
schema dualistă dacă aș spune
totuși că fervoarea mistică și
înțelepciunea Patericului s-au
născut dintr-o prezență activă a
diavolului (recuperată cam didactic
de Flaubert). Un diavol leneș devine
pandantul fatal al unui deus
otiosus…
Care credeți că este cel mai mare
rău de care suferă România
ultimilor ani?
În ochii mei (după ce am pus și alte
feluri de diagnostic), răul major al
României e moral: invidia. Suntem
invidioși, pentru că suntem
dezbinați și mediocri. Nu ne place
decât retoric, abstract, valoarea
compatrioților. Comunism,
tranziție, lungi dictaturi:
amalgamul ideal pentru prăbușirea
admirației și colapsul unei axiologii
verticale. Am învățat să ne târâm
printre circumstanțe provinciale,
meschine, să urmărim agende de
mică tactică a supraviețuirii, într-o
lume românească lipsită de elan
105
vital, de revolte dure și de exigențe
cu adevărat occidentale.
Egalitarismul cu care ne-a deprins
vechile/noile regimuri politice ne-a
luat relieful: avem, în schimb,
bucuria aplatizării!
O recomandare personală: care e
opera de artă care, descriind Răul,
v-a impresionat cel mai mult?
Cred că, în pictură, Hieronymus
Bosch rămâne inegalabilul narator
al plasticității grotești pe care o
manifestă răul: fără origine clară,
într-o apoteoză a diformității. În
arta fotografică, orice reportaj de
război face față acestui top. În
literatură caut supremele închipuri
ale răului în naturalismul lui
Maupassant și la Dostoievski.
„Suntem invidioși, pentru că
suntem dezbinați și mediocri”
http://www.aradon.ro/interviu-ja-
cu-scriitorul-teodor-baconschi-raul-
major-al-romaniei-e-moral-
invidia/1814508, FB,
15/04/2017).
Text 99
“Pe parcursul copilăriei, Paştele a
fost pentru mine o sărbătoare fără
noimă. Tinerii din cartier plecau în
noaptea de înviere la Biserica din
colţul străzii şi se întorceau pe la 3
dimineaţa înapoi, de cele mai
multe ori excesiv de veseli şi
gălăgioşi. Părinţii şi ceilalţi vecini
maturi din bloc se agitau din
vreme să cumpere carne de miel,
să facă cozonaci, să vopsească ouă,
iar duminica, se apucau să îşi
spună unul altuia “Hristos-a-nviat”
şi “Adevărat-a-nviat” pe
nerăsuflate, ceea ce pentru mine
nu avea nici un sens. Nimeni nu
îmi explica nimic (e drept că nici eu
nu insistam prea tare), nici despre
cine ar fi numitul Hristos, nici
perechea lui nelipsită, d-l Adevărat,
care înviaseră împreună. Eu mă
bucuram de cozonac şi
descoperisem o metodă cum să îi
bat pe ceilalţi copii din bloc la
campionatul de ciocnit ouă. A doua
zi, părinţii plecau la servici, eu la
şcoală şi apoi viaţa îşi urma cursul
obişnuit.
Nu mult după revoluţie, la
începutul vacanţei de vară, am
avut şansa să dau peste două
cărţi: una groasă cu coperţi negre
şi o cruce aurie pe copertă,
intitulată misterios Biblia, al cărei
autor nu l-am găsit pe nicăieri,
oricât am întors cartea pe toate
părţile, şi a doua numită “Mărturii
care cer un verdict”, de Josh
McDowell. M-am pus eu pe citit
într-o după amiază, şi peste vreo
câteva săptămâni de lectură, când
dintr-o carte, când din cealaltă, am
început să mă dumiresc cine era
acel misterios “Hristos” care învia
în fiecare an, şi ce este cu domnul
“Adevărat”. Am citit cărţile pe
nerăsuflate, am descoperit in Biblie
sursa a nenumărate ziceri şi
proverbe din limba română, m-am
lămurit că “sfinţii” nu erau nişte
fiinţe “din cer”, aşa cum
înţelesesem de la bunica, ci
fuseseră oameni ca mine, supuşi
greşelilor, care trăiseră într-un
anume timp şi loc pe aceeaşi
planetă.
Bucuros de descoperirile mele, am
aşteptat cu mare nerăbdare Paştele
următor, primul la care în fine,
urma să spun la rândul meu,
“Hristos a înviat”, de data asta
106
înţelegându-i semnificaţia. În seara
de sâmbătă, mi-am propus să merg
la slujba de înviere, la Biserica
Rusă din Bucureşti. Am luat
tramvaiul de acasă, din
Pantelimon, şi am avut o primă
dovadă de evlavie autentică a
poporului român. În tramvaiul
aproape gol, un tinerel cu părul
vâlvoi, şezând, îşi aşezase
picioarele încălţate pe scaunul de
vis-a vis şi ronţăia cu pasiune
seminţe de floarea sorelui,
scuipând cojile pe jos. Când
tramvaiul a trecut prin faţa unei
Biserici, omul s-a oprit, a scuipat
şi ultima coajă atârnată pe buze,si-
a dat jos picioarele de pe scaun,
luându-şi o postură cuviincioasă,
şi-a făcut cruce cu credinţă, apoi
şi-a reluat poziţia precedentă.
Mirările mele aveau să continue în
seara aceea. La biserică, pe la
miezul nopţii, preotul a ieşit din
altar cu lumină, şi a invitat
credincioşii să şi-o împartă. A
urmat o îmbulzeală pioasă, ca pe
vremea cozilor comuniste la carne,
în care oamenii s-au călcat pe
picioare şi s-au înjurat creştineşte,
s-au drăcuit cu năduf, de parcă
serbau învierea Satanei, nu a
Domnului. M-am retras cu
oarecare dezgust: nu asta era ceea
ce aşteptam de la cea mai mare
sărbătoare creştină! Spre casă, am
asistat la un alt conflict. La
urcarea în autobuz, când un
bătrân a pretins să fie lăsat să urce
primul, un tânăr însoţit de o
domnişoară bine fardată, nu i-a
acordat cuvenita prioritate.
Bătrânul a bombănit ceva printre
dinţi despre tinerii din ziua de azi,
iar respectivul, ofensat, i-a tras lui
tataie una deloc creştinească peste
bot! Am fost oripilat, şi vreo câteva
zile m-am întrebat serios dacă
nimerisem religia potrivită.
A fost o lecţie de neuitat, am
realizat atunci că există oameni
care nu cred de fapt “în Hristos”, ci
doar au o teorie “despre Hristos”, şi
că nu ajunge să te consideri creştin
numai pentru că s-a nimerit să te
naşti într-o ţară de cultură
creştină.
Dacă îmi propun să merg la gară şi
ştiu bine că autobuzul merge într-
acolo, iar atunci când autobuzul
opreşte în staţie, mă codesc şi nu
mă urc, ci îmi găsesc o scuză
pioasă să stau acasă, eu de fapt nu
cred „în” autobuz, ci cred ceva
„despre autobuz”. O faptă de
credinţă înseamnă a lua autobuzul
fără ezitare, a te încrede că te duce
la destinaţie. Credinţa adevărată
nu este „despre”, ci „în”.
Fără ascultare, Paştele creştinilor
este doar o ironie divină. Ne
considerăm evlavioşi, respectsnd o
tradiţie veche, o formă lipsită de
fond, în timp ce îl ucidem, din nou,
pe Dumnezeul pe care nu îl băgăm
în seamă. Să nu uităm că şi acum
2000 de ani, la Ierusalim,
„evenimentele” care aveau să între
în istorie, au avut loc tot cu ocazia
unui Paşte, iar indivizii de pe
vremea aceea, mai religioşi decât
cei de astăzi, făceau totul să fie
„sfinţi” pentru sărbătoare. Doar
tipul acela suspect şi incomod,
numit IIsus, îi cam încurca, aşa că
l-au dat sa fie răstignit in mare
grabă, tocmai să poată dânşii să fie
pregătiţi pentru Sabatul ce urma.
Or, ce vedem astăzi în lumea
creştină? (poate mai puţin în
Orientul Apropiat, unde a fi creştin
nu este un moft de ocazie, ci o
chestiune de viaţă şi de moarte?)
107
Toată lumea, buni şi răi, hoţi şi
oameni cinstiţi deopotrivă, se
îmbulzesc să stea în rândul întâi la
Biserică, să îşi umple primii sticlele
de apă sfinţită, să-şi expună lumii
întregi impecabila evlavie. Dacă
cumva nu rosteşti formula magică
“Hristos a înviat”, eşti suspectat pe
loc de ateism sau francmsonerie.
Mă întreb însă, dacă astăzi Iisus ar
reveni pe pământ, sub o identitate
oarecare, câţi dintre pioşii noştri
zeloşi s-ar opri să îi dea puţină
atenţie? Nu ar trece mai degrabă
pur şi simplu pe lângă el, grăbiţi
precum fariseul de odinioară,
preocupaţi de propria sfinţenie?
Este oare suficient ca în ziua de
Paşte te consideri creştin, dacă tot
anul, în restul zilelor, nu îl băgăm
pe seama nici pe Hristos, nici pe
cei ce suferă în numele Lui, nu
urmăm decât propriile interese, iar
odată sărbătoare trecută ne
întoarcem la vechea noastră viaţă
monotonă, la tristeţile zilnice, la
dependenţele si micile noastre vicii,
fără vreo umbră de schimbare? Nu
cumva suntem şi noi cei de astăzi,
precum cei de pe vremuri,
prizonieri ai unei religiozităţi de
paradă, gata să ne ucidem profeţii
incomozi, numai pentru a ne putea
închina apoi la monumentele lor,
ridicate cu mare pompă?
„De ce îmi ziceţi Doamne, Doamne,
şi nu faceţi ce spun Eu?” Până la
urmă, aceasta este întrebarea la
care trebuie să răspundem. Ironia
istoriei este că Paştele creştin nu ar
fi existat, dacă religioşii de pe
vremea lui Iisus ar fi fost atenţi la
semnele timpului. Să nu repetăm
greşeala lor. (Sursa: blogovici.com
http://www.nasul.tv/un-articol-
care-nu-trebuie-ratat-gabriel-
purcarus-ironia-pascala/ FB,
7/04/2017).

Text 100
“Când spunem Mircea Cărtărescu,
majoritatea dintre noi, cred, ne
gândim automat la poezie, la
Levantul, la Orbitor, la De ce
iubim femeie, la Solenoid.
Domnule Cărtărescu, lansaţi azi, la
Bookfest Timişoara, în premieră, un
volum cu care, aş spune, ieşiţi din
rândul cărţilor dumneavoastră cele
mai celebre: Peisaj după isterie, o
antologie de eseuri civice, pe care
le-aţi scris în anii 2007 – 2017. Ce
v-a determinat să (re)publicaţi,
acum, aceste texte?
Am mai avut până acum încă trei
volume de publicistică, fie literară,
fie pe teme social-politice, fie pe
teme etice: Pururi tânăr, înfăşurat
în pixel, Ochii căprui ai dragostei
noastre şi Baroane!, aşa încât acest
cel mai recent volum al meu nu
este o noutate pentru mine şi aş
spune că nu e o noutate nici măcar
ca publicistică angajată. Baroane!
era, fără îndoială, un volum mai
angajat decât acesta.
În Peisaj după isterie am încercat
să decupez din publicistica mea
din ultimii 10 – 15 ani texte care
nu ţineau de un context politic
foarte clar sau care nu mai e atât
de prezent în mintea oamenilor ca
atunci când s-au întâmplat
lucrurile. Am ales articole mai
detaşate de fundal, articole aş
spune mereu valabile, pe teme
etice, civice, de implicare a
scriitorului, a intelectualului şi,
până la urmă, a omului în general
108
în treburile care privesc
comunitatea.
Cum arată, succint, peisajul după
isterie?
Este şi o poveste a experienţei mele
ca autor de articole politice. O
experienţă, pe de o parte
extraordinar de fructuoasă şi de
necesară, pe care nu o regret nicio
clipă – cred că am învăţat foarte
mult din această meserie total
diferită de cea de scriitor. Însă, pe
de altă parte, o experienţă extrem
de traumatizantă pentru mine,
experienţa unui om retras, destul
de individualist şi timid, care,
deoadată, a fost aruncat în groapa
cu lei şi care a simţit pe pielea lui,
foarte serios, ce înseamnă acest
lucru, ce înseamnă să te implici.
Am înţeles acum de ce spune în
popor că „dreptul umblă
întotdeauna cu capul spart”. Într-
adevăr, într-o lume care e
dominată de anti-intelectualism,
cum este lumea politică
românească, intelectuali care se
„rătăcesc” aici şi care încearcă să-
şi spună şi ei părerea se expun
foarte tare, iar consecinţele sunt pe
măsură. Dar, repet, cred că a
meritat.
Au fost mai multe episoade de
isterie, în aceşti ultimi zece ani.
Care vi se pare că ne-a pus în faţa
celor mai grave derapaje, a celor
mai mari riscuri?
Cred că am trecut dintr-o isterie în
alta. Într-unul dintre articolele
mele vorbesc despre unul dintre
inelele de creştere ale unui copac,
ca o metaforă pentru perioadele
faste şi cele nefaste ale istoriei. Şi
spuneam că, atunci când te naşti
într-un inel deschis la culoare, poţi
duce o viaţă bună, acceptabilă din
toate punctele de vedere. Dacă te
naşti într-un inel întunecat, e rău.
Şi, privind în urmă, viaţa mea a
fost – ca viaţa noastră, a tuturor
românilor –, o succesiune de
diferite nuanţe de gri, de la cele
mai întunecate până la unele puţin
mai luminoase. Dar bine, aş spune
eu, nu a fost niciodată, în timpul
vieţii mele, în cei 60 de ani trăiţi
până acum. Totul este ca, în aceste
perioade întunecate, să poţi face
faţă lucrurilor, să supravieţuieşti –
supravieţuirea e sportul nostru
naţional.
La ce m-aţi întrebat, v-aş răspunde
că, după părerea mea, cea mai
dramatică perioadă din România
post-decembristă nu a fost în
ultimii zece ani, ci în perioada lui
Adrian Năstase. Acea perioadă,
care putea să se transforme într-o
dictatură, din fericire s-a încheiat
altfel decât credea însuşi
protagonistul ei şi decât credeam,
de altfel, noi, cu toţii, şi anume, cu
o înfrângere a acestui apogeu al
PSD şi cu un recul, pentru o
vreme, al acestei ameninţări.
Această ameninţare, aşa cum este
construită România, nu va
dispărea, totuşi, niciodată. Cu
Năstase sau fără el, PSD-ul
continuă să fie un element de risc
pentru România.
Aveţi, în noul volum, un capitol pe
care l-aţi intitulat „Popor de
Ciorani”. De ce, de Ciorani?
Din cauza firii noastre cârcotaşe, a
abilităţii (sau stângăciei) de a pune
întotdeauna răul înaintea binelui,
de a vedea numai partea hidoasă,
conflictuală a lucrurilor. E împreună cu Radu Vancu şi avem
adevărat că România nu este un
paradis, suntem departe de aşa
ceva. Însă tendinţa românilor, care
nu se mai întâlneşte la alte
109
popoare – eu nu cred în specificul
naţional luat ad litteram şi nu cred
că e bine ca Ministerul Culturii să
se numească şi al Identităţii
Naţionale –, dar există câteva
trăsături mult mai accentuate la
români decât la alte popoare. Una
dintre aceste trăsături este
complexul acesta dragoste-ură faţă
de propria naţiune. Suntem cu toţii
un fel de popor de Ciorani, popor
de pesimişti şi de negativişti, de
gică-contra, uneori cu sens, dar de
foarte multe ori, fără sens.
Asta vine, după părerea mea, din
faptul că ne exagerăm foarte mult
trăsăturile negative şi ne ignorăm
foarte tare valorile. Cred că, în
primul rând, din necunoaşterea
valorilor prezentului – nu mai
vorbesc de cele ale trecutului –,
vine acest tip de negaţie,
concretizată prin expresii pe care le
ştim cu toţii: „ca la noi, la nimeni”,
„suntem ultimii de pe lume” etc. E
adevărat că în statisticile europene
suntem ultima ţară, aproape la
toate capitolele pozitive. La cele
negative, suntem pe primele locuri.
Asta nu înseamnă însă că ar trebui
să existe în permanenţă această
autoflagelare.
Aţi fost foarte activ în timpul
protestelor din această iarnă,
împotriva celebrei deja Ordonanţe
13: aţi fost în stradă, zile în şir, aţi
scris pe reţelele de socializare, aţi
publicat articole în presa străină. Ce
v-a determinat renunţaţi la confortul
căminului, la scris şi să ieşiţi zi de
zi în piaţă?
Am o fotografie în care sunt
în faţă o pancartă pe care scria „M-
aţi supărat”. Ăsta e răspunsul meu:
m-au supărat foarte tare. Nimeni
nu le contestă victoria în alegeri,
dar mă aşteptam ca ei, după ce au
câştigat alegerile, să se pună pe
treabă, să-şi ducă la îndeplinire
promisiunile, planul de guvernare.
Să-ţi începi mandatul prin a da legi
în folosul propriu, prin a te lua la
luptă cu Justiţia, să începi prin a
face toate aceste ticăloşii – că nu se
pot numi altfel, indiferent dacă
sunt făcute noaptea sau ziua – a
fost atât de urât şi şocant, încât nu
se putea întâmpla altceva. Pentru
ceva asemănător, în Paraguay s-a
dat foc clădirii Parlamentului –
Doamne fereşte!, nu aş fi vrut să
fie la noi aşa ceva.
Dar această ieşire masivă în stradă
a oamenilor şi extrem de
îndelungată este un record – nici
Piaţa Universităţii nu a ţinut atât
de mult – şi a arătat că oamenii nu
mai tolerează ticăloşia politică, nu
mai tolerează două agende ale
Guvernului, una manifestă şi alta
ascunsă, nu mai tolerează
asemenea înşelătorii. Oamenii au
fost foarte indignaţi şi au
reacţionat în consecinţă. Personal,
mi-aş fi dorit să nu se întâmple
niciodată să ies în stradă – sunt un
om friguros, a trebuit să-mi pun
trei rânduri de haine şi două
căciuli, aşa am apărut în toate
pozele –, dar nu aveam cum să nu
o fac. Au ieşit 600.000 de oameni.
A trebuit să fiu alături de ei. Toţi
prietenii mi-au ieşit în stradă, toate
rudele, toţi oamenii pe care eu îi
ştiu ca cetățeni oneşti şi cărora le
pasă de ce se întâmplă în România,
aşa încât nu cred că am făcut
nimic deosebit.
Scriaţi, la un moment dat, că „tot
mecanismul politic e inept şi
ticălos, politicianul standard e «mai
prost ca Farfuridi şi mai canalie
decât Caţavencu»”. Mă tem că
110
această clasă politică e o oglindă a
societăţii româneşti, care, dându-le
votul unor astfel de indivizi,
dovedeşte că se simte reprezentată
de ei. Ce credeţi că a generat
această coborâre a aşteptărilor
societăţii, această involuţie a ei?
Eu nu cred că Parlamentul este o
oglindă a societăţii. Dacă e o
oglindă, este una foarte deformată,
anamorfotică. Eu cred că totul se
datorează minciunii. Nu e vorba
despre un Parlament ales de
cetăţeni pentru ceea ce sunt aceşti
politicieni, ci pentru ceea ce spun.
Publicul românesc este un public
manevrabil, care, zilnic, este
„frăgezit” de televiziunile pe care le
ştim cu toţii, televiziunile de partid,
angajate politic în sensul cel mai
rău al cuvântului. Aceşti oameni,
care votează, au fost păcăliţi a suta
oară, după Revoluţie. Ei, săracii,
nu ar vrea să voteze hoţi, oameni
necinstiţi, penali, dar se lasă
îmbătaţi cu apă rece de promisiuni
electorale, de mită electorală, care
constă în lucruri care nu sunt de
fapt de dispreţuit, pentru că
oamenii sunt foarte săraci. Uleiul,
făina şi ce li se mai dă contează
pentru ei mai mult decât ideologiile
sau programele politice. Deci, cred
că acest popor nu seamănă cu
Parlamentul, ci este păcălit de
politicieni, şi asta se întâmplă
continuu.
Avem de-a face cu o formă de
subdezvoltare gnoseologică.
Oamenii nu ştiu ce este bine
pentru ei, nu au cultură politică,
mulţi dintre ei nu au niciun fel de
cultură. Eu cred că lucrurile
acestea se rezolvă încetul cu
încetul, prin educaţie, prin sporirea
nivelului de conştiinţă socială,
civică, politică a oamenilor.
Şi apoi mai trebuie să ţinem seama
de încă două lucruri: şi anume, că
un electorat la fel de mare ca al
PSD-ului nu a votat, iar un alt
electorat la fel de mare a fost în
străinătate şi e împiedicat să
voteze, dintotdeauna. Cei 2,5
milioane de români care sunt în
străinătate, poate şi mai mulţi, pur
şi simplu sunt lipsiţi de drept de
vot. Nu pentru că nu le este dat de
Constituţie, ci pentru că nu au
condiţii să şi-l exercite. Dacă ei ar
vota – nu 100.000 câţi votează, din
vreo 2,5 milioane –, lucrurile ar sta
cu totul altfel.
Am #rezistat, săptămâni în şir,
câteva ore pe zi, la temperaturi de
minus zece grade. Dar şi ei au
#rezistat – o rezistenţă reacţionară.
„Demokratura”, cum o numiţi, ne-a
râs în nas: premierul şi preşedintele
Camerei Deputaţilor, artizani ai
OUG 13, au refuzat să plece din
funcţii, iar cel de-al treilea artizan,
fostul ministru al Justiţiei, a fost
recompensat cu o funcţie de
vicepreşedinte al Camerei
Deputaţilor. Ce arme mai avem la
dispoziţie pentru a lupta cu această
Putere, cu alte posibile derapaje ale
ei?
Pentru PSD, această preluare a
sloganului #Rezist arată
slăbiciune, nu forţă, după părerea
mea. Ei rezistă, da, dar ca nişte
plante agăţătoare, în mod primitiv.
Iar rezistenţa aceasta primitivă nu
este în favoarea lor. Pe moment şi
în viitorul previzibil par a câştiga,
dar vor pierde prin această
rezistenţă. Pentru că aceasta
înseamnă neputinţă de adaptare.
PSD-ul pur şi simplu nu se poate
adapta la vremuri, trăieşte într-o
realitate paralelă. Par stăpâni pe
situaţia, dar nu sunt cu adevărat.
111
Nenorocirea noastră nu ţine de
PSD, ci de faptul că nu există
Opoziţie. Clasa politică din Opoziţie
constă din ce? Din liberali, care au
fost aliaţii PSD-ului, în USL, care
au aceiaşi baroni, au aceleaşi
metehne, cu un fel de fard mai
pronunţat de liberalism în sensul
general al cuvântului. Apoi, mai e
un partid tânăr care a intrat în
Parlament, USR, care nu are încă
experienţă politică. Faptul că l-au
respins pe Dacian Cioloş este o
greşeală colosală pe care au făcut-
o. După părerea mea, Cioloş este
singurul, acum, care poate să
unifice Opoziţia, să-i dea un sens
până la urmă. Şi mai e partidul lui
Băsescu, PMP, care, ca şi cel din
fruntea sa, este compromis în
momentul acesta şi nu poatre
conta. Deci, cred că nu avem decât
o infimă opoziţie la acest elefant
care trăieşte în magazinul de
porţelanuri.
Aţi declarat, într-un interviu recent,
că simţiţi nevoia unui nou partid,
care să iasă din aceste mişcări de
protest, pe care aţi fi dispus să-l
sprijiniţi cu imaginea
dumneavoastră. Nu aţi fi tentat să
vă implicaţi activ în politică?
Eu sunt mai degrabă tentat să
scriu un nou roman decât să fac
un partid nou. Cred că mi-ar sta
mai bine şi aş fi mai la locul meu.
Nu, eu nu mă voi implica direct în
lupta politică, niciodată, ca
membru al unui partid sau,
Doamne fereşte!, ca şef al unui
partid, pentru că ştiţi cum e
dictonul Ne sutor ultra crepidam.
Nu aş putea şi nici nu mi-ar sta
bine.
Dar să sprijin din toate puterile
mele un partid politic în care cred,
bineînţeles asta pot face şi voi face,
dacă va fi cazul. Un altul decât cele
care sunt în momentul de faţă,
pentru că nu mă recunosc în
niciunul dintre ele. Continuu să
cred, am mai spus-o, foarte tare în
dl Cioloş, continuu să cred că el
este o soluţie posibilă pentru
România şi continuu să cred că ar
trebui să iniţieze un partid, aşa
cum a şi fost la un moment dat în
planurile dumnealui, dar văd că s-
a limitat, deaocamdată, la o
mişcare civic
https://putereaacincea.ro/mircea-
cartarescu-intr-o-lume-dominata-de-
anti-intelectualism-cum-e-lumea-
politica-romaneasca-intelectualii-
care-se-ratacesc-aici-se-expun-
foarte-tare/ Melania Cincea, FB,
17/04/2017).
Text 101
Mulți tineri trăiesc într-o cultură a
indignării: ca să te afirmi și să-ți
aperi demnitatea e nevoie să fii
mereu vigilent, dar mai ales mereu
revoltat de ceva. Ba chiar de tot ce
te înconjoară! Cum altfel să
participi la progresul societății?
Trebuie să vezi pretutindeni, cu un
ochi suspicios, răul social. Să nu
crezi în aparențe, să denunți
inerțiile care, pe seama tradiției,
vor să justifice la nesfîrșit un
aranjament strîmb, așadar
intolerabil. A îmbunătăți starea
lucrurilor presupune demolarea
ordinii moștenite: cum să faci curat
fără să arunci gunoiul? Nimic din
ce a fost și este nu poate fi temelia
lumii de mîine. To make the world
a better place rămîne șansa (și
datoria) unei generații menite să
112
corecteze derivele trecutului și să
instaureze o realitate perfect
virtuoasă, justă, egalitară, fără
pete. O lume chemată să încheie
definitiv bîlbîielile metafizice ale
teismului și scandalul
discriminărilor de orice natură. Pe
acel țărm oniric, dreptul la fericire,
distracția și venitul universal
garantat se vor împlini prin
apoteoza diversității, mai presus de
constrîngeri, obligații sau
imperative gata făcute.
Îmi veți spune că citez
(imaginar) un discurs progresist
standard, pentru a-i sugera
caracterul utopic. Și că urmează
vreo șarjă conservatoare, în numele
realismului bătrînesc și al bunului-
simț ancestral, exaltat ca singură
busolă funcțională a umanității
„rezonabile“. Nici pomeneală! Vreau
doar să leg acest ethos relativist
postmodern de Omul revoltat, eseul
lui Albert Camus din 1951. Da,
există o genealogie a stării de spirit
care domină lumea actuală: ea e
alcătuită din Lucrețiu, Epicur,
Sade, Rousseau, Hegel,
Dostoievski, Nietzsche, completați
de pleiada suprarealiștilor și de
constelația noului nihilism
„deconstructivist“. Toată
Modernitatea pendulează între
revoluție și revoltă. Revoluțiile –
începînd cu cea franceză – au
inspirat acțiunea politică
anarhistă, radicalizată socialist
prin îngemănarea nazismului &
comunismului. Falimentul lor a
demonstrat nu doar vocația
criminală a promotorilor, ci și
inconsistența acestor programe în
raport cu ce sîntem, ce putem fi și
ce trebuie să fim, ca oameni
raționali, tainic echipați cu
facultatea opțiunii. E greu de
presupus că, după Holocaust și
Gulag, am putea reveni, cu
adevărat, la totalitarismele
specifice secolului 20. Tocmai de
aceea, motorul revoltei s-a repornit
pe linia camusiană, nu pe cea
sartriană. Există și neomarxiști
declarați, care sapă de zor
mormîntul capitalismului global,
însă ei au căpătat aerul muzeal,
spectral, al unui remake indezirabil
și improbabil. Mai mult spațiu de
manevră are, cum anticipam, omul
revoltat descris de Albert Camus.
Poate că autorul Mitului lui Sisif nu
mai e citit, însă gîndirea lui –
sportiv etică și peren juvenilă – se
reinventează sub ochii noștri, ca
alternativă critică la obtuzitatea
elitei economico-financiare
mondiale. „Mă revolt, deci sîntem“,
scria filozoful existențialist. Doar
revolta coagulează sentimentul
comunității, transformînd în
acțiune o libertate formală
altminteri sterilă. În cea mai strictă
obediență camusiană, această
revoltă contestă nedreptatea
condiției umane și restabilește
ordinea morală sub semnul celor
două devize emblematice: „totul
sau nimic“ & „toți sau nimeni“.
Figura lui Prometeu, eroul care a
declanșat „istoria orgoliului
european“, revine în actualitate.
Numai că, în Estul postcomunist
(unde România apare drept cel mai
traumatizat element din fostul
lagăr sovietic), omul revoltat
coabitează cu omul resentimentului.
Camus se contopește cu Max
Scheler. Revolta trendy este,
pentru noi, cea care vindecă
sechelele comunismului, în vreme
ce-i mai dă o șansă. Instinctul
113
egalitarist, atît de prizat azi,
prelungește criza unor ierarhii deja
răsturnate (înainte de 1989).
Simțul onorabil al dreptății devine
un aliat al indistincției antielitiste.
Pentru a face „lumea un loc mai
bun“, e însă necesar să despărțim
revolta de resentiment, ceea ce nu e
nici subînțeles, nici la îndemînă.
(Teodor Baconschi 4/17/2017
http://dilemaveche.ro/sectiune/din
-polul-plus/articol/revolta-si-
resentiment).
Text 102
“Continuam: Marea Spovedanie 2
May 14, 2014 at 1:33pm Marea
Spovedanie ( partea a II-a)
Am avut o copilărie liniștită. Tată,
care avea 12 ani la sfârșitul
războiului, a încercat să-mi dea
acea educație de care „timpul ce i
s-a dat” îl privase pe el. Era un om
aspru, de un pesimism
ireconciliabil. Din cauza dosarului,
a trebuit să renunțe la visul de a
deveni medic uman; a absolvit
medicina veterinară în 1958.
Pentru a nu fi dat afară și de la
medicină veterinară, a folosit
abundent rezerva de cocoșei a
bunicului. Am fost mereu fascinat
de poveștile lui din liceu. Urmase
cursurile liceului Mihai Viteazul
din București, stând la internat, și
singurele amintiri din tinerețe pe
care mi le-a povestit erau legate de
această perioadă. Nu și-a exprimat
niciodată pornirile anticomuniste
în fața mea, era disciplinat și fricos.
În 1989 l-am acuzat de lașitate și
nu a protestat… A fost foarte dur
cu mine. L-am văzut zâmbind abia
după ce am terminat facultatea. În
fiecare seară îmi lipea pe ușă
programul de a doua zi, pe care-l
întocmeam împreună, după
negocieri intense − eu doream,
bineînțeles, mai multă joacă, el mai
multe ore de franceză, engleză,
germană sau pian. Nu am reușit de
fapt niciodată să-mi impun
punctul de vedere. Dar eram supus
și respectam programul. Existau și
activități sportive în acest program,
numai că trebuiau făcute
organizat, așa că rareori obţineam
câte două ore de joacă pe stradă,
cu ceilalți copii. Tata era oripilat de
joaca pe stradă, o numea „bătutul
birboancei“. Spunea: „Copiii care
bat birboanca nu ajung nicăieri.”
Greșit! Unii au ajuns chiar generali
ai Securității lui Ceaușescu… Din
cauza acestui program care mi-a
lăsat foarte puține grade de
libertate, copiii mi-au lipit porecla
„Chinuitul”. Am purtat-o cu
demnitate până la terminarea
liceului. Eram un copil firav, ca să
nu spun rahitic. Nu mâncam
nimic, orice masă era o problemă.
Mamă, săraca, nu știa ce să-mi mai
facă, doar-doar să mănânc ceva.
Problema a persistat până la
terminarea liceului. Am fost cel
mai mic din clasă tot timpul școlii.
La 18 ani măsuram doar 158 de
centimetri. Mă născusem cu o
ectopie testiculară bilaterală, adică
testiculele nu coborâseră în scrot
în perioada intrauterină. Tata a
remarcat imediat după naștere
anomalia și a pornit o întreagă
epopee ca să găsească o soluție.
La început foarte mulți doctori l-au
sfătuit să-mi facă un tratament
hormonal, dar tata a refuzat.
Urmând sfatul profesorului Timuș,
114
am ajuns la spitalul Grigore
Alexandrescu, la chirurgul
Vereanu. Acesta i-a propus tatei
să-mi facă două intervențîi
chirurgicale, la 4 și la 5 ani. Era
ceva destul de complicat pentru
vremea aceea, mai ales că necesita
anestezie generală, dar Vereanu,
deși nu mai încercase o dublă
coborâre testiculară, a spus că
sunt mari șanse de succes. Tata se
frământa, încercând să aleagă cea
mai bună soluție, și, chiar după ce
am redevenit normal, a rămas
umbrit de un pesimism îngrozitor
și de o tristețe continuă, neștiind
dacă soluția aleasă fusese cea mai
bună. Cred că a citit tot ce se
publicase până atunci pe tema
acestei anomalii și abia apoi a ales
cuțitul în detrimentul
tratamentului hormonal. Timpul îl
presa, eu mă zvârcoleam deseori pe
covor din cauza durerilor, mai ales
la 4 ani, când testiculele
crescuseră și nu mai aveau loc în
canalul inghinal. Înainte de
operație, tata a semnat o hârtie
prin care accepta riscul să rămân
un pic retardat, și de aceea am fost
dat la școală la aproape 8 ani. Mai
târziu am fluturat deseori acea
hârtie, ca să mă laud cât de
inteligent aș fi putut fi dacă mă
nășteam normal. Operațiile au
decurs perfect. Practic am renăscut
la 5 ani. Problema creșterii în
înălțime a persistat însă până la 20
de ani, când, în sfârșit, am ajuns la
172 de centimetri. A fost singurul
complex pe care l-am avut în
școală. Părea o problemă
irezolvabilă și mă preocupa mai
mult pe mine decât pe părinți. Tata
m-a dus deseori, în adolescență, la
Institutul de Endocrinologie
Parhon, la profesorul Victor
Ionescu, care îmi măsura
cartilagiile de creștere și ne asigura
mereu că voi atinge cel puțîn 170
de centimetri. Eu nu prea aveam
încredere, mă măsuram la tocul
ușii în fiecare zi și nu vedeam nici o
îmbunătățire a situației. Ionescu
mi-a zis, în plus, să nu cumva să
merg la fete înainte de a atinge
înălțimea promisă, ceea ce mi-a
amplificat frustrarea. Doctorul
Ionescu era foarte simpatic, dar,
din cauza unei poliomielite din
copilărie, măsura doar 140 de
centimetri, era pitic. De câte ori
ieșeam de la Parhon, eu protestam:
„Bine, tată, dar dacă ăsta n-a
reușit să se facă pe el să crească,
cum o să reușească cu mine?“ Tata
îmi răspundea cu umor: „La vârsta
ta nu era endocrinolog.“ Fiind
mereu cel mai mic din clasă, nu
prea intrăm în clinciurile
inevitabile ale copilăriei, iar când o
făceam eram un fel de ciuca
bătăilor. Prin clasa a cincea m-a
bătut până și Geta Alexe, cea mai
mică fată din clasă, și am fost
nevoit să suport glumele colegilor
câțiva ani buni după aceea. Cum
nu săream niciodată la bătaie, fiind
convins din start că voi pierde, mi-
am dezvoltat puternic alte arme:
replica tăioasă, umorul sarcastic.
Când eram mic luam bătaie
imediat, după fiecare replică, iar
acum reușesc, fără să vreau, să-mi
fac foarte ușor, și mai ales gratuit,
dușmani. Uneori, din inerție,
reușesc să umilesc până și
persoanele pe care le iubesc. Deși
preocupările extrașcolare mă
atrăgeau mult mai mult decât
programa oficială, am reușit să fiu
primul la şcoală din clasa întâi
până într-a douăsprezecea.
115
Învățam conștiincios la toate
materiile doar ca să-l mulțumesc
pe tata. Nu-mi plăcea nici o
materie și, cum nu puteam să ies
la joacă cu ceilalți copii, m-am
refugiat în lectură. Tata mă
învățase să citesc pe diagonală, dar
abia −mult mai târziu, la facultate,
am reușit să folosesc eficient
metoda. Deși eram premiantul
clasei, tata îmi spunea mereu să
nu mă culc pe laurii de la Oltenița,
pentru că sunt de plastic și pentru
că, de fapt, în România sunt cel
puțin 10 000 de copii de vârsta
mea mult mai buni decât mine la
școală. − Bine, și cum pot eu să mă
întâlnesc cu acești 10 000 ca să
văd unde mă aflu? − Singura ta
șansă să-i întâlnești ar fi să te duci
la concursurile școlare, adică la
olimpiade, acolo se află crema
elevilor din toată țara, dar eu nu
cred că ai vreo șansă, replica
imperturbabil tata. Așa m-am
hotărât să mă duc la olimpiade.
Numai că pentru clasa a cincea se
organiza doar olimpiada de
matematică, materie la care nu
străluceam deloc; fizica și chimia
apăreau în clasa a șaptea, iar
literatura abia în primul an de
liceu. Inițial am refuzat să mă duc
la olimpiada de matematică, dar
repetatele glume de acasă privind
teama mea de a mă confrunta cu
cei 10 000 de elevi din România
mai buni ca mine m-au făcut până
la urmă să risc. „Fie ce-o fi, trebuie
măcar să-i cunosc pe băieții ăștia
superinteligenți”, mi-am zis. Am
întrerupt încercările literare
(începusem să scriu la Crăciun o
nuvelă SF, un fel de „amintiri
despre viitor“ ale lui Däniken în
ambianță românească) și m-am
apucat să fac exerciții la
matematică, pentru că în
primăvară începeau concursurile.
Profesoara de matematică de la
școală, tovarășa Cristache, era
îngrozitor de rea și, pe deasupra,
era cocoșață − o poreclisem Coco −,
ceea ce nu mă îmbia deloc să mă
apuc de matematică. Asta spre
deosebire de doamna Mirică,
profesoara de literatura română, o
frumoasă brunetă cu ochii verzi,
care m-a fascinat în școală și chiar
mulți ani după aceea. Coco,
profund complexată din cauza
handicapului fizic vizibil, preda cu
o pasiune greu de imaginat
matematica. Fiecare lecție părea a
fi ultima din viața ei. În cele 50 de
minute reușea să aibă cel puțin un
dialog cu fiecare elev din clasă, și
eram vreo 28. Demonstra teoreme,
repeta formule, exemplifica, era
pasională… dar nu ne transmitea
nimic. Era ca un violonist care
cântă perfect, dar fără acel sunet
secund indispensabil pentru orice
interpretare memorabilă, un fel de
Gidon Kremer al matematicii
gimnaziale. Relația mea cu Coco, în
cei patru ani de gimnaziu, va fi
dificilă, haotică și veșnic
imprevizibilă. Nici astăzi nu știu
exact dacă am urât-o sau am iubit-
o, dar cu siguranță îi port un
respect ciudat și știu sigur că a
avut o influență deosebită în viața
mea. Munca depusă de Coco mă
impresiona, dar rezultatul ei era
decepționant. Îmi dau seama că e
ca și cum v-aș spune că sunt
impresionat de Șolohov pentru că a
luat Premiul Nobel, dar nu dau doi
bani pe romanul Donul liniștit… În
ianuarie 1973 m-am dus la Coco și
i-am spus că vreau să mă înscriu
116
la olimpiada de matematică, nu
pentru că îmi place matematica,
chiar urăsc să fac probleme și
exercițîi, ci pentru că așa vrea tata
. „Tata mi-a spus că sunt 10 000
de copii mai buni ca mine, eu nu
cred asta, drept care o să mă duc
la olimpiada de matematică să-i
cunosc și să-mi măsor puterile cu
ei: prin urmare, ce-ar trebui să fac
ca să câștig olimpiada?“ Coco n-a
înțeles nimic din problema mea cu
tata, dar mi-a dat cartea cu
probleme de geometrie a lui Țițeica
și zece numere din Gazeta
matematică seria B, ca să fac
exerciții pentru clasa a cincea. M-
am întors la ea peste o săptămână,
cerându-i o carte în care să fie
demonstrate formulele, pentru că
nu reușeam să memorez nici una.
În aceeași zi, Coco a pierdut trei
ore după școală ca să-mi explice
logic cum se deduc formulele.
Astfel m-am putut întoarce acasă
și, spre surprinderea mea, am
reușit să fac din prima, fără mare
efort, o droaie de probleme și
exercițîi care până atunci mi se
păruseră inaccesibile. Gazeta
matematică a fost o altă afacere
bună: conținea probleme de
perspicacitate și reușeam să le
rezolv, bucurându-mă în același
timp de fiecare soluție. Am început
chiar să trimit revistei rezolvări
prin poștă, iar câteva mi-au fost
publicate. Am rămas impresionat
că cineva le citea și aprecia munca
mea. La nici măcar șase luni după
aceea, am propus o problemă
inventată de mine și mi-au
publicat-o − a fost una dintre cele
mai frumoase zile din viața mea.
Tata și mama nu dădeau doi bani
pe judecățile mele, dar se găsise
cineva care să le ia în serios. Mi-
am adus aminte de acea zi peste
ani, în 2005, când am intrat
acționar la Hotnews doar ca să am
unde să-mi public ideile fără ca
cineva să le cenzureze. În martie
1973 au început concursurile de
matematică. La faza pe școală și pe
oraș, am obținut punctajul maxim
și astfel am ajuns la ultima fază
pentru clasa a cincea, faza pe
județ, Oltenița fiind în județul Ilfov.
Concursul s-a ținut la Liceul
Agricol din Brănești într-o
duminică rece de la începutul lui
aprilie. M-am trezit cu noapte-n
cap, la cinci. Tata era deja pregătit,
încălzise și Fiatul cu care urma să
mă ducă la concurs. Era ciufut,
bombănea că suntem în întârziere,
iar mie mi se lipeau pleoapele. Pe
drum, nici un cuvânt de
încurajare, iar la intrarea în liceu
nici măcar inofensiva urare de
succes. „Ai grijă“, atât am auzit.
Băncile de la Brănești erau pe
dimensiunea elevilor de liceu; eu,
fiind foarte mic, nu ajungeam cu
picioarele până la podea. Drept
urmare, le-am bălăngănit zgomotos
timp de trei ore, spre disperarea
supraveghetorilor, care mi-au atras
atenția cu asprime că ar putea să
mă dea afară din concurs.
Subiectele nu mi s-au mai părut
ușoare. Prima problemă era o
aplicație banală a metodei reducerii
la absurd, dar Coco nu apucase să
mă învețe reducerea la absurd, nu
fusese suficient timp. Reducerea la
absurd este cea mai mare găselniță
a logicii matematice, oricine o
folosește în viața de zi cu zi are un
surplus de coerență și de intuiție.
Nereușind s-o aplic repede, am
trecut mai departe, am rezolvat
117
celelalte patru probleme și, după
fiecare succes, am revenit la prima:
dar nimic, nici o sclipire, nu știam
de unde s-o apuc. Am ieșit din sală
supărat și cu o singură idee: că
mai am doar șansa ca nici ceilalți
să nu fi rezolvat prima problemă.
În curte, cu ceilalți copii, visul
primului loc s-a evaporat brusc:
toți au decretat că prima problemă
fusese cea mai ușoară. Grele erau
considerate ultimele două
probleme. Oare de ce? Eu dădusem
soluții − să fi greșit și la acele
probleme? Toată lumea vorbea de
problema cu musca, părinții erau
revoltați de cât fusese de grea, iar
unul dintre ei, profesor de
matematică la liceu, afirma că se
poate rezolva doar cu serii, și asta
abia în clasa a XI-a. Problema cu
musca suna așa: Între București și
Pitești sunt 100 km. În același
timp, din București și din Pitești
pleacă pe aceeași linie, unul spre
celălalt, două trenuri cu viteza de
50 km/h fiecare. Odată cu trenul
din București pleacă și o muscă
având viteza de 70km/h, care
depășește primul tren, întâlnește al
doilea tren, se întoarce, întâlnește
din nou primul tren, se întoarce și
tot așa, până când trenurile se
întâlnesc și musca moare. Câți km
a zburat musca? Cum musca
schimbase de o infinitate de ori
sensul de parcurs, toată lumea
spunea că e imposibil ca un copil
de clasa a cincea să calculeze
distanța pe care o parcursese. În
timp ce toți cei îngrămădiți în curte
își dădeau cu părerea și ajunseseră
deja să-l înjure pe inspectorul-sef
pe județ, ba chiar și pe ministrul
învățământului, eu, cu jumătate de
gură, am zis: „E foarte simplă, eu
am făcut-o… Musca zboară până
moare, deci până se întâlnesc
trenurile. Cum trenurile se
întâlnesc după o oră, musca
zboară o oră; și cum viteza muștei e
70 km/h, musca a zburat 70 de
km, nu-i așa?“ S-a făcut brusc
liniște. Simplitatea soluției era
dezarmantă. Pentru mine a fost
primul moment de fericire pe care-l
trăisem până atunci. M-am dus
să-l caut pe tata și să-mi declar
victoria. Tata aștepta, cuminte, în
mașină, cu paltonul pe el și cu
motorul oprit, deși afară erau
puține grade peste zero. I-am turuit
povestea cu musca și mai ales m-
am lăudat cu soluția pe care o
găsisem. Mi-a răspuns telegrafic,
cu o întrebare pe care nu voiam s-o
aud atunci: − Ai făcut toate
problemele? − Nu, doar patru din
cinci. − Mă așteptam. Hai, urcă în
mașină, să mergem. Ne-am întors
acasă fără să mai vorbim pe drum
despre concurs. ( va urma)
(Cristian Sima, FB 19/04/2017).
“Continuam: Marea Spovedanie 3
May 14, 2014 at 1:35pm Cristian
Sima May 11 Marea Spovedanie
(Partea a -III-a)
Știam că problema cu musca era
de 3 puncte, iar prima, pe care nu
o făcusem, de 4 puncte, așa că nu
aveam cum să iau mai mult de 16
puncte (la olimpiade punctajul
maxim era 20). Eram convins că
toți cei din curte vor avea 17
puncte, iar eu doar 16. După cum
se lăudaseră la ieșire, îmi rămânea
doar șansa ultimului loc;
gândindu-mă ce-o să spună tata,
118
eram îngrozit. La o săptămână, au
sosit în școală rezultatele: un
singur loc unu cu 17 puncte, un
băiat din Urziceni, astăzi un
fizician cunoscut în Marea
Britanie, și un singur loc doi, eu,
cu 16 puncte. M-am dus fericit
acasă, pregătit să mă laud că nu
există 10 000 de copii mai buni
decât mine, ci doar cel mult 80,
pentru că România avea 40 de
județe. Speram ca acest argument
să funcționeze pentru a fi lăsat să-
mi scriu elucubrațiile literare în loc
să rezolv probleme la matematică.
Succesul repurtat la Brănești nu
mă făcuse să-mi placă materia
asta. Tata mi-a explicat că județul
Ilfov e cel mai slab în clasamentul
rezultatelor școlare, și deci există în
continuare 10 000 de copii mai
deștepți decât mine, ba mai rău,
dacă nu reușisem să câștig la Ilfov
cu siguranță nu aveam nici o șansă
pe plan național. Prima olimpiada
națională se organiza atunci abia
în clasa a IX-a, la liceu, deci mai
aveam trei ani de muncă asiduă ca
să pot face față cât de cât
concurenței acerbe a celor 10 000
de genii… Am încercat să-i aduc
contraargumentul că subiectele au
fost aceleași în toate județele și că
luasem totuși 16 puncte din 20,
dar tata o ținea pe-a lui, așa că am
renunțat și m-am retras în camera
mea. I-am promis însă că mă voi
duce și anii următori la olimpiada
de matematică, până voi ajunge la
faza națională și o să-i pot
demonstra că nu sunt 10 000 mai
buni decât mine... O promisiune
era literă de lege în familia Sima,
așa hotărâse tata. Drept urmare,
de atunci și până când aveam să
fac 18 ani, olimpiada de
matematică va deveni evenimentul
anului în viața mea. Deși Coco m-a
lăudat în față clasei și chiar mi-a
dat o diplomă în „careul“ întregii
școli, faptul că tata era veșnic
nemulțumit conta mult mai mult
pentru mine și aveam ambiția să-i
dovedesc într-o zi că se înșală în
privința mea. Nu vreau să-mi
demonizez tatăl, însă relația
noastră a fost mereu plină de
scântei. Am totuși și multe amintiri
plăcute cu el. Tata m-a luat în
toate concediile și mi-a arătat toată
țara, în lung și-n lat, nu există oraș
din România pe care să nu-l fi
văzut până în 1980. Era însă un
despot. Trebuia să citesc ce-mi
dădea el, trebuia să ascult muzica
lui, trebuia să învăț capitalele
tuturor statelor lumii și alte prostii,
de parcă m-aș fi pregătit pentru un
concurs de tipul „Vrei să fii
milionar”, nu pentru viață. Când
am tăiat cordonul ombilical care
mă lega de tata, nu de mama, și
am plecat la armată, abia atunci
am realizat că lumea de-afară nu
ascultă Wagner nonstop, nu cântă
la pian, n-a citit clasicii ruși din
scoarță-n scoarță, dar… reușește să
supraviețuiască. În schimb, eu
aveam să fiu total bulversat în
primii ani de facultate, rămas
singur în București fără să știu să
trăiesc și mai ales fără să știu să
mă bucur de nimicurile vieții.
Până la 20 de ani n-am fost în nici
o tabără sau vacanță de unul
singur, am avut mereu program.
Schimbarea mea, ca om, la 20 de
ani va fi brutală și mai ales rebelă.
Tata va deveni atunci cel mai mare
dușman al meu. Bunicul, Ion Sima,
fusese un patriarh și îi predase
119
ștafeta fiului − care devenise, prin
exces de zel, un patriarh încă mai
autoritar decât el. Mama, săraca,
nu avea niciodată nici un cuvânt
de spus: era sosia feminină a tatei,
era vătaful moșiei lui Ionel Emilian
Florian Sima. Norocul meu și al
mamei a fost că tata se întorcea
târziu de la serviciu, altfel cred că
am fi ascultat încontinuu Wagner
sau Mahler (Simfonia a opta) și am
fi recitit fără încetare În căutarea
timpului pierdut. Duminicile
aveam voie să iau în camera mea
pick-up-ul și, pentru a-i face în
ciuda tatei, puneam Paganini,
Mendelssohn, Verdi, Bellini. O dată
am pus de vreo sută de ori „Casta
Diva”, cu Maria Callas, la volum
maxim; n-a protestat, era ziua mea
și puteam să fac ce voiam. După ce
am intrat la facultate, îmi
permiteam „să-l nenorocesc” cu
muzică progresivă, obligându-l să
asculte, tot la volum maxim, Pink
Floyd, Genesis sau Deep Purple.
Ciudat era că tata se metamorfoza
complet în societate, devenea
carismatic, avea umor, era mai
mult decât tolerant și toți îl plăceau
nespus. Acasă redevenea închis,
încruntat, ursuz. Cred că ar fi
putut fi un spion desăvârșit, era
omul cu o mie de fețe, în funcție de
împrejurări și de persoanele din
jur. Când eram asistent la Catedra
de matematică în Politehnică,
reușea să se ducă la masă cu
colegii mei de catedră, ba chiar și
cu iubitele mele, și să afle tot ceea
ce încercasem eu să-i ascund din
frondă și ca să mă răzbun pentru
chinurile copilăriei. Toate iubitele
mele l-au adorat, uneori mă
întrebam dacă nu cumva s-au
îndrăgostit de tata, nu de mine. Să
revenim însă în 1973. Anul
următor, în clasa a șasea, am
ajuns din nou la faza pe județ a
olimpiadei de matematică; însă
inspectoratul a anunțat greșit data
concursului și m-am trezit că
acesta avusese loc fără mine. Am
plâns o zi întreagă. În clasa a
șaptea și într-a opta am reușit să
ies pe locul I, o dată singur și altă
dată cu același punctaj ca Marius,
băiatul de la Urziceni. Aveam,
oricum, tot 10 000 de copii
înaintea mea, dar începuse să-mi
placă matematica. Lucram de
plăcere două-trei ore pe zi,
trimiteam probleme la Gazetă și
citeam deja foarte multă teorie. Cu
Coco nu mă mai certăm,
semnaserăm un armistițiu: ea mă
lăsa să fac ce vreau în orele de
matematică (depășisem nivelul
școlar), iar eu nu mă mai băgăm în
vorbă și mai ales nu mai fluturam
mâna pe sus, ca să arăt că știu o
soluție mai simplă sau mai
frumoasă la vreo problemă. Totuși
rămăsesem elevul ei preferat și,
după ore, Coco avea grijă să-mi
mai dea niște probleme de rezolvat
acasă sau să mă întrebe ce mai
citeam și ce mai rezolvam. Îmi
plăceau mult aceste lecții de după
școală: nu erau meditații, erau
discuții de la egal la egal, Coco mă
trata ca pe un coleg de catedră, nu
ca pe un elev, și eram foarte
mândru de asta. Deși foarte dură,
Coco făcea exact ceea ce nu făcea
tata și îmi doream eu. În ciuda
faptului că nimeni nu dorea să
trăiască la Oltenița, nivelul
intelectual al orașului nu a fost
niciodată scăzut, dimpotrivă. În
anii ‘70 Ceaușescu blocase
repartițiile în orașele mari, iar
120
Bucureștiul ajunsese ermetic
închis pentru toți tinerii absolvenți
universitari. Oltenița, aflată la mică
distanță de capitală, a devenit
astfel refugiul studenților eminenți.
Medici, profesori, juriști și-au făcut
din stagiul de trei ani la Oltenița
trambulina revenirii în București.
O călătorie cu trenul de navetiști
putea deveni un seminar cultural
remarcabil. La toate repartițiile din
Universitatea București, posturile
de la Oltenița erau cele mai vânate.
Mulți șefi de promoție și-au început
cariera didactică la școlile generale
și la liceul Sahia din oraș. Tata a
intuit perfect potențialul tinerilor
premianți care veneau și plecau din
trei în trei ani și a tras ceva sfori,
astfel încât toți nou-veniții să
predea și la clasa mea. Am
amintiri cu fiecare dintre ei. Cum
se schimbau destul de des,
tristețea ce mă cuprindea când
trebuia să plece câte unul era
repede estompată de bucuria
sosirii noului profesor, mereu
tânăr și entuziast și având atâtea
lucruri noi de spus. Erau
îndeajuns de diferiți încât să am
acum impresia că am avut norocul
unei școli „multiculturale”. Foarte
des, profesorii mai în vârstă,
localnici, le puneau piedici serioase
acestor tineri, simțind în ceafa
suflul amenințător al concurenței
care-i scotea din letargia tipică
micilor târguri de provincie. Am
început să învăț franceză la 3 ani
cu doamna Barbu, o profesoară de
modă veche, parcă desprinsă din
cartea lui Grigore Băjenaru
Cișmigiu & Comp., care a reușit să
mă învețe regulă lui si conditionnel
înainte de-a ști să scriu, în mod
natural și fără efort. Peste cinci ani
a apărut însă o tânără de 23 de
ani, Mioara Panaitescu, șefă de
promoție la Pitar Moș, care m-a
făcut să iubesc limba și cultura
franceză. Am descoperit împreună
cu ea lumea lui Jules Verne și mai
ales muzica lui Piaf, Aznavour și
Brel. În acel moment m-am
bucurat că studiam pianul și am
descoperit, spre disperarea
profesorului Panican, că există și
alte armonii decât plictisitoarele
exerciții Czerny. Milord, La Bohème
sau Ne me quitte pas distonau
șocant cu peisajul destul de
sumbru al muzicii familiale. Mioara
m-a făcut să citesc și să gândesc
totul în franceză − franceza
ajungând astfel a doua mea limba
maternă. La 12 ani m-am despărțit
de ea cu lacrimi în ochi, devenise
pentru mine o soră mai mare.
A apărut însă apoi Viky Rădulescu,
o roșcată rubensiana fascinată de
Verlaine și Rimbaud. Casa noastră
era încălzită cu sobe de teracota pe
care se coceau în fiecare iarna
mere. Parcă simt și acum mirosul
de măr copt amestecat cu vocea
cristalină a lui Viky, recitând:
Oisive jeunesse / À tout asservie /
Par délicatesse / J’ai perdu ma vie.
De multe ori Viky rata intenționat
trenul de navetiști spre București și
era obligată să rămână la Oltenița.
Lecțiile de franceză se prelungeau
astfel și după cină, și eu îi eliberăm
bucuros camera mea, ca să
înnopteze la noi. Viky a fost câțiva
ani buni un fel de membru
sezonier al familiei noastre. Tot ea
m-a dus pentru prima oară, la
București, la Biblioteca franceză de
pe Bulevardul Dacia, căreia i-am
121
rămas credincios până la sfârșitul
facultății. In facultate, pentru a-mi
justifica frecventa prezență pe
teritoriul francez (biblioteca era pe
atunci în sediul ambasadei)
atrebuit deseori sa dau declaratii la
BOB al PCR. Orele de franceză cu
Viky nu mi-au părut niciodată o
corvoadă, dimpotrivă, erau o mare
bucurie în viața mea cotidiană
destul de aglomerată și plină de
sarcini. După ce a plecat și ea, a
apărut Geta Podocea. Geta era de
principiul că franceza trebuie
studiată temeinic, făcând analize
pe text, multă gramatică și mai ales
retroversiuni. Cu eforturi uriașe am
reușit să traduc din română în
franceză Colomba lui Prosper
Mérimée și Mizerabilii lui Hugo,
care a rămas marele meu exploit în
materie de retroversiune. Eram
deja la liceu și matematică
devenise pasiunea mea, timpul nu
prea îmi prisosea în acea perioadă.
Tot în școala generală, în clasa a
șaptea, când se făcea istoria
modernă, am cunoscut o tânără
profesoară care a rămas până
astăzi cel mai fascinant povestitor
din viața mea. Ca să prindă trenul
de navetiști spre București, direcția
școlii îi permisese să înceapă orele
la 12, și nu la 13, cum se obișnuia
în ciclul gimnazial. Eu am profitat
de asta și veneam cu o oră mai
devreme la școală ca să ascult și
povești din alte clase. Istoria antică
se studia în clasa a cincea, cea a
Evului Mediu într-a șasea, iar
istoria României în clasa a opta.
Deși nu-mi aduc aminte cum o
chema, parcă-i văd și azi ochii
albaștri și triști și îi aud vocea caldă
povestind, ca și cum s-ar fi aflat
acolo, despre greșelile lui Napoleon
la Leipzig sau vitejia lui Petru cel
Mare la Poltava. Semăna frapant
cu Julie Cristie, sau poate cu Lara
din romanul lui Pasternak Dr.
Jivago, pe care chiar ea mi l-a dat
să-l citesc în clasa a șaptea.
Bineînțeles, Pasternak era interzis
în România acelor vremuri.
Revoluția Rusă și nașterea URSS-
ului erau subiecte tabu la mine în
familie. Tata făcuse școala în
perioada stalinistă și, cum nu voia
să-mi spună varianta măsluită de
comuniști, evita subiectul. Bunicul
(care nu avea decât frica lui
Dumnezeu), proaspăt întors de la
Canal, era ținut departe de mine ca
nu cumva să-i repet poveștile la
școală și astfel să adaug alte file
negre la dosar. Singura mea sursa
de informare neinfestata era de
obicei enciclopedia Larousse. Lecția
de istorie despre Revoluția Rusă
povestita cu lux de amănunte de
Julie (așa îi voi spune de vreme ce
nu reușesc să-mi aduc aminte
numele ei) a fost pentru mine o
revelație. Țin minte că i-am pus
multe întrebări și n-am primit nici
un răspuns evaziv. La puțin timp
după aceea mi-a împrumutat
cartea lui Pasternak în franceză, pe
care am devorat-o într-o zi. Lara,
eroina romanului, a fost prima mea
dragoste de copil. Poveștile lui Julie
m-au salvat dintr-o situație dificilă
acum patru ani, într-o emisiune de
la Realitatea TV moderată de
Andreea Cretzulescu. Eram cu
ministrul liberal al învățământului,
domnul Anton Anton, și cu
ministrul muncii din perioada
Năstase, Alexandru Athanasiu. Se
discuta despre salariile mici ale
profesorilor din învățământul
preuniversitar. Am protestat,
spunând că mai bine de jumătate
dintre profesorii de matematică de
liceu din București nu știu să
demonstreze teorema lui Pitagora.
Ministrul Anton a protestat la
rândul lui, declarând că până și
lui, care e doar inginer, îi reușește
o astfel de demonstrație. Enervat,
l-am rugat s-o facă. A început și s-
a blocat. I-am terminat
raționamentul în două rânduri,
reafirmând că, având o astfel de
pregătire, profesorii de matematică
ar trebui plătiți doar ca să nu vină
la școală. Athanasiu a sărit ca ars
și mi-a zis că mi-e ușor, ca
matematician, să umilesc miniștri
și profesori, dar ce-ar fi dacă el m-
ar întreba despre bătălia de la
Mohacs? I-am răspuns sec: 1526,
Soliman Magnificul îl înfrânge pe
Ludovic II, regele Ungariei, după
care Ungaria rămâne împărțită
vreme de peste un secol. Nu
uitasem poveștile lui Julie.
(Cristian Sima, Sankt Moritz, 11
mai 2014 - va urma) 4/19/2017).

122