BOBÂLNA ŞI BOBÂLNENII

- Jurnal Parohial -
 Copyright (c) 1992,
by Pr. Dr. Vasile Vasilache
45-03 48th Ave., Woodside, N.Y. 11377
 All Rights Reserved

Printed in the United States of America

Pr. Dr. VASILE VASILACHE

BOBÂLNA ŞI BOBÂLNENII
- Jurnal Parohial -
 Colecţia Teologică
"CUVÂNTUL VIEŢII"
New York, N. Y.
U. S.A.

CUVÂNTUL VIEŢII"

"Cuvântul Vieţii” - este o colecţie de cărţi,care apare

cu o dorinţă sfântă de a răspândi în lumea contemporană
din comorile Credinţei, descoperite omenirii de însuşi
Dumnezeu .Prin această „Colecţie”, nădăjduim ca
luminile Creştinismului să aducă o mângâiere şi o
salvare a timpurilor noastre.
Biblic ne este bine cunoscut că Viaţa şi Cuvântul
sunt însuşi Dumnezeu. Prin puterea sa Dumnezeiască
Cuvântul a creat Cosmosul,Universul cu toate
podoabele lui, iar mai presus de toate Viaţa .Omului i-a
dăruit un deosebit dar de viaţă:Raţiunea şi Cuvântul
prin care intră în legătură cu Dumnezeu şi cu
oamenii.Pentru aceasta i-a dat şi stăpânire şi guvernare
peste toată creaţia Sa.
În Noul Testament,acelaşi Dumnezeu care e
Cuvântul Viaţa şi Adevărul,a făcut din omul căzut în
păcat,în prăbuşire şi distrugere, "o făptură nouă prin
trăirea în Hristos" (II Corinteni 5:17).
 Această colecţie teologică a "Cuvântului Vieţii"
e pentru tot Creştinul şi necreştinul precum şi pentru
necredincioşi,căci pentru toţi în lume a venit
Dumnezeu-Cuvântul ca să-i mântuie.
Până acum au apărut în această Colecţie
următoarele cărţi:

ÎN LIMBA ENGLEZĂ:
1.Jesus Christ through the ages, by Pr. Dr.
Vasile Vasilache, New York, N.Y., Carlton Press.
2.We belong to Christ, by Pr. Dr. Vasile Vasilache,
Detroit.

3.Another World, Memories from communist

prisons, by Pr. Dr. Vasile Vasilache, New York.
4.The Supremacy of God, by Pr. Dr. Vasile Vasilache,
New York.
ÎN LIMBA ROMÂNĂ:
1.De la Antim la Pocrov. Mărturii şi Mărturisiri, de Pr.
Dr. Vasile Vasilache, Detroit.
2.Meditaţii Evanghelice, de Pr. Dr. Dumitru Bodale,
Detroit.
3.Trăiri în Hristos, de Pr. Dr. Dumitru Bodale,
Detroit,
4.Pentru ce suntem Ortodocşi, de Pr. Dr. Vasile
Vasilache, Detroit.
5.Întreita iubire de Dumnezeu, Biserica şi Neam, de
Pr. Dr. Vasile Vasilache, New York.
6.Bobâlna şi Bobâlnenii, de Pr. Dr. Vasile Vasilache,
New York.
9.Psalmii. O nouă traducere în româneşte, de Pr. Dr.
Vasile Vasilache, New York. (în curs de apariţie).

ADRESELE COLECŢIEI "CUVÂNTUL VIEŢII":

În New York:
45-03, 48th Avenue
Woodside/Queens, New York, 11377

În Detroit, Michigan:
19959 Riopelle Street
Detroit, Michigan 48203-1249

OMAGIU

Satului BOBÂLNA
şi tuturor satelor
din TRANSILVANIA,
care,
 prin ani şi veacuri
de răstigniri şi jertfe,
au apărat Credinţa Ortodoxă
şi Neamul Românesc

Prefaţa ………………………………..Pag. 11
Bobâlna prin veacuri ……………………..17
Ortodoxia Românească a Bobâlnei …………..27
Măi Moşnege, Măi …………………………..36
Maşinăria vieţii …………………………..41
Şi aşa-i rău, şi aşa-i rău ……………………..45
Mâna Domnului …………………………..51
Nu eu greşesc ………………………………..55
La răspântie de viaţă ……………………..59
Unde eşti femeie …………………………..64
Acolo îi locul tău …………………………..68
Sărmanii oameni …………………………..72
Depărtările au apropieri ……………………..77
 ADDENDA

Colinda de la Bobâlna ……………………..87

Cu privire la Bobâlna ……………………..88
Alte cărţi tipărite şi în manuscris,
de Pr. Dr. Vasile Vasilache ………………..93
 Prefaţă

Bobâlna e satul din Nordul Ardealului, care

a dat României Mari un Prim Ministru, pe
Alexandru Vaida Voievod.
În acest sat pe nume vechi Olpret, în judeţul
Someş, s-a născut şi a văzut lumina zilei, în anul
1872, pruncul Alexandru, ce avea menirea să fie
în fruntea Neamului Românesc în calitate de
ministru şi de prim ministru, mai întâi ca
naţional-ţărănist şi apoi ca reprezentant al
propriei sale organizaţii, pe care a numit-o
"Frontul Românesc".
A fost distins medic şi om politic, pregătit în
şcolile de la Braşov şi de la Viena.
Pe când era student în capitala Austriei, a
făcut parte din organizaţiile studenţeşti care au
susţinut deputaţiunea română ce a venit să
prezinte împăratului "Memorandul".

-11-

Începând din anul 1906, a fost mereu ales

deputat în Dieta Ungariei, apărând cu vehemenţă
drepturile Românilor în Parlamentul de la
Budapesta.
El a fost cel care la 1 Octombrie 1918, a
prezentat moţiunea istorică prin care Naţiunea
Română se declară de sine stătătoare în Ardeal,
Banat şi părţile ungurene.
Şi tot el a făcut parte şi din Comisiunea care
a prezentat la Bucureşti, în anul 1918, Actul
Unirii de la Alba Iulia, iar în anul 1919 a făcut
parte din Delegaţia României la Conferinţa pentru
Pace.
A fost ministru în numeroase guverne şi
prim-ministru între anii 1932-1933.Iată numai
câteva din chemările istorice ale Neamului
împlinite de acest fiu al satului Bobâlna.
 Alexandru Vaida Voievod a fost, precum
bine s-a spus, "un om politic prestigios".
Aici, la Bobâlna, el venea totdeauna şi îşi
petrecea vacanţele, ca student ori ca ilustru
reprezentant al întregului popor românesc; aici îşi
pregătea în tihnă proiectele cele mari pentru
dobândirea marilor izbânzi pentru toată România.
Aici şi-a făcut Alexandru Vaida Voievod o
casă potrivit demnităţii sale, iar dealurile
Bobâlnei le-a împodobit cu tot felul de pomi

-12-
fructiferi,în care-şi avea bucuria privirilor de
paradis.
La Măria Sa Vaida Voievod, cum îi spuneau
cei din Bobâlna, se duceau toţi sătenii ca la un
părinte bun al lor, şi la bucurii, dar şi la necazuri,
primind de la el sfaturi înţelepte şi tot felul de
ajutoare.
Şi în mărinimia sa, Vaida Voievod le dădea
maşina sa personală când un bolnav din Bobâlna
trebuia să fie dus de urgenţă la Spitalul din Cluj.
Era inima lui de doctor, care-1 făcea să sară
în ajutorul celor în suferinţă şi în primejdie de
moarte!
Şi acestor simpli consăteni ai lui, el le
istorisea prin viu grai toate luptele sale politice,
fie din parlamentul de la Budapesta, în apărarea
drepturilor Românilor, fie de grija de propăşire a
întregului Neam Românesc, ca ministru şi prim
ministru al României Mari.
Cu această iubire de frate mai mare către toţi
cei din Bobâlna, el îşi constituia însuşi familia sa,
din toţi cei născuţi pe acelaşi pământ, grăind
aceeaşi limbă, împărtăşind una şi aceeaşi iubire
de neam şi de credinţă creştinească.
Vaida Voievod îi iubea pe cei din Olpret, dar
şi ei îl iubeau pre el, ca pe unul ce primise, de sus,
misiunea sfântă de a fi fruntea Neamului
Românesc de pretutindenea.

-13-
S-a stins din viaţă, regretat de toţi
Bobâlnenii, în anul 1950.

*
* *

După ieşirea noastră din închisoarea de la

Gherla, în anul 1964, neprimindu-mă Patriarhul
să fiu slujitor la Mănăstirea Antim din Bucureşti,
"unde", după cum mi-a spus inspectorul care
făcea încadrarea deţinuţilor eliberaţi, "ai dreptul
conform Decretului de Amnistie, dar te urăşte
Iustinian Patriarhul", atuncea m-am dus la
Mitropolia din Iaşi.
Dar nici Mitropolitul Iustin Moisescu, care
patronase scoaterile noastre din mănăstiri şi
punerea noastră în închisoare, nu a vrut să mă
primească, aşa că nici preotul şi nici levitul nu s-
au îngrijit de cel căzut între tâlhari, precum spune
Mântuitorul în pilda Sa, ci m-a primit
Samariteanul de la Cluj, (+)Episcopul Teofil,
numindu-mă ca preot în satul Bobâlna de lângă
Dej.
Bobâlnenii, deşi au aflat că fusesem în
închisoare, nu s-au ruşinat de lanţurile ce le-am
purtat ca deţinut politic, ci cu ei împreună am
restaurat biserica, cu toate că vremurile erau
potrivnice.

-14-
Aici am terminat de tradus ultimele cărţi ale
Noului Testament, încât mă gândeam ca la toată
traducerea Bibliei, pe care o făcusem, să-i zic
"Biblia de la Bobâlna". Acuma, întregul
manuscris al Bibliei traduse de noi se află depus
la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.
Sfânta Liturghie se săvârşea în biserică, iar
în Postul Mare, zilnic am avut privigherile de
seară, cu toţii căzând la mila cea bogată a Bunului
Dumnezeu, care îşi revarsă darurile Sale asupra
tuturor, încât nu numai cei din Bobâlna luau parte
la sfintele rugăciuni, dar şi cei din satele vecine şi
cei de la mari depărtări, încât conducerea politică
îşi pusese gândul să mă mute de acolo, cât mai
departe, ca să stingă o lumină a credinţei ce
lumina atât de puternic.
 Ca preot, văzând lipsurile şi marea sărăcie în
care trăia poporul, am înfiinţat Casa Milei, prin
care împărţeam tot felul de ajutoare la bătrâni şi
copii şi la cei bolnavi.
De aceasta a aflat însă partidul de la Dej,
care prin trimisul lui, inspectorul Albulescu, m-a
chemat şi mi-a spus:
-Vei fi pus iarăşi la închisoare, dacă nu
desfiinţezi "Casa Milei" imediat.
-De ce, l-am întrebat.
-Pentru că prin aceasta aduci cea mai mare
insultă conducerii partidului comunist, pentru că

-15-

acuma, el a făcut dreptate tuturor, acuma nu mai

sunt săraci în Ţară şi deci nici la Bobâlna!
Sub această grea ameninţare, am desfiinţat
Casa Milei, dar am continuat personal să ajut,
după puterile mele, pe sărmanii Bobâlneni - fraţi
şi surori întru Hristos Domnul.
În ce stare de sărăcie trăiau sărmanii oameni,
am ilustrat-o, în parte, în jurnalul nostru din
această carte: "Bobâlna şi Bobâlnenii".
Binecuvântările Domnului, cu revărsări de
Daruri bogate, să fie de-a pururea cu Poporul
Român şi cu scumpii mei Bobâlneni!
Al tuturor, smerit rugător,
 Pr. Dr. VASILE VASILACHE
New York

5 Februarie 1991

-16-

Bobâlna prin veacuri

Satul Bobâlna, din Nordul Ardealului, se

află între faldurile înalte ale unor dealuri dintre
Dej şi Zalău. La acest punct geografic însă,
dealurile fac horă mare şi largă văii în jurul
"Muntelui Bobâlna", cum îi zic localnicii.
Şi aşa, prin veacuri până astăzi, Bobâlna îşi
are aşezarea la piciorul înalt al unui tron care
privighează la mişcarea din vale a tot "natului".
Satul îşi are o aşezare veche, putem spune
fără să greşim, dacică, din începutul cel mare al
trecutului fiinţării neamului românesc pe acest
pământ dăruit lui de Dumnezeu.
Până în zilele noastre, când ai bucuria de a te
urca pe acest munte al Bobâlnei, pare că simţi că
te apropii de un Altar al Neamului unde, în
văzduh, încă mai e o fumegare a jertfei

-17-
trecutului, iar depărtările albăstresc zările infinite
ale României de totdeauna.
Totul în jurul tău e plin de o mireasmă
plăcută a începuturilor îndepărtate ale acestor
primăveri ale moşilor şi strămoşilor noştri. Pe
această culme rotunjită a muntelui ai
încredinţarea că te afli într-o cetate care
înmănunchează, în jurul ei, forţele fraternităţii
umane întru dreptate şi omenie, întru libertate şi
bucuria vieţii pentru Bobâlnenii din trecut şi din
toate timpurile, în revoluţia cea dintâi a poporului
român, din anul 1437.
De pe aceste înălţimi ale Bobâlnei, rotindu-
ţi privirile în jur, pare că şi acuma apar în mişcare
umbrele celor din trecut, care cu cinci veacuri în
urmă, au făcut să strălucească semnul solidarităţii
întru apărarea prestigiului demnităţii umane în
familia neamului lor şi în faţa omenirii de
oriunde, în tot trecutul până în zilele noastre, când
un tânăr al Bobâlnei, Alexandru Vaida Voievod,
pe când era încă student la Viena, a fost printre
organizatorii mişcărilor studenţeşti, susţinând
deputaţiunea română, care venise să prezinte
împăratului "Memorandul".
Iar după ce şi-a terminat studiile între anii
1906-1918,acelaşi Alexandru Vaida Voievod a

-18-
fost deputat în Camera Ungară, unde a susţinut
drepturile Românilor.
Şi pentru că ori de câte ori iluştrii
reprezentanţi români, în frunte cu Iuliu Maniu şi
Alexandru Vaida Voievod, apăreau în incinta
parlamentului maghiar, în apărarea drepturilor
Românilor din Transilvania, erau întâmpinaţi de
deputaţii grofi cu strigăte de "opincarii", atuncea,
spune Vaida Voievod, ne-am hotărât ca în ziua
când trebuia să luăm cu asalt o problemă a
drepturilor de libertate a fraţilor noştri români,
întregul grup de deputaţi români să apărem, în
incinta parlamentului din Budapesta, îmbrăcaţi în
costumele noastre naţionale româneşti, având în
picioare opinci aurite şi frumos împodobite.
 Acesta a fost un spectacol unic, de o rară
demnitate, care a atras respectul chiar şi al
adversarilor noştri, dându-ne câştig de cauză, în
acordarea drepturilor Românilor.
Şi la 1 Octombrie 1918, deputatul Alexandru
Vaida Voievod de la Olpret a fost acela care a
prezentat moţiunea prin care Naţiunea Română se
declara de sine stătătoare în Ardeal, Banat şi
părţile ungare.
Şi tot Alexandru Voievod a făcut parte din
Comisiunea care a prezentat la Bucureşti Actul
Unirii de la Alba Iulia.
Iar după Unire, a fost preşedinte al

-19-
Consiliului de Miniştri şi delegat al României, în
1919,la Conferinţa pentru Pace.
Iată numai câteva mari misiuni pe care le-a
dus la bun sfârşit, cu înţelepciune, care au atras
atenţia tuturor asupra marelui om politic ce a
prezentat cu demnitate şi curaj drepturile
Transilvaniei la libertate, şi Drepturile României
Mari, de a fi luate în consideraţie în Forurile cele
mai înalte ale omenirii din acele timpuri!
Ca Moldovean, venit din ţinutul unde s-a
născut Domnitorul Unirii Principatelor Române,
Alexandru Ioan Cuza, şi marele om politic şi
istoric, Mihail Kogălniceanu, m-am bucurat că
am putut să aduc omagiul meu cinstirii deosebite
Bobâlnenilor de ieri şi de astăzi, care şi ei au dat
eroi din rândurile lor, chiar şi în veacul al 20-lea,
ce au fost, cu demnitate şi curaj, în fruntea
României Mari pe care au făurit-o, au apărat-o şi
au călăuzit-o.
Aceeaşi flăcărare de spirit ardea şi în vasul
candelei lor.
Acest suflu al drepturilor , de a-şi pune
ordine în casele şi familiile lor, precum şi în
comunitatea lor de săteni, îl aveau nu atât de la
Romani, ci, prin intuiţie, aşi putea spune că de la
Daci.
Căci şi pe copiii Bobâlnenilor când i-am
întrebat, după ce văzuseră filmul luptei

-20-
Romanilor cu Dacii, care v-au plăcut mai mult
Romanii sau Dacii, toţi copiii au răspuns într-un
glas: "Dacii", care-şi apărau acest pământ în care
şi ei se născuseră.
Iată pentru ce la anul 1700, când alt
stăpânitor din afară venise să-i treacă la Uniaţie,
Bobâlnenii au rămas Ortodocşi, ca într-o cetate,
în care nu primeau crezuri străine de credinţa
părinţilor .
Ei au socotit că e o mare impietate să-şi
schimbe credinţa moşilor şi strămoşilor , credinţă
pe care prin cel dintâi chemat dintre Apostoli,
prin Sfântul Apostol Andrei, ei o primiseră de la
însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.
 Ceea ce alţii ziceau numai din gură,
Bobâlnenii trăiau vechiul dicton latin: pereat
mundus fiat justitia, să piară până şi lumea, numai
dreptatea Ortodoxiei să fie, căci e mare păcat să
sari dintr-o credinţă în alta.
Aşa cum spunea şi marele poet Octavian
Goga, în una din poeziile sale, că:

"Nu-i păcat mai mare

Decât să-ţi lepezi Legea ta!"

Şi aşa, în cele ale Credinţei, Bobâlnenii nu s-

au abătut după curentele de nedreptate venite

-21-
din afară, nu s-au închinat hotărârilor împăraţilor
şi chiar ale papilor, apărându-şi şi păstrându-şi
credinţa în Dumnezeu şi nu în oameni.
Pentru aceasta ei au suferit lipsuri şi bătăi.
Au văzut prin perdeaua lacrimilor cum generalul
Bukov le-a distrus mănăstirea de pe culmea
Craiului, dar ei au păstrat în suflet acel
dumnezeiesc spirit al Ortodoxiei, pe care nu l-a
putut atinge nici sabia, şi nici tunul.
La Bobâlneni, până în zilele noastre, încă se
mai păstrează datini şi obiceiuri din cele de
demult, pe care le-au primit de la înaintaşii lor,
care oglindesc spirit din spiritul acelora ce au
făcut răscoala, pentru a înlătura păcatul şi
nedreptăţile.
 Astfel, în seara de Anul Nou practică un
obicei pe care-1 numesc Vili-Vili.
La început de An Nou, tinerii se urcă pe
culmile cele mai înalte ale dealurilor satului, cu
facle mari în mână şi, de acolo, fac să răsune
puternic din piepturile tinereşti un strigăt al
adevărului şi al dreptăţii, cu privire la întregul
tineret al satului: "Fata lui Faur umblă cu tânărul
Baciu"; sau: "Augustin a greşit cu Raveica

-22-

Stuparu"; şi aşa tot ceea ce se săvârşea pe ascuns,

ei dădeau la iveală, ca nimenea să nu sufere mai
târziu de cele lucrate în taină spre paguba
familiilor lor.
O altă tradiţie care se practică şi în prezent e
brişcăritul.
În ziua întâi de Sfintele Paşti, pe aceleaşi
culmi, caută să se facă judecata tineretului satului,
pentru toate câte a greşit în cursul anului trecut.
Juriul este prezidat de un bătrân - de pildă de
Moş Alexe, de 78 de ani.
Acest juriu judecă imparţial pe tot tânărul
care şi-a pierdut vitele, ori hainele, ori a săvârşit
răzbunări nedrepte, şi căruia i se aplică pedeapsa
de la mustrare şi până la bătaia la tălpi.Cel
pedepsit este luat pe umeri de altul, iar executorul
îi aplică cele hotărâte de juriu.
Este şi acesta un spirit specific bobâlnean,
prin care se caută să se păstreze în sat un spirit al
dreptăţii şi nevinovăţiei.
Cei care nu s-au corectat de cele date în
vileag la Anul Nou, se pedepsesc la Sfintele Paşti.
Şi aşa, în sat, se păstrează între tineri un
spirit de curată frăţie şi loialitate, de pace şi bună
înţelegere, de cinste şi de iubire.

-23-

*
* *

Dar să amintim şi alte atitudini bobâlnene de

viaţă, care vădesc până astăzi spiritul înaintaşilor
întru glorie.
Când tu rogi pe cineva ca să vestească pe
vecinul de lângă el, să vină la tine, el îţi spune:
-"Fii odihnit, căci eu am să-i poruncesc..."
Pe de o parte, pe tine te asigură "să fii
odihnit", iar pe de altă parte, celuilalt îi
"porunceşte".
E o relaţie de sol revoluţionar şi în aceasta.
 Iar ca încheiere, încă un fapt specific
bobâlnean.
Când un Bobâlnean vine la tine, să-ţi facă o
vizită, bate la uşă, dar nu aşteaptă poftirea ta, căci
el a şi intrat ca un sol, vrei nu vrei, să-ţi spună
mesajul.
El este ca un trimis al cauzei altuia, ori a sa,
dar când pleacă, el îţi spune "ziua bună", dar uşa
nu o închide după el, socotindu-se ca pe un domn,
care duce cu el, prin veacuri, demnitatea lui de
om şi de bobâlnean.
Pentru că, în salutarea cea dintâi şi în cea de
pe urmă, a Bobâlneanului, nu e sfială, nu e
umilinţă, ci e demnitatea omului stăpân în casa

-24-
lui, în satul şi Ţara sa.
În memoria satului a rămas şi o altă amintire
grăitoare în privinţa demnităţii româneşti a
sătenilor din Bobâlna.
Unui sătean i s-a închis vaca la ocol, pentru
că a fost prinsă în imaşul curţii lui Vaida
Voievod.
Săteanul nu s-a dus la administratorul
pământului, care era un ungur, ci s-a dus direct la
stăpânul locului, spunându-i:
-Măria Ta, mi s-a închis vita la ocol, fiindcă
a trecut pe partea de pământ a Domniei Voastre.
Vaida Voievod a înţeles greşeala şi i-a spus:
 -"Du-te şi-i spune administratorului ca să-ţi
dea vaca".
Bobâlneanul i-a mulţumit, dar i-a spus
răspicat:
-"Nu mă duc. Lasă să ţină vita acolo până o
muri şi o crăpa. Măria Ta te-ai luptat în
Parlamentul de la Budapesta să scăpăm de
supunerea ungurească, şi acuma să mă duc să mă
rog de Ungur, să-mi dea vita de la ocol? Nu mă
duc".
Măria Sa i-a înţeles acuma şi mai mult obida
consăteanului său român şi a chemat el pe
administrator şi i-a dat poruncă să-i dea vita
Românului.
E şi în această întâmplare o mărinimie, dar şi

-25-
o lecţie de demnitate românească, pe care, şi unul
şi altul, au înţeles că e înnăscută în firea lor, de a
se socoti cu toată demnitatea în casa lor, în
pământul lor, în Ţara lor.
 Casa lui Alexandru Vaida Voievod în Bobâlna.

-26-

Ortodoxia Românească
a Bobâlnei

Satul Bobâlna are o aşezare străveche,

românească.
După fire, Bobâlnenii se arată a fi mai mult
Daci decât Romani, dacă ne luăm după lupta lor
de veacuri pentru independenţă şi de apărare a
comorilor trecute ale neamului de baştină.
 Revoluţia din anul 1437, cea mai veche din
istoria cunoscută a Neamului Românesc, au făcut-
o în apărarea drepturilor date de Dumnezeu
oamenilor, de a fi liberi şi stăpâni pe pământul
lor, în casa lor şi în demnitatea lor de făpturi ale
lui Dumnezeu.
Ortodoxia credinţei, au primit-o nu de la
împăraţi sau de la Roma, ci de la Dumnezeu, care
le-a dat-o prin Sfântul Andrei, cel întâi chemat
dintre Apostoli.

-27-
Şi pe acest dar ceresc, al credinţei creştine
Ortodoxe, ei nu l-au lepădat niciodată şi nici nu
au făcut compromisuri "uniate" pentru bliduri de
linte la anul 1700.
În cele ale Credinţei, ei nu au primit să se
facă adausuri ori scăderi omeneşti, ci, cu preţul
vieţii lor, au păstrat-o curată şi sfântă, pentru că
numai singur Dumnezeu este bun ca să le ajute.
Oamenii, fie împăraţi sau papi, în tot trecutul
Europei, pe vremea când şi ei din Ardeal au fost
supuşii lor, i-au dus pe sărmanii Români în
bătăile gloanţelor şi a morţii, în Munţii Italiei, în
Austria şi în alte ţări, ca ei, cei supuşi, să le apere
ambiţiile lor istorice!
Bucuria celor de la poalele Muntelui
Bobâlna a fost totdeauna ca în cele ale credinţei
lor în Dumnezeu să nu se amestece străinul de
casa lor şi nici vremelnicul stăpânitor. Legătura
omului în cele ale credinţei să fie directă între el
şi Dumnezeu.
Toţi suntem făpturi ale lui Dumnezeu, toţi îi
mulţumim Lui pentru binele ce El îl face fiecărui
om, şi la Dânsul alergăm direct când ne rugăm în
necazurile noastre.
Iar Bunul Dumnezeu ne răspunde prin
Sfintele Scripturi păstrate cu sfinţenie în Biserică,
apoi prin harurile primite prin Sfintele Taine şi
prin împlinirea rugăciunilor

-28-
făcute, şi darurile le dă Dumnezeu direct fiecărui
om.
Iată pentru ce tot Românul şi ca el toţi
Bobâlnenii îşi aveau şi păstrau comoara religioasă
a Dumnezeirii în Bisericile şi Mănăstirile lor.
Satul Bobâlna, în trecut, a avut două biserici,
pe cele două culmi ale dealurilor, deoparte şi de
alta a satului. Şi în jurul acestor biserici de lemn,
la streaşina lor era şi cimitirul satului.
În anul 1700, când împăraţii habsburgi de la
Viena şi papa de la Roma, au făcut trecerea la
uniaţie, cu forţa, a unor Ardeleni, Bobâlnenii n-au
voit să se lepede de credinţa ortodoxă dată de
Dumnezeu poporului român. Cu forţa armatei a
venit apoi generalul Bukov, în anul 1761, trimis
de Maria Tereza a Austriei, ca să distrugă cu
tunul aceste bastioane ale Ortodoxiei, biserici şi
mănăstiri, 500 la număr, dar nu a putut să dărâme
şi pe cele din sufletele oamenilor!
După ce a trecut furtuna, Bobâlnenii au
înălţat alte biserici ortodoxe de lemn, pe cele
două culmi ale satului, iar la începutul veacului al
20-lea, au zidit una din piatră scoasă de pe
Muntele Bobâlnei, stropită cu sângele eroilor de
la anul 1437. Şi aşa satul întreg, în frunte cu
vrednicul preot Zaharia Mânu, a înălţat o biserică
ortodoxă cu şapte turle, mare şi

-29-
frumoasă, în mijlocul satului, cum nu este alta
prin satele dimprejur. Şi ca să-i mărească
încăperea, a fost prevăzută şi cu balcoane.
Am putut vedea şi eu, ca preot, dragostea
Bobâlnenilor faţă de această sfântă biserică,
atunci când, între anii 1964-1969, s-a reînnoit
acest sfânt locaş, fiind tencuit din nou, pictat şi
împodobit cu policandre, introducându-se şi
lumină electrică, şi, astfel, ajungând de o
frumuseţe rară.
Mai tot timpul, când s-au făcut aceste
îmbunătăţiri şi înfrumuseţări, am avut ca
preşedinte al Consiliului Parohial pe bătrânul
Nemeş Augustin, un fost "unit" între cele câteva
familii greco-catolice din sat. Acum, trecând la
Ortodoxie şi văzând dinlăuntru toată frumuseţea
crezului ortodox, întru înfrăţirea Românilor între
ei şi Dumnezeu, toată pacea sufletească şi bucuria
tuturor la Sfintele Sărbători şi Duminici, Nemeş
Augustin lucra cu tot sufletul pentru întărirea
Românilor întru Ortodoxie.
Dar eu, ştiindu-i trecutul, l-am întrebat
odată:
-Nene Nemeş, hai să visăm, dacă s-ar
întoarce roata istoriei poporului român, să
ajungem să fim iarăşi cum am fost şi mai bine de
cum am fost, spune drept, te-ai mai întoarce

-30-

iarăşi la "uniaţie"?
-Nu, Părinte. Acuma am văzut ce a fost
"uniaţia" pentru noi Ardelenii, o sămânţă de
vrajbă aruncată între noi Românii, de către cei
străini de Neam şi de Credinţa noastră
strămoşească, a Românilor. Străinii au căutat să
ne dezbine unitatea noastră de Români şi
Ortodocşi. Să ne slăbească ca Neam şi Credinţă
ca mai uşor să ne stăpânească. Pentru noi
Românii e bine să fim în veci Una ca Neam, Una
în Credinţă, cum au fost toţi Românii din Ardeal,
până la anul 1700...
Acestea sunt cuvintele de testament ale unui
Bobâlnean întru apărarea Ortodoxiei româneşti.
El trăise şi ca "unit" şi creştin ortodox, văzând cu
amar despărţirea prin "uniaţia" cu Roma şi de
Românism şi de Sfânta şi dreapta Credinţă pe
care Dumnezeu a dat-o poporului român. Poporul
nu vrea vrajbă între familiile româneşti care sunt
chemate să fie un neam, un popor strâns unit
sufleteşte, în pace şi în frăţie, unul în Credinţă,
unul într-un Dumnezeu în cer şi pe pământ, pe
pământul nostru românesc.
În Duminici şi sărbători, biserica din
Bobâlna era plină de popor. Bătrânii stăteau în
faţă, iar în spate tinerele fete şi, după ele, femeile,
iar băieţii, sus în balcoane, unde erau zugrăvite
icoane şi între care domina icoana

-31-
ducerii Domnului Iisus Hristos la templu, la 12
ani, pictată atât de frumos de maestrul pictor
Ivănescu.
Iar în Postul Mare, în fiecare seară, timp de
şapte săptămâni, venea tot satul la denii, să se
roage şi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. În
genunchi, cânta tot poporul: "Cămara Ta,
Mântuitorule, o văd împodobită..."
Pe atuncea era vremea stăpânirii
comunismului ateu, şi copiii erau opriţi de a se
duce la biserică. Şcoala era vis-a-vis de biserică,
şi profesorul nota pe toţi copiii ce intrau în
biserică. La denii, pe întunerec, treceau gardul din
dosul locaşului sfânt şi intrau în biserică.
Luni dimineaţa, profesoara întrebă în clasă:
-Cine a fost ieri la biserică?
 Nu răspundea nimeni. Atuncea, cu mânie, ea
întreba a doua oară. Şi numai la a treia întrebare,
se scula în picioare toată clasa.
Pedeapsa dată a fost aceea că nimenea nu a
mai avut nota 10 la purtare. Şi aşa, de fiecare
dată, li se scădea copiilor nota la purtare pentru că
veneau la biserică. Dar tot de atâtea ori le mărea
nota şi Bunul Dumnezeu în ceruri!
Se poate vedea şi din aceste atitudini creştine
ortodoxe, spiritul bobâlnean al acestor copii, de a
înfrunta cu curaj pe profesori în a apăra libertatea
lor religioasă, de a păstra
-32-

credinţa şi de a se închina lui Dumnezeu.

Desigur, profesorii executau ordinele
partidului, iar elevii, deşi copii, îşi apărau
credinţa pe care stăpânitorii vremelnici din acele
timpuri o prigoneau! Părinţii erau alături de copiii
lor în acelaşi sacrificiu, fiind suflete din sufletele
lor, şi cunoscând că mai mari sunt comorile lui
Dumnezeu decât cele ale omului!
Dar ce spectacol unic era în tot satul
Bobâlna în Noaptea Sfântă de la Naşterea
Domnului!
În case, pe drumuri şi în văzduh, era o
atmosferă de sărbătoare a Venirii pe lume a Fiului
lui Dumnezeu!
În Ajunul Crăciunului, pe când încă nu
apunea soarele, copiii cei mici porneau cu
colindatul pe la casele oamenilor, răsunând mai
întâi glasurile lor argintii, ca de îngeri, pe pământ.
Când perdelele înserării cădeau, plecau la
colind băieţii cei mai mari şi, după ei, urmau la
rând flăcăii satului, iar în miez de noapte, se
porneau bătrânii, cu vocile lor bătrâneşti, care
răsunau ca şi clopotul cel mai mare ce încununa
într-o armonie divină sunetele clopotelor celor
mici!
Văzduhul satului răsuna de cu seara şi până
în revărsatul zorilor, de cântarea aceloraşi sfinte

-33-
colinde, pe melodiile cărora cobora Dumnezeu
din ceruri, să fie cu noi oamenii!
Iar a doua zi dimineaţa, în biserică, la slujba
sfântă se cântau de tot satul, copii, femei, tineri şi
bătrâni, toate colindele pe care le colindaseră în
Noaptea Sfântă!
Aşa întâmpinau Bobâlnenii şi aşa întâmpină
şi până astăzi, Naşterea Domnului nostru Iisus
Hristos.
Precum se vede, putem şi noi adăuga la
spusele cronicarului de demult, "Că în Moldova
încă nasc oameni", la care noi, pe drept, putem
spune că, nu numai în trecut, dar şi astăzi şi în
Ardeal încă nasc oameni, la fel în haruri şi iubire
de Biserică şi Neam, ca şi cei din trecut.
Cu privire la Bobâlna, nu am a ilustra
această nădejde sfântă decât prin două exemple:
 Un fiu al satului Bobâlna de astăzi este
copilul Stupar Mircea, care încă de la vârsta de 8
ani şi-a făcut altarul lui de Sfinte Icoane în casa
părinţilor, la care-şi înalţă sfintele rugăciuni. El
participă de asemenea la toate slujbele din
biserica satului, prin citiri şi cântări la strană,
fiind înzestrat de Dumnezeu cu o voce aleasă.
Prin comportarea şi cuminţenia lui, Stupar
Mircea a devenit o bucurie şi o frumoasă nădejde
a Bobâlnenilor de astăzi. În prezent, se pregăteşte
pentru preoţie la Seminarul Teologic

-34-
Ortodox din Baia Mare.
Pe treptele mai înalte ale vieţii din timpurile
noastre, s-a ridicat din Bobâlna fiul satului,
Dumitru Pop, care, după ce a trecut cu mare
succes prin şcolile Ţării noastre, şi-a luat
doctoratul în Litere la Universitatea din Utrecht,
Olanda.
După examene strălucite, Bobâlneanul
Dumitru Pop a ajuns să fie Profesor Universitar
Dr. Docent, de Limba şi Literatura Engleză, la
această veche şcoală europeană de cultură,
faimoasă în lumea întreagă, care este
Universitatea din Utrecht, Olanda.
Departe de Ţară şi de Bobâlna, locul naşterii
sale, Dl. Dumitru Pop n-a uitat niciodată satul
copilăriei sale şi în fiecare an, o dată sau de două
ori, se duce cu drag în mijlocul familiei şi
consătenilor săi, cu multe daruri pentru biserica
din Bobâlna şi dragii lui Bobâlneni.
În prezent, pe Muntele Bobâlna este pe cale
să se înalţe o Sfântă Cruce, monumentală,
luminată electric, care să stea de strajă
depărtărilor, întru întărirea în credinţa
strămoşească a Bobâlnenilor şi a tuturor celor
care îşi vor înălţa privirile spre înălţimile cereşti
ale Muntelui pe care tronează, în azur, maiestatea
ei!

-35-

Măi, Moşnege, măi,

du-te, măi!...

Bătrâna Dochia din satul Transilvaniei

Bobâlna, era bolnavă, zăcând de mai mult timp în
odăiţa moşneagului ei, David.
În acest sălaş de păstor, trăiseră împreună
mai tot timpul vieţii , iarna ca şi vara, toamna ca
şi primăvara, până în al optzecilea an de viaţă,
fără unu.
Toată gospodăria lor era pe ei şi în jurul lor.
Cele câteva păsări le ţineau în pod, ca să fie mai
bine păzite de uliu şi de hulpe. Lângă peretele din
afară, capra şi purcelul îşi aveau ţarcurile lor de
nuiele.
Odaia acestor păstori era destul de
încăpătoare pentru un pat cu saltea de paie, o
plită, o măsuţă şi o lădiţă. Policioara cu cele ce se
pot pierde, era tocmai sus la grindină.

-36-
Uşa e drept că în tinereţea ei avusese o
broască, dar acuma îmbătrânise şi ea tot
închizându-se şi deschizându-se, hâită de bătaia
vânturilor. Pentru folosul ei, din vremuri de
demult, n-a lepădat clempuşul, ci l-au lăsat să stea
în cinstea mâinilor, doar i-au cerut îngăduinţa de
a lega uşa şi cu o bucată de curmei, ca astfel, cu
puteri unite, să o strângă şi mai bine în timpul
nopţii.
În această încăpere de odihnă şi siguranţă,
baba Dochia şi moş David, au trăit, mai departe
de sat, în singurătate, între cer şi pământ, având
doar în coastă ţintirimul.
De sus ca şi din paturile odihnei satului, le
venea toată pacea şi tihna vieţii. Iar când din
valea satului era cineva adus, pe năsălie, la casa
cea veşnică din Dâmbul Craiului, ei aveau
priveliştea înlăcrimată la zădărniciile vieţii!...
Aşa au dus-o sărmanii oameni, Dochia şi
David, până la adânci bătrâneţe, el fiind cu patru
ani mai tânăr decât ea.
În viaţa lui de păstor al vitelor satului, mai
avusese cinstea de crainic al satului, având o voce
tare şi pătrunzătoare, care uşor putea fi auzită din
depărtări.
Veştile cele bune ca şi poruncile autorităţilor
satului, îi erau lui încredinţate mai întâi. Apoi el,
îndeosebi la vreme de seară, când

-37-
fiecare sta liniştit la casa lui, atrăgea mai întâi
atenţia cu bătaie de tobă, apoi cu glasul bărbătesc
şi legănat, răsuna la urechile întregului sat,
aducându-le la cunoştinţă.
Dochia, sărmana lui femeie, născuse
treisprezece copii. Mamă a treisprezece prunci!
De treisprezece ori coborâtă în tranşeele vieţii,
dar tot de atâtea ori ridicată iarăşi la datoriile ei
de mamă, pentru cel venit pe lume...
Şi pe vreme ce anii treceau, şi copiii lor se
duseseră de la vatra lor pe cărările vieţii de aicea
şi din ceruri.
Iar ea, ca şi el, rămăseseră vlăguiţi de ani şi
de puteri. Cu fiecare an, mai scuturaţi de
podoabele vieţii şi cu fiecare iarnă mai înălbiţi pe
cărările cele întroienite ale vieţii...
 Acuma, intraseră amândoi, de-a binelea, în
anii înzăpezirilor şi a slabelor nădejdi de alte
primăveri ale vieţii!
În pragul unei ierni, ea se îmbolnăvi greu,
fiind şi mai în vârstă şi mai slabă.
Câteva luni nu s-a dat jos de pe pat,
văitându-se mereu de durerile întregului trup.
Vedea ca prin ceaţă capătul drumului vieţii !
Şi aşa, după o noapte lungă de iarnă de
nesomn, când umbrele se mişcau în jurul ei şi
toate se clătinau a plecare de aici, bătrâna Dochia,
cu glasul stins, zise bătrânului soţ:

-38-
-Măi, moşnege, măi, du-te şi cheamă pe
popa.
La auzul acestei rugăminţi, bătrânul David,
care până atuncea grăia încetinel şi cu glasul
înmuiat de duioşie, deodată grăi tare:
-Ce, vrei să te duci? Ţi-ai pus în gând să mă
laşi singur? Nu te gândeşti şi la mine, cu cine
rămân?...
-Măi, moşnege, măi, du-te şi cheamă pe
popa, îşi repetă ea rugămintea.
-Nu mă duc, răspunse el. Tu nu ştii că astăzi
e Duminică dimineaţa? Ce o să zică popa? Dar şi
satul?
-Măi, moşnege, măi, du-te măi..., de data
aceasta cu un glas şi mai stins de puteri.
 -La părintele mă duc eu altădată cu drag, dar
nu ca să-l chem la ce te-ai gândit tu...
Şi a ieşit moş David din odăiţa lui, care
acuma i se părea cu totul strâmtă şi întunecată de
dureri şi de gânduri mari şi zguduitoare, a ieşit cu
fruntea descoperită sub bolta cerului înalt şi în
văzduhul iernii să-şi răcorească fruntea şi să-şi
îngheţe lacrămile care-i curgeau fără încetare...
După acea rugăminte a babei lui, a mai
trecut o zi. Tot uitându-se la soţia lui care cu
adevărat se pregătea de plecare din casă, moş
David s-a sculat Marţi cu noaptea în cap şi a

-39-
văzut el că nu e de glumă şi s-a dus la preot să-l
cheme la căpătâiul bolnavei.
-Vino , Părinte, şi o trece cu Hristos, căci
tare a slăbit baba mea.
-Vin, răspunse preotul, dar ca să o întăresc
cu Hristos, căci El e Acela care pe cele slabe le
face iarăşi tari.
Şi preotul a luat Sfintele cu el şi s-a dus cu
Hristos în căsuţa aceea de păstor, a lui Moş
David, ca să aducă Daruri cereşti acestor sărmani
oameni.
Şi minunea s-a şi arătat curând, căci Baba
Dochia, primind împărtăşirea cu Hristos, Doctoria
Doctorului Celui veşnic, s-a făcut iarăşi
sănătoasă...., şi iarăşi s-au şters lacrimile de pe
obrazul lui moş David, iar baba Dochia a intrat
într-o nouă primăvară de viaţă!
Era în preajma Sfintelor Paşti, când Domnul
Iisus aducea învierea Sa, aprinzând luminile
biruinţei şi în casa sărmanilor păstori, Dochia şi
David, din Bobâlna Transilvaniei.

Anul Mântuirii, 1967.

-40-

Maşinăria vieţii

Atâta vreme cât toate merg bine în viaţă,

totul pare numai o înfăptuire a minţii, a planurilor
şi a mâinilor noastre, la care noi am adăugat şi
mâinile şi picioarele cele de fier ale tehnicii
moderne.
 Sub tălpile picioarelor noastre, pământul se
umileşte, iar văzduhul cosmic îl străbatem mai
iute şi mai sus decât păsările zburătoare.
Şi aşa, noi prin noi înşine, suntem stăpâni ai
întregii firi, fără să ne mai amintim de zicerile
Biblice, "că Dumnezeu ne-a pus stăpâni peste
fire".
Oamenii zilelor noastre spun că totul este
omul, iar ateii pretind că nimeni nu e mai presus
de Om.
În familie totul suntem noi, pe uliţele vieţii
nimenea să nu ne treacă înainte, în saloane

-41-

luxoase, tot belşugul e numai pentru noi,

ospătându-ne cu toate plăcerile vieţii. în vorbirile
noastre apărem cu fală mare, căci peste toate şi
peste toţi trec Eu, judecând nu numai pe cele
pământeşti, dar până şi pe cele cereşti...
Iată însă, că vine vremea când începe să se
strice câte ceva la maşinăria vieţii noastre.
Atuncea, cu iuţeală, căutăm să reparăm ori să
operăm ce se strică, spre a scurta suferinţa şi a nu
ne pierde timpul.
Părul îl facem, din alb, negru sau castaniu,
ne punem dinţi şi măsele noi, iar pentru refacerea
elanului vital, luăm grăuncioare, pilule mici, cât
mai multe...
 Vine vremea însă când prăbuşirile
maşinăriilor timpului nostru se înmulţesc,
atuncea, de voie de nevoie, stăm locului.
Cele zece-douăzeci de droguri, pe care le
luăm zilnic, repară unele, dar strică alte piese ale
trupului...
Abia atuncea ne punem pe gânduri şi
începem a vedea că după perdeaua vieţii se mişcă
şi alte umbre. Apar multe necunoscute, pe care le-
am desconsiderat până atuncea.
Tocmai când drumurile vieţii se scurtează,
apar alte dimensiuni cu mult mai mari.
Toate, pe care eram siguri până atuncea, s-au
topit, au fost înşelări. Marele Anonim de

-42-
ieri ne apare acum ca Marele Necunoscut.
Acuma, viaţa noastră nu e numai prezent,
dar şi viitor, şi nu e numai la suprafaţa lucrurilor.
Ea are şi adâncimi şi înălţimi. Acuma ne apare şi
un imponderabil pe care nu l-am pipăit, şi un
mister căruia nu i-am dat atenţie. E o reîntoarcere
către izvorul vieţii noastre, către marele ocean al
veşniciei...
Şi de pe aceste tărâmuri care se clatină cu
noi, suspinăm ca Bobâlneanul veacului trecut,
care dându-i bici vieţii şi dedându-se la tot felul
de patimi, ajunsese să fie păstor de porci pe
Dâmbul roş, unde-i fusese moşia sa.
 El suspina într-una, spunând în versuri
populare:

"Dâmbu-i roşu,
Faţa-i neagră,
Casa şi moşia -ntreagă
Mi le-am dat pe vinul roşu..."

Şi aşa bătrâneţile-i apar cu triste gânduri, în

hăinuţele lui fierbinţi de dureri, ajungând ca un
hârb aruncat lângă troaca porcilor.
Toată maşinăria vieţii nu mai saltă, nu mai
zornăie cu zurgălăi, s-a înnegrit, s-a topit şi îşi
cere odihna pământului din care a fost luat, pe
când sufletul, acea scânteie divină, scuturându-se

-43-

de poverile greşelilor vieţii, străbătând

întunecimile norilor vieţii fumegânde, se apropie
de eternitatea însăşi, suspinând:
-Părinte, am greşit împotriva Cerului şi
împotriva Ta! Părinte, iartă-mă şi mă primeşte să
fiu iarăşi cu Tine, în veci. Amin!
Evlavia Bobâlnencelor la Sfânta Liturghie.

-44-

Şi aşa-i rău,
şi aşa-i rău!
 Pe la sfârşitul veacului trecut, tânărul Ioan
din Bobâlna, când s-a căsătorit, nu-şi alese de
soţie o fată bogată, căci era sigur că în ochii ei ar
fi fost dispreţuită sărăcia lui, şi nici una cu carte
multă, fiindcă el nu avea decât cele patru clase
primare.
Orfan şi de tată şi de mamă, el nu avea nici
măcar o casă, unde să-şi plece capul. Era sărac
lipit pământului, neavând nimic din cele ce fac pe
oameni să fie cu fală în viaţă.
E drept, că avea un dar de la Dumnezeu: era
frumos. Şi atuncea, cu acest preţ căuta şi el să se
însoare cu o fată de seama lui, care să-i fie
plăcută, neavând nimic din cele ce-i lipsea lui, dar
să fie frumoasă da.

-45-
Curând, tot căutând el printre tinerele din
sat, găsi pe una care era şi frumoasă, dar şi foarte
săracă.
După nuntă se găsi şi pentru ei un sălaş sub
soare, chiar la administratorul moşiei, care avea
nevoie de braţe de muncă.
Fără teamă, s-au învoit cu el, deşi el era
străin cu neamul şi credinţa, fiind un calvin
ungur.
Ca locuinţă le dădu o odaie nu departe de
grajd. De altfel, ei se simţeau fericiţi, fiindcă mai
tot timpul erau la muncă pe ogoare, sub
revărsarea razelor calde şi strălucitoare ale
soarelui şi în văzduhul plin de miresmele florilor,
şi în cântecul a tot felul de păsări.
Dar iarăşi era adevărat şi faptul că tot timpul
erau sub ochii stăpânului, de care, la început, nu
urzeau nici un fel de bănuieli, fiind cu totul străin,
ca neam şi credinţă.
Dar o lege veche a păcatului omenesc puse
stăpânire peste stăpânul lor, şi se apropie el de ei
şi mai ales de ea.
El, calvinul, ştia bine citi şi spunea cu fală că
nu-şi face cruce, dar citeşte Biblia. Şi din ea
cunoscu şi păcatul lui David împăratul, care
păcătui cu Bartşeba, femeia lui Urie.
Reţinu însă mai puţin pocăinţa lui David,
precum şi cele spuse de profetul Natan, care-1

-46-
mustră prin pildă, că luă pe singura mieluşea pe
care o avea acel om sărac, ca să-şi facă ospăţul cu
prietenii săi.
Şi tocmai aşa se şi întâmplă şi cu sărmanul
Ion, căci stăpânul păcătuia cu singura lui
mieluşea pe care o avea.
E drept că, de data aceasta, administratorul
nu-1 ucise pe Ion, ca David pe Urie, dar viaţa
sărmanului Ion ajunsese un iad.
Pacea zbură din odăiţa lui, iar păcatul
stăpânului îl zbuciuma pretutindenea, pe
îndepărtatele ogoare. Şi acolo, la hotarul
câmpurilor, când era singur, în livezi când la fel
era singur, prin curte, totdeauna departe de soţie,
îi izbucni aşa o vorbă, de amărăciune, cu care-şi
potolea mereu revolta:
"Şi aşa-i rău",
că boieru trăieşte şi cu femeia mea, că mi-a
luat toată tihna şi ajutorul, şi mângâierea vieţii
mele, dar iarăşi dacă m-aşi duce şi i-aşi lăsa,
"Şi aşa-i rău",
că eu sunt sărac şi nu am nici un perete după
care să mă adăpostesc şi nici o pernă a odihnei
mele:
"Şi aşa-i rău"
Şi aşa-i rău..."
Şi iarăşi se mai întărea în zicerea lui, cu cele
întâmplate cu patriarhul Avraam, care fiind

-47-
nevoit din pricina foamei să se ducă din Canaan
în Egipt cu femeia sa Sara, când a ajuns la hotarul
salvării lui, se frământa grozav de chinul ce-i
stătea înainte:
"Mă mântui eu de foame în acest Egipt, dar
femeia mea Sara fiind frumoasă, păgânii egipteni
au să caute să mă omoare, căci au s-o poftească
pe ea".
În faţa acestui pericol, el nu găsi altă scăpare
decât să-i spună soţiei sale:
 -"De cum trecem graniţa acestei ţări - a
salvării noastre de foamete - tu nu te mai numeşti
soţia mea, ci sora mea. Şi aşa pe lângă tine voi fi
şi eu scăpat de foamete şi de moarte..."
Cu aceste planuri fiind în bătaia gândurilor şi
sărmanul Ion din Bobâlna veacului al
nouăsprezecelea, îşi pritocea zbuciumul vieţii sale
tot spunând, la început în gând, apoi chiar cu grai
auzit şi de alţii:
"Şi aşa-i răi,
Şi aşa-i rău!"
Dar nimănui nu-i spunea lămurit taina
acestei ziceri, căci dacă s-ar fi aflat, ar fi fost şi
"mai rău". Toată judecata el a lăsat-o în seama lui
Dumnezeu, care judecă şi dezleagă cum ştie El
toate cele încurcate şi răsturnate de oameni pe
pământ.
Nu trecu mult însă şi-l auzi şi soţia

-48-
administratorului de zicerea lui oftată adesea.
Şi ea cu stăruitoare dragoste şi căldură se
coborî până în adâncul inimii lui, întrebându-1:
-"Bade Ioane, de ce tot zici într-una: "Şi aşa-
i rău, şi aşa-i rău!"
Abia atuncea, şi numai ei, îi destăinui pricina
acestei ziceri repetate.
Iar ea care ştia ce ştia şi care-şi avea şi ea
obida sufletului ei, înfrăţită cu aceea a sărmanului
Ion, îi zise:
 -"Nu-i nimica, bade Ioane, că om trăi şi noi
bine împreună şi are să fie bine".
Şi aşa s-a şi întâmplat, dar nu şi în păcat, de
care ei amândoi aveau scârbă şi teamă de
Dumnezeu care vede toate, judecând "toate
faptele ascunse, fie bune, fie rele" (Ecleziast,
12:14).
Din clipa aceea, bunătăţile cămării şi
vistieriile casei erau deschise şi lui badea Ion,
încât, după atâta suferinţă, îşi schimbă zicerea lui
cea veche, cu alta, cu totul nouă:
"Şi aşa-i bine,
şi aşa-i bine!"
Până ce Dumnezeu, care nu doarme şi nu
caută la obrazul omului, slobozi judecăţile Sale,
izgonind din viaţă pe administratorul ce dădea
bici vieţii lui cu tot felul de păcate, iar atuncea,
soţia lui se întoarse cu lacrimi de pocăinţă la

-49-
soţul ei Ion care se bucură de împlinirea celor
spuse în Biblie, la Cartea Proverbelor:
"Mai bine este pentru un sărac ce umblă
întru neprihănire, decât pentru un om bogat ale
cărui căi sunt în desfrânări" (28:6).
Uliţă din Bobâlna în asfinţitul soarelui.

-50-
 Mâna Domnului

Cu privire la poruncile lui Dumnezeu,

profetul biblic de demult mărturiseşte o râvnă
deosebită, pentru a le cunoaşte.
"Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit; dă-
mi pricepere ca să pot învăţa poruncile Tale.
"Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe
servul Tău,căci eu am uitat poruncile Tale"
(Psalm 118:73 şi 176).
Mâna Ta, Doamne, să mă călăuzească pe
căile învăţăturii Tale, căci eu "m-am rătăcit ca o
oaie pierdută".
E nevoie de mâna Păstorului Celui veşnic,
care să călăuzească turma de furi şi de prada
fiarelor care caută să o sfâşie. Numai Bunul
Păstor călăuzeşte turma Sa la "păşunea cea

-51-
bună", altfel oaia ce s-a răzleţit de turmă şi de
Păstor, se duce şi cade prin prăpăstiile
însingurărilor. Mâna lui Dumnezeu dă liniştea
oilor şi apărarea de toţi duşmanii vieţii.
Mântuitorul spune ucenicilor Săi de
totdeauna, "Eu sunt Păstorul cel Bun, care-mi pun
sufletul pentru oi" (Ioan, 10:11). Şi înălţându-Se
la ceruri, mai întâi a întemeiat Biserica Sa,
împărăţia Sa, staulul Său, peste care a pus păstori
pe Apostoli şi urmaşii lor, Ierarhia Bisericii. Şi
lor le-a spus:
-"Mergeţi în toată lumea şi predicaţi
Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se
va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se
va osândi" (Marcu 16:15-16).
Şi iarăşi le-a spus:
-"Cine pe voi vă ascultă, pe Mine mă ascultă
şi pe Cel ce M-a trimis pe Mine!"
Şi prin veacuri, aceiaşi Mână a Domnului se
îngrijeşte să fie pururea cu noi până la sfârşitul
veacului...
E drept că fratele Vasile Zanc, din Bobâlna
veacului nostru, cerceta Sfintele Scripturi cu
râvnă, dar nu şi cu pricepere.
Şi aşa a plecat el pe căi greşite, neascultând
de Păstorul "Bisericii celei vii" a Domnului
nostru Iisus Hristos. Şi aşa s-a lipsit el, ani de
zile, de a primi Sfintele Taine, de împărtăşirea

-52-
cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Iisus
Hristos.
Căci fratele Vasile Zanc s-a îndepărtat de
"Biserica ce este stâlp şi întărire a adevărului". S-
a lipsit de călăuzirea Mâinii lui Dumnezeu, care
duce la păşunea cea bună.
 E greu ca tu, simplu pământean fiind, să
răstorni ceea ce Dumnezeul venit din ceruri a
aşezat pentru mântuirea ta! E greu să te lipseşti de
Mâna Domnului, şi să ai tihnă şi odihnă, când
puterile tale descresc şi se topesc.
Sărmanul frate Vasile Zanc nu a mai avut
pace şi nici o mulţumire de când ieşise din staulul
Bisericii lui Dumnezeu!
Veşnic în frământări, veşnic în ceartă şi în
căutări zadarnice după comoara învăţăturilor
sfinte pe care el le părăsise...
În cele din urmă se îmbolnăvise şi nu se mai
ducea nici la adunările sectanţilor, de la care,
totdeauna, venea cu aprindere de discuţii şi tot
timpul cu judecarea fraţilor lui, pe care îi
părăsise.
De aceea, mai înainte de a muri, pe când
umbrele sfârşitului îl zguduiau, chemă la sine pe
cei apropiaţi ai lui şi le spuse ca şi la mormântul
soţiei , Maria, care murise de câţiva ani, să i se
ridice o Sfântă Cruce.
Iar pentru sine a chemat pe preot ca să-l

-53-

spovedească şi să-i facă rugăciuni pentru iertare

de păcate.
Şi s-a rugat să i se facă, la înmormântare,
slujba prohodirii Bisericii Ortodoxe a părinţilor
lui.
 Şi aşa a dobândit iertare şi ca unui frate,
venind ca şi tâlharul de pe Cruce, i s-au spus
cuvintele lui Iisus Hristos: "Astăzi vei fi cu mine
în Rai!"

Iarna la Bobâlna.

-54-
 Nu eu greşesc

Bătrânul Petru Baciu, din Bobâlna, a murit

curând după ce împlinise nouăzeci de ani de
viaţă.
Pentru vrednicia acestui dar îndelungat de
viaţă, primit de la Bunul Dumnezeu, el, personal,
nu fusese un om bogat, cu rezerve îmbelşugate în
cămări pline cu tot felul de bunătăţi, nu fusese
nici înalt şi nici robust la trup.
Tot timpul avusese o firavă făptură de om
cumpătat, cu înfăţişare mereu tinerească.
Şi de când ştia el şi cum îl ştiau şi consătenii
lui, nu dusese o viaţă de tihnă şi odihnă, căci tot
timpul slujise pe alţii, încât odihna lui fusese
aceea a vântului, mereu fiind trimis la tot felul de
treburi.
Era departe de el gândul de a fi avut parte de
citiri de cărţi multe. Singura carte de temei îi

-55-
fusese Cartea Cărţilor, Biblia, cu cele ale ei două
Testamente. Ea era eterna înţelepciune.
Pentru Petru Baciu, "începutul înţelepciunii
a fost frica de Dumnezeu", de a nu-I greşi Lui
mai întâi şi apoi nici aproapelui său.
 Singura lui teamă era să nu calce poruncile
lui Dumnezeu, pentru că ele sunt porunci de
viaţă, date nouă de Părintele Vieţii...
Poarta vieţii de dincolo i-a deschis-o trimisul
cerului, când pe pământ el păşise peste cei
nouăzeci de ani şi când nu a mai făcut nici un pas
mai mult, căci numărătoarea lor se oprise pe
această culme.
La prohodirea lui venise tot satul, ca la un
adevărat bunic ce plecase dintre ei cu toate
vorbele şi sfaturile lui, căci mai toţi îl avuseseră
ca pe o bibliotecă plină de gânduri şi amintiri din
cele de demult, ale satului lor drag.
De aceea, la înmormântare au luat parte şi
pocăiţii care se înstrăinaseră de credinţă, dar nu şi
de sânge şi de neam. Şi e drept că şi ei au plâns la
slujbă, alăturea de familie şi de toţi cei din
Bobâlna.
După înmormântare însă, la petrecanie, n-au
voit să ia parte aceşti înstrăinaţi cu duhul de
credinţa moşilor şi strămoşilor acestui sat.
Din uliţă, ei strigau cu glas mare că, "noi nu
călcăm pragul casei în care se cinsteşte la masă

-56-
fie numai şi un păhăruţ de horincă sau de vin".
Atuncea, preotul i-a întrebat:
-"După ce lege vă conduceţi voi?"
-După a lui Hristos, răspunseră ei cu fală.
 -Dar bine, spuse preotul, Hristos Domnul, la
Nunta din Cana Galileii, dacă a văzut că se
terminase vinul, rugat fiind de Mama Sa, nu a
prefăcut apa în vin?
-Da, aşa scrie la Scriptură, spuse Gheorghe
Tita, capul celor înstrăinaţi de credinţă, dar
adăugă el, Hristos n-a băut.
-Din contra, a spus preotul, noi ştim altfel.
-Dovada, se întărâtă Gheorghe.
-E mărturisirea însăşi a Domnului Iisus
Hristos, răspunse calm preotul. "Ioan a venit
nemâncând şi nebând şi voi aţi spus că are drac.
Iar de Fiul Omului, care a venit mâncând şi bând,
voi ziceţi, iată un om mâncător şi băutor". Şi apoi,
El intra în casele oamenilor şi era socotit
"prietenul vameşilor şi al păcătoşilor".
Ne mai având ce răspunde, pocăitul, ca să
nu-şi piardă raţiunea făţăriei lui, adăugă cu un ton
profesoral:
-"Nu eu greşesc în acest caz, ci aici a greşit
Hristos!..."
Atuncea preotul văzându-i hula şi cutezanţa
de a judeca pe Domnul Iisus Hristos, învăţătorul
cel veşnic al credinţei, îi aminti însăşi cuvintele

-57-

Mântuitorului:
 -"Înapoia mea, satano, căci tu nu cugeţi cele
ale lui Dumnezeu, ci cele omeneşti... Şi orb fiind
tu, duci şi pe alţii la pieire..."
De altfel, o astfel de mândrie oarbă a avut-o,
dintru început, şi Adam şi Eva, când însuşi
Dumnezeu le-a cerut socoteala pentru ce au
păcătuit. Atuncea Adam a spus: "Eva m-a
îndemnat la greşeală". Iar Eva a răspuns: "Şarpele
m-a făcut să greşesc", amândoi având cutezanţa
de a învinui pe însuşi Dumnezeu că e de vină,
pentru că El a creat pe Eva, şi El a creat şarpele.
Dar ei nu au amintit că Dumnezeu le dăduse
raiul, că El le poruncise să nu mănânce din pomul
oprit, căci în ziua în care vor mânca, vor muri...
Iată pentru ce, toţi cei drept credincioşi se
feresc de toate aceste învinuiri şerpeşti, mergând
în calea poruncilor lui Dumnezeu, aşa precum El
le-a dat, ca să fim totdeauna cu El şi pe pământ şi
în ceruri - în eternul paradis.

-58-
 La răspântie de viaţă

Viaţa oamenilor pe pământ se află într-o

veşnică alergare pe drumurile pe care fiecare a
apucat.
Şi aşa, cu fiecare clipă, zburăm spre oceanul
nemărginirilor.
La început pare plăcută preumblarea noastră
prin viaţă, cu probleme uşoare de rezolvat.
Dar, pe măsură ce tot ne adâncim în
depărtări din ce în ce mai mari, apar frământări la
fel de mari şi griji care încep să te copleşească.
Şi începi să te întrebi, în care parte e mai
bine să apuci ca să fie numai bine.
Şi, Doamne, la răspântii de drumuri şi de
viaţă, apar şi ispite mari, care întunecă şi
zăpăcesc pe oameni, ducându-i adesea la mari

-59-
abateri.
Auzi pe unul că îţi spune: "Vino cu mine",
iar alţii că te îndeamnă să nu te iei după ei, ci, în
cor, grăiesc să trecem de partea lor. Parcă am fi la
târgurile cele mari în care toate se cumpără.
Pentru aceea şi oamenii au aşezat la răspântii
de drumuri "Troiţe" cu Sfânta Cruce, care să
alunge norii cei întunecoşi prin lumina pe care
Domnul Dumnezeu o revarsă peste focul tuturor
ispitelor ce vin de la cel rău...
Multe astfel de ispite au trecut şi prin viaţa
bătrânei Rozalia din Oşorhelul Bobâlnei, până în
anii bătrâneţelor .
La începutul vieţii tinereţelor ei, a avut o
călătorie frumoasă şi tihnită cu soţul Vasile, ea
fiind tot în căruţă cu pruncii pe care i-a primit de
la Dumnezeu, iar omul ei, tot înainte şi înapoi, cu
grija pazei de cele rele.
Şi aşa drumul vieţii le era într-o călătorie
domoală, pe căi ferite de primejdii.
Dar, după zece ani de viaţă în căsnicie,
deodată veni ca din senin o suferinţă ce s-a
cuibărit în trupul soţului , fără de leacuri, şi, aşa,
el plecă în lumea de dincolo, lăsându-i pe toţi ai
lui, pe soţie şi pe cei trei copilaşi, singuri.
Sărmana Rozalia, tânără încă, deodată s-a
trezit la o răspântie grea de viaţă.
Toate drumurile dinaintea ei erau în ceaţă,

-60-
cele din spate în lacrimi, iar în juru-i cei trei
prunci , orfani de tată.
Ce să facă?
 Cu omul ei parcă se dusese tot sfatul cel bun
de pe acest pământ.
Se tot uita în pământ care i se părea acuma
mai negru ca altădată, şi mai tăcut.
Atuncea un gând îi veni în minte, să se uite
la Sfânta Cruce a Domnului Iisus Hristos, lângă
care plângea Maica Domnului.
La picioarele ei căzu în genunchi, vărsând
potop de lacrimi, înţelegând acuma că şi El sufere
şi încă şi pentru ea!
Privind la mâinile Lui întinse pe Cruce,
parcă un sprijin de lumină coborî adânc în inima
ei, şi un glas tainic îi grăi, spunându-i că nu va fi
singură, ci cu Dumnezeu!
Şi din clipa aceea, nu a mai căutat să împartă
dragostea inimii cu nimeni, ci toată a dat-o
copiilor ei.
Şi cu braţele ei de muncă i-a hrănit pe cei
trei copilaşi, i-a îmbrăcat şi i-a crescut, până au
ajuns mari.
Simţea un spor ce-i venea de sus, care o
ajuta mereu să izbândească în viaţă.
Bolnavă n-a fost decât în ajunul morţii ei.
Copiii au ajuns în cinstea satului şi chiar şi a
oraşelor prin care şi-au făcut aşezarea lor cu

-61-
familiile lor.
 Ba încă ea şi pe alţii a ajutat, ştiind cu
prisosinţă ce e nevoia şi lipsurile când îţi intră şi
pe uşi şi pe ferestre...
Iată însă, că tot mergând în viaţă, înainte, pe
calea evlaviei, i-a apărut la răspântie o altă ispită
nu tocmai uşoară.
Veneau sectanţii, care căutau să o abată şi pe
ea pe căile cele greşite ale rătăcirii lor...
Atuncea, în singurătatea ei, se uită la tot
trecutul neamului , întrebându-şi părinţii, moşii şi
strămoşii:
-"Oare greşită a fost credinţa voastră pe care
mi-aţi dat-o şi mie? Oare voi n-aţi avut o sfântă şi
dreaptă judecată?
Şi parcă în încordarea credinţei ei, ca dintr-o
cutremurare de stâncă, i-a apărut o scânteiere de
lumină, mărturisindu-i cu glas de taină venită de
la toate generaţiile celor două mii de ani de
credinţă creştină ortodoxă, şi grăindu-i în
fulgerarea inimii :
-"Lumina lui Hristos luminează tuturor, şi
nouă acuma în ceruri, şi vouă pe pământ, atâta
vreme cât sunteţi în hotarele Bisericii
Dumnezeului nostru Celui Viu!"
Din clipa aceea, ea s-a lipit şi mai mult de
"Casa lui Dumnezeu", de Biserica Adevăratului
Dumnezeu, în care au crezut toţi strămoşii ei.

-62-
 Şi aşa a biruit şi ispita aceasta!
Sfârşitul călătoriei în această viaţă i-a venit
şi ei, la adânci bătrâneţe, "sfârşit creştinesc, fără
de durere, neruşinat, cu pace", urmând să dea
răspunsul cel bun, sus, în Ceruri, Bunului
Dumnezeu.

22 Ianuarie 1968.

Cruci şi flori în Bobâlna.

-63-
 Unde eşti, femeie?

Tânărul Onufrie îşi căută şi el, la vremea lui,

o femeie potrivită cu vârsta , cu pregătirea lui de
viaţă şi cu starea lui.
Dar curând, după Cununie, descoperi cu
amărăciune că ea nu-i fu "un dar al lui
Dumnezeu", cum se spune în Cartea Sfântă.
De-acuma înainte nu mai avea ce face. Era
cununat cu ea. Şi apoi tot nădăjduia că se va mai
îmbuna trecând prin şcoala vieţii şi aşa, în
trunchiul ei pădureţ, poate se va altoi ceva bun şi
ales, care să-i rodească şi pentru el o bucurie de
viaţă.
De la bun început, ea îşi arătă socotinţa de
viaţă, după care, în familie, împărăţia este numai
a ei.
Astfel, răsturnase de pe capul soţului ei
cununa vieţii, lăsându-i să poarte numai clopul,

-64-
iar ea, ca mai isteaţă, luă comanda vieţii de una
singură.
Lucrurile însă nu mergeau bine. Ba chiar
anapoda, fiind o răsturnare a predaniei puse de
Creatorul Vieţii, de a fi soţ şi soţie, rege şi regină.
Pe soţ, ea îl socoti bun numai de a aduce tot
ceea ce trebuie unei căsnicii, şi nu cumva să iasă
din cuvântul ei.
De harnică era harnică, dar comanda vieţii
vroia s-o aibă ea întru totul... Şi comanda ei era
dezbrăcată de toate gândurile cele bune:
-"Ce frăţie, ce bunătate, ce milă?", spunea
ea. "Acestea-s ca şi moarte. Astăzi, de vrei să
birui în viaţă, trebuie să fii aspru, să loveşti, să nu
cruţi pe nimeni, să mergi până la înlăturare din
căile vieţii... Nu te uita ce spun Cărţile Sfinte. Ele
nu mai au nicio preţuire pentru noi. Timpurile s-
au schimbat. Oamenii nu mai cred. Acele Cărţi
sunt din ceruri şi pentru ceruri. Aicea trebuie să
asculţi de mine, care trăiesc pe acest pământ! Eu
ştiu ce-i bun. Am capul meu şi nu mă iau după
văzduhuri. Totul e aicea..."
"Nu te uita nici la gândurile visurilor de
noapte ce-ţi vin ca să te facă să te înduioşezi de
mila aceluia pe care l-ai visat! Afară de mine,
acelea-s dăhii, fii bărbat şi nu te uita la vaietele
femeilor sărace, îngenunchiate de viaţă!"

-65-
 Şi aşa mereu cu gânduri sfredelitoare căuta
pe soţul ei să-l dezbrace de orice gând bun şi de
orice simţământ omenesc. În el nu lăsa să prindă
rădăcini nimic sacru, nimic sfânt. Nicio legătură
cu cerul, dar nici cu oamenii!
În bătaia furtunoasă a acestor gânduri
întunecoase, ea mereu ţinea pe soţul ei, Onufrie.
Nicio abatere de la aceste principii, căci
altfel focul se aprindea.
Din această pricină, ei nu aveau niciun har
de viaţă deosebită, nici de la Dumnezeu şi nici de
la oameni.
Şi nicio bucurie de viaţă nu înflorea la
fereastra vieţii lor!
Dar, ceva mai mult, simţea el că şi sufletul
s-a hăinit cu totul, ajungând ca o pustietate în care
hălăduiesc tot gânduri întunecate.
Chiar începu a-1 bate gândul, cum ar putea
scăpa de Suzinica lui.
Şi aşa, cu acest gând tâlhăresc, stătea la
pândă, căutând parcă vreme cu prilej, pe care cel
rău să i-1 dea...
Şi iată că, după o zi de toamnă zorită la
muncă pe ogor, încărcaseră amândoi carul bine,
parcă mai mult acum ca altădată, şi, ca de obicei,
ea în car, porniră spre înserate către sat.
Cum perdelele înserării căzuseră, el grăbea
cu carul peste ponoare, dar iată că, într-un

-66-
hârtop, carul se răsturnă cu toată povara peste
femeie!
Disperată, ea striga după ajutor.
Şi la strigătele ei, el începu să o caute ca s-o
scape, tot întrebând:
-"Unde eşti femeie? ”
Scoase mai întâi boii de la jug, ca să poată
răsturna carul, şi iarăşi întrebă:
-"Unde eşti femeie?"
Dar glasul ei amuţise.
-"Unde eşti femeie?" "Unde eşti femeie?"
În aceste strigăte îl găsiră, cu carul răsturnat,
toţi cei ce veniseră să-l ajute să scoată femeia, dar
când au dat de ea, acuma ea era sub roţiele vieţii,
fără glas şi fără suflare de viaţă !...

7 Ianuarie 1969

-67-
 Acolo îi locul tău!

Încă din cei dintâi ani ai căsătoriei, din casa

lui Ţurcănaş din Bobâlna, zburase pacea şi tihna
din familia lui.
El, dintru început apucase pe căi cu totul
greşite de viaţă, care-1 duseseră în tovărăşia celor
mai răi oameni din sat.
Şi toţi aceşti răi ai satului, aveau câte o
meteahnă din cele mari, care sigur răsturna carul
vieţii lor.
Unii erau beţivi, alţii desfrânaţi, alţii răi de
gură, încât un sat întreg nu le putea sta înainte
când se porneau.
Şi acest snop cu tot felul de neghină şi
mătrăgună, era legat şi cu o împletitură de furt şi
de lene!
De astfel de oameni e bine să tot fugi, când
te întâlneşti cu ei.

-68-
 Dar vai şi amar de familiile lor, când toţi se
întorceau pe la casele lor, noaptea târziu.
Totul se răsturna înaintea lor, totul sfărâmau
în ţăndări, lampa se stingea, iar umbrele lor
întunecate alergau după cei pe care-i căutau să-i
lovească.
Bietele femei, mame şi soţii, ţipau şi se
văitau de loviturile ce le primeau!
Acuma, gurile şi bolborosirile cele
clocotitoare ale iadului forfoteau în revărsarea lor
în toată casa!
Şi după trăsnete, veneau şi vărsări de ape
care şi le aruncau unii altora!...
Sărmana Gafiţa, multe a mai îndurat în viaţă
cu Ţurcănaşul ei!
Nu ştia ce să mai facă.
Nu avea tihnă cu el decât când nu era acasă,
ori când horcăia în somnul lui cel tulburat de tot
felul de duhuri.
Unde era să se ducă sărmana de ea, ce să
facă cu cei trei copilaşi, mărişori şi ei?
Părinţii ei muriseră de mult, fraţi nu avusese,
decât numai o soră şi aceea măritată în alt sat,
peste trei dealuri de la Bobâlna, şi ea cu o casă de
copii!
A tot îndurat sărmana aşteptând o zi bună şi
pentru ea, dar acea zi întârzia şi nu mai venea!
Nădăjduia că soţul ei se va lăsa de beţie şi de

-69-
alte rele, însă în el numai rămăsese nimic sfânt,
sufletul dânduşi-1 cu totul relelor!
Iar el tot dădea bici vieţii, ca să ajungă cât
mai de grabă acolo unde cel rău îl împingea de la
spate. Şi aşa îşi cuibărise în trup tot felul de
suferinţe, care-i jăruiau şi-i măcinau puterile...
A şi murit la început de iarnă, în Postul
Crăciunului, când frigul începuse de-a binelea, iar
nopţile se tot măreau, luând luminile zilelor şi
micşorându-le cu totul.
Ca încremenită de durere, Gafiţa nu a vărsat
nicio lacrimă la căpătâiul soţului mort, căci pe
toate le vărsase în vaietele bătăilor lui!
Nu-i venea nici măcar un suspin sec, aşa de
ochii lumii, cu toate că celelalte femei o tot
îndemnau să se cânte şi ea, zicându-i:
-Tu nu ştii cum muierile se plâng când le
moare cineva? Cum se cântă ele când vine popa
să-l prohodească pe mort?
"Domnule Părinte drag,
Coboară-te de pe prag,
Şi te-aşează după masă
Şi nu mi-1 scoate din casă...", sau:

"Părinte popă sfinţit,

Bine-mi pare c-ai venit
Dar tare m-ai păgubit..."
La casa Gafiţei veni curând şi Părintele şi ea

-70-
tot nu se pregăti să jelească şi doară iarăşi i-au
spus suratele:
-Vine popa, cântă-te şi tu?
Dar ea le răspundea:
-Lasă că ştiu eu când să-l cânt!
La fel şi când se sfârşise prohodirea şi toţi se
mişcau să scoată mortul din casă, femeile i-au zis
iar:
-Cântă-te şi tu?
Dar ea tot acelaşi răspuns le-a dat:
-Lasă că ştiu eu când trebuie să-l cânt!
La fel au fost ziceri şi la poartă, şi în drum,
şi când au ajuns la cimitir. Dar ea de fiecare dată
le spunea:
-Lasă că ştiu eu când trebuie să-l cânt.
Cu acest răspuns, Gafiţa le mărise tuturor
curiozitatea la maximum.
Toate clipele cele grele ale despărţirii
trecuseră şi mortul fusese coborât acum în
groapă. Preotul pecetlui mormântul "până la a
doua venire a Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos".
Abia atuncea, soţia mortului se cântă şi ea,
cu glas tare, auzit de toată lumea:
"Acolo îi locul tău,
Nu-n crâşmă la Făgădău
Şi cu mâna-n părul meu..."

28 Ianuarie 1969
-71-
 Sărmanii oameni
-Însemnări -

În anul 1969, la 15 Ianuarie, trecuse la cele

veşnice bătrânul Ionaş din satul Bobâlna.
Era încheierea unei vieţi de om sărman,
tocmai în ziua în care Biserica sărbătorea pe
Sfântul Ioan Colibaşul, ziua trecerii lui din viaţa
pământească la gloria împărăţiei lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Colibaşul a trăit tot timpul într-
o colibă şi, în ultimul an al vieţii , fără să le spună
cine este, a cerut îngăduinţa părinţilor , care mai
erau încă în viaţă, să-şi facă coliba în faţa porţii
lor.
Mai era în el încă o fărâmitură de dor, să-i
vadă pe părinţii lui în alergarea vieţii lor după
belşugul ţărânei care era de neasemănat cu slava
bucuriei lui de a fi cu totul hărăzit de Dumnezeu,
În ziua plecării din lume, chemă pe

-72-
mama sa să-i spună:
-"Eu sunt feciorul vostru şi spre încredinţare
iată Sfânta Evanghelie ferecată în aur, pe care mi-
aţi dat-o când am plecat de la voi, hărăzindu-mă
cu totul lui Dumnezeu..."
Nu pot uita ultimele cuvinte ce mi le-a spus
răposatul Ionaş:
-"Am fost un om sărac toată viaţa, am fost
păstor de vite până am căzut la pat. Cât am fost
tânăr, m-au dus stăpânii Ardealului prin bătăliile
cele mari prin ţări străine, prin Ungaria, Austria,
Italia şi-n Germania, luptând pentru mândriile şi
lăcomiile lor, şi în tot felul de jafuri, de unde noi
ne retrăgeam în sărăcia şi obida vieţii noastre, cu
marea mulţămită că Dumnezeu ne-a scăpat cu
viaţă, având numai câteva gloanţe în trupul meu,
care mereu mă jeruiesc..."
-Frate Ioane, mari au fost bogăţiile acelora
pentru care ai luptat, dar iată că de mulţi ani
numai sunt nici ei şi nici comorile şi stăpânirile
lor.
Toţi şi toate s-au dus "în cele de mai de jos
ale pământului", cum se spune în Biblie.
Iar frăţiei tale, oamenii nu ţi-au spus
"Colibaşul", ci "Holdeianul", căci toată viaţa ai
trăit prin ogoare, printre holde, departe de
păcatele lumii, departe de tot focul ispitelor... Ai
fost omul lui Dumnezeu!...

-73-
 Şi soţiei tale care plângea mereu, i-ai spus pe
când te pregăteai să pleci:
-"Nu mai plânge, ci mai bine roagă-te
lui Dumnezeu, spunându-le tuturor celor din
casă că a venit şi pentru mine ceasul de a mă
duce la Bunul Dumnezeu, Părintele nostru
cel ceresc!"

*
* *

La întâmpinarea Domnului, sărbătoarea cea

mare a Credinţei noastre, a trecut la cele veşnice,
să întâmpine şi ea pe Dumnezeu, bătrâna Ana din
satul Bobâlna...
A doua zi, la 3 Februarie, se face pomenirea
Bătrânului Simeon şi a bătrânei proorociţe Ana,
care amândoi au întâmpinat pe Domnul Iisus, la
40 de zile de la Naşterea Sa şi ca Om.
Şi tocmai în ziua prăznuirii lor, şi bătrâna
Ana din Bobâlna trecea în marea familie cerească
a Patronului ei.
Toată viaţa a fost credincioasă la toate
sărbătorile Bisericii.
Parcă o văd venind la Sfintele Slujbe cu un
buchet de flori de rozmarin şi o ramură de
busuioc, pe care mi le dădea să le pun pe Sfânta
Masă în Altar, să-i pomenesc când pe Leontina,

-74-
când pe Augustin, când pe Aurel, când pe soţul ei
Ioan, iar pe dânsa lăsându-se uitată totdeauna,
având încredinţarea că Dumnezeu vede toate şi
ştie toate.
Totuşi îmi spunea adesea cum a muncit pe
hotarele acestui pământ, cum se ducea cu un copil
în covată, la subţioară şi în cealaltă mâna cu oala
de mâncare, hăt departe, unde muncea toată ziua
până-n noapte, şi a doua zi la fel.
Şi pe copii ei i-a crescut şi i-a aşezat pe la
casele lor, iar când a murit Aurel, fiul ei, cei trei
prunci ai lui i-a crescut tot ea.
Dar despre soţ îmi spunea mereu că a fost
beteag şi că nu putea face prea mult în viaţă.
Parcă o văd în primăvara anului trecut, cum
mergea sprinţară, având pe umăr sacul cu mălai,
pe care-1 aducea de la moară...
Aşa în muncă şi suferinţă şi-a dus traiul
până la 71 de ani de viaţă pe acest pământ.
În ultimele trei luni de suferinţă, îmi spunea:
-"Părinte, îmi doresc odihnă lângă părinţii
mei, sub cerul Bobâlnei...

*
* *

În marginea satului Bobâlna, ferit de drumul

mare, ascunzându-şi oarecum sărăcia, trăia un

-75-
om bătrân în căsuţa lui ce avea o singură odăiţă,
cu o uşă pe un prag mai înalt, ca să nu intre apa în
casă, dar în acelaşi timp încercând să îngenunche
şi vijeliile iernii, care băteau şi la uşa lui de
păstor.
Nu pot uita dragostea lui de Biserică şi de a
participa cu contribuţia lui la toate chemările cele
mari pentru Biserică.
Era Duminica Ortodoxiei din Postul Mare,
când poruncă primeam de la Episcopie să facem
colectă de ouă pentru Fondul Misionar al
Patriarhiei, spre a-şi împlini marile ei misiuni în
Ţară şi în străinătate.
Femeile ce colectau ouăle, nu s-au dus şi la
el, îl ocoliseră, ştiindu-i sărăcia.
A doua zi vine el la mine, cu darul său,
spunându-mi cu tremurare în glas:
-"Părinte am adus şi eu contribuţia mea, un
ouc, căci n-am mai mult. Găina atâta mi-a ouat..."
Cu lacrimi i-am primit darul, dându-i în
schimb din parte-mi tot ceeace am socotit că-i
poate fi spre îndestulare.

-76-
 Depărtările au apropieri

Pe drept s-a spus, că dorul de acasă începe

de când ai păşit pragul plecării din ea.
Din clipa aceea, tu iei cu tine, în taina
sufletului tău, aceste amintiri scumpe, pe care le
vei purta, de-a pururea, de-a lungul anilor, în
îndepărtatele locuri, pe unde îţi va fi alergarea
vieţii.
În clipele de însingurare şi linişte, cu ele vei
retrăi începuturile vieţii în care, cei dragi ai tăi, au
sădit, în tine, dragostea lor, ori tu ai zidit cea
dintâi iubire a ta pentru binele altora.
În chipul acesta, depărtările istorice şi cele
geografice, ale vieţii tale, nu vor rămâne
depărtări, ci apropieri, având pe ele pecetea unei
eternităţi, care nu se poate da uitării.Cuvintele
părinţilor, ale bunicilor, ale fraţilor şi ale
surorilor, ale rudelor şi ale

-77-
vecinilor, şi ale tuturor celor ce ţi-au fost
povăţuitori, mereu le vei avea prezente, pentru a
răsturna cu ele obstacolele ce-ţi vor apărea în
viaţă.
Chiar şi ale acelora, care acum se află în
ţintirime, tu le vei păstra mişcarea lor de viaţă,
care în veci nu este apusă.
Şi aşa, trecutul rămâne de-a pururea prezent
cu satul tot şi cu oraşul în care te-ai născut, cu cei
sărmani şi cu cei ce au condus instituţii, de la cei
mai mici şi până la acei ce au fost şefi ai Statului.
Cu aceste gânduri şi imagini vii, m-am întors
şi eu într-o vizită ce am făcut-o în Ţară, în toamna
anului 1990, după 21 de ani trăiţi în marele
Continent al Americii, în Statele Unite şi în
Canada.
Când am păşit treptele Catedralei Sfintei
Patriarhii din Bucureşti, parcă era o revenire
numai de ieri, iar nu după 46 de ani!
Cu aceeaşi smerenie am mers să depun
metanie la Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, a
cărui Viaţă şi Acatist le-am tipărit, apoi, după
Sfânta Liturghie, slujită lângă Patriarh, am ţinut
în aceeaşi Catedrală cea de a 401-a predică!
După 46 de ani, de când comuniştii m-au
alungat de la chemarea ce am avut-o de
Predicator al Catedralei, iată însă că a sosit

-78-
timpul să grăiesc din nou, pornind de la cele
spuse în Biblie, că "timp este să taci şi timp este
să grăieşti".
La fel, şi la Mănăstirea Antim din Bucureşti,
unde am fost stareţ între anii 1944 şi 1948, când
am zidit frumoasele turnuri ale Bisericii, sub a
cărora bolţi am făcut astăzi pomenirea tuturor
generalilor şi Comitetului care m-au ajutat să
restaurăm faima acestei Mănăstiri.
Într-altă zi, păşind printre mormintele
Mănăstirii Cernica, m-am dus cu ochii lăcrimaţi
la locul de veci al scumpului nostru Frate,
Arhimandritul Mitrofor Haralambie, frate de
sânge, de cultură teologică, de preoţie şi
duhovnicie, de suferinţă şi de închisoare!
Pe el nu l-am mai văzut din anul 1959, când
ne-au luat la închisoare, unde el a şi murit la
Gherla, dar bunii creştini, după şapte ani, l-au
adus şi înmormântat la Cernica, unde fusese
Stareţ.
În Catedrala Patriarhiei, am făcut parastas de
pomenire la mormântul Patriarhului Nicodim.
În Moldova, am făcut pomenire la
mormântul părinţilor, Protoiereul Gheorghe şi
Presvitera Aglaia, care sunt ctitorii Bisericii
"Sfântul Gheorghe" din satul Vutcani, judeţul
Fălciu, şi la mormintele bunicilor, Preotul
Gheorghe Neştian şi Presvitera Maria, şi ale
fraţilor Mihai şi Eugen, care sunt înmormântaţi
-79-
lângă biserica "Sfinţii Voievozi" din acelaşi sat,
Vutcani,unde au fost începuturile mele de
predicator, de la vârsta de cincisprezece ani.
La Iaşi am citit rugăciuni de pomenire la
mormintele Mitropoliţilor Veniamin Costachi şi
Iosif Naniescu, ale căror vieţi le-am scris şi
tipărit, iar în biserica "Sfinţii Trei Ierarhi", la
mormintele lui Dimitrie Cantemir şi Alexandru
Ion Cuza, ai noştri conjudeţeni.
Bucurii am avut să vizitez în Dobrogea, la
Măcin, pe sora noastră Zenobia şi soţul ei Preotul
Lascăr, cu familiile lor, la fel Familia fratelui
Eugen de la Vutcani, Vaslui şi Bucureşti.

LA BOBÂLNA

La Bobâlna Transilvaniei m-am dus acuma,

din nou, după 26 de ani, de când prin bunătatea
Arhiepiscopului Teofil de la Cluj, am fost numit
preot, după ce ieşisem din închisoarea comunistă
de la Gherla.
Şi precum atuncea, şi acuma, bunii creştini
ai Bobâlnei m-au primit cu aceeaşi dragoste.
Scumpii mei Bobâlneni şi Bobâlnencele m-
au aşteptat cu toată dragostea şi bucuria pe care şi
eu le-am adus-o din tot plinul vieţii mele.
Ne-am uitat cu drag unii la alţii şi, peste unii,
cei douăzeci şi unul de ani de când nu ne mai

-80-
văzuserăm, aduseseră descreşteri iar peste alţii
creşteri şi înfloriri.
Mă aflam în faţa unui Neam care în veci nu
piere!
Şi unii şi alţii am fost adânc mişcaţi
sufleteşte, până la lacrimi.
Tăcerea parcă era şi mai mult grăitoare!
Dorinţa şi a unora şi a altora era să ne
revedem!
Buchetele de flori, şi ale celor bătrâni şi ale
celor tineri, cuvintele pline de simţiri sincere de
"Bine aţi venit" şi de "Bine V-am găsit",
exprimau totul.
Ca şi ieri, în 1964, şi astăzi în 1990,
întâlnirea s-a făcut în faţa locaşului sfânt al lui
Dumnezeu.
Ne aflam în faţa eternităţii înseşi!
Biserica o lăsasem împodobită cu picturi
sfinte şi în lumini de candelabre!
Acuma, când i-am păşit pragul, am regăsit-o
în aceeaşi strălucire, ba ceva mai mult,
împodobită, "ca o mireasă a lui Hristos".
Atuncea am putut mărturisi şi eu cuvintele
psalmistului de demult: "Cât de iubite sunt
locaşurile Tale, Doamne!", la scumpii şi bunii
mei creştini bobâlneni!
Păşind din nou pragul acestei Sfinte Biserici,
am rostit cu toată dragostea rugăciunea: "Intra-
voi în Casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea
-81-
Sfântă, întru frica Ta, Doamne..."
În faţa fiecărei sfinte icoane am făcut
metanie de închinare, cerându-le iertare că am
plecat de lângă ele în străinătăţi, şi că într-o
vreme aşa de îndelungată n-am venit să le sărut
binecuvântata lor mână şi să le mărturisesc
dragostea cuvenită...
Dumnezeiasca Slujbă a Sfintei Liturghii am
început-o sub încredinţarea revărsării aceluiaşi
dar divin, ca şi în cei cinci ani cât am fost slujitor
la acest Sfânt Altar, când, Duminică de
Duminică, şi Sărbătoare de Sărbătoare, şi în zilele
de peste săptămâni, Bunul Dumnezeu ne asculta
Sfintele Rugăciuni, cum mărturiseau cei pentru
care făceam rugăciuni...
Răspunsurile la Sfânta Slujbă, şi în deosebi
la Sfânta Liturghie, acuma ca şi atuncea, le-au dat
toţi credincioşii, sub conducerea Diacului Daniil
Stuparu, atunci, iar acuma de ucenicul său,
copilul Mircea Stuparu, înzestrat cu o voce tot
atât de frumoasă.
Melodia e cea ardelenească, plină de duioşie,
uşor legănată, cu accente de doină, izvorâtă din
suflete curate, care te învăluie într-o evlavie caldă
ce picură în suflete textele Sfintelor Scripturi,
care te pătrund adânc în inimă!
Simţi că în atmosferă e ceva divin, parcă nu

-82-
ai mai vrea să pleci, ci să stai să asculţi Sfânta
Liturghie, cu melodiile ei sfinte, o eternitate!
Iar credincioşii, adânc mişcaţi sufleteşte şi
ei, mi-au spus: "Rămâi cu noi!"
Lacrimile bucuriei revederii ne-au făcut să
mulţumim lui Dumnezeu, că ne-a dat acest har,
tuturor, să ne revedem aievea, din nou, unii pe
alţii, în Casa Slavei Sale!
Am mulţumit Părintelui Ceresc, că ne-a
ajutat să vedem cum a scăpat Ţara de robia cea
grea a comunismului, care a adus atâta jaf, atâtea
suferinţe şi lipsuri, atâta ură şi atâta jale!
Le-am grăit acestea şi multe altele, în
cuvântul de "Bine V-am găsit!", după o
îndelungată vreme de 21 de ani.
Le-am spus, că acuma, după atâta tăcere,
iarăşi le pot grăi şi putem spune cu toţii, cuvintele
de bucurie ale Voievodului Petru Rareş, care
suindu-se a doua oară pe tronul Moldovei, a grăit
aceste cuvinte de duh: "Iarăşi sunt ce am fost şi
mai mult decât am fost!"
Da, Scumpii mei Bobâlneni şi Scumpă
Românie, a venit vremea să spunem cu toţii:
"Iarăşi Ţara este ce a fost şi mai mult decât a fost,
va fi!"
Scumpii mei Bobâlneni, ca şi în trecut, şi
acuma şi în viitor, vă îndemn "să vă iubiţi unul pe
altul", precum ne-a poruncit nouă Mântuitorul

-83-
nostru Iisus Hristos.
Să căutaţi să fiţi, după cum a spus unul din
cei mai mari preşedinţi ai Statelor Unite ale
Americii, Abraham Lincoln: "cu răutate către
nimeni, dar cu dragoste către toţi".
Să iubiţi Biserica Ortodoxă, care ne-a dat-o
Dumnezeu prin Sfântul Apostol Andrei, cel întâi
chemat dintre Apostoli.
Să iubiţi Neamul Românesc, cu tot trecutul
lui de glorie!
Să fiţi mândri că sunteţi din Bobâlna, că
aveţi o aşezare pe acest pământ pe care v-au dat-o
moşii şi strămoşii voştri!
Vă mulţumesc pentru dragostea ce mi-aţi
păstrat şi mi-aţi pus chipul în Biserica pe care Voi
şi noi atâta o iubim, făcându-o prin jertfa tuturor
să fie atât de frumos împodobită.
Bunul Dumnezeu să Vă binecuvinteze, pe
voi pe toţi, cu Darurile Sale cele bogate, de-a
pururea!
Har şi pace să aveţi de la Părintele Ceresc şi
spor întru toate cele bune!
În sufletul smereniei noastre am de-a pururi
imaginea fiecărei Familii din Bobâlna, fiindu-Vă
rugător şi doritor pentru tot binele
Dumneavoastră!
Deie Domnul să avem bucuria şi a altor
revederi!
18 Iunie 1991
-84-
ADDENDA
 Colinda din Bobâlna

Ce vedere minunată,
Lângă Betleem s-arată:
Cerul strălucea,
Îngerul venea,
Pe-o rază curată.

Păstorii cum auziră,

Spre locaşul sfânt porniră,
Unde au aflat
Pruncul minunat
Şi îl preamăriră.

În coliba păstorească,
Vrut-a Domnul să se nască,
Fiul Lui cel Sfânt,
Nouă pe pământ,
Să ne mântuiască.

E Iisus păstorul mare,

Turmă ca El nimeni n-are,
Noi îl lăudăm
Şi ne închinăm,
Cu credinţă tare.

-87-
 Cu privire la Bobâlna

Cu privire la răscoala de la Bobâlna, marele

istoric Nicolae Iorga scrie în cartea sa „Istoria
Românilor din Ardeal şi Ungaria”, apărută în
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1989, pagina 84 următoarele:
"Retragerea Românilor iobagi, împreună cu
alte elemente populare din Ardeal, tot aşa de
nedreptăţite, elemente de origine ungurească, pe
muntele Bobâlna, lângă Olpret, parlamentarea
acelora care stăteau în fruntea răsculaţilor, nu
numai cu organele oficialităţii, ci şi cu
reprezentanţii clasei superioare din Ardeal,
respingerea oricăror cereri şi schingiuirea de
voievodul Ladislau de Csâk a trimişilor, lupta cu
dregătorii Ardealului, sângeroasa luptă fără
rezultat, noua discuţie cu delegaţii şefilor
rebelilor, trei magistri. - dieci, am zice -, un fiu de
magister şi un al patrulea, din satele "Kend",

-88-
"Zeck" (tot în comitatul Solnocului - Dobicli ca şi
muntele), Vaidahaza, precum şi din Cluj, în
calitate de căpitani, voievozi (belligeri) şi stegari
(vexilliferus), ai obştii (universitas) delegaţii sunt
iobagi din Olpret şi Bogata ungurească. Şi în
sfârşit, seria de concesiuni care se cuprind în actul
de împăcare, smuls pentru un moment în
împrejurări neobişnuite.
Evident, că în actul acesta nu se cuprind
decât concesii de natură economică şi socială:
primirea banilor mărunţi, dreptul de strămutare
după achitarea datoriilor către stăpân, înlăturarea
dărilor de una la nouă asupra grânelor şi vinului,
dreptul de moştenire pentru văduve, dând numai
o oaie la trei ani, dreptul de a face testament în
lipsa rudelor de sânge; potrivit cu "legile Sf.
Ştefan", oamenii sunt gata a da în ziua hramului
sfântului rege zece dinari pe an şi, în câble de
ovăz şi turte, darea morii, plus ziua de robotă la
coasă sau secere ori repararea morilor; domnii de
pământ nu vor avea dreptul de a lua dijma pe
porci şi albine, destina, care se dădea de iobagii
cetăţilor; deşi sătenii cer a li se scădea
"quinquagessima" faţă de rege, ei o vor plăti;
"camerarii" regali de la ocne nu vor putea face
silă iobagilor împotriva datinii, nici a vinde vin
afară din locuinţa lor şi a opri pe alţii de la acest
câştig; în jurul expediţiilor se va cere

-89-
jurământ de la săteni şi târgoveţi că nu vor vinde
cu preţ crescut, dar nu li se va smulge nimic fără
bani; ţara nu va fi chemată sub arme în zadar, fără
ştiri sigure culese de spionii plătiţi de nobili;
cruzimile nobililor vor fi oprite, vinovaţii fiind
lăsaţi fără apărare, precum sătenii primesc şi ei ca
acela dintre dânşii care s-ar răscula să fie pedepsit
cu moartea. De altfel, ei sunt gata a mai negocia
cu nobilii şi, dacă se află chiar cărţile Sfântului
Ştefan - asemenea cu cărţile împăratului Iosif al
II-lea în mişcarea lui Horea - ei renunţă la cele
căpătate, încredinţaţi fiind că acolo trebuie să fie
şi mai bine. Pentru garanţie însă în fiecare an se
vor aduna pe acelaşi munte căpitanii şi doi bătrâni
din fiecare sat (6 Iulie).
"Se vede foarte bine - spune Nicolae Iorga -
că sunt revendicări populare... Oficialitatea
pregăti o expediţie contra acelora ce îndrăzniseră
a opune obştea lor obştii domnilor... Ei se
adunaseră la Someş. La 16 Septembrie în
Căpâlnea se încheie "o unire frăţească", de
credinţă, faţă de Sigismund, care va putea fi
numai implorat în genunchi..." (pag. 84).

*
* *

"Vlădica Ghenadie-şi face datoria fără să-l

-90-
supere nimeni. în Decembrie 1633, el era la
Braşov, cu suită, şi revenea acolo la 1639. În
1636, bolnav, el scria din Bobâlna, vechiul centru
al răscoalei din 1437, arătând că a făcut protopop
bistriţean pe Ionaş din Jalovu, iar pe Miron preot
la Sângiorz..." (N. Iorga, idem, pag. 117)

*
* *

"S-a ales ca vlădică, încă de la sfârşitul

anului 1697, probabil fără sobor şi desigur fără
diploma guvernatorului, Atanasie Anghel, om
foarte tânăr, fecior de oameni cu stare, ca unul ce
crescuse în casa preotului din Bobâlna, în
regiunile atinse de catolicism..." (Idem, ibidem,
pag. 228).
*
* *

"Este vorba ca Sofronie - Stan preot din

Chioara în comitatul Albei, care apăru ca un al
doilea Visarion Sarai, între ţăranii care-i făceau
strajă pe care se zice că-i plătea; el purta pecetea
"cât un taler", în buzunar..., cu căciulă în cap şi cu
opinci. Se intitula însă "vicarul al Sfântului Sobor

-91-
din Carlovăţ..." încă din toamna anului 1759,
Sofronie anunţa libertatea legionară, apropiata
deosebire a uniţilor de neuniţi, cerând declaraţii
scrise şi arătând că se pot îndrepta pentru orice la
dânsul, care stă la Deva; de la bisericile care au
fost făcute de ortodocşi şi unde uniţii şi-au impus
preoţii, să se ia cheile.
Era vorba ca Sofronie, închis la Bobâlna, să
fie strămutat în temniţele sigure ale cetăţii
împărăteşti din Alba Iulia, dar mulţimea alerga cu
ce găsi sub mână şi-l făcu scăpat. El se întoarse în
acele părţi ale Zarandului, unde, venind de pe la
Inidioara, îşi căpătase călduroşi sprijinitori..."
(Ibidem, pag. 288-289).

*
* *

Decăderea elementului ţărănesc din Ardeal

alcătuit din Români în cea mai mare parte,
decădere pe care o zguduie revoluţii (cea din
1437 de la muntele Bobâlna, a "Ţarului Negru"
pe la 1520, a lui Doja Secuiul, după aceasta) se
petrec într-o vreme când în Europa apuseană
clasa rurală tocmai se ridică. Fenomenul acesta se
întâlneşte numai în trei ţări: Ungaria şi mai ales
Ardealul, Principatele Româneşti şi Polonia..."
(Idem, ibidem, pag. 316).

-92-
 ALTE CĂRŢI TIPĂRITE
ŞI ÎN MANUSCRIS
de Pr. Dr. VASILE VASILACHE

ÎN ROMÂNIA:
-"Lauda Moldovei, Sfânta Paraschiva"
-"Predica în Evul Mediu", Teză de Doctorat
-"Dumnezeu este lumină" (Predici)
-"Mitropolitul Iosif Naniescu"
-„Biblia în Ortodoxie”
-"Bucium al Dumnezeiescului grai" (Predici în
colaborare)
- "Un binefăcător, Ilarion Radu"
- "Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov"
- "Mitropolitul Veniamin Costachi"
-"Pe căile Domnului", Predici la Radio
-"Pacea creştină"
-"Duminicile Primăverii", Predici la Radio
-"Paraclisul, Acatistul şi viaţa Sfântului Dimitrie
cel Nou Basarabov" (în colaborare)
-"Cerurile grăiesc", Predici la Radio

-93-
-"Pentru ce suntem Ortodocşi", Ediţia I
-"Vasian de la Pocrov"
-"Doctorie sufletească pentru toate durerile"
-"De vezi că cel rău înfloreşte"
-"De nu ţi s-au împlinit cele dorite"
-"De suferi vrăjmăşia cuiva"
-"De înduri o uşoară sau grea pagubă"
-"De te îmbolnăveşti"
-"De-ţi moare cineva scump ţie"
-"De îmbătrâneşti"
-"Maica Domnului"
-"Prooroci"
-"Apostoli"
-"Evanghelişti"
-"Sfinţii Trei Ierarhi şi Sfântul Neculai"
-"Martiri"
-"Muceniţe"
-"Mari duhovnici"
-"Sfinţi filosofi"
-"Sfinţi împăraţi"
-"Sfânta Paraschiva şi Sfânta Filoteia"
-"Sfântul Dimitrie şi Nicodem cel Sfinţit"
-"Mitropolitul Veniamin Costachi" - La o sută de
ani de la moartea sa Conferinţă ţinută la Ateneul
Român.
-"Prietenii lui Dumnezeu", Predici la Radio

-94-
ÎN STATELE UNITE

În limba română:
- "De la Antim Ia Pocrov", Mărturii şi mărturisiri
- "Pentru ce suntem Ortodocşi", Ediţia a II-a
-"Întreita iubire de Dumnezeu, de Biserică şi de
Neam
În limba engleză:
-"Jesus Christ through the Ages"
-"We belong to Christ"
-"Another World," Memories from Communist
Prisons.
-"Supremacy of God"
CĂRŢI ÎN MANUSCRIS:

-"Biblia în o nouă traducere în româneşte"

-"Viaţa lui Iisus"
-"Patericul românesc. Cuvinte de folos adunate de
la Cuvioşi Români"
-"Fii înţelept, fii bun"
-"Istoricul mănăstirilor din Munţii Neamţului"
-"Păcat şi Pedeapsă"
-"Predici la Apostolii din Duminici şi sărbători"
-"Moiseiul Maramureşului"
-"Bobâlna şi Bobâlnenii"
-"Cuvântări pentru cei ce cred şi pentru cei ce nu
cred"
-"Ferecări şi desferecări istorice

-95-
Monumentul Eroilor de pe Muntele Bobâlna.