Cei 7 ani de acasă!

„Părinții mei pupau mâna bunicilor mei, adică părinților lor. Așa am
apucat, așa am făcut și eu o vreme și a trebuit să treacă vreo 11 ani,
cam 12 ani să vorbesc fără să mi se dea voie, să nu mai pup mâna
mamei și-a tatălui. Cam de-acolo am pornit, ăla a fost nivelul și m-am
tutuit cu mama și cu tata târziu de tot.
Să fiu respectuos față de toți oamenii pe care-i întâlneam. Dacă m-
apucau de vorbă răspundeam. La olteni, pe vremea aia te verifica. Și-
atuncea trebuia să spun al cui sunt, cum mă cheamă, unde mă duc, ce,
cât, acolo…. Da. Trebuia să te ții de cuvânt, să vii când ai spus, să nu
faci de râs familia, neamul, locul în care trăiai…
Cred că acestui datorez baza, nu mai ia vântul așa ușor. La mine,
modelele - modelele, să le zicem așa - s-au dezvoltat cumva prin…
printr-un fel de contradicție cu asprimea-n care-am fost cumva
crescut..”
***
Da, despre asta este vorba, de acolo pleacă totul!
Mama le-a pupat dreapta părinților ei până au închis ochii, iar Carmen
îi spune „Sărut mâna!” tatălui ei și acum. Eu le-am vorbit părinților cu
„mata”, deh, olteni, până m-am făcut de liceu. Ca o paranteză, după ce
ne-am cunoscut și am început să ieșim împreuna, eu cu Carmen ne-am
vorbi cu „dumneavoastră” mai bine două luni. Ea era „domnișoara
doctor”, eu eram „domnule Curea”.
Revenind, de pe la 3-4 ani am învățat să salut primul, cu gals tare și
răspicat, de la câțiva metri, iar din clasa a IX-a de liceu le spuneam
colegelor „Sărut mâna!”, la o cofetărie le țineam scaunul, așteptam să
se așeze, după care stăteam și eu, le țineam haina, coboram primul din
tramvai și le țineam mâna când coborau și ele.
Sigur, eram un golan de vise rele, dar știam ce este ăla respectul și
valoarea lui între oameni.
Lipsa de politețe ajunsă la urechile părinților mei se sancționa simplu,
fie o lingură de lemn în cap, de la mama, fie una peste ceafă, de la
tata. În cazuri grave, lingura se rupea, iar palma era înlocuită de
diagonală.
Totul, contrar normelor UE și evident cu mari traume drept
consecință, pentru care mă tratez și astăzi la mai mulți psihologi, câte
unul pentru fiecare zi a săptămânii. Marcel Iureș