Ultimii Copii Din Tokio - pdf-1

Colecţia Biblioteca Polirom este coordonată de Dan Croitoru.
Yoko Tawada, Kentoushi

Copyright © 2014 Yoko Tawada. All rights reserved.
Publication rights for this Romanian language edition arranged through
Kodansha Ltd., Tokyo, c/o Casanovas & Lynch Literary Agency S.L.
© 2020 by Editura Polirom, pentru traducerea în limba română
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţi-
ală, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea,
scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia
publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea perma-
nentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării
informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare
săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o
încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se
pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Pe copertă: © pimonova/Depositphotos.com (colaj)
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :
Tawada, YOko
Ultimii copii din Tokio / Yoko Tawada ; trad. din lb. japoneză de
Monica Tamaş. – Iaşi : Polirom, 2020
ISBN : 978‑973‑46‑8056-6
I. Tamaş, Monica (trad.)
821.521
Printed in Romania
Traducere din limba japoneză
de Monica Tamaş
POLIROM
2020
Îmbrăcat într‑o pijama de mătase albastră, Mumei
ședea cu fundul parcă lipit de tatami1. Probabil din
cauza capului prea mare pentru gâtul subțire și lung,
semăna cu un pui de pasăre. Îmbibat de transpirație,
părul, subțire ca firul de borangic, i se lipise strâns
de piele. Cu pleoapele plecate, își clătina capul, ciu‑
lind urechile și încercând să‑şi imprime pe timpane
zgomotul pașilor ce călcau ferm pe cărarea cu pietriș
de‑afară. Pașii răsunau din ce în ce mai tare, apoi se
opriră deodată. Ușa glisantă hurui greu ca un marfar,
iar când Mumei deschise ochii, soarele dimineții se
prelingea galben ca un câmp de păpădii topite. Mumei
îşi împinse pieptul înainte, trăgând cu putere de ambii
umeri spre spate, și ridică mâinile, rotindu‑le spre
exterior de parcă și‑ar fi desfăcut aripile.
Zâmbitor, cu riduri adânci ce i se strângeau în
colțul ochilor și cu respirația greoaie, Yoshiro se
apropie. Când privi în jos ca să ridice un pantof
1. Saltea din papură folosită ca pardoseală în camerele tradițio

nale japoneze. Dimensiunile sale sunt standard în funcție de
zonă : în regiunea Kantō, ce include și oraşul Tokio, o rogojină
are lățimea de 0,88 metri și lungimea de 1,76 metri (n.tr.).
6 Yoko Tawada
descălțat, picăturile de transpirație începură să‑i cadă

una după alta de pe frunte.
În fiecare dimineață, Yoshiro lua un câine de la
Centrul de Închiriat Câini de companie aflat la inter
secția din fața digului. Alerga apoi alături de el de‑a
lungul râului timp de o jumătate de oră. În zilele
secetoase, râul arăta ca un mănunchi de panglici
argintii și părea să curgă până undeva surprinzător de
departe. Oamenii de demult numeau această alergare
inutilă jogging, dar, de când împrumuturile din alte
limbi dispăruseră din japoneză, căpătase denumirea
de „fugă“. La început cuvântul era folosit în glumă, în
exprimări de genul „dacă o iei la fugă, îți scade ten‑
siunea“, încetățenindu‑se în cele din urmă ca un
cuvânt la modă. Generația lui Mumei nici nu s‑ar fi
gândit că exista vreo legătură între „fugă“ și dragoste.
Deși împrumuturile din alte limbi ieşiseră din uz
acum, pereții Centrului de Închiriat Câini erau împân
ziți de caracterele katakana folosite înainte pentru
scrierea lor. Când începuse să „fugă“, Yoshiro nu
credea că ar putea prinde cine ştie ce viteză și închi‑
riase un terier Yorkshire, gândindu‑se că ar fi pro‑
babil cel mai potrivit să ia un câine de talie cât mai
mică, dar acesta alerga neașteptat de repede. Fugind
în urma lui cu răsuflarea tăiată, Yoshiro era pur şi
simplu târât, mai‑mai să se răstoarne, iar câinele se
întorcea din când în când cu o mină triumfătoare,
Ultimii copii din Tokio 7
cu botul obraznic puțin ridicat, ca și când l‑ar fi

întrebat : „Ce zici de viteza asta ?“. Când îl schimbă
cu un teckel în dimineața următoare, nimeri un câine
letargic și fără nici un chef de alergat. După nici două
sute de metri, câinele se trânti la pământ. Yoshiro se
văzu nevoit să se întoarcă la Centrul de Închiriat Câini
trăgându‑l de lesă.
Înainte de‑a returna cățelul, Yoshiro lăsă să‑i scape
un reproș blând :
— Mai sunt și câini care nu au chef de prome‑
nadă…
— Cum ? Promenadă ? A, promenadă. Ha‑ha‑ha !
simulă ignoranța bărbatul care avea grijă de magazin,
cu un aparent sentiment de superioritate față de bătrâ
nul care folosea cuvinte moarte precum „promenadă“.
Speranța de viață a cuvintelor devenea din ce în
ce mai scurtă și ai fi greșit crezând că doar împru‑
muturile din alte limbi ieșiseră din uz. Printre cele
care dispăreau unul după altul, primind pecetea de
„cuvinte învechite“, erau și unele fără urmași.
Cu o săptămână în urmă, Yoshiro se aventurase
să închirieze un ciobănesc, dar, spre deosebire de
teckel, acesta era dresat peste măsură, ceea ce‑l com‑
plexă pe Yoshiro. Chiar și când o lua la fugă cu viteza
maximă, opintindu‑se apoi fără putere, abia înain‑
tând cu pași târşiți, ciobănescul îl urma îndeaproape.
Când Yoshiro se uita la el, câinele părea să‑i răspundă
8 Yoko Tawada
privindu‑l pieziş : „Cum e ? Cred că perfect, nu ?“.

Atitudinea asta de elev eminent îi deveni nesuferită,
așa că Yoshiro hotărî să nu mai închirieze niciodată
vreun ciobănesc.
Din aceste motive, Yoshiro nu reușise să‑și găsească
partenerul ideal. Și totuși era mulțumit de sine, atunci
când se bâlbâia nedeslușit, căutând răspunsul la între
barea : „Ce rasă preferați ?“.
În tinerețe răspundea imediat, plin de el, de câte
ori cineva îl întreba despre compozitorul, designerul
sau vinul preferat. Era convins că are gusturi bune
și irosea timp și bani pentru a colecționa obiecte ce
demonstrau asta. Acum nici nu i‑ar fi trecut prin
gând să mai construiască acea casă izolată, numită
individualitate, ale cărei cărămizi erau gusturile pro‑
prii. Era important cu ce fel de pantofi se încălța,
dar nu mai alegea încălțămintea pentru a‑și afirma
identitatea. Pantofii Idaten, pe care‑i avea în picioare
și care fuseseră scoși recent pe piață de compania
Tengu, erau extrem de confortabili și îi aduceau cumva
aminte de vechile sandale de paie waraji. Sediul cen‑
tral al companiei se afla în prefectura Iwate, iar pe
interiorul pantofilor era scris cu pensula Iwate made.
Acest made, luat ad litteram cu sensul de „până la“
în japoneză, era un cuvânt rezultat din interpretarea
în stil propriu a lui made din made in Japan de către
o generație care nu mai învăța limba engleză.
În perioada liceului, simțise un oarecare dezacord

în relația cu propriile picioare, ce se lungeau singure,
lăsând în urmă celelalte părți ale corpului. Îi plăceau
pantofii de firmă, care îi înveleau cu un cauciuc gros
și robust picioarele firave, altfel extrem de vulnerabile.
După absolvirea facultății, cât a lucrat într‑o com‑
panie, purta pantofi de piele maro perfect mulați pe
piciorul lui, ca să nu‑și dea de gol dezinteresul față
de continuarea carierei de „angajat“. Cu onorariul
primit după publicarea primei cărți își cumpărase
bocanci de munte. Îi purta chiar și când mergea la
oficiul poștal din apropiere, ieșind mereu cu șireturile
meticulos legate, de parcă ar fi dorit să preîntâmpine
un dezastru.
Abia după împlinirea vârstei de șaptezeci de ani
a simțit pentru prima dată bucuria sandalelor și a
tradiționalilor papuci de lemn geta. Pielea descope‑
rită îi fusese pișcată de țânțari și udată de ploaie.
În timp ce își privea îndeaproape scobitura picioru‑
lui, ce suporta fără reproș aceste neajunsuri, se gândi
„Picioarele sunt ca mine !“ și îl năpădi dorința de‑a
alerga. Pe când căuta încălțăminte apropiată ca formă
de sandalele de paie waraji, descoperise pantofii
companiei Tengu.
Intrând în casă, Yoshiro încercă să se descalțe, dar
se împiedică. Se sprijini cu mâna de stâlpul din lemn
natur, a cărui textură îi gâdilă vârfurile degetelor.
10 Yoko Tawada
Anii devin cercuri în interiorul copacilor, dar oare

cum se imprima timpul în trupul lui ? În nici un caz
sub forma unor inele de creștere care se lărgesc, și
nici a unei linii drepte. Poate o harababură din inte‑
riorul unui sertar dezordonat ? Gândul acesta îl făcu
să se împiedice a doua oară, însă îşi propti piciorul
stâng în podea pentru a‑și găsi echilibrul.
— Tot nu am suficientă forță ca să stau într‑un
picior, mormăi Yoshiro, dând glas propriilor gânduri.
Când îl auzi, Mumei miji ochii și, ridicând puțin
nasul, îl întrebă :
— Străbunicule, vrei să devii cocor ?
În clipa în care Mumei vorbi, capul lui, ce tremura
ca un balon în aer, se fixă în dreptul gâtului, ca o
extensie perfectă a coloanei vertebrale. În privirea
lui se citea o vioiciune melancolică. Peste chipul fru‑
mos al strănepotului se suprapuse, pentru o clipă,
imaginea unei statuete jizō1, iar Yoshiro se cutre‑
mură. Încercând să pară sever, se răsti către Mumei :
„Ești încă în pijamale ? Schimbă‑te imediat !“ și des‑
chise un sertar al comodei. Înăuntru, lenjeria mică
de copil și hainele de școală, împăturite cu o seară
în urmă, înainte de culcare, așteptau cuminţi che‑
marea stăpânului lor. Mumei își făcea mereu griji
1. Zeitate protectoare a sufletelor copiilor în budism. În Japonia,

statuetele de piatră ce o reprezintă, sub înfățişarea unui
călugăr budist, pot fi găsite la marginea drumurilor (n.tr.).
pentru hainele lui, întrebându‑se dacă nu cumva ieșeau

la plimbare în timpul nopții, de capul lor. Îl neliniștea
gândul că ar putea bea cocktailuri și ar putea dansa
toată noaptea, pătându‑se și întorcându‑se acasă boțite.
De aceea, înainte de culcare, Yoshiro îi punea hainele
într‑un dulap pe care‑l încuia cu cheia.
— Îmbracă‑te singur, eu nu te ajut sub nici o formă.
Yoshiro puse un rând de haine în fața strănepo‑
tului. Merse apoi la chiuvetă, unde se spălă pe față
făcându‑și mâinile căuș și stropindu‑se cu apă rece.
În timp ce se ștergea, privi lung peretele din fața sa.
Nu era nici o oglindă pe el. Oare când își văzuse
ultima dată chipul reflectat într‑o oglindă ? Chiar
dacă trecuse de optzeci de ani, încă își inspecta chipul
în oglindă, scurtând firele de păr crescute prea mult
din nas sau ungându‑și pielea uscată din jurul ochi‑
lor cu cremă de camelii tsubaki1.
Yoshiro atârnă ștergarul pe bara de‑afară și‑l prinse
cu cârlige. La un moment dat renunțase la prosoa‑
pele mari, în stil vestic, și folosea doar ștergare japo‑
neze, numite tenugui. Prosoapele de baie se uscau
atât de greu când le spălai, că erau mereu prea puţine
la număr. Dar, dacă agățai pe verandă un ștergar
japonez și chemai vântul, îl vedeai fluturând ușor și
știai că se va usca îndată. Demult, Yoshiro adorase
1. Camellia japonica (n.tr.).

12 Yoko Tawada
prosoapele imense și groase din Vest. După folosire,

le înghesuia în mașina de spălat, savurând apoi sen
zația de lux pe care o încerca ori de câte ori punea
mai mult detergent decât era nevoie. Gândindu‑se
la acele vremuri, comportamentul i se părea ridicol.
Biata mașină de spălat răsucea cu zgomot prosoapele
în burta ei, obosind peste măsură și murind de exte‑
nuare în nici trei ani. Milioane de mașini de spălat
moarte se scufundaseră în Oceanul Pacific, deve‑
nind hoteluri-capsulă pentru pești.
Între camera de opt tatami și bucătărie era un

coridor cu pardoseală de lemn, lat de vreo doi metri.
Acolo se aflau o masă simplă de picnic și două sca‑
une pliante, în genul celor folosite de pescari. Pe masă
era un termos cilindric cu un bursuc tanuki1 desenat
pe el, iar în termos, o păpădie mare, ambele având
rolul de‑a spori și mai mult senzația de excursie veselă.
Acum, păpădiile aveau petale lungi de vreo zece
centimetri. Cineva expusese o păpădie la Expoziția
Crizantemelor, organizată anual la Casa de Cultură
a orașului, și se pusese chiar problema dacă păpădi‑
ile pot fi considerate ca făcând parte din clasa cri‑
zantemelor. Opoziția declarase că „Păpădiile mari nu
sunt crizanteme, nu sunt nimic mai mult decât mutații
1. Câine enot japonez (n.tr.).

ale păpădiei“, dar cineva ripostase : „Păpădie-mutant,

ăsta e un termen discriminatoriu !“, turnând gaz pe
foc în cadrul dezbaterii. De fapt, cuvântul „mutație“
nu se mai utiliza aproape deloc în astfel de contexte.
În locul lui se răspândise termenul „asimilare“. Dacă
între toate florile câmpului, ce creşteau uriașe, una
rămânea mică, aceasta devenea un paria. Probabil
că și păpădiile își schimbaseră dimensiunea pentru
a supraviețui în mediul înconjurător de acum. Existau
însă și plante ce adoptaseră strategia de a acționa
invers, micșorându‑se. Apăruse o nouă specie de bam‑
bus, care ajungea abia la dimensiunea unui deget mic la
maturitate și primise denumirea de „bambus-dege
țel“. Dacă Prințesa Lunii din „Povestea Tăietorului
de Bambus“ s‑ar fi născut într‑un astfel de copăcel,
bătrânul și bătrâna nu ar fi putut‑o găsi decât mer‑
gând în patru labe și căutând‑o cu lupa.
Cineva din tabăra celor care se opuneau păpădi‑
ilor afirmase : „Crizantema este o floare nobilă, aleasă
ca emblemă a Casei Imperiale, și nu poate fi pusă în
aceeași categorie cu o buruiană !“. Alianța pentru
Sprijinul Păpădiilor, având în centru Sindicatul Lucră
torilor din Restaurantele de Ramen, a citat drept răs
puns o remarcă ce aparţinea Casei Imperiale, „Nici
o iarbă nu este o buruiană“, făcând inamicii să zbiere
și punând astfel punct controversei crizantemă – păpă
die, ce începuse cu șapte luni în urmă.
14 Yoko Tawada
De câte ori vedea o păpădie, Yoshiro își aducea

aminte de copilăria sa, când se culca pe câmp privind
cerul. Aerul era cald, iarba înaltă îi răcorea trupul.
Din depărtare se auzea ciripitul păsărilor. Întorcând
capul într‑o parte, zărise odată o păpădie ce înflorea
un pic deasupra ochilor săi. Cu ochii închiși și buzele
țuguiate, sărută floarea, ridicându‑se apoi grăbit, ca
să verifice dacă nu l‑a văzut cineva.
De când se născuse, Mumei nu se jucase niciodată

pe o câmpie adevărată. Dar părea că, în ciuda aces‑
tui fapt, își crease propria imagine a unei „câmpii“,
pe care o cultiva cu meticulozitate în minte.
— Cumpără‑mi niște vopsea. Hai să pictăm pereții,
îi spusese deodată Mumei cu câteva săptămâni în
urmă.
Incapabil să înțeleagă, Yoshiro îi răspunsese :
— Pereții ? Arată încă bine, nu crezi ?
— O să‑i pictăm în albastru, culoarea cerului. Și
desenăm și nori, și păsări !
— Un picnic în casă ?
— Păi, afară ar fi imposibil, nu‑i așa ?
Yoshiro înghițise în sec. Probabil că în câțiva ani
le va fi imposibil să mai iasă din case și vor trebui
să se mulțumească să trăiască între peisajele pictate
pe pereți. Se străduise să‑şi ia o mină veselă și îi
răspunsese :
— Așa e, așa e, să văd dacă pun mâna pe niște

vopsea albastră.
Dacă în inima lui Mumei nu exista teama unei
astfel de izolări, nu era cazul să‑i distrugă liniștea
acum.
Pentru că nu putea să stea pe scaun, Mumei își
lua mesele așezat direct pe tatami, mâncând pe cutia
lăcuită cu modele ce imitau faimoasele vârtejuri de
apă din strâmtoarea Naruto. Părea că se joacă, inter‑
pretând rolul unui lord feudal. Și temele și le făcea
la biroul scund de lângă fereastră. Cu toate acestea,
Yoshiro se împotrivise vehement când auzise suges‑
tia strănepotului său : „Nu am nevoie nici de scaun,
nici de masă. Ce‑ar fi dacă le‑am dona undeva ?“.
Chiar dacă pentru Mumei scaunele și masa erau piese
de mobilier inutile, în Yoshiro ele trezeau amintirea
unui trecut uitat și a unor țări îndepărtate, pe care
nu le va putea vizita niciodată.
Yoshiro scoase pâinea de secară din hârtia cerată,

ce foșni ca un ropot de ploaie. Era o pâine nemțească
în stil Shikoku, de culoarea întunericului carbonizat,
grea precum granitul. Coaja era aspră, uscată și tare,
miezul era umed. Pâinea asta neagră și ușor acră
purta numele Aachen, scris în mod bizar cu caractere
ce aveau sensul de „pseudo‑opiu“. Brutarul dăduse
denumiri ciudate felurilor sale de pâine, precum
16 Yoko Tawada
Hanovra transcris fonetic cu ideogramele „cuțitul

bunicii“, Bremen ca „tăieței tremurând“ și Rottenburg
ca „districtul băilor termale în aer liber“. Pe ușa
magazinului era lipit un poster pe care scria : „Sunt
atâtea feluri de pâine. Să găsim una pe gustul tău !“.
Pentru sensibilitatea sa lingvistică, sloganul părea o
înșiruire de cuvinte goale, dar senzația de încredere
îi revenea de câte ori vedea urechile groase ale bru‑
tarului. Erau niște urechi ca din aluat ; dacă le‑ai fi
frământat și copt, și‑ar fi dezvăluit dulceața cu cât
le mestecai mai mult. Brutarul era un „bătrân tânăr“.
Cândva existau oameni care pufneau în râs auzind
expresia „bătrân tânăr“, dar și această sintagmă se
încetățenise pe nesimțite. Într‑o perioadă în care erai
numit „bătrân de vârsta a doua“ doar când treceai
de nouăzeci de ani, proprietarul brutăriei abia pășise
în a doua jumătate a celei de‑a opta decade.
Dacă e omenește să lenevești dimineața în aşter‑
nuturi, deși ar trebui să te trezești, atunci bărbatul
acesta n‑avea nimic omenesc în el. În fiecare dimi
neață, la ora patru, fără nici un ceas deșteptător,
brutarul se ridica din pat ca o păpușă cu arc ce sare
dintr‑o cutie‑surpriză. Aprindea apoi un chibrit de
zece centimetri și, cu el, o lumânare cu diametrul de
cinci și înălțimea de zece centimetri, fixată pe o far‑
furioară‑suport, intrând apoi cu aceasta în atelierul
întunecos. Deși era locul lui obișnuit de muncă, intra

tensionat, cum ar fi pășit într‑un sanctuar. În timp
ce dormea, cineva lăsase la dospit și copsese un aluat
invizibil, iar căldura pâinii plutea încă vag în aer. Era
convins că această pâine nevăzută a nopții, ce nu
avea cum să fie pusă în vânzare, era motivul pentru
care exista pâinea amiezii. Timpul în care aroma
aceasta venită din alt spațiu se revărsa în încăpere
era foarte scurt. Deși nu se putea sub nici o formă
întâlni față‑n față cu făptura ce cocea pâinea de
noapte, lipsa sentimentului de însingurare atunci
când muncea se datora probabil aceleiași prezențe.
Ora deschiderii era șase și un sfert dimineața, iar
magazinul se închidea seara la șapte fără un sfert.
Unii credeau că brutarul și‑ar fi stabilit programul
astfel din cauza unei slujbe în cadrul unei instituții
de învățământ în trecut, dar, dacă e să spunem ade‑
vărul, brutarul stabilise acest orar pur și simplu cal‑
culând cu exactitate ora la care se trezea și durata
fiecărei activități necesare. În cazul angajaților din
companii, dacă firma hotărăște începerea activității
la opt și jumătate, toți angajații, fie că sunt somnoroși
sau nu, trebuie să se prezinte exact la această oră,
dar aici brutarul respecta cu devoțiune reguli pe care
și le impusese în mod arbitrar.
În magazin mai era un angajat, un bărbat mic
de statură și cu mișcări iuţi, ca de nevăstuică, și el
18 Yoko Tawada
trecut de o sută de ani, ca Yoshiro. Într‑o zi, pe când

Yoshiro îi urmărea din priviri mişcările rapide, bătrâ
nul se apropie de el și îi șopti la ureche :
— Unchiașul meu spune că nu mai e nevoie să
faci pauze dacă ai peste o sută de ani. Se enervează
când îl îndemn să se odihnească și să bea un ceai
sau altceva și mă ceartă zicând că în ultima vreme
tinerii mai mult stau decât muncesc.
Yoshiro aprobă viguros din cap.
— Bătrânii s‑au plâns dintotdeauna, spunând că
tinerii din zilele lor nu sunt buni de nimic. Se pare
că astfel de lamentări le fac bine. Dacă le‑ai lua ten‑
siunea după ce i‑ai lăsat să îi critice pe tineri, ai vedea
că aceasta a scăzut.
Brutarul, un bătrân tânăr, îl privea cu invidie pe
Yoshiro, care era un bătrân autentic şi nu purta eti‑
chete precum „tânăr“ sau „de vârstă medie“.
— În orice caz, unchiul meu are tensiunea mai
mică decât a mea. Deși nu ia nici un medicament.
Și dumneavoastră păreți să aveți tensiunea mică.
Atunci când îl văd pe unchiaș că muncește atât de
mult, mi se pare ciudat că au existat timpuri în care
tinerii se pensionau de la șaizeci de ani.
— Pensionarea era un sistem bizar. Dar unul impor
tant, dacă ne gândim că locurile de muncă erau ast‑
fel cedate oamenilor tineri.
— Sincer să fiu, am fost și pictor o perioadă și

mă mândream cu faptul că nu m‑aș fi putut pensiona
niciodată.
— Ați renunțat la pictură ?
— Da. Mi‑a fost teamă, pentru că pictam peisaje
abstracte, și era doar o chestiune de timp până ce
un critic de artă avea să spună că peisajele mele ar
fi din Munții Alpi sau ceva de genul ăsta. Nu știu de
ce, tablourile mele le evocau celorlalți peisaje din
străinătate. Asta m‑a afectat teribil. Pentru siguranța
mea, am ales să preiau afacerea familiei și să‑mi duc
zilele făcând pâine. Deși pâinea a venit din Europa,
din cine ştie ce motiv, este acceptată.
— Pe vremuri existau denumirile „baghetă fran
țuzească“, „pâine englezească“, nu‑i așa ? Sună atât
de japonez și de nostalgic să vorbești despre pâine
astăzi.
Vocea lui Yoshiro scădea în intensitate când
pronunța numele vreunei alte naţiuni. Ochii bruta‑
rului se plimbară neliniștiţi de la stânga la dreapta,
parcă verificând dacă nu sunt alți oameni în apropi‑
ere, apoi acesta continuă :
— Și pâinea asta se numea înainte giaaman breddo,
adică „pâine germană“. Denumirea oficială acum este
Sanuki pan. Deși chiar și pan este un cuvânt de ori‑
gine străină, nu ?
20 Yoko Tawada
— Pâinea îți aduce aminte că există și alte țări.

Prefer să mănânc orez, dar pâinea mă face să visez.
Țineți‑o tot așa.
— Desigur. Deși e o muncă destul de solicitantă
pentru corp. Am mereu mușchii încordați, chiar și ten‑
doanele. Și mi‑e teamă că asta îmi va afecta ligamen‑
tele și am să fac tenosinovită. Seara, când mă bag în
pat și mă întorc pe o parte, îmi simt brațele îngro‑
zitor de grele. Uneori mă gândesc că aș dormi mai
bine dacă mi‑aș desprinde brațele din umeri, ca un
android.
— Cred că există cursuri unde ați putea învăța
cum să vă folosiți corpul fără să‑l forțați. Am văzut
recent un anunț. Se țin sigur la acvariu. Îmi aduc
aminte pentru că unul dintre caracterele cuvântului
„tenosinovită“ seamănă cu semnul „caracatiță“.
— A, am văzut posterul. Sloganul era „Fii mlădios
și flexibil ca o caracatiță !“.
— Așa e. Pe vremuri moluștele erau luate în derâ‑
dere, dar, cine știe, poate că omenirea evoluează într‑o
direcție nebănuită și ne vom apropia de caracatițe.
Cel puțin, așa mă gândesc când îmi privesc străne‑
potul.
— Să fim toți caracatițe peste zece mii de ani ?
— Da. Se pare că oamenii ar fi considerat o astfel
de transformare o involuție, dar s‑ar putea să fie mai
degrabă vorba de o evoluție aici.
— În liceu eram invidios pe corpurile perfecte, ce

semănau cu sculpturile din Grecia antică. Știți ?
Voiam să intru la Universitatea de Arte. Dar la un
moment dat au început să‑mi placă altfel de corpuri,
complet diferite, de păsări şi caracatițe. Aș vrea să
văd o dată totul prin ochii altcuiva.
— Ochii altcuiva ?
— Nu. Vreau să spun, prin ochii unei caracatițe.
Așteptând ca laptele de soia din crăticioară să se

încălzească, Yoshiro rememora conversația cu bru‑
tarul. Mumei avea dinții atât de moi, încât nu putea
mesteca pâinea decât înmuiată într‑un lichid.
Când a văzut cum dinții de lapte ai lui Mumei au
căzut unul după altul, mânjindu‑i gura de sânge ca nişte
seminţe de rodie, Yoshiro și‑a pierdut cumpătul. S‑a
învârtit o vreme prin cameră fără nici un rost. Încerca
să‑și domolească bătăile inimii spunându‑și că nu
avea motiv să se impacienteze, pentru că dinții de
lapte oricum trebuiau înlocuiți. Apoi l‑a urcat pe
Mumei în spate, pe portbagajul bicicletei, și a mers
cu el la dentist. Neavând programare, au fost nevoiți
să stea mai bine de două ore în aerul înăbușitor din
sala de așteptare. Yoshiro se așeză picior peste picior,
schimbându‑l în repetate rânduri pe cel de deasupra
și ducând două degete la gură, ca un fumător. Se uită
22 Yoko Tawada
de nenumărate ori la ceasul de pe perete, scărpi

nându‑și excesiv sprâncenele. În încăpere se aflau
mulaje dentare. Mumei se juca cu o măsea de minte,
împingând‑o încet pe covorul roșu ca pe un camion.
Imaginându‑și o lume fără oameni, în care niște dinți
imenși deveniseră camioane și lunecau pe străzi,
Yoshiro se cutremură.
Când se sătură de mulajul dentar, Mumei își puse
cartea ilustrată Aventurile domnului Dințișor Canin
pe genunchi și începu s‑o răsfoiască. Așezat alături,
Yoshiro se uita cu coada ochiului pe fotografiile din
carte, neștiind dacă ar fi fost bine citească împreună.
Și el scria chiar acum o poveste pentru copii. Într‑un
fel, își dorea să scrie o carte pe care s‑o poată citi și
Mumei, dar îi era extrem de greu să scrie povești
pentru copii cât timp îl avea alături. Chiar dacă ar
fi prelucrat, într‑un mod direct și sincer, problemele
cu care se confrunta zi de zi nu ar fi reușit decât să
acumuleze mai multe frustrări din cauza absenței
răspunsurilor și în realitate nu putea recrea acele
situații posibile doar în carte. Ar fi fost mai bine să
descrie o lume ideală. Dar cum și‑ar fi putut Mumei
schimba situația sau propria lume citind despre
lumea asta ideală și ficțională ?
Cu ochii umezi, Mumei privea atent în carte. Printre
personajele povestirii se numărau, în afara persona‑
jului principal reprezentat de domnul Dințișor Canin,
domnul Măseluță de Minte, domnul Dințișor Frontal,

domnul Dințișor cu Carie și domnul Dințișor de Aur.
Când proprietarul său se împiedică, domnul Dințișor
Canin se lovește de asfalt, se desprinde și cade într‑un
canal. Șoarecii îl găsesc și, deși la început nu știu ce‑i
cu el, îl aleg să le fie zeu și îi dedică un sanctuar. Și
astfel, divinizat ca zeu al tenebrelor, domnul Dințișor
Canin oficiază în pace și tihnă toate festivitățile ano‑
timpurilor, până într‑o zi când ploile abundente inundă
canalizarea, luând cu ele sanctuarul șoarecilor și ducân
du‑l pe domnul Dințișor Canin la suprafață. Un copil
îl culege de pe jos, îl pune în buzunar și îl ia cu el
acasă. Când au ajuns aici cu povestea, asistenta i‑a
anunțat pe Mumei și Yoshiro că le‑a venit rândul.
Intrară în cabinet. De îndată ce întâlni privirea
doctorului, deși nu fusese întrebat nimic, lui Yoshiro
îi scăpară cuvintele :
— Au picat, rostite cu voce tremurată și intonație
inegală.
Temându‑se de o neînțelegere, Yoshiro reformulă
în grabă :
— S‑au desprins și au picat, adăugând apoi : dinții
de lapte.
Asta se numește inversiune, se gândi Yoshiro. Mumei
zâmbi ca pentru sine răsturnând și el topica propriu‑
lui gând : „Am picat, doar că la examenul de admitere“.
24 Yoko Tawada
Deși abia reușea să scrie câteva ideograme, avea deja

un vocabular foarte bogat.
— Dinții de lapte sunt făcuți să cadă, așa încât
mi‑am zis că e ceva normal, dar ai lui au căzut mult
prea ușor și m‑am panicat. De obicei nu vor sub nici
o formă să cadă, se țin scai dinții ăștia. Sau îmi fac
prea multe griji ? întrebă Yoshiro, ca și când și‑ar fi
cerut scuze, cu voce din ce în ce mai scăzută.
Doctorul își întoarse faţa pătrățoasă spre el, răs‑
punzând rece :
— Sensibilitatea dinților de lapte se transmite
dinților permanenți.
Auzindu‑i cuvintele, Yoshiro se simți ca și cum cineva
i‑ar fi cusut un bolovan în piept, dar Mumei întrebă
cu expresia luminoasă a unui tânăr om de știință :
— Ce rost mai au dinții de lapte, dacă tot cad în
cele din urmă ?
Dentistul îi răspunse politicos și începu să‑i veri‑
fice dantura.
Când examenul medical se sfârși, Mumei îi spuse
doctorului, cu un aer indiferent, de parcă l‑ar fi
învățat cineva dinainte : „Vă mulțumesc că mi‑ați tra‑
tat dinții cu gentilețe“. Șocat de exprimarea atât de
formală, Yoshiro simți că i se întoarce stomacul pe
dos. Oare de unde învățase această expresie, parcă
tradusă mot‑à‑mot dintr‑o limbă străină ? Suna cu
adevărat bizar în această perioadă, când nu se mai

traduceau nici măcar cărți pentru copii.
Ca aproape toți copiii din generația sa, Mumei nu
putea asimila calciul. Pe drumul de întoarcere, Yoshiro
se frământă inutil întrebându‑se dacă nu cumva oame
nii vor deveni o specie de ființe fără dinți, în caz că
lucrurile aveau să continue așa. Citindu‑i gândurile,
Mumei îi spuse :
— Vrăbiile se descurcă de minune fără dinți, așa
că nu e cazul să te îngrijorezi !
Mumei avea strania abilitate de‑a citi gândurile
celorlalți. Pe Yoshiro îl tulbura uneori acest lucru,
pentru că strănepotul său nu ghicea doar dispoziția
celorlalți, ci părea să le poată desluși gândurile ca și
când ar fi citit o carte. De aceea, Yoshiro încerca pe
cât posibil să nu‑și facă griji în privința viitorului lui
Mumei, dar disperarea îl copleșea pe nesimțite, căci
valuri de amărăciune îl năpădeau zi și noapte, indi‑
ferente față de intențiile sale.
— Bunicule, nici tu nu ai dinți și totuși mănânci
foarte mult. Și ești sănătos tun !
Yoshiro avea senzația că acel puhoi de griji îl
înghițise cu totul și iată că Mumei era cel care îl
încuraja din nou. Se simți vinovat de faptul că dez‑
voltarea cognitivă a strănepotului său era orientată
de nevoia de‑a găsi noi metode pentru a consola un
26 Yoko Tawada
bătrân. Deși nu‑și dorea ca Mumei să se gândească

doar la el, să facă prostii și să trăiască liber, după
cum credea de cuviință.
Ca să‑l ajute pe Mumei să asimileze măcar un pic
de calciu, Yoshiro încercă să‑i dea în fiecare dimineață
o jumătate de pahar cu lapte, dar corpul strănepo‑
tului răspunse cu diaree. Dentistul îi explică : atunci
când organele interne interpretează ce a intrat în
organism ca pe‑o otravă, recurg la o tehnică abilă
de‑a o elimina cât mai repede – aceasta este diareea.
Este bine cunoscut faptul că în interiorul craniului
se află creierul, dar avem un al doilea creier în jumă‑
tatea de jos a corpului, numit intestin. Se pare că,
atunci când opinia celor două organe nu coincide,
cea a intestinului are întâietate. Aparent, acesta este
motivul pentru care mintea este numită Camera Supe
rioară, iar intestinul, Camera Inferioară. Alegerile au
loc mai frecvent în Camera Inferioară ; de aceea se
crede, în general, că aceasta reflectă mai corect dorin
țele poporului decât Camera Superioară. În același
fel, se consideră că intestinele reflectă mai corect
decât creierul starea de sănătate a unei persoane, întru‑
cât își schimbă mai rapid conținutul.
Când Mumei deschidea gura în fața doctorului
stomatolog, părea să n‑o poată face decât căscând în
același timp ochii. Odată a deschis gura atât de larg,
că aproape şi‑a dislocat mandibula. Închizând‑o

repede la loc, a închis involuntar și ochii, spunând :
„Pământul este în interiorul gâtului meu“ și deschi‑
zând apoi gura și ochii.
Menționase „Pământul“ și în timpul uneia dintre
vizitele periodice la pediatru. Își suflecase cămașa,
împingând înainte pieptul pe care se observa relieful
coastelor și, cu o voce calmă, spuse :
— În interiorul pieptului meu se află Pământul.
Ca să‑și ascundă uimirea, Yoshiro întoarse capul
către fereastră și, prefăcându‑se că admiră vegetația
de afară, ridică nasul și‑și miji ochii.
Întrucât „examinare“ suna oarecum similar cu
„contaminare“, un cuvânt asociat cu urmările eveni‑
mentului pe care toți voiau să‑l uite, mulți medici
redenumiseră examinarea fizică periodică „verificare
lunară“. De câte ori mergeau la pediatru pentru exa‑
minarea periodică, acesta îi cerceta mai întâi cu aten‑
ţie limba și gâtul, apoi ochii, întorcându‑i pleoapele
pe dos. După aceea analiza în amănunt pielea de pe
palme, față, gât și spate, examina un fir de păr smuls
de pe capul copilului și încheia consultația lumi‑
nându‑i canalul auricular și nările.
Incapabil să‑și stăpânească anxietatea, Yoshiro
întrebă odată :
— Verificați cât de mult a avansat deteriorarea
celulară, nu‑i așa ?
28 Yoko Tawada
Doctorul îi răspunse rânjind :

— Așa este. Dar să nu vă imaginați că putem afla
gradul de deteriorare în cifre doar introducând celu‑
lele în aparat. Dacă vreun doctor vă spune că așa
ceva ar fi posibil, e un șarlatan. Ce trebuie să anali‑
zăm este chiar corpul, în întregime.
Numele pediatrului era Satori, din câte se pare, o
rudă îndepărtată a medicului oncolog Satori, care o
îngrijise pe mama lui Yoshiro cu mult timp în urmă.
Cu toate acestea, între cei doi nu exista nici o ase‑
mănare, nici la voce, nici la faţă. Oncologul Satori
era un om care vorbea cu propriii pacienți aşa cum
vorbeşti cu niște copii. Când un pacient îi punea
întrebări, răspundea uneori chiar morocănos, ridicând
din sprâncene, de parcă ar fi răspuns unei critici :
— Alungă‑ți din minte incertitudinea asta anostă.
Dacă nu faci cum îți spun, n‑ai să te vindeci.
De câte ori Yoshiro și Mumei îl întrebau ceva,
doctorul Satori, care îl consulta periodic pe Mumei,
le oferea celor doi o cantitate generoasă de infor
mații. Nu era nici urmă de condescendență în cuvin‑
tele sale. Nici criticile, și cu atât mai puțin întrebările,
nu‑l intimidau. Deși știa acest lucru, Yoshiro îi punea
rar întrebări. Îi era teamă că în spatele cifrelor pe
care doctorul le nota în carnetul de sănătate al lui
Mumei se ascund doar suferință și moarte, așa că se
mulțumea să dea din cap fără nici o întrebare.
Documentele ce conțineau informațiile despre

starea de sănătate a copiilor erau copiate de asistentă
și trimise către biroul central al Institutului de Cercetări
Medicale printr‑un curier expres. De când fusese la
modă o manga intitulată O scrisoare din briza mării,
al cărei protagonist era un curier cu picioare ca de
antilopă, care memorase hărțile tuturor orașelor, cres
cuse numărul copiilor care visau la această meserie,
prea dificilă însă, din punct de vedere fizic, pentru
generația lor. Cel mai probabil, în viitorul apropiat,
tinerii vor prelua slujbe de birou, iar bătrânilor le
vor reveni meseriile ce necesită forță fizică.
Informațiile despre starea de sănătate a copiilor
erau toate scrise de mână și ascunse de fiecare medic
unde găsea de cuviință. În ziare apăreau uneori benzi
desenate ce înfăţişau câte un medic ascunzând docu‑
mentele în fundul unei cuști de câine sau într‑o oală
mare, care îl amuzau pe Yoshiro. Mai apoi se gândi
însă că exista posibilitatea ca ele să redea starea de
fapt și să nu fie o satiră.
Deoarece datele trimise către Institutul de Cercetări
Medicale erau copiate de mână, nu ar fi putut nimeni
să modifice sau să distrugă o cantitate mare în scurt
timp. În acest sens, era o metodă superioară chiar și
sistemelor de securitate inventate pe vremuri de cei
mai buni programatori.
30 Yoko Tawada
Într‑o lume în care nu mai existau copii cărora să

li se potrivească adjectivul „sănătos“, orele de muncă
ale pediatrilor se înmulțiseră. Nu doar că aceștia erau
nevoiţi să se confrunte singuri cu nervii și tristețea
părinților, dar exista o presiune din afară de câte
ori discutau cu jurnaliștii despre starea lucrurilor.
Insomniile deveniseră ceva obișnuit și crescuse numă
rul sinuciderilor în rândul pediatrilor, așa că aceştia
s‑au organizat într‑un sindicat și au cerut micșorarea
numărului de ore de muncă, au refuzat să facă rapoar
tele impuse de Ministerul Asigurărilor și au rupt legă
turile cu marile companii farmaceutice.
Mumei își iubea pediatrul și nu‑i displăcea câtuși
de puțin să meargă la controlul periodic. Nu‑l deranja
nici vizita la dentist, când devenea plin de vervă, ca
într‑o zi de excursie cu școala. Cu inima grea era
doar Yoshiro. Pe Mumei îl bucura cel mai mult să se
cocoaţe pe scaunul înalt și să stea de vorbă cu den‑
tistul. Recent, medicul îi spusese lui Yoshiro :
— Un copil căruia nu‑i place mirosul laptelui nu
ar trebui să fie obligat să bea aşa ceva. Dar nu ar
trebui să i se dea prea mult lapte nici unuia căruia
îi place.
Când Yoshiro îi răspunsese : „Am mai auzit lucru‑
rile acestea“, dentistul îl privise pe Mumei în ochi și
îl întrebase cu un glas serios :
—Ție îți place laptele ?

Fără să ezite, copilul zisese :
— Prefer râmele.
Derutat, Yoshiro nu reușise să vadă ce legătură
există între lapte şi râme. Privise afară pe fereastră,
dar dentistul îi spusese netulburat copilului :
— Așadar, tu nu ești vițel, ci pui de pasăre, nu ?
Vițelul crește cu laptele mamei lui, vaca, dar puii de
pasăre cresc mâncând râmele aduse de părinți. Numai
că râmele trăiesc în pământ, iar când pământul este
contaminat, și gradul de contaminare al râmelor crește.
Din cauza asta păsările nu se mai hrănesc cu râme.
Ceea ce explică de ce sunt atât de mulți viermi acum,
încât îi poți prinde aşa de ușor. Uneori, după ploaie,
ies toți la suprafață și se zvârcolesc pe străzi. Dar ar
fi mai bine să nu îi mănânci. Poți, în schimb, să
prinzi și să mănânci insectele ce zboară prin aer.
Avea un ton liniștit, ca și când i‑ar fi explicat cum
să se spele pe dinți. Oare spusese dinadins ceva atât
de scandalos, dintr‑un spirit de competiţie față de
Yoshiro, despre care știa că e scriitor ? Sau dentistul
și Mumei ajunseseră deodată în același punct din
viitor, lăsându‑l pe el în urmă ?
Mulți dentiști sunt încântați de propriile talente
oratorice, fapt ce se datorează probabil și dorinței lor
de a‑și arăta fie și pentru o secundă în plus dantura
32 Yoko Tawada
perfectă. Dentistul avea să‑şi serbeze curând cea de‑a

o sută cincea zi de naștere, dar mandibula sa colţu‑
roasă era încă robustă, afișând un rând de dinți mari
și pătrați ce luceau alb de câte ori deschidea gura.
Dacă ar fi putut, Yoshiro i‑ar fi răpit acest zâmbet
pentru a‑l dărui strănepotului său. Când această
dorință secretă se înfiripă în mintea lui Yoshiro, den‑
tistul deschise din nou gura larg și începu să vor‑
bească.
— Unii sunt de părere că ar fi bine să asimilăm
calciul din oasele peștilor sau ale altor animale. Doar
că acestea trebuie să fi aparținut unor animale ce au
trăit înainte ca planeta să fie contaminată irecu
perabil. De aceea unii au propus dezgroparea oase
lor de dinozauri, aflate la o adâncime incredibilă în
pământ. Am înțeles că în Hokkaido există deja maga‑
zine în care se vinde pudră din oase pisate de elefanți
Naumann.
Printr‑o coincidență stranie, Yoshiro zări chiar a
doua zi, lipită de gardul școlii, o foaie volantă ce
anunța o prelegere despre elefantul Naumann, ținută
la Casa de Cultură de un profesor universitar specia
list în paleontologie. Întors acasă, Yoshiro notă pe
calendarul de pe perete „Elefantul Naumann“. Prele
gerile erau hobby‑ul său. De câte ori trecea prin fața
calendarului, Mumei înțepenea cu ochii lipiți de
semnele ce alcătuiau „Elefantul Naumann“, clipind

agitat. Părea convins că literele sunt niște animale
care ar fi început să se miște dacă le privea îndelung.
Ca să rupă vraja ce‑l încătușase pe Mumei în acel
loc, Yoshiro îi spuse :
— Elefantul Naumann a trăit acum 500.000 de
ani. Se pare că un profesor de la universitate va ţine
o prelegere despre el. Hai să mergem să‑l ascultăm !
Lui Mumei i se lumină deodată chipul și strigă
„Paradis !“, ridicând mâinile și sărind în sus. Yoshiro
se miră, dar uită repede de saltul excepțional al lui
Mumei.
Nu i se întâmpla asta doar când auzea de elefanți.
Putea să fie o egretă sau nişte țestoase marine, de
câte ori vedea sau auzea un nume de animal, ochii
îi rămâneau încremeniți, ca și când ar fi așteptat ca
animalul însuși să apară din miezul cuvântului.
Dacă în fața ochilor i‑ar fi apărut nu doar un nume
ci chiar un animal, în carne și oase, Mumei s‑ar fi
bucurat din toată inima. Dar trecuse mult timp de
când nu puteai găsi nici un animal sălbatic în țară.
În studenție, Yoshiro însoțise o femeie venită din
orașul Mettmann din Germania, servindu‑i drept
ghid, pentru câteva zile, din Tokio până la Kyoto,
pe ruta Nakasendō. Îl surprinsese remarca ei : „În
Japonia nu sunt alte animale în afară de păianjeni și
34 Yoko Tawada
ciori“. De când aceasta se izolase de restul lumii, în

Japonia nu mai ajungea nici un călător de departe
care să le poată deschide ochii localnicilor cu astfel
de comentarii acide. De câte ori se gândea la animale,
își aducea aminte de femeia aceea. O chema Hildegard
și erau de aceeași vârstă. I se întâmpla și acum să o
audă uneori strigându‑l : „Hallo, Yoshiro ?“. Deși nu
mai existau telefoane, un scurt sunet electric răsuna
în aer, apoi un „Hallo“ repetat de câteva ori și un
„Yo‑shi‑roo ?“, pronunțat în crescendo, i se întipărea
pe timpane. O scurtă respirație după silaba „yo“, un
„shi“ care se rula puternic pe limbă și, chiar dacă
ultima silabă, „ro“, era un pic prea scurtă și oarecum
neterminată, îl făcea să simtă cuvântul ca un gest de
salut, în care ea întindea o mână spre el.
Apoi ar fi vorbit amândoi într‑o engleză aproxi‑
mativă. Yoshiro i‑ar fi pus întrebări simple : „Ce ai
mâncat astăzi ?“, „De unde ți‑ai cumpărat legumele ?“,
„Copiilor le place să se joace afară ?“. Erau întrebări
inevitabile, pentru că voia să știe dacă și Germania
ajunsese într‑o situație aidoma celei din Japonia sau
dacă mediul rămăsese neschimbat. De asemenea, voia
să știe dacă nepoții și strănepoții ei erau sănătoși.
Când Hildegard i‑ar fi spus : „Am fiert ghimbirul cu
ierburile crescute în grădină“, Yoshiro ar fi simțit
cum inspiră aburii ce se ridicau din oală, dar vocea
iluzorie din telefon ar fi scăzut în intensitate până
când nu ar mai fi auzit‑o deloc. Yoshiro nu putea fi

sigur că vocea fusese o halucinație sau că auzise chiar
cuvintele lui Hildegard. În orice caz, când închidea
ochii, îi putea vedea pe strănepoții lui Hildegard aler
gând prin grădină, sărind în apa din iaz, întinzân
du‑se să culeagă mere mâncate de viermi, mușcând
din merele acre cu dinții lor sănătoși și complet albi,
fără să le spele. Când terminau de mâncat, copiii
ezitau nehotărâți dacă să meargă la cules flori pe
câmp sau să se uite la peștii din pârâu.
Măcar o dată să o viziteze pe Hildegard în Germania
şi ar fi fost de ajuns, dar toate legăturile dintre Japonia
și restul lumii fuseseră complet tăiate. Poate că ăsta
era motivul pentru care tălpile lui nu mai simțeau
că Pământul e rotund. Doar în străfundul minții lui
exista o sferă pe care o putea vizita. Nu‑i rămânea
decât să parcurgă liniile curbe ale propriului craniu
și să călătorească pe dinăuntru.
Yoshiro își imagina cum își împachetează haine
de schimb și obiecte de toaletă într‑o geantă mică
de voiaj și cum se îndreaptă spre aeroportul Narita
schimbând trenuri și autobuze. Oare cum arătau stră
zile din Shinjuku, unde nu mai pusese piciorul de
atâția ani ? Dintre ruine se zăreau panourile stridente,
semafoarele își schimbau conștiincios culoarea din
verde în roșu și iar în verde, deși nu trecea nici o
mașină pe străzi, ușile automate de la intrarea în
36 Yoko Tawada
companiile pustii se închideau și se deschideau, poate

pentru vreo creangă aplecată în bătaia vântului. În
sala de festivități mirosul de țigară înghețase într‑o
liniște de culoarea mercurului, la fiecare etaj al clă‑
dirilor polivalente mesele stăteau îngrămădite și
clienți numiți „Absență“ făceau zarvă mâncând și
bând all you can eat, dobânzile firmelor de finanțare
pe camătă ruginiseră în lipsa clienților care să facă
împrumuturi, munții de lenjerie intimă la reducere,
pe care nu o cumpăra nimeni, prinseseră un miros
stătut, mucegaiul creștea pe poșetele ce decorau vitri‑
nele acum pline cu apă de ploaie, câte un șoarece își
făcea tacticos siesta într‑un pantof cu toc. Din cră‑
păturile asfaltului se înălța către cer traista‑ciobanu‑
lui, ce atingea uneori și peste doi metri. De când
oamenii dispăruseră din oraș, și cireșii, care odini‑
oară stăteau timizi pe marginea trotuarului, firavi ca
niște mături, își îngroșaseră trunchiurile și își întin‑
seseră brațele viguros de jur împrejur. Coroanele lor
ca un păr afro verde, crescute strâns una lângă alta,
se legănau ușor în înaltul cerului.
Yoshiro se imagina luând din gara Shinjuku expre‑
sul fără pasageri către aeroportul Narita. De fapt, nici
nu mai existau trenuri care să meargă spre aeroport
și lipseau și oamenii care să urce în aceste trenuri,
ispitiți de viteza prețioasă a numelui expres scris cu
katakana. Nici oameni care să bea cafea espresso nu
mai erau. La turnichetele de la ieșirea din stația Ter

minal Aeroport nu trebuia să arate nici un bilet de
tren, pentru că nici controlorii nu mai erau de găsit.
O jumătate din plăcuța „Terminal“, scrisă cu carac‑
tere japoneze, fusese dată jos și zăcea acum sprijinită
de perete. Urcă scările rulante nemișcate, ce scârțâiau
la fiecare treaptă. Deasupra ghișeelor de check‑in, și
ele goale, se întindeau ca niște umbrele imense pânze
de păianjen. Oprindu‑se în drumul său, Yoshiro zări
ascuns într‑una dintre aceste umbrele un păianjen
cât palma sa, așteptându‑și nemișcat prada. Dungile
stridente de pe spate îi erau colorate de sus în jos în
negru, roșu și galben. Yoshiro se gândi că aranja‑
mentul culorilor se datora faptului că urma să ia
avionul spre Germania. Când privi prudent către
ghișeele alăturate, văzu un păianjen colorat în roșu,
alb și albastru. Și încă unul cu spatele roșu presărat
cu stele.
Nu știa de ce, dar putea vedea clar aeroportul ară‑
tând astfel. Fără să facă vreun efort, imaginile îi apă‑
reau singure în minte și îl sâcâiau să scrie un roman.
Ar fi fost însă periculos să descrie un aeroport pus‑
tiu, pe care nu‑l vizita nimeni. Să spunem că acolo
s‑ar fi ascuns un secret de stat și că guvernul elabo‑
rase un mecanism care să împiedice accesul public
în aeroport. Yoshiro nu avea chef deloc să se stre‑
coare în locuri interzise, dezgropând lucruri ce nu
38 Yoko Tawada
trebuiau divulgate. Dar dacă ar fi descris în detaliu

aeroportul din imaginație, ar fi publicat povestirea
şi descrierea sa ar fi corespuns, accidental, realității ?
Ar fi fost, cel mai probabil, acuzat pe nedrept de
scurgere de secrete de stat și arestat. Şi‑atunci nu ar
fi fost extrem de dificil să demonstreze în fața tribu
nalului că era doar imaginația lui ? Înainte de toate,
ar fi avut parte de un proces corect ? Nu îl înfricoșa
închisoarea, dar își făcea griji gândindu‑se cum ar fi
supraviețuit Mumei singur și nu voia să‑și asume nici
un risc.
Oare câți ani trecuseră de când nu îl mai surprin‑

dea faptul că nu vedea nici un alt animal în afară de
câinii de închiriat și de pisicile moarte ? Auzise că
erau oameni care creșteau în secret iepuri și care
formaseră Asociația Iepurilor, dar, cum nu avea nici
o cunoștință care să se numere printre aceștia, nu
putea nici măcar să‑i arate un iepure lui Mumei.
— Mumei, vrei să te faci zoolog ?
Cuvintele îi scăpară lui Yoshiro când îl văzu pe
Mumei copiind cu nesaț imaginea unei zebre din
atlasul zoologic. În visele sale, Mumei nu era doar
un simplu profesor de biologie, ci călătorea pentru
a studia animalele sălbatice și scria lucrări despre ele,
devenind un faimos cercetător. Dar și acest zâmbet
ce‑i îmblânzea ochii îngheță curând într‑o grimasă.
Yoshiro intră în baie și, așezat pe vasul de toaletă,

își imagină cum arăta din spate elefantul Naumann.
Și‑l imagină pe Mumei cercetând cu lupa urma unui
elefant, transformată acum într‑o băltoacă. Luă apoi
iritat o grămadă de hârtie. Folosea pe post de hârtie
igienică articole decupate din ziare pe care le înmuia
cu propriile mâini, mototolindu‑le și depozitându‑le
într‑o cutie de lemn. Uneori îl treceau fiorii la gân‑
dul că politica i se lipea de fund, dar se distra singur
imaginându‑şi cum literele se lipeau de piele invers,
ca în oglindă, ceea ce îi dădea un sentiment plăcut.
Sub propriul șezut, politica devenea contrapolitică
sau opoziție.
Într‑o perioadă decupa și păstra fiecare articol
găsit despre sănătatea copiilor, dar la un moment dat
încetase s‑o mai facă. De fapt, nu recitea niciodată
un articol, iar numărul dosarelor crescuse, ocupând
toată biblioteca şi dându‑i un sentiment apăsător.
Mulți ani trăise după regula de‑a nu arunca ceva fără
motiv. Dar viața în locuința temporară se prelungise
și, drept urmare, principiul fusese înlocuit de o nouă
regulă, și anume : „Aruncă tot ce nu ai folosit în ulti‑
mele șase luni“.
Mai era un motiv pentru care îi dispăruse atașa
mentul față de articolele vechi de ziar. Informațiile
40 Yoko Tawada
despre problemele de sănătate ale copiilor se schim‑

bau mai arbitrar decât vremea toamna sau inima
unui bărbat. De îndată ce apărea un articol intitulat
„Cum să fii sănătos trezindu‑te devreme“, la doar
câteva zile după aceea îi sărea în ochi un titlu scris
cu caractere mari : „Copiii care dorm mult dimineața
sunt mai înalți“. Imediat după articolul „Gustările
dintre mese reduc pofta de mâncare“ urma un eseu
pe tema „Dacă îi refuzi copilului prăjiturile la care
pofteşte, va avea un caracter neplăcut“. La scurt timp
după articolul unui specialist, conform căruia mersul
era „mai important decât orice altceva“, apăruse o
poveste despre un copil ai cărui genunchi se tociseră
din cauza eforturilor făcute când fusese forțat să
meargă. De vreme ce nu putea face pronosticuri în
legătură cu viitorul care îl aștepta pe Mumei, Yoshiro
putea cel puțin să deschidă larg ochii pentru ca pre‑
zentul să nu se destrame și Mumei să poată lua fie‑
care zi ca atare.
Oala lucea arogant în bucătărie. Oare de ce lucea

în felul ăsta, deși nu era neapărat o oală de calitate ?
Privind‑o din când în când cu coada ochiului, Yoshiro
tăie portocala în două jumătăți identice, cu un cuțit
mare de legume. Și cuțitul lucea, însă fără nici un
pic de aroganță. Cumpărase cuțitul de legume, care
tăia perfect, datorită brutarului. Acesta îl anunțase
că o cunoștință avea să vândă în următoarea săptă‑

mână cuțite la librăria din apropiere. Când Yoshiro
îl întrebă cum se făcea că se vindeau cuțite la libră‑
rie, brutarul îi spuse că autobiografia bărbatului care
confecționa cuțite se vânduse foarte bine și că urma
să aibă loc o ședință de autografe ; cu această ocazie
avea să vândă și cuțitele cu pricina. Cu un rânjet, îi
explică și că numele incrustat în mânerul din scoarță
de copac, Tosaken, nu se referea la câinele Tosa, ci
era numele mărcii de cuțite. În fața librăriei se for‑
mase încă de dimineață o coadă de vreo cincizeci de
persoane. Nu mai stătuse de mult cu atâta nerăbdare
la coadă. Veni, în sfârșit, și rândul lui Yoshiro, care
cumpără un set ce conținea cartea și un cuțit.
În timp ce își primea autograful, Yoshiro întrebă :
— Călătoriți prin toată țara ?
— Nu. De data aceasta merg doar în prefectura
Hyogo și în Vestul Îndepărtat al orașului Tokio.
Așa era, cei din afară numeau zona în care locuiau
Vestul Îndepărtat al orașului Tokio, ceea ce semăna
cu denumirea „Orientul Mijlociu“, care se folosea
odinioară. Bătrânul se gândi că era o expresie ce
dădea, în orice caz, impresia unui loc îndepărtat și
exotic. Maestrul cuțitar continuă, ca și când n‑ar fi
observat atracția lui Yoshiro față de sintagma „Vestul
Îndepărtat al orașului Tokio“.
42 Yoko Tawada
— Cuțitele se vând, de fapt, mai bine în zona

Tohoku și în Hokkaido, pentru că situația economică
este mai favorabilă. Dar să știți că e distanţă mare
până acolo. Pe vremuri mergeam și la New York să
le vând, dar nu mi se părea atât de departe. Distan
țele sunt totuși ceva bizar.
Maestrul pronunțase „New York“ cu voce scăzută,
răgușită. Nu auzise încă să fi fost penalizat cineva
pentru încălcarea legii ciudate ce interzicea pronun
țarea numelor de orașe din străinătate, cu toate aces‑
tea, toți aveau grijă când o făceau. Nu exista nimic
mai înfricoșător decât o lege care nu fusese pusă în
aplicare până în prezent. Dacă autoritățile ar fi dorit
să bage pe cineva la închisoare, îl puteau aresta invo‑
când dintr‑odată o lege pe care toți o încălcau cu
indiferență.
Yoshiro se bucura că luase cuțitul, dar memoriile
erau genul de text autobiografic care cerșea compa‑
siune pentru strădaniile unui om de succes. Avu
răbdare și citi jumătate, însă nu mai putea continua.
Totuși, până și în cartea asta găsise un fragment mai
răsărit. Era paragraful ce descria cum autorul se trezea
înainte de răsărit și intra în atelier cu o lumânare
aprinsă, atât de adormit încât nu știa nici măcar cine
este. Spunea că el e pasăre de noapte, motiv pentru
care îi vine greu să se trezească, dar trezitul înainte
de răsărit e singura regulă pe care o respectă. Nu

exista nici o explicație pentru asta, nu era clar dacă
obiceiul decurgea din preceptele unei religii, dacă
ținea de tradiția meșteșugarilor sau de cea a familiei.
În schimb, dimensiunile lumânării erau în mod stra‑
niu descrise în detaliu : cinci centimetri în diametru
și înălțimea de zece centimetri.
Yoshiro nu înțelegea cum îl cunoscuse brutarul
pe acest meșter de cuțite din Tosa, de pe insula Shikoku,
așa că îl întrebă nonșalant cu ocazia primei vizite la
brutărie dacă locuiseră pe aceeași insulă. Răspunsul
veni imediat :
— Ce‑i drept, am mers până în Shikoku căutând
originile pâinii Sanuki.
Yoshiro ar fi vrut să afle mai multe detalii despre
această călătorie, dar brutarul, altfel vorbăreț, se uită
nepăsător în altă parte și se întoarse la lucru.
Ce bine că îl luase ! O a doua inimă îi bătea în

palmă de câte ori strângea cuțitul în mână. Poate că
prea puțini oameni ar fi atât de entuziasmați tăind
un simplu fruct, dar Yoshiro nu alesese nici carnea,
nici peștele, ci o banală portocală ca partener în lupta
veritabilă de săbii în care avea să testeze ascuțișul
lamei. În interstițiile profunde, ce păstrau fibra densă
a fructului, avea să descopere stropi prețioși pe care
44 Yoko Tawada
să‑i ofere apoi lui Mumei. Avea sentimentul că

îndeplinește o misiune nobilă, ceea ce‑l făcea să frea‑
măte de emoție. Coaja acestei portocale obraznice,
apoi mănușile albe de aristocrat ce îmbrățișau încă
o dată îndârjite cămările fructului, apoi încă o dată
cămările intime din interior, ce nu lăsau lichidul să
curgă afară. Strănepotul său mult iubit nu putea savura
cu adevărat dulceața fructului din cauza nenumăratelor
învelişuri.
Nu doar în cazul fructelor era așa. Și varza sau
rădăcina de brusture parcă l‑ar fi ațâțat întrebând :
„Crezi că ne poți mânca atât de ușor ?“ şi ridicând o
baricadă de fibre delicate. Plantele păreau drăguţe,
dar aveau o latură îndărătnică, ce nu făcea nici un
fel de concesii. Asta‑i displăcea. Îndreptă cuțitul spre
destinație și îl făcu să alunece fără ezitare, fără preget,
într‑o tăietură dreaptă. Nu era vorba de brutalitate,
ci de stăruința fără șovăieli inutile a lamei subțiri și
ascuțite.
— Mumei, așteaptă. Străbunicul îți taie mărunt jun‑
gla fibrelor dietetice pe care dinții tăi nu le pot mes‑
teca și‑ți deschide drumul spre viață. Eu sunt dinții
tăi. Mumei, absoarbe soarele în corp. Imaginează‑ți
că ești rechin și, iată, gura ţi‑e plină de dinți mag‑
nifici. Mari și ascuțiți. Doar să îi vadă cineva și o ia
la goană. Saliva ta este ca o maree înaltă, al cărei flux
se transformă în falduri la țărm. Mușchii gâtului tău
sunt atât de dezvoltați, că poți înghiți întreaga pla‑

netă. Stomacul tău e o piscină interioară. Plină de
lichide gastrice. Pentru că acoperișul este din sticlă,
lichidele din interior sunt inundate de soare. Spre
deosebire de celelalte planete, Pământul este binecu‑
vântat în fiecare zi de razele soarelui. Datorită Măre
țului Astru, pe Pământ au luat naștere felurite forme.
Meduze, caracatițe, șopârle cu guler, crabi, rinoceri,
oameni și multe alte viețuitoare supraviețuiesc și acum,
transformându‑se neîncetat. Fetuși ca un bob de fasole
înmuguresc și se deschid în forma unei inimi, mor‑
moloci aidoma notelor muzicale se transformă în
broaște ca tobele în formă de pește din templele budiste,
omida devine fluture, bebelușul plin de încreţituri
ajunge un bătrân cu pielea plină de riduri. Multe
viețuitoare au dispărut în aceste câteva decenii, dar
Pământul este încă luminos și cald.
Spunând în gând aceste cuvinte, pe care i‑ar fi
fost rușine să le rostească cu glas tare, Yoshiro apucă
de nenumărate ori cuțitul de tăiat legumele până să
îl poată stăpâni. Avea să taie cu el portocala în două
jumătăți perfecte, pe care să le stoarcă pentru a pre‑
găti sucul lui Mumei. Mai demult îi dăduse și por‑
tocală descojită și tăiată în bucăți mici, dar atunci
Mumei întârziase la școală. Dacă îi pregătea sucul,
Mumei îl putea bea în cincisprezece minute. Cu toate
acestea, acțiunea numită „băut“ nu era ceva ușor de
46 Yoko Tawada
realizat pentru el. Rotindu‑și pupilele, Mumei se

străduia să trimită lichidul în jos, coborând și urcând
cu toate forțele sale nodul gâtului ca pe un lift. Se
întâmpla ca lichidul să fie regurgitat și să‑l ardă.
Când îl împingea înapoi, lichidul intra în trahee,
fiind urmat de o tuse urâtă, care nu se oprea decât
foarte greu.
— Mumei, ți‑e bine ? Te doare ceva ? Poți să respiri ?
Cu lacrimi în ochi, Yoshiro lovea ușor spatele lui
Mumei sau îi lipea cu brațele capul la pieptul său.
În ciuda acestei aparente agonii, Mumei era cumva
calm. Aștepta sfârșitul accesului de tuse fără să opună
rezistență, ca o mare ce întâmpină furtuna.
Când, după o vreme, tusea înceta, Mumei avea o
un aer nepăsător, ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic
și începea din nou să‑și bea sucul. Văzându‑l pe
Yoshiro, întreba mirat : „Străbunicule, e totul bine ?“. De
parcă nu ar fi înțeles sensul cuvântului „suferință“,
Mumei tușea când îi venea să tușească și vomita când
mâncarea îi urca înapoi pe esofag. Bineînțeles că îl
durea, dar era o durere pură, neînsoțită de inutila
lamentare : „De ce doar eu trebuie să sufăr așa ?“, cunos
cută lui Yoshiro. Aceasta era probabil o comoară
dăruită generației lui Mumei. Sentimentul de auto‑
compătimire nu‑i era familiar.
În copilăria sa, era suficient ca Yoshiro să răcească
și să aibă febră pentru ca mama să‑l îngrijească întomai
ca pe un bebeluș. Se scălda în autocompătimire, un

sentiment dulce, sufocant și trist. Iar la maturitate a
înțeles că doar boala îi oferea posibilitatea de‑a lipsi
fără grijă de la serviciul unde trebuia să meargă, ori‑
cât de puțin chef ar fi avut, şi îi permitea să‑și petreacă
timpul în futon1, citind romane sau lăsându‑se în
voia gândurilor. Era ușor să iei gripă. Tot ce trebuia
să facă era să doarmă foarte puțin. Pe deasupra, dacă
se vindeca luând pastile, se putea cu siguranță îmbol‑
năvi din nou peste câteva luni. În cele din urmă,
Yoshiro își dădu seama că ceea ce‑și dorea de fapt
nu era să se îmbolnăvească de gripă, ci să‑și dea
demisia.
Din fericire, Mumei nu văzuse comportamentul
deplorabil al adulților care se cramponau de orice
boală. Crescând astfel, fără cuvinte măgulitoare din
partea celorlalți atunci când era bolnav, fără să‑și
plângă singur de milă, avea să poată trăi liniștit până
în clipa când trebuia să moară.
Nouăzeci la sută dintre copiii acestei generații aveau
mereu o febră suportabilă. Și Mumei era întotdeauna
ușor febril. Întrucât luarea zilnică a temperaturii
cauza o stare permanentă de tensiune, școala dăduse
instrucțiuni ca părinții să renunțe la a mai lua tempe
ratura copiilor. Copiii se simt în general apatici când
1. Set alcătuit din saltea și plapumă, având rolul unui pat (n.tr.).
48 Yoko Tawada
le spui că au febră. Dacă ar lipsi de la ore de câte ori

se întâmplă asta, mulți dintre ei nu ar mai merge la
școală deloc. Și era cel mai bine să meargă chiar și
bolnavi, pentru că în toate școlile era mereu un
medic specialist de gardă. Pe vremuri ni se repeta
întruna : „Febra ucide bacteriile din organism, de
aceea nu aveți voie să le administrați medicamente
antipiretice !“, dar relativ recent apăruse indicația
conform căreia „Nu ar trebui să luați temperatura
copiilor“.
Yoshiro și Mumei îngropară termometrul în Cimi
tirul Obiectelor. Era un cimitir public unde oricine
își putea îngropa lucrurile de care voia să se despartă
printr‑un gest de ultim omagiu. Se pare că existau
și obiecte ce regretau despărțirea și reapăreau la supra
față. În ziua aceea, o ploaie scurtă răscolise pământul.
Jumătatea unei bentițe albe pe care era pictat un soare
roșu ieșise la suprafață și fusese luată de vânt. Yoshiro
și‑l imagină pe proprietarul acesteia. Să o fi îngropat
un licean care terminase de pregătit examenele finale
sau un tânăr care‑și încheiase pregătirea într‑o gru‑
pare de dreapta ? Piciorul unui ursuleț de pluș ieșea
și el din pământ de‑a‑ndăratelea. Poate și ursulețul
voia să iasă. Părea că Mumei încerca și el să‑și ima‑
gineze obiectele îngropate acolo. O foarfecă de gră‑
dinărit ruptă și transformată în doi mormoloci, nişte
pantofi cu talpa roasă, subțire ca o foaie de hârtie, o
tobă mică spartă, inelele unui cuplu divorțat, un sti‑

lou cu vârful îndoit, nişte hărți ale lumii. Și Yoshiro
venise acolo ca să‑și îngroape întregul manuscris al
unui roman neterminat. Voise să‑l ardă în grădina
casei sale, dar limbile de foc care l‑ar fi devorat îi
păruseră atât de necruțătoare, că nu reușise nici să
aprindă chibritul. Oricine are motivele lui de‑a decide
ce fel gunoi poate sau nu să ardă. Ken‑tō‑shi, adică
Emisarul, pentru că acesta i‑ar fi fost titlul, era prima
și ultima încercare a lui Yashiro de a scrie un roman
istoric. Dar, când avansase deja considerabil cu
lucrul, observase că folosise prea multe toponime
străine. Toponimele își întindeau prin tot romanul
ramurile subțiri ca niște vene și îi era imposibil să
le șteargă doar pe ele. Nu avea de ales, trebuia să‑l
arunce, pentru propria siguranță. Să‑l ardă ar fi fost
o experiență prea amară, așa că l‑a îngropat.
Când lama perfect albă a cuțitului de ceramică

tăie portocala, un lichid de culoarea piersicii curse
din ea. Yoshiro își dorea ca din el să nu curgă nici
sânge, nici lacrimi, ci să se reverse în fiecare zi, ca
dintr‑o rană, sucul de culoare portocalie. Voia să
absoarbă în el bucuria și căldura portocalei, împre‑
ună cu gustul dulce‑acrișor ce revigora trupul, sim
țind soarele în intestine.
50 Yoko Tawada
Grijuliu să nu verse nici măcar un strop, Yoshiro

transferă sucul adunat în recipient într‑un pahar, apoi
prinse cele două jumătăți aproape goale de portocală
în mâna dreaptă și le stoarse cu toată forța până la
ultima picătură.
Când Mumei îl întrebă : „Străbunicule, tu de ce
nu bei suc ?“, Yoshiro îi răspunse :
—  Nu am putut cumpăra decât o portocală. Copiii
trebuie să trăiască mult și de acum înainte, așa că ei
au prioritate în orice situație.
— Totuși, dacă ar muri copiii, adulții ar trăi mai
departe, dar, dacă ar muri oamenii mari, copiii nu
ar supraviețui.
De câte ori încerca să‑și imagineze viața lui Mumei
după moartea sa, Yoshiro se lovea de un zid. Nu
exista un timp după moartea sa. Ei, bătrânii binecu
vântați cu un corp ce nu putea să moară, erau nevo‑
iţi să accepte sarcina teribilă de‑a veghea moartea
propriilor strănepoți.
Poate că generația lui Mumei avea să construiască
și să lase în urmă o nouă civilizație. Mumei părea
înzestrat din naștere cu o înțelepciune aparte. Un tip
nou de inteligență, ce le lipsea cu desăvârșire copii‑
lor pe care Yoshiro îi văzuse până atunci.
Când fiica sa, Amana, era de vârsta lui Mumei,
Yoshiro trebuia să încuie cutiile cu dulciuri, altfel ea
ar fi mâncat biscuiții sau tableta de ciocolată până

la ultima firimitură. Dacă o mustra, se ajungea la
ceartă.
— Nu e bine să mănânci atât de multe dulciuri
deodată.
— De ce ?
— Îți piere pofta de mâncare și vei fi subnutrită.
— Atunci, dacă mănânc toată mâncarea înseamnă
că pot mânca multe dulciuri înainte de masă.
— E de la sine înțeles că nu ai voie !
— De ce ?
Obosit de schimbul nesfârșit de întrebări și argu‑
mente, Yoshiro ajungea uneori să țipe :
— Dacă am spus nu, atunci e nu !
Nu‑și dorea să facă uz de autoritatea sa de tată,
dar din gura fiicei sale, care tocmai începuse să vor‑
bească, curgeau neîntrerupt pretențiile : Vreau asta !
Vreau ailaltă ! Dacă s‑ar fi luptat democratic, părin‑
tele ar fi piardut în fața copilului. Credea că princi‑
piul autorității există pentru a proteja aceste ființe
stupide și ușor de rănit numite părinți.
Dorințele fiicei sale erau fără limite. Mânca dul‑
ciuri până i se făcea rău și nu se mișca din fața
magazinului până nu‑i cumpăra jucăria dorită. Se
întâmpla chiar și să le ia celorlalți copii din mână
prăjiturile sau jucăriile și era responsabilitatea lui
52 Yoko Tawada
Yoshiro să împiedice asta. Rolul fiicei sale era de‑a

face abuz de propria ambiție, al lui Yoshiro, de‑a o
împiedica. Reușise să suporte această repartiţie a
sarcinilor când Amana era mică. Dar vocea ei deve‑
nea cu fiecare zi tot mai puternică, cuvintele se
înmulțeau și modalitățile prin care răsucea logica
erau din ce în ce mai abile. Dacă îi făcea vreun reproș,
limba ei ascuțită i‑l întorcea înzecit. Sângerând sub
tirul cuvintelor ei usturătoare, Yoshiro ajungea une‑
ori să‑şi spună că ar fi mai bine să o lase să‑și dis‑
trugă stomacul mâncând prea multă înghețată, dar
nu‑și pierduse niciodată încrederea în faptul că o
putea învăța lucruri utile. Îl irita nerozia ei atunci
când îi respingea sugestiile care ar fi ajutat‑o să evite
o experiență negativă. Spre deosebire de ea, nu se
întâmpla niciodată ca Mumei să mănânce prea mult
sau să bage în gură vreun aliment interzis. În schimb,
pe Mumei nu‑l putea învăța absolut nimic despre
viața ce urma. De câte ori îi treceau prin cap astfel
de gânduri, Yoshiro își plângea de milă și își freca
zdravăn ochii cu pumnii.
Când nepotul lui, Tomo, era încă atât de mic și
ușor încât îl putea ridica în brațe, Yoshiro aștepta cu
nerăbdare ziua în care avea să‑i dea sfaturi despre
cum se conduce o mașină. Din câte se pare, lumea
crede că scriitorii au o imaginație bogată, dar lui nici
nu‑i trecuse prin gând că va veni ziua în care nu vor

mai exista mașini. Yoshiro îi dărui nepotului său,
altfel slab la învățătură, un carnet de economii cu
fondurile necesare frecventării unei școli de meserii
timp de trei ani. Însă Tomo închise contul în secret
și fugi de‑acasă cu o geantă sport plină cu bani, ca
un hoț. Când află de închiderea contului din actele
trimise de bancă, Yoshiro se aprinse aşa de tare, că
ar fi putut să scoată aburi, dar o lună mai târziu
băncile intrară în faliment una după alta, iar clienții
își pierdură toate economiile, ajungând să nu se mai
poată agăța de altceva decât de minciuna că le vor
recupera cândva. Oamenii se îmbulziră la fiecare
filială bancară, pufnind aprig pe nări și cu obrajii
aprinşi de mânie. Șiruri de bărbați la costum își
cereau scuze în fața băncilor, făcând plecăciuni sin‑
cere, cu picături de transpirație curgându‑le pe chip.
Mânia oamenilor se domoli văzându‑i pe angajații
băncilor cum își cereau scuze cu capetele plecate,
copleșiți de huiduieli, suportând arșița zilei, udați de
rafalele ploii de seară sau pișcați de țânțari, iar oame‑
nii se întoarseră la casele lor. Cu toate acestea, con‑
form unui articol publicat ulterior în ziar, bărbații erau
așa‑numiți sorry‑men, angajați part‑time cu un sala‑
riu derizoriu pe oră doar pentru a sta cu capul ple‑
cat în fața clienților. Îi devenise clar că nepotul său,
54 Yoko Tawada
care nu avusese de la început nici o încredere în

instituțiile bancare, surprinsese mai bine mecanis‑
mele economice decât el, care fusese convins că depo
zitele de economii dădeau siguranță vieții. Același
lucru se întâmplă și cu școala de meserii. Câțiva ani
mai târziu, Yoshiro citi în ziar : „În mod cert, școlile
ce oferă calificări sunt profitabile prin taxa lunară
de școlarizare, dar persoanele care obțin calificarea
respectivă fie nu‑și pot găsi serviciu, fie se vând pen‑
tru un salariu foarte mic. Trebuie să fim atenți mai
ales la profesiile cu nume îmbietor, care nu au exis‑
tat până în prezent. Atât cursanții, cât și părinții sunt
convinși pur şi simplu că, dacă aplicantul a fost admis,
acest lucru este dovada recunoașterii aptitudinilor
sale și plătesc bucuroşi taxa de școlarizare. Cu cât
aceasta este mai mare, cu atât sunt mai bucuroși să
o achite, convinși că valoarea elevului a crescut. Este
ceva extrem de atractiv, atât pentru părinți, cât și
pentru copii. Există și teama ca nu cumva ceilalți să
creadă că nu te ocupi cu nimic. Recent, s‑au înmulțit
aceste școli de meserii de calitate îndoielnică, ce se
folosesc de această mentalitate. Oare a uitat chiar
toată lumea că aceste școli de meserii trebuie să fie
prin natura lor gratuite ?“. Totuşi, cu mult înainte ca
acest critic extrem de popular să pună degetul pe rană
cu articolul său, un tânăr delincvent fugise de‑acasă,
neavând încredere nici în contul său bancar, nici în

școala de meserii pe care ar fi trebuit să o urmeze.
Yoshiro se văzu nevoit să recunoască până la urmă
că ceea ce îl învățase pe nepotul său fusese greşit. Își
amintea cum îi spusese lui Tomo : „Dacă ai un teren
într‑o zonă bună din Tokio, este imposibil ca valoa‑
rea acestuia să scadă în viitor. Nu există investiție în
care să te poţi încrede mai mult decât în imobiliare“.
Însă, toate cele douăzeci și trei de sectoare ale metro
polei Tokio, cu zonele bune cu tot, fuseseră desem‑
nate „Zone în care localnicii vor fi expuși la multiple
pericole în caz de locuire îndelungată“, iar terenurile
și casele de‑acolo își pierduseră valoarea pe care o
puteai converti în bani. Măsurate separat, nici apa
potabilă, nici aerul, razele soarelui sau alimentele nu
atingeau valorile critice, dar în cazul expunerii de lungă
durată, probabilitatea combinării acestor influențe
negative era foarte mare în aceste zone. Factorii puteau
fi măsurați separat, însă oamenii trăiau într‑un mediu
complex. Deși nu era vorba neapărat de un pericol
anume, numărul celor care părăsiseră cele douăzeci
și trei de sectoare crescuse și, pentru că nu voiau să
plece prea departe, iar apropierea mării era primej‑
dioasă, crescuse numărul celor care‑și îndreptaseră
pașii spre zona cuprinsă între Okutama și Nagano.
Nici Marika, soția lui Yoshiro, nu reușise să vândă casa
și terenul moștenite în Tokio, așa că le abandonase.
56 Yoko Tawada
Yoshiro ajunse la concluzia că dorința de a trans‑

mite urmașilor proprietăți sau înțelepciune de viață
nu e nimic mai mult decât o aroganță. Tot ce putea
face acum era să trăiască alături de Mumei. Pentru
asta avea nevoie de un corp zvelt și o minte ageră.
Și trebuia să aibă curajul de a fi sceptic față de lucru‑
rile pe care le crezuse adevărate mai bine de o sută
de ani. Se lepădă de mândrie ca și când ar fi dezbră‑
cat o jachetă ; acum trebuia să poarte haine subțiri.
Dacă i‑ar fi fost frig, nici nu i‑ar fi trecut prin cap
să‑și cumpere o geacă nouă, ci s‑ar fi gândit cum să
facă să îi crească pe corp o blană deasă ca de urs.
Imaginându‑și că, de fapt, nu era „bătrân“, ci apar
ținea unei noi specii de om care făcea primii pași de
la granița ce marca depășirea a o sută de ani de viață,
își strânse pumnii de nenumărate ori.
Yoshiro auzi ziarul căzând în fața ușii cu o buf‑
nitură. În fiecare dimineață fugea la poartă imediat
ce se auzea zgomotul ăsta, dar oricât de repede ar fi
fugit, silueta poștăriței era deja cât degetul lui mij‑
lociu. Avea părul prins ca o crizantemă, gâtul subțire
și lung, umerii căzuți și spatele scheletic. Privindu‑i
din urmă pulpele ferme și fundul rotund, Yoshiro
strigă spre ea : „Vă mulțumesc mult !“. Dar poştăriţa
nu‑i răspunse, așa că nu știa dacă vocea lui ajunsese
până la ea sau nu.
Încă în fața casei, Yoshiro deschise ziarul. Ce‑i

drept, în tinerețe nu citea presa, dar, de când ziarele
tipărite reveniseră la viață, lectura atentă, până la
ultimul articol, devenise un ritual zilnic. Își aruncă
privirea peste secțiunea „Politică“ și cuvinte precum
control, norme, adaptare, contramăsuri, anchetă, atenție
îi săriră în ochi ca vârfurile unor spice de grâu pe
câmp. Dacă ar fi început să citească, ar fi fost prins
ca într‑o mlaștină. Nu‑și putea începe dimineața așa ;
mai întâi trebuia să‑l ducă pe Mumei la școală. Simțea
că în cuvântul școală încă stăruia o vagă speranță.
Lăsând ziarul în holul de la intrare, Yoshiro se
întoarse în bucătărie și îi servi lui Mumei sucul proas
păt stors într‑o cană de bambus cu o deschizătură
îngustă pentru băut. Mumei luă o gură și îl întrebă :
— Portocalele se pot culege în Okinawa, nu‑i așa ?
— Așa e.
— Se pot culege și mai la sud de Okinawa ?
Yoshiro înghiți în sec.
— Hm, oare cum o fi asta ? Nu știu.
— De ce nu știi ?
— Pentru că țara este închisă.
— De ce ?
— Toate țările se confruntă acum cu probleme
majore. S‑a decis ca fiecare țară să‑și rezolve proble‑
mele între propriile granițe, pentru a evita răspân‑
direa unei situații de criză în întreaga lume.
58 Yoko Tawada
— E mai bine așa ?

— Nu știu dacă e mai bine sau nu. Dar, dacă
Japonia rămâne închisă, scade cel puțin pericolul ca
firmele japoneze să profite de sărăcia altor state. Și
scade și pericolul ca firmele din străinătate să profite
de starea de criză din Japonia.
Pe chipul lui Mumei nu se putea citi dacă înțelesese
sau nu. Yoshiro avu grijă să nu‑i spună strănepotului
său că nu era un susținător al politicii de izolare.
Despre politica de izolare nu se discuta deschis, dar
puteai auzi pretutindeni nemulțumiri și indignări în
legătură cu fructele. De când produsele agricole nu
mai erau importate, atât portocalele, cât și ananasul
și bananele erau trimise doar din Okinawa. Se pare
că pe insula Shikoku se recoltau din belșug manda‑
rine, dar că nu ajungeau până în Tokio. Administrația
insulei Shikoku adoptase politica de consum intern
al produselor agricole, câștigând capital, în schimb,
prin rețetele patentate pentru tăiețeii Sanuki udon și
pentru pâinea germană.
Odată, Yoshiro află că brutarul vindea mandarine
și cumpără imediat două. Pe ele scria „Producție
Shikoku“. Pesemne că brutarul avea legături strânse
acolo. Hotărî să mănânce mandarinele împreună cu
Mumei sâmbătă dimineața, când ar fi avut timp pe
îndelete, dar înaintea zilei de sâmbătă veni o nouă
zi liberă de care uitase complet. Erau atât de multe
zile libere acum, încât nu reușea să le mai țină soco‑

teala. Încerca să le memoreze uitându‑se de nenumă‑
rate ori în calendar, însă nu‑i intrau în cap defel.
Pentru noile sărbători naționale, spre deosebire
de Ziua de Naștere a Împăratului, atât ziua, cât și
numele erau alese prin referendum, în mod demo‑
cratic. Mai întâi se strângeau idei prin solicitarea
contribuției cetățenilor. Apăruseră tot felul de sugestii.
Cineva propuse : Ziua Oceanelor ne provoacă să medi
tăm asupra poluării oceanelor, dar ar fi bine să orga‑
nizăm și Ziua Râurilor, omagiind și apele curgătoare
ce au pătimit teribil, din cele mai vechi timpuri, din
cauza apelor reziduale deversate de fabrici. Altcineva
spuse : dacă avem Ziua Roșie, nu ar fi bine să avem
și Ziua Verde ? Ziua Culturii era prea abstractă ca
să‑i mulțumească pe cetățeni, așa că aceștia au votat
în număr covârșitor pentru alegerea unor zile speci‑
fice : Ziua Cărții, Ziua Cântecului, Ziua Instrumen
telor Muzicale, Ziua Filmului, Ziua Arhitecturii. Ziua
Bătrânilor și Ziua Copiilor își schimbaseră numele,
devenind Ziua Tot Înainte, Bătrâni ! și Ziua În Care
le Cerem Iertare Copiilor. Pentru ca Ziua Educației
Fizice să nu‑i întristeze pe copiii ce nu puteau crește,
trezindu‑le gânduri despre propriul corp, ea deveni
Ziua Corpului. Ziua Mulțumirii pentru Munca Prestată
deveni Ziua Este Suficient Doar Să Trăim !, pentru a
nu‑i răni pe tinerii care nu puteau munci, deși își
60 Yoko Tawada
doreau s‑o facă. Asta nu înseamnă că cetățenii se

gândeau numai la cum ar fi putut să înmulțească
zilele libere. Sugestiile de‑a aboli Ziua Întemeierii
Japoniei inundară spațiul public, iar această sărbă‑
toare se pomeni înghițită de valurile de opinii și apoi
dispăru complet. Motivul principal era acela că o
țară splendidă precum Japonia nu putea fi întemeiată
într‑o singură zi. Și în afara acestor zile apăruseră
Ziua Pernelor, pentru a încuraja relațiile sexuale
complet ieșite din uz în ultima vreme, Ziua Speciilor
Dispărute, în care se aprindeau bețișoare parfumate
pentru păsările și animalele dispărute din Japonia,
Ziua Offline, în care era comemorată dispariţia inter
netului, apoi Ziua Oaselor, în care oamenii se gân‑
deau serios la importanța calciului.
Mumei era foarte binedispus în ziua când primise
mandarina și se juca cu ea, apăsând feliile aproape la
fel de moi ca vârfurile degetelor lui. Gata să‑l apos‑
trofeze cu un „Nu te juca cu mâncarea !“, Yoshiro își
astupă gura cu mandarina lui. Era bine ce făcea. Poate
avea să descopere noi modalități de‑a mânca în tim‑
pul jocului. Joacă‑te ! Joacă‑te ! Joacă‑te cu mâncarea !
Dacă Mumei l‑ar fi întrebat cum se mănâncă man‑
darina, i‑ar fi spus să descopere singur. Oricum ai
face‑o, e bine. Gândește‑te la asta în timp ce te joci.
Totuși, Mumei nu întrebă nimic. Generația lui Yoshiro
crescuse crezând că există un mod corect de‑a mânca
fructele. Coaja portocalelor se curăță așa, pentru a

mânca grepfrut trebuie să folosești lingura astfel.
Credea că transformând mâncatul într‑un ritual stan
dardizat, celulele aveau să treacă cu vederea gustul
acru ce era, de fapt, un semnal de alarmă care aver‑
tiza asupra pericolului.
Generația lui Mumei nu se lăsa păcălită de astfel
de trucuri infantile. Oricum ar fi consumat fructele,
semnalul de alarmă din corp răsuna negreșit : „Pericol !
Pericol !“. Fructele kiwi îi provocau lui Mumei insu
ficiență respiratorie, sucul de lămâie îi paraliza limba.
Și nu erau doar fructele ! Spanacul îi provoca arsuri
pe esofag, ciupercile shiitake îi dădeau amețeli. Lui
Mumei îi era imposibil să uite, măcar pentru o clipă,
că alimentele reprezentau un pericol.
„Lămâile sunt atât de acre, că văd albastru în fața
ochilor“, spuse Mumei când gustă pentru prima dată
o înghețată de lămâie. De atunci, Yoshiro simțea nuanțe
de albastru amestecându‑se cu galbenul lămâilor de
câte ori vedea aceste fructe. Asta îi dădea pentru o
clipă sentimentul că ar fi atins planeta crudă și goală.
În căutarea fructelor pe care să le ofere strănepoților,
bătrânii rătăceau dintr‑o piață în alta ca niște stafii,
cu ochii înroşiţi. Pe vremuri doar cărțile aveau un
preț prestabilit, dar acum şi fructele și o parte dintre
legume aveau același preț în toată țara. Indiferent
dacă erau în deficit sau în surplus, portocalele aveau
62 Yoko Tawada
un preț fix : o portocală costa 10.000 de yeni. Dacă

nu ar fi fost inflația, probabil că nu s‑ar fi lipit atât
de multe zerouri de prețurile fructelor.
Pe insula Honshu, clima era atât de aspră și de
capricioasă, încât agricultura devenise din ce în ce
mai dificilă. Cu toate acestea, în zona Tohoku era
încă bine, căci aceasta devenise prosperă în urma
produceri unor cereale bogate în valori nutritive,
denumite „noua specie de multicereale“, pe care le
exporta împreună cu orezul și grâul, deși pe ultimele
în cantități mult mai reduse față de cele de odinioară.
Problemele erau numeroase și pe insula Honshu, în
regiunea dintre Ibaraki și Kyoto. În unii ani se întâm‑
pla să ningă rar în august, iar în februarie un vânt
fierbinte arunca avalanșe de nisip în zonă. Cu ochii
înroşiţi, în ciuda picăturilor oftalmice folosite, băr
bații mergeau ca racii pe marginea trotuarelor, încer‑
când să‑și apere puterile de furtuna de nisip. Cu părul
ascuns sub eșarfe și cu ochelari de soare la ochi,
femeile se duceau și se întorceau în același loc, ca o
secvență de film ce rula anapoda, luptând cu neli
niștea provocată de aerul de‑afară. Când, pe timpul
verii, ploaia nu cădea vreme de trei luni, peisajul
devenea ruginiu, iar presiunea joasă de la tropice
aducea pe neașteptate ploi torențiale ce scufundau
stațiile de metrou.
Izgoniți de secetă, de furtunile de nisip și de ploile

torențiale, foarte mulți oameni migraseră din Honshu
spre Okinawa. Agricultura era înfloritoare și în
Hokkaido, dar, spre deosebire de Okinawa, Hokkaido
adoptase o politică antiimigrație pentru a proteja echi
librul om – natură. Deși înainte se spunea că insula
Hokkaido ar avea o populație foarte puțin nume‑
roasă în comparație cu dimensiunile sale extrem de
vaste, la sugestia unui specialist în studii demografice
din Asahikawa, care ajunsese la concluzia că într‑un
teritoriu de asemenea dimensiuni numărul actual de
locuitori este cel ideal, guvernul luase măsuri de sto‑
pare a creșterii populației. Dacă voiai să te muți aici
din alte prefecturi, aveai nevoie de o autorizație care
nu era acordată în lipsa unui motiv cu totul special.
În Okinawa nu existau restricții față de numărul
imigranților din Honshu, dar administrația se temea
de o explozie a numărului de muncitori de sex mas‑
culin. De aceea, se luă hotărârea ca oamenii care
doreau să lucreze la fermele din Okinawa să facă
cererea în calitate de cupluri căsătorite, altfel nu erau
angajați. Femeile singure sau cuplurile de același sex,
atât femei, cât și bărbați, puteau să facă cererea, dar
burlacii, nu. Totuși, dacă o femeie singură își făcea
operație de schimbare de sex după obținerea dreptu‑
lui de rezidență, avea voie să locuiască în continuare
64 Yoko Tawada
pe insulă. Nu puteau migra dacă nu aveau de lucru

și, pentru că aproape nu existau slujbe în afara celor
din agricultură, nu primeau permisiunea de strămu‑
tare decât dacă prezentau dovada angajării la o fermă.
Din cauza creșelor și a facilităților de îngrijire a
copiilor insuficiente, nu erau angajate cuplurile ce
doreau strămutarea împreună cu copii mai mici de
doisprezece ani ; aceste cupluri primeau permisiunea
de strămutare doar dacă își lăsau copiii în grija rude‑
lor din Honshu. De asemenea, pentru că ar fi avut
probleme dacă noii rezidenți făceau copii după ce se
mutau pe insulă, erau admise numai femeile de peste
cincizeci și cinci de ani și bărbații care se supuseseră
deja unei vasectomii. Apăruseră articole în ziar despre
femei care mințiseră în privința vârstei, desenându‑și
riduri pe chip și albindu‑și părul ; totuşi, era extrem
de dificil să arăți mai în vârstă decât erai cu adevărat.
Se pare că treziseră suspiciuni când nu înțeleseseră
butoanele ON și OFF de pe mașinăriile vechi din
fermă și fuseseră depistate ca fiind femei încă tinere.
Înțelegerea, măcar rudimentară, a limbii engleze era
dovada vârstei înaintate. Pentru că învățarea limbii
engleze fusese interzisă, femeile tinere, care nu văzu‑
seră aparatele electrice de pe vremuri, nu cunoșteau
nici măcar cuvinte simple ca on și off. Era permisă
învățarea altor câteva limbi, precum tagalog, germană,
swahili sau cehă, dar era prea dificil să găsești manuale

sau profesori, ori măcar oameni care să fi învățat
aceste limbi, așa că nimeni nu încerca. Era interzis
să cânți mai mult de patruzeci de secunde dintr‑o
melodie într‑o limbă străină și nu era permisă nici
publicarea romanelor traduse.
Amana, singura fiică a lui Yoshiro, și soțul ei emi‑
graseră plini de entuziasm în Okinawa, îmbrăcându‑și
mușchii tineri de șaizeci de ani în uniforme de lucru
din bumbac albastru, făcute la comandă. Pentru amân
doi, uniforma de lucru trebuia să exprime persona‑
litatea celui care o poartă, de aceea nu avuseseră din
capul locului intenția de a purta hainele ready‑made
de la fermă. Părul ei, atât de bogat încât acoperea
întregul pat când se întindea, trebuia strâns într‑o
pălărie de paie când lucra, dar și pe aceasta și‑o făcuse
special, după propriul design.
Yoshiro nu o văzuse de mult pe Amana. Din când
în când apărea în ziar câte un articol, în care se spu‑
nea că viața în Okinawa era atât de îmbelşugată,
încât depășea imaginația locuitorilor din Tokio. Acolo
puteai obține zilnic fructe și legume pe un preț de
nimic. Totuși, întrucât expedierea produselor agri‑
cole în regim individual în afara insulei era interzisă,
imigranții nu puteau trimite nimic familiilor din
Honshu.
66 Yoko Tawada
Produsele agricole de la fermele de pe fiecare din‑

tre insulele arhipelagului Okinawa erau transportate
cu „căruța“ până în port, apoi vapoarele firmei de
transport din Kyushu le purtau până în marele port
Shinmakurazaki. Deși erau numite „căruțe cu cai“, nici
cai nu mai existau nicăieri. În ziare apăruseră cari‑
caturi ale unor vehicule trase de câini, vulpi sau porci
mistreți, însă era foarte posibil ca acestea să nu fie
caricaturi, ci să redea realitatea.
În Kyushu existau câteva companii de transport
ce dețineau cargoboturi de dimensiuni mari, cu
panouri fotovoltaice de forma unei ciuperci imense.
Cea mai mare dintre ele era firma Transporturi Marine
Risshin, pe ale cărei vapoare erau încărcate aproape
toate produsele agricole pentru export și transportate
în toată Japonia. De fapt, nu chiar în toată Japonia.
Prețioasele fructe erau trimise în Tohoku și Hokkaido,
iar în Tokio ajungea doar o parte infimă. În schimb,
din Nord erau trimise în Okinawa cantități mari de
orez și somon. În această perioadă, în care atât tean‑
curile de bancnote, cât și acțiunile sau dobânzile nu
mai erau atractive, aveau întâietate partenerii cu care
puteai face troc. Somonul dispăruse la un moment dat,
până ce o varietate rară, al cărei corp era presărat cu
stele, fusese readusă la viață. Deși consumarea sa nu
era benefică pentru ficat, oamenilor le plăcea gustul
somonului, ce le trezea nostalgii de altădată.
Spre deosebire de cele douăzeci și trei de sectoare

din centrul metropolei, unde nu mai locuia nimeni,
în Vest, adică în zona Tama, populația rămăsese nume
roasă, dar nu exista nici un fel de industrie și zona
era din ce în ce mai săracă. Yoshiro își amintea încă
înmormântarea ultimului politician concediat pen‑
tru că afirmase : „Dacă Tokio este distrus, Japonia va
pieri ! Sacrificați toate celelalte zone și salvați Tokio !“.
Yoshiro avea o atitudine critică față de egoismul carac‑
teristic vechiului Edo1, supranumit edoism, dar bucuria,
freamătul, entuziasmul din pieptul său de câte ori
rostea numele Tokio cu glas tare erau atât de puter‑
nice, încât credea că, dacă Tokio avea să dispară, avea
să piară și el odată cu orașul.
Și în Tokio existau planuri de revigorare a econo‑
miei prin produse caracteristice locului. Yoshiro citi
în ziar despre proiectul de a crea și a vinde produse
noi, sub numele de marcă Edo, pentru a readuce la
viață vraja orașului Tokio dinainte de industrializare.
Yoshiro se gândi să participe și el la acest proiect.
În Vestul Îndepărtat al orașului Tokio se cultivau
cantități considerabile de soia, hrișcă și un nou tip
de grâu, dar producția nu era suficientă pentru export
spre alte regiuni și nici nu era vorba de recolte atât
de speciale încât să nu le poți produce altundeva. În
1. Vechiul nume al orașului Tokio (n.tr.).

68 Yoko Tawada
vremurile de demult, sintagma „Noile produse din

Tokio“ era asociată cu aparate din care ieşea câte un
cablu cu ştecăr, însă așa ceva nu se mai vindea în
ziua de azi. Aparatele electrice nu mai erau văzute
cu ochi buni de când se descoperise o legătură între
curentul electric și sindromul numit „piri piri“, ce
amorțea extremitățile, afecta sistemul nervos și pro‑
voca insomnii. În ziar apăruse un articol ce relata că
insomniacii reușiseră să doarmă adânc într‑un sat
de munte lipsit de curent electric. Un scriitor faimos
publicase și el în ziar un eseu în care povestea cum
devenise incapabil să mai lucreze la romanul pe care
îl scria din cauza bâzâitului produs de un aspirator.
Poate că nu eseul său a fost motivul, dar chiar în
aceeași perioadă a început să se răspândească printre
oameni o animozitate față de aspiratoare. Pentru
Yoshiro, care detestase mereu zgomotul aspiratorului,
ce parcă pufnea printr‑un tunel din adâncurile infer‑
nului, era o modă bine‑venită. Întrucât locuințele
temporare fuseseră concepute în așa fel încât să
poată fi curățate simplu cu o cârpă și o mătură, locu‑
itorii acestora au fost primii care au renunțat să mai
folosească aspiratoare. Și mașinile de spălat au dis‑
părut. Și în cazul lor, tot cei din locuințele temporare
au fost primii care au început să spele lenjeria de
bumbac de mână și să o întindă afară, pe sârme.
Restul hainelor erau spălate de curățătorii care

veneau să le ia și apoi le aduceau înapoi. Din cauza
denumirii lor, afacerile de cleaning fuseseră o vreme
amenințate cu dispariţia, dar reveniseră la modă sub
aceeași denumire, scrisă însă cu caractere chinezești :
kuri 栗, nin 人 și gu 具, adică Aparat‑castană‑om.
Nu numai că era mai ieftin să rogi un Aparat-cas
tană-om să‑ți spele rufele decât să cumperi o mașină
nouă o dată la trei ani, dar apăruse și o poveste stra‑
nie, ce se răspândise cu o bizară forță de convingere.
O școală ar fi făcut un experiment, demonstrând că
rezultatele elevilor se îmbunătățeau remarcabil dacă
părinții acestora deconectau toate aparatele electrice
din casă în timp ce copiii își pregăteau temele.
Când era tânăr, Yoshiro își pierdea orice urmă de
chef imediat ce auzea mașina de spălat zdrăngănind,
dar acum nu mai avea grija asta. Crescuse și numărul
oamenilor care își aruncaseră televizoarele, motivând
că uitatul la televizor îi face să se îngrașe. Aparatele
de aer condiționat nu mai erau la modă de o generație.
Ultimele aparate rămase în uz erau frigiderele, dar
și acestea fără cablu. Singurul model ce se găsea pe
piață era frigiderul Steaua Antarctică, ce răcea folo‑
sind energia solară.
Viața fără electrocasnice din remarcabilele așeză
minte temporare ale metropolei Tokio devenise un
70 Yoko Tawada
model de urmat pentru întreaga țară. Cu toate astea,

era greu să vinzi „Nefolosirea aparatelor electrice“
ca produs specific. Pentru revitalizarea orașului era
nevoie de ceva vizibil.
Să spui Tokio înseamnă să vorbești despre zona
Shitamachi, iar când spui Shitamachi, îți vin în minte
prăjiturile cu răvaş de la vechiul templu din Asakusa și
faimoasa lui Poartă a Tunetului. Dar, dacă ne gândim
ce aduce tunetul cu sine, răspunsul este inevitabil „electri
citate“. Era ironic să vezi cum încercarea de a revi‑
taliza orașul Tokio prin tradițiile vechiului Edo de
dinaintea apariției electricității se lovea, metaforic,
de un perete electric.
Dacă ar fi existat un soi de legumă care să nu
crească altundeva decât în Tokio, ar fi putut deveni
produsul local specific, dar leguma asta era de negăsit.
Oamenii își chinuiau mintea cu asta, fiindcă altă parte
a corpului nu ar fi făcut față provocării. Se gândiră
ce‑ar fi dacă s‑ar aventura să cultive un tip de legumă
ce putea crește în orice altă prefectură, dar căreia nu‑i
acordase nimeni atenția cuvenită. Locuitorii din Edo
erau renumiți pentru mintea lor iscoditoare, mereu
în căutarea noului, dar acum, că nu mai puteau
importa ceva nou din afara țării, se aflau printre ei
oameni care doreau să dezgroape obiecte din trecut
și să le readucă la viață în prezent.
Un anume doctor Myoga captase atenția publicu‑

lui în toiul acestui trend. Doctorul remarcase, într‑un
roman de la sfârșitul anilor 1920, fraza „Ghimbirul
Myoga crește adesea în spatele toaletelor“. În Tokio
existau multe toalete publice, care nu erau de găsit
în alte prefecturi. Doctorul se plimbă căutând aceste
toalete și cumpără toate bucățile de pământ întune‑
coase și reci din dosul lor, apoi instală pe fiecare
dintre ele cutii de sticlă cu înălțimea de circa doi
metri, împărțite în interior prin rafturi de circa trei‑
zeci de centimetri înălțime, pe care plantă ghimbir
Myoga într‑un amestec de pământ artificial și mine‑
rale. Nu dezvălui nimănui motivul pentru care acest
tip de ghimbir creștea în spatele toaletelor publice.
În schimb, sublinia în permanență că simplul refuz
al călugărilor novici de‑a mânca acest tip de ghimbir
dovedea că ingerarea lui conferă o incredibilă vita‑
litate, chiar dacă nu pare să aibă valori nutriționale
deosebite. Se spunea că ghimbirul Myoga nu le plăcea
micuţilor, dar copiii de acum îl mâncau ca pe înghețată.
Doctorul Myoga susținea că asta s‑ar datora unui
nutrient necunoscut încă, în care acest tip de ghim‑
bir este foarte bogat și care are calitatea de‑a revita‑
liza copiii din interior.
Yoshiro găsi ghimbir Myoga la piață și i‑l servi
lui Mumei. Când îi simți mirosul, copilul miji ochii
72 Yoko Tawada
de plăcere. Dar aceea a fost singura dată când a găsit

planta, apoi ierburile uitării au crescut într‑o clipă
peste numele doctorului Myoga.
O altă așa‑numită legumă de Tokio, ce fusese în
vogă la un moment dat, era piperul‑de‑baltă. Întrucât
expresia „și gâzelor le place piperul“ dăduse naștere
la idei preconcepute față de această plantă, nici cei
mai excentrici fermieri din celelalte prefecturi nu
voiau să o cultive. O companie începuse să crească
și să valorifice piperul‑de‑baltă pe piață ca o delicatesă
din Tokio. Apăruseră chiar și postere cu guvernatorul
prefecturii zâmbind larg în timp ce mânca o salată
de piper‑de‑baltă, dar posterele avuseseră, după unii,
un efect contrar popularizării plantei. Un joc de cuvinte
greu de pronunțat, „Nici piparcă, nici piper, doar o
pipă eu îți cer“, împleticise limbile tuturor, dar pipe‑
rul‑de-baltă nu ajunsese propriu‑zis pe limba nimănui.
Odată, când Yoshiro se afla în fața aprozarului, cap‑
tivat de nemaivăzutele legături de frunze verde‑închis
din vitrină, vânzătorul îi spuse :
— E piper‑de‑baltă, planta care este acum pe buzele
tuturor. Ce‑ar fi să cumpărați pentru a susține orașul
Tokio ?
Yoshiro ar fi trebuit să fie mai circumspect auzin
du‑l pe vânzător, ale cărui singure exclamații erau
întotdeauna „E gustos !“, cum îl invita acum să susțină
orașul, de parcă ar fi fost la un meci. Yoshiro cumpără
o legătură și se întoarse acasă. O pisă în mojar și o

amestecă cu oțet, apoi gustă. Auzise că piperul‑de‑baltă
are un gust compatibil cu cel al peștelui Ayu, dar cum
nu avea chef să‑i dea lui Mumei o carne de pește des‑
pre care se spunea că ar fi puternic contaminată, îl
combină cu tofu fiert.
— Iartă‑mă, are un gust îngrozitor.
Incapabil să suporte usturimea regretului, Yoshiro
își scărpina capul, cerându‑și iertare. Mumei îi răs‑
punse imediat, cu o mină mirată :
— Mi‑e totuna dacă mâncarea are gust bun sau
nu.
Mumei îi dezvăluise în mod neașteptat propria
naivitate, rușinându‑l atât de tare încât abia mai putea
respira. Mulți bătrâni erau enervați de comentariile
tinerilor, dar Yoshiro nu se supăra deloc pe Mumei.
Era mai degrabă îndurerat la gândul că ei, bătrânii,
îi puteau răni atât de des pe tineri, fără să‑și dea
seama. Adulții vorbeau cu aroganță : „Cutare lucru‑i
gustos“, „Cutare lucru nu‑mi place“, ca și când sensi
bilitățile culinare i‑ar fi plasat într‑o clasă superioară,
uitând că erau cu toții cufundați până la brâu în
același smârc de probleme. Oare cum arăta generația
lui în ochii copiilor ? Pentru că cele mai multe otră‑
vuri nu aveau gust, nu le puteai proteja viețile oricât
ți‑ai fi exersat papilele.
74 Yoko Tawada
Probabil că oamenii din Okinawa ar fi râs de efor‑

turile celor din Tokio de a produce ghimbir Myoga
și piper‑de‑baltă pentru a le a exporta ca produse de
înaltă clasă, dacă ar fi știut de ele. Cu autoironie,
Yoshiro îi scrisese fiicei sale, Amana, în vederile oca‑
zionale, despre piperul‑de‑baltă, dar nu primise nici
un răspuns. Probabil că Amana nu auzise niciodată
de această plantă.
Caracterul pentru piper‑de‑baltă, 蓼, cu toate
liniile sale oblice, îi reda lui Yoshiro bucuria de a
scrie. Îl caligrafia încet, ca o pisicuță ce‑și ascute
ghearele de scoarța unui trunchi de copac.
Lui Yoshiro îi plăcea să scrie vederi. Chiar dacă
era puţin bizar să le trimită propriei familii când nu
călătorea. Dar foile de hârtie erau mult prea mari
pentru măruntele lui vești și nu îl încurajau să aştearnă
pe ele scrisori. Pe cartea poștală spațiul era atât de
strâmt, încât puteai întrezări punctul final înainte
de‑a începe să scrii. I se părea liniștitor să poată
vedea finalul unui lucru. În copilărie fusese convins
că scopul ultim al medicinei era crearea unui corp
nemuritor, dar nu se gândise niciodată la agonia de
a nu putea muri.
Deși pentru portocale exista un preț fix, lucrul
acesta nu era valabil în cazul timbrelor. De fapt,
prețurile erau foarte variate, de la timbrele cu coco
șul‑de‑munte alb, extrem de piperate, până la cele
cu clădirea Dietei Japoniei, atât de ieftine, încât erau

aproape gratis. La oficiul poștal, timbrele erau une‑
ori la ofertă, câte o mie într‑un pachet, dar Yoshiro
nu avea chef să le cumpere, pentru că îl făceau să‑şi
dea seama că nu avea să moară nici după o mie de
vederi scrise.
„Ce vreme perfectă, numai bună pentru scris cărți
poștale !“ se gândi Yoshiro întorcându‑se de la cum‑
părături și oprindu‑se la buticul cu vederi în drum
spre casă.
Pentru că acum oricine putea să‑şi deschidă maga‑
zin şi să vândă ce avea chef, erau din ce în ce mai
multe prăvălii ce arătau ca standurile pentru festiva‑
luri din campusurile universitare. Și buticul cu vederi
era un astfel de magazin, iar proprietara nici măcar
nu încercase să‑și ascundă amatorismul, lăsând panoul
scris de mână de deasupra intrării căzut într‑o rână,
pe diagonală. Poate pentru că se gândise că vederile
făcute de ea nu erau suficiente pentru a porni o afa‑
cere, vindea și câteva umbrele și obiecte de papetărie.
Niște umbrele ce blocau soarele, deși erau transpa‑
rente, îl captivară pe Yoshiro, așa că‑și cumpără una.
Erau și creioane care ciripeau ca păsările, coli de
origami ce se strângeau în formă de rață mandarin
dacă le stropeai cu apă, gume mari de șters aidoma
unor lămâi, lucruri pe care Mumei le găsea irezistibile,
de aceea Yoshiro venea mereu singur la magazin.
76 Yoko Tawada
Proprietara magazinului fusese, în şcoala gene‑

rală, colegă de clasă cu fiica lui, Amana. Florile pre‑
sate erau încă de pe atunci pasiunea ei. Viorelele erau
prietenele ei cele mai bune, pătlagina o saluta flutu‑
rându‑i mâna, în fața traistei‑ciobanului făcea reve
rențe adânci, garofiței‑de‑munte îi scria epistole de
amor. Cu toate astea, acum își petrecea frecvent dumi‑
nicile rupând plante pe care le zdrobea și le vindea
sub formă de natură bidimensională pe cărți poștale.
Folosea aproape numai buruieni, deși poate că „buru‑
ieni“ nu era cuvântul cel mai potrivit, fiindcă le creștea
ea însăși pe pământul artificial din grădină. Când
Yoshiro a întrebat‑o de ce crește tocmai buruieni, i‑a
răspuns că încearcă să le salveze de la dispariție.
— Și câinii corciți sunt pe cale de dispariție, știați
asta ?
Acum, că auzea lucrul ăsta, își dădu seama că,
într‑adevăr, toate patrupedele de la Centrul de Închi
riat Câini de Companie erau de rasă pură și că nu
văzuse nicăieri altundeva altfel de câini.
De câte ori venea după vederi, lui Yoshiro îi plă‑
cea să stea sprijinit de stâlpul de lângă casa de mar‑
cat și să pălăvrăgească despre fiica lui.
— Ce mai face Amana, e bine ?
— Bolnavă nu pare să fie.
— E grea munca pe plantaţia de portocali ?
— Pare să fie destul de puternică, dacă face asta.

— S‑a antrenat în perioada liceului, când era în
clubul celor care purtau racla sfântă în timpul cere‑
moniilor prin oraș.
— Dacă‑mi aduc bine aminte, tu ai fost în clubul
de atletism, nu‑i așa ?
— Da, dar sprintul pe distanțe scurte nu mă ajută
deloc în viața de‑acum. Iar să te duci la vânătoare
într‑o sălbăticie fără animale este la fel de inutil.
Cu creionul ridicat ca o suliţă, artista florilor pre‑
sate ridică pe rând câte un genunchi până la înălțimea
pieptului. Era o bătrână tânără, de peste șaptezeci de
ani, o vârstă la care te amuză orice.
— Ce v‑a scris Amana în ultima scrisoare ?
— Că a văzut pentru prima dată noua specie de
ananas roșu.
— Îi invidiez pe cei din Okinawa.
Artista puse zece vederi într‑o pungă mică din
fibră vegetală și i le întinse. Yoshiro voia să mai vor‑
bească despre Amana și adăugă o informație care ar
fi putut s‑o intereseze pe vânzătoare.
— Am auzit că locuitorii din Okinawa își numesc
acum arhipelagul Ryukyu.
— Ryukyu ? Sună bine. Dar asta nu înseamnă că
încearcă să pornească o mișcare de independență
sau ceva de genul ăsta, nu ?
78 Yoko Tawada
— Nu pare să fie asta direcția. Dacă s‑ar separa,

nu și‑ar mai putea vinde fructele în Japonia și nu ar
mai primi nici forță de muncă, din cauza politicii de
izolare.
— Ce bine ! Cred că ar fi groaznic să nu o mai
puteți vedea pe Amana.
Yoshiro își aduse aminte că Hildegard avea o pri‑
etenă japoneză pe numele Tsuyukusa. Deși nu o întâl‑
nise niciodată, Hildegard îi vorbise adesea despre ea,
încât o simțea ca pe o prietenă veche, apropiată. Se
mutase de mică în Germania pentru a studia vioara
și de‑atunci locuia în orașul Krefeld. Se căsătorise
cu un iranian cunoscut la un concert și avusese cu
el gemeni. Yoshiro își aducea aminte cum îi povestea
că, după nașterea copiilor, venise cu soțul în vizită
la bunici, fiecare ținând câte un copil în brațe în
avion. Câți ani trecuseră de când nu mai putea face
asta ? Și oare ce sentimente încercai ştiind că nu te
vei putea întoarce niciodată în Japonia ?
Deși Okinawa era departe, n‑ar fi fost imposibil
să ajungă în arhipelag. Însă își simțea corpul slăbit
de câte ori se gândea la această călătorie și renunţa,
conștient că trebuie să‑și dozeze energia pentru
Mumei.
În perioada studenției avusese un prieten foarte
șic, care călătorise prin America de Sud și Africa
doar cu o geantă sport nesofisticată pe umăr. Când
l‑a întrebat de ce nu‑și cumpărase un rucsac, acesta

i‑a răspuns că i‑ar fi fost jenă să arate ca un turist.
Ce frumos ar fi fost să călătorească în străinătate nu
ca un turist cu pretenţii, ci cu o geantă sport pe umăr,
de parcă s‑ar fi îndreptat spre casă după activitățile
de club de la universitate, călcând pe călcâiele adida
șilor ? Cu o înfăţişare atât de puțin remarcabilă, poți
pleca fără teama că vei fi arestat.
— Pe multe vederi, Amana scrie cu cerneală sim‑
patică.
Fusese o pauză în conversație și, parcă pentru a
înviora discuția, Yoshiro rosti nonșalant cuvintele,
ca și când ar fi prins un ghemotoc de vată ce‑i trecea
plutind prin fața ochilor.
— A, ce bine ! Dar dacă folosește fructele pentru
așa ceva, pesemne că în Okinawa se trăiește în lux. Scrie
cu suc de lămâie ?
— Hm. Am s‑o întreb data viitoare. Îmi aduc
aminte cum mă jucam acum mult timp, în școala
primară, cu cerneala simpatică. Era foarte amuzant !
Înfiinţasem o societate secretă, iar prietenii îmi dădeau
documente strict confidențiale, pe care le citeam când
ajungeam acasă, în taină, deasupra focului din sobă.
—  Și eu îmi aduc aminte. Doar că pe mine părinții
m‑au certat că am aprins lumânarea. „Ce faci dacă
are loc un cutremur și provoci un incendiu ?“, m‑au
întrebat.
80 Yoko Tawada
— Cum funcționează, de fapt, cerneala simpatică ?

— Locul de pe foaie care a absorbit ceva acru, ca
de exemplu suc de lămâie, arde mai ușor. De aceea,
când o apropii de foc, locul unde ai scris cu suc de
lămâie se colorează primul în maro.
— Așa, carevasăzică. Petele se imprimă în diferite
tonuri, de la galben la maroniu, ca pe o acuarelă.
Arată tare frumos.
— Iar petele seamănă cu un peisaj.
— Și vederile pe care mi le trimite Amana arată
ca un peisaj cu apă la început, dar, dacă te uiți cu
atenție, apa arde, lăsând în loc mici flăcări, ceea ce
îmi dă un sentiment de neliniște.
— O apă care arde ?
— Și marea arde dacă sunt deversate cantități
mari de petrol în ea.
— Nu‑mi mai spuneți lucruri atât de înfricoșă
toare. Amana are o viață destul de ușoară acolo.
— Probabil că da.
— Au fructe din belşug.
— Îmi scrie exagerat de mult despre fructele astea.
Indiferent dacă s‑a făcut ananasul roșu sau papaya
pătrată, oricum nu vor ajunge în Tokio și nu mi
se pare interesant. De fapt, îmi fac griji pentru ea.
Mi se pare un pic ciudat că nu‑mi scrie despre nimic
altceva. Odinioară aș fi bănuit că i‑a fost spălat cre‑
ierul.
Amândoi tăcură deodată, dar se gândeau la același

lucru. Dacă livezile erau un fel de fabrici de fructe,
oare viața petrecută muncind închis în ele nu era
extrem de dură ? Când se gândesc la o grădină cu
pomi fructiferi, oamenilor le vine în minte Edenul
și devin invidioși. Își imaginează o viață idilică în
sânul naturii, căutând ciuperci pe munte, descope‑
rind livezi miniaturale de mușchi, savurând aerul
umed pieptănat de frunzele ferigilor, citind urmele
căprioarelor și ascultând cu atenție ciripitul păsări‑
lor. Dar Amana nu putea să ducă o astfel de viață,
pentru că muncea de dimineață până seara în fabrica
numită livadă. Dacă ar fi locuit într‑o metropolă,
s‑ar fi putut bucura de viață ieșind în weekend la
expoziții, concerte, prelegeri, ar fi cunoscut lume
nouă sau ar fi descoperit magazine noi în timpul
plimbărilor. E drept că situația economică din Tokio
era la pământ, dar magazine mici apăreau peste tot
ca niște bule de aer ce se ivesc la suprafața apei. Chiar
dacă stăteai pe o bancă în parc, privind trecătorii,
tot nu te plictiseai. Plimbându‑te prin oraș, simțeai
cum angrenajul din mintea ta se pune în mișcare.
Aceste distracții erau cea mai delicioasă parte din
fructul numit viața de zi cu zi și existau destule fami‑
lii care își dăduseră seama de acest lucru și prefera‑
seră să trăiască în Tokio, chiar dacă apartamentele
lor erau neîncăpătoare și mâncarea insuficientă.
82 Yoko Tawada
Amana fie se gândea numai la fructe, fie nu putea

scrie pe vederi anumite lucruri din cauza cenzurii.
Sau poate îi ascundea ceva ? În orice caz, Yoshiro era
sigur că ceva nu e în ordine. Privea textul și simțea
o iritare profundă, ca și când o parte din cuvinte ar
fi fost acoperite de o mână nevăzută.
Demult, pe când încă existau obiectele numite
telefoane, probabil că ar fi sunat‑o scurt, dar cel mai
adesea era mulțumit că acestea dispăruseră. Înainte se
certa cu Amana de câte ori o suna și unul dintre ei
ajungea să pună capăt convorbirii trântind recepto‑
rul în furcă. Dacă Amana îi spunea că ceva nu‑i place
pentru că este acru, Yoshiro îi răspundea : „Faci prea
multe mofturi la mâncare, de‑asta răceai atât de des
când erai mică“. Asta o scotea din sărite. Amana îi
replica : „Dacă obligi un copil să mănânce ceva care
nu‑i place, vei crește un adult insensibil și letargic,
care nu are habar ce‑i place“, făcându‑l pe Yoshiro
să se răstească : „Nu‑mi aduc aminte să te fi obligat
să mănânci ceva !“, ceea ce îi alimenta și mai mult
furia. Dacă își scriau vederi, nu putea să‑i răspundă
imediat. În plus, doar gândul că trecuse o săptămână
de când primise vederea ei era suficient pentru ca
mânia să i se domolească.
De câte ori aducea vederile, Yoshiro i le arăta și
lui Mumei. Ciudatele flori presate, atât de diferite de
o imagine pictată, cu trupul lor tridimensional turtit
pe o suprafață plană, îl fascinau pe Mumei. Băiatul

nu reacționa însă în nici un fel când Yoshiro îi spunea :
„Sunt de la bunica“. „Bunică“ era un cuvânt nefami‑
liar și, chiar dacă ar fi făcut imposibilul, amintindu‑i
de Amana, în mintea lui ar fi revenit cel mult textul
scris cu cerneală simpatică în ultima ei vedere. Nu‑și
aducea aminte să‑l fi auzit spunând „bunic“. Mumei nu
gândise prefixul „stră‑“ separat de „bunic“. „Străbunic“
era pentru Mumei ceea ce însemna „mamă“ pentru
copiii de demult ; practic, altă familie nu avea. „Stră
bunicul“ îi oferea tot ce îi era necesar pentru a supra
viețui.
Și străbunica era o umbră îndepărtată în memo‑
ria lui Mumei, chiar dacă în timpul ultimei ei vizite
se bucurase ca într‑o zi de sărbătoare, fără să poată
dormi. Nici Yoshiro nu făcuse altceva decât să se
răsucească în pat în noaptea aceea.
Când Mumei l‑a întrebat cum o cheamă pe stră‑
bunica lui, Yoshiro i‑a răspuns în șoaptă : „Marika“.
Mumei devenise precoce în ultima vreme, aşa că a zis
rânjind : „Marika, ce nume fain !“. L‑a luat pe Yoshiro
prin surprindere întrebând : „Unde v‑ați cunoscut ?“.
„Cunoscut“ nu era cuvântul cel mai potrivit. Oare unde
se întâlniseră prima dată ? Nu‑și putea aduce aminte.
Se întâlneau în fiecare săptămână la demonstrații.
Amintirile despre iubire începeau cu rememorarea
demonstrațiilor. Aveau loc negreșit în fiecare duminică
84 Yoko Tawada
și erau extrem de mulți oameni care își cunoscuseră

partenerul de viaţă la demonstrații. Erau, probabil,
și unii care înlocuiseră întâlnirile omiai, în vederea
unei căsătorii aranjate de părinți, cu demonstrațiile.
Știind că se găsesc în mod sigur la următoarele
demonstrații, nici nu făcuseră schimb de numere de
telefon, nici nu aranjaseră vreo întâlnire. Mergeau
amândoi repede, motiv pentru care ajungeau mereu
în fruntea formației. Chiar și în zilele când erau
foarte mulți participanți, iar mulțimea se întindea
de‑a lungul străzilor, era suficient să meargă un sfert
de oră și Marika apărea alături de el. Despre orice
ar fi vorbit, vreme, pantofi sau altceva, spiritele se
încingeau ușor, iar fețele li se luminau într‑un zâm‑
bet. La final se despărțeau binedispuși, spunându‑și
cu entuziasm : „Ne vedem !“. Nu avusese nici cea mai
vagă intenție să se îndrăgostească. Dar într‑o noapte
de marți, când ieșea dintr‑un anticariat, Yoshiro se
pomeni atacat de niște tineri care îl loviră în cap cu
bâte de baseball și‑i luară portofelul. Își pierdu cunoș
tința și se trezi într‑un târziu întins pe un pat de
spital. Deși vedea dublu neonul ce pâlpâia pe tavanul
rezervei de spital, doctorul îi spuse că electroence
falograma nu indica nimic anormal. După ce‑i dis‑
păru senzația de amorțeală din tot corpul, apărură
durerile în plexul solar și în degetele de la mâini.
Indiferent la cele optzeci de puncte dureroase, dacă

era să adune oasele pe care le simțea fracturate, juli‑
turile și zonele inflamate, Yoshiro se gândea la ce
s‑ar întâmpla dacă nu putea participa la demonstrațiile
de duminică și nu‑l preocupa nimic altceva.
Interpretând greşit apariția lui Yoshiro cu plasturi
la ochi și bărbie, cu capul și încheieturile bandajate,
drept un performance, oamenii îl aplaudară. Când
zări, în sfârșit, silueta Marikăi, o luă la fugă țintind
linia fermoarului vertical ce îi împărțea spatele în
două. Uitând cum arăta, o atinse pe umăr. Marika
se întoarse spre el, mai întâi șocată de înfăţişarea lui
Yoshiro, apoi uimită că venise la demonstrații în ciuda
acestui lucru. Roși. Emoționat, Yoshiro își simți inima‑n
gât. Căzuse într‑o cursă bizară ce purta numele de
„iubire“ și nu avea forța de‑a se elibera. Capitulă și
se ghemui la pământ, acoperindu‑și fața cu mâinile.
Când Marika îi spuse că e însărcinată, Yoshiro
încercă un vag sentiment de fericire, dar când ea îi
propuse „Hai să ne căsătorim !“, îl cuprinse teama,
nesigur că va putea suporta – în deceniile ce vor
urma – vocea pițigăiată și anumite expresii pe care
Marika le tot repeta și care îi deveniseră ușor nesu‑
ferite. Nu‑i spuse nimic, dar răsuflă ușurat când ea
îl întrebă dacă nu‑l deranjează faptul că e posibil ca
și după ce se căsătoresc să nu stea prea mult acasă.
86 Yoko Tawada
Dacă nu stăteau prea mult împreună, atunci nu era

nici un impediment să se căsătorească cu ea. Deși se
întâmpla uneori să simtă dispreț față de hotărârea
de‑a se căsători, fiindcă avusese la bază aceste rațiuni
ascunse, îi unise deja atât de multă muzică și trecuse
atât de mult timp, că granița dintre ce e corect și ce
e greşit devenise neclară. Își amintea cum, în copi‑
lărie, urmărise cu atenție un mixer micuţ ce se rotea
într‑un supermarket. „Dacă în partea de sus puneți
lapte, ouă și zahăr“, i se spusese, „în partea de jos va
ieși înghețată.“ La fel, dacă în partea de sus îi băgai
pe el și pe Marika, după două etape de producție, în
partea de jos ar fi ieşit Mumei. Se gândea că, dacă
nu ar fi pus nimic sus, nu ar fi ieșit nimic jos, deci
lucrurile au fost bune așa. De câte ori se uita înapoi
la acest proces, nu putea să se gândească la el însuși
ca la un bucătar, ci era convins că avusese rolul de
ingredient.
Marika nu reuși să stea liniștită acasă nici după
naștere. De îndată ce lua micul dejun, îndesa în cărucior,
lângă copil, portofelul și sacoșele de cumpărături și
pleca de‑acasă. Mai întâi se grăbea spre cafeneaua
Orașul de lapte, ce deschidea la ora zece, lua în brațe
trei dintre ziarele zilei și se așeza la o masă. Bebelușul
dormea liniștit în cărucior, iar chelnerița, care nu se
apropia intenționat, citea pe buzele Marikăi cuvântul
„cafea“ și, sprijinită de tejghea, îi răspundea printr‑un

semn că a înțeles. După o vreme apăreau și alte mămici,
iar cafeneaua se umplea de cărucioare. În sală răsunau
suspine resemnate, reproșuri ascuțite, râsete false și
stinse, necontenite nemulțumiri și voci pline în același
timp de învinuiri supărătoare, dar și de complimente
și dulcegării. La amiază cumpăra ingrediente pentru
salată de la alimentara fair trade din apropiere și se
întorcea acasă, unde pregătea rapid masa de prânz
și mânca împreună cu Yoshiro, care scrisese până
atunci în biroul său. Stăteau față în față timp de două‑
zeci de minute, soț și soție, într‑o tăcere familiară,
dar imediat după aceea, Marika strângea vasele și
ieșea din nou împingând căruciorul. Părea că în loc
să fie ea cea care plimbă copilul, vehiculul numit
cărucior îi purta sentimentele cu el și o împingea
mereu înainte.
Yoshiro scria pe atunci un roman al cărui protago
nist era un bărbat care nu făcea nici măcar un pas în
afara propriei locuințe. Nu că ar fi fost un hikikomori,
adică un bărbat care se izolase, de restul lumii, închi‑
zându‑se în casă. Din cauza neliniștii fizice pe care
i‑o provoca părăsirea apartamentului, de parcă ar fi
fost un pagur ce avea permanent nevoie de o cochi‑
lie să‑l găzduiască, bărbatul își bătea capul să invite
oameni interesanți în vizită.
88 Yoko Tawada
Yoshiro se gândi că era probabil sufocant pentru

soția lui să petreacă fiecare zi, de dimineață până
seara, sub același acoperiș cu el. De asta își găsea tot
felul de treburi și pleca dimineața atât de nerăbdă‑
toare, împingând căruciorul.
Odată, Yoshiro stabilise o întâlnire cu editorul său
într‑o cafenea. Își notă mai întâi ideile pe care voia
să discute cu el, dar când ieși din casă își dădu seama
că întârziase mult. Zărind în fundul cafenelei silueta
singuratică a editorului, care privea cu umerii strânși
pojghiţa subțire și străvezie ce plutea la suprafața
ceaiului negru din fața sa, Yoshiro încercă să se gră‑
bească spre masa lui. Ar fi vrut să‑și ceară iertare
cât mai repede cu putinţă, dar nu putea să înainteze
sub nici un chip prin cafenea. Observă atunci pentru
prima dată că sala cafenelei devenise o parcare de
cărucioare cu copii. Bebelușii dormeau liniștiți în
paturile mobile, iar mamele discutau încruntate la
mese. Fragmente de conversație, precum „resursele
utilizabile sunt“ sau „de teamă că fiul meu ar fi devenit
o pasăre“ ori „profitul prioritizat față de sănătatea
ignorată a localnicilor“ pluteau prin aer spre urechile
lui. Toate mamele erau absorbite în discuții, cu ceștile
de cafea acum rece în față, pe când prăjiturile pe care
nu le comanda nimeni se uscau în vitrină, cu glazura
crăpată. Yoshiro zări titlul Pesimism pentru mame
scris pe cotorul unei cărți. O femeie ținea cartea cu

o mână iar cu cealaltă liniştea bebeluşul din cărucior.
Când Yoshiro își lungi gâtul ca o girafă și privi înă‑
untru, zări mâna mămicii mângâind părul bebelușului
zvăpăiat, ciufulindu‑l. Oare și Marika stătea într‑o
cafenea asemănătoare, citind și discutând ? Era la o
întâlnire de studiu ? O întâlnire de discuții ? O întâl‑
nire diagonală ? O întrunire ? O răbufnire ? Ce naiba
făcea ? După întâlnirea cu editorul, Yoshiro ieși neli
niștit în stradă, dar observă că și trotuarul fusese
complet acaparat de cărucioare. Lumea de afară se
schimbase complet cât stătuse el în birou să‑și scrie
romanul. Se născuseră atât de mulți copii, încât căru‑
cioarele inundaseră orașul iar mamele se adunau în
cafenele. De sub copertina de stofă, aceşti oameni
dintr‑o specie nouă, care împingeau suzetele ca un
cioc de pasăre, îl priveau pe Yoshiro plini de reproș,
unduindu‑și trupul înfășat. Așadar, aceștia erau bebe
lușii. Oare și fiica sa, Amana, i‑ar fi părut la fel de
bizară dacă ar fi văzut‑o afară din casă ? Când sema‑
forul se făcu verde, liniile albe ale zebrei, acoperite
de cărucioare, dispărură. Intră în librărie, însă și acolo
cărucioarele erau parcate în fața rafturilor cu cărți.
Întinse mâna spre o nouă apariţie, Recomandări pen‑
tru masturbare, însă și în fața acelui raft erau parcate
trei cărucioare și nu putea să ajungă cartea cu brațul.
90 Yoko Tawada
Cu mâna suspendată în aer, privi într‑un cărucior

din care ochii unui bebeluș îl priveau ca două oglinzi
limpezi.
Ceva mai târziu, Marika îi explică sintagma „Mișca
rea Cărucioarelor“. Era vorba de o mișcare al cărei
rol era acela de a le încuraja pe noile mame să se
plimbe cu căruciorul prin oraș cât mai mult, atâta
timp cât soarele era pe cer. Mămicile care aveau o
stare proastă dimineața, se simțeau vlăguite, înfome‑
tate, gata să facă pe ele, fără cineva care să le ajute,
fie din cauza unui vis umed, fie din cauză că plân‑
setele bebelușului le reactivau amintiri din propria
copilărie, în orice caz, mamele care nu puteau suporta
această dispoziție sufletească ieșeau din casă, împin‑
gând căruciorul pe străzi până găseau o cafenea cu
marca „Permis accesul cărucioarelor“, unde intrau și
citeau cărțile și ziarele de pe mese sau vorbeau cu
alte mame.
Spre seară, Yoshiro îi puse din nou întrebări, iar
Marika îi povesti bucuroasă câte și mai câte despre
Mișcarea Cărucioarelor. Să ieşi cu căruciorul este cea
mai bună metodă de‑a afla în ce măsură este gândit
orașul pentru pietoni. Dacă nu există trotuare sau sunt
prea multe scări de urcat, rămâi blocată. În zonele în
care zgomotul îți irită nervii ca un polizor sau nivelul
dioxidului de carbon este crescut, copiii din cărucior
încep să zbiere. Dacă în apropiere sunt multe cărucioare,
se creează o reacție în lanț și plânsetele lor în cres‑

cendo răsună împreună ca o sirenă, făcându‑i pe tre‑
cători să înțeleagă cât de neplăcute și de periculoase
sunt astfel de zone. Şi, se pare, se dezvoltau căru‑
cioare ce se încărcau la soare în timp ce le plimbai.
Yoshiro ținuse întotdeauna garda sus faţă de mișcă
rile civice pline de intenții bune. În intențiile astea
cu miros de lapte mocnea o ură față de scriitorii atât
de absorbiți de operele lor întunecate și demente,
încât își neglijau propriile familii. O ură ca un acid
sulfuric, ce i‑ar fi ars mâinile dacă ar fi lăsat garda
jos. Deși Marika nu avusese niciodată o atitudine
critică vizavi de activitatea lui de scriitor și nici nu‑i
spusese ce părere are despre cărțile lui.
Poate pentru că fiica sa, Amana, inspirase aerul
proaspăt de afară în zilele petrecute în cărucior, îi
plăcea să se plimbe prin oraș, chiar și fără rost. După
ce‑i venise prima menstruație, începuse să‑şi petreacă
nopțile în oraș, fără să se întoarcă acasă zile la rând.
Când Yoshiro a certat‑o, i‑a răspuns : „Statistic, este
mai probabil ca o fată de treisprezece ani să moară
acasă. Ori de mâna hoților, ori într‑o sinucidere a
întregii familii. Ideea că ar fi periculos afară este un
nonsens“.
La împlinirea vârstei de optsprezece ani, Amana

intră la o universitate de top din Nordul insulei
92 Yoko Tawada
Kyushu, la secţia de Studii Organice, și plecă din

Tokio. Le sublinia mereu părinţilor că insula Kyushu
avusese un caracter internațional din Epoca de Piatră
până în perioada Edo1. Un alt argument fusese că
„În Tokio e prea puțină natură. Aș vrea să locuiesc
în Sudul Japoniei“. Yoshiro nu înțelegea de ce spunea
„Sudul Japoniei“ în loc de Kyushu. Nici după termina‑
rea facultății nu urcă la nord de Shimonoseki pentru
a se întoarce acasă. Chiar și când Tomo venea la
Yoshiro în vacanța de vară, era adus de un prieten
al Amanei, care avea treabă în Tokio.
Când fiica lor a plecat, Marika a hotărât să locu‑
iască singură, motivând că are obligații de serviciu.
La început a lucrat într‑o instituție pentru protecția
copiilor fugiți de‑acasă, care nu voiau să se mai întoarcă
la părinții lor, apoi a înființat la munte un cămin
pentru copiii de care nu se îngrijea nimeni, Academia
Pui de Bambus, unde a preluat poziția de director.
Se vehiculase zvonul că ar fi devenit directoare dato‑
rită reușitelor în colectarea de fonduri, o poveste cam
suspectă pentru Yoshiro, care nu numai că nu colec‑
tase fonduri de nici un fel, dar nu avea nici cea mai
vagă idee despre cum și cu ce fel de oameni poți
negocia pentru a strânge un capital atât de mare.
1. Perioadă din istoria Japoniei, cuprinsă între anii 1603 și 1868

(n.tr.).
Deși, teoretic, ar fi putut s‑o întrebe direct, fiind încă

soț și soție, era deja prea târziu : de ceva timp îşi
dădea seama de paradoxul că numărul întrebărilor
pe care nu le putea pune creștea cu cât relația sa cu
altcineva era mai apropiată. Fără să se certe și fără
să divorțeze, s‑au mutat liniștiți în locuințe separate.
Nu puteau întoarce timpul înapoi, așa că s‑au lăsat
întorși de timp în direcții diferite.
La scurtă vreme după ce Amana și soțul ei se muta

seră în Okinawa, Tomo, acum adult, devenise o
bătaie de cap pentru Yoshiro. De câte ori încerca să‑i
țină o lecție de bună purtare, dialogul lor se trans‑
forma într‑o comedie de cabaret.
— Care e cel mai important lucru pentru tine, în
viață ?
— Hmm, habar n‑am.
— Gândește‑te. Când simți că e mai bine să fii
viu decât mort ?
— Probabil când mă încântă ceva.
— Și când te încântă ceva ?
— Păi, când fac trei lucruri.
— Care trei lucruri ?
— Cumpăr. Bat. Beau.
— Din răspunsul tău lipsește complementul direct.
— Nu am un scop direct.
94 Yoko Tawada
— Nu scop. Complement direct. În germană e

cazul al patrulea, în rusă, acuzativul.
Dându‑și seama de inutilitatea explicației, Yoshiro
repetă grăbit întrebarea :
— Ce cumperi, ce bați, ce bei ?
Tomo răspunse rânjind :
— Cumpăr reviste manga, bat mingea și beau cio‑
colată caldă.
— Prostănacule ! Singurul talent pe care îl ai e să
spui prostii. De ce nu te faci scriitor ?
— Sub nici o formă. Nu fac față termenilor‑limită.
— Nu termeni, cred că vrei spui termene ! Fă‑te
poet atunci. Poeții nu trebuie să‑și bată capul cu ter‑
mene de predare, scriu când au ei chef. Am auzit că
nici o meserie nu va fi mai profitabilă decât cea de
poet.
— Profitabilă ? Dar eu nu mă pricep să fac bani.
Nimic din ce i‑ar fi spus nu putea șterge rânjetul
de pe fața lui Tomo. Yoshiro se simțea ca și cum ar
fi vorbit cu un cartof. Când, în cele din urmă, se
sătura de conversația lor eșuată, Tomo începea să
înșire cuvinte lingușitoare :
— Bunicule, tu ai talent și poți să trăiești scriind
orice fel de romane vrei. Te invidiez ! Ține‑o tot așa !
Neștiind dacă să‑și iasă din fire sau să ia în derâ‑
dere replicile astea, Yoshiro privea nemișcat nasul
bine modelat și ochii migdalați ai nepotului său.
Din perioada liceului, când locuia în casa părin‑

tească, Tomo îşi petrecea adesea nopțile în oraș, dar
după ce s‑a lăsat de școală nici nu s‑a mai apropiat
de casă. Yoshiro s‑a întrebat chiar dacă nu cumva
există o genă care te face să‑ți dorești să trăiești sepa‑
rat de familie. Soția sa, Marika, fiica sa, Amana, apoi
Tomo, nepotul său, toți plecaseră pe undeva și dis‑
păruseră ca luați de vânt.
Tomo apăru într‑o zi în fața lui Yoshiro cu o
femeie frumoasă ca un cocor alături. Veniseră să‑l
anunțe că se vor căsători. Fără ceremonie, doar înre‑
gistrând mariajul în registrul familial. Câteva luni
mai târziu a venit pe lume Mumei. Tomo era într‑o
călătorie pe undeva, aşa că Yoshiro a fost singur ală‑
turi de mamă și de nou‑născut. Nașterea avusese loc
cu două săptămâni mai devreme decât data prevă‑
zută. Hemoragia mamei nu se oprise, iar aceasta își
pierduse cunoștința și fusese dusă în camera de tera‑
pie intensivă. Bebelușul respira conectat la tuburi în
interiorul unei cutii de sticlă ce semăna cu un sicriu
transparent.
Mama lui Mumei muri la trei zile după naștere.
Yoshiro se gândi că înmormântarea ar trebui amâ‑
nată pe cât posibil, fiindcă nu dăduse încă de urma
lui Tomo. Trupul mamei lui Mumei continua să se
odihnească în camera frigorifică „Liniștea sufletului“
din spital. Semăna cu o păpușă de ceară. Iar Mumei,
96 Yoko Tawada
despre care ar fi mai potrivit să spunem că era proas‑

păt fiert decât că era proaspăt născut, fu scos din cutia
de sticlă și respiră în primele zile de viață protejat
de mâinile groase și calde ale sorei medicale și ascul
tând cuvintele de încurajare ale lui Yoshiro.
Totuși, la cinci zile după ce mama lui Mumei
murise, Yoshiro se pomeni chemat în camera frigo‑
rifică „Liniștea sufletului“, unde discută cu doi spe
cialiști invitați de undeva departe. Unul din ei îi spuse
că, din cauza unor transformări indezirabile ale cada
vrului, ar fi mai bine să‑l incinereze îndată decât să‑l
ţină în continuare acolo. Celălalt îi ceru permisiunea
să facă autopsia cadavrului și să‑l păstreze în forma‑
lină pentru cercetare. Yoshiro nu avea nici cea mai
vagă idee despre ce fel de transformare neobișnuită
era vorba. Fiindcă nici una dintre întrebările sale,
puse din poziția de necunoscător, nu clarifica situația,
ceru insistent să vadă cu propriii ochi cadavrul, altfel
nu putea fi de acord nici cu incinerarea, nici cu con‑
servarea lui în formalină. Specialiștii îl conduseră, fără
tragere de inimă, să vadă trupul femeii. A fost suficient
să îi arunce o singură privire, că Yoshiro a scos un țipăt
și și‑a acoperit nasul și gura cu o mână, plecând
privirea. Neputând să‑și creadă ochilor, a ridicat pri‑
virea temător, dar uluirea îi dispăruse. Era mai degrabă
un corp frumos. Mai târziu i‑ar fi fost imposibil să
redea exact ceea ce văzuse de fapt. Pentru că, în
memoria sa, corpul femeii continua să crească și să

se transforme. Centrul feței se ascuțise și devenise un
cioc de pasăre. Mușchii umerilor se desfăcuseră și din
ei crescuseră aripi ca de lebădă. Cu timpul, degetele
de la picioare se transformaseră în gheare de găină.
La o săptămână după deces, corpul a fost dus la
crematoriul unde au avut loc funeraliile. Singurul
care a participat la ceremonie a fost Yoshiro. Era încă
un mister unde se afla Tomo, iar de la Amana primise
un mesaj în care îl ruga să se ocupe de toate cele
necesare, întrucât îi era imposibil să vină atât de repede
din Okinawa. Când Marika a reușit să ajungă la spi‑
tal, Mumei avea deja unsprezece zile. Yoshiro stătea
lângă pătuțul lui, dându‑și importanță, de parcă l‑ar
fi născut chiar el.
— E băiat isteț, nu‑i așa ? Și chipeș pe deasupra !
Când îl văzu pe Mumei, Marika își scoase batista
și‑și șterse o lacrimă, apoi ieși în fugă din salonul de
nou‑născuți. Chiar în momentul în care Yoshiro vru
s‑o urmeze, Mumei începu să plângă, așa că trebui
să rămână acolo.
La început, surorile medicale îl trataseră pe Yoshiro
ca pe un vizitator din partea familiei, însă curând
începură să îi dea biberonul pentru Mumei și îl învă
țară cum să schimbe scutecele. Trebuia să le pună
pe cele murdare într‑o cutie, iar a doua zi avea să pri‑
mească o legătură de scutece noi, proaspăt spălate.
98 Yoko Tawada
— Credeam că scutecele se fac din hârtie și se

aruncă de fiecare dată.
Asistenta‑șefă pufni zgomotos pe nas, vrând parcă
să spună „Cu bătrânii avem mereu probleme“, dar
sora medicală de lângă ea își drese glasul tușind și‑i
răspunse :
— Dacă am folosi hârtia pentru scutece, nu ar mai
fi suficientă pentru cărţile scriitorilor.
Yoshiro își strânse gâtul între umeri ca o broas
că‑țestoasă și se retrase. Se pare că în maternitate se
aflase, într‑un timp foarte scurt, că bătrânul care
schimba timid scutecele strănepotului său scria cărți
ascuns în spatele unui pseudonim.
Yoshiro crezuse că doar copiii fără mamă primesc
lapte praf, dar, când se uită mai atent, observă că
toate mamele dădeau copiilor același lapte la bibe‑
ron. O asistentă îi spuse că nu exista nici o garanție
că laptele de mamă ar fi fost sigur. În laptele de
mamă se găseau, pe lângă nutrienții dătători de viață,
concentrații mari de otrăvuri letale. Auzind că laptele
praf nu conține lapte de vacă, Yoshiro întrebă în glumă :
„Dacă lapte de vacă nu are, atunci poate conține lapte
de lup ?“. Asistenta îl lămuri fără să schițeze nici cel
mai vag zâmbet : „Nu. Dar conține lapte de liliac.“
Înconjurat de asistentele care‑i răspundeau la orice
întrebare, Yoshiro era bucuros să aibă grijă de Mumei
în maternitate, unde se ducea în fiecare dimineață,
însă, când întrebă cum de nu văzuse nici un doctor în

spital, asistenta‑șefă păru ușor insultată de întrebare.
Afișând expresia ei obișnuită, „Cu bătrânii avem mereu
probleme“, râse fără să‑i dea un răspuns. Stingher,
Yoshiro întrebă apoi o altă asistentă, care‑i spuse că
distincțiile dintre medici, asistenți și moașe fuseseră
suprimate cu mult timp în urmă.
Când Tomo năvăli în salonul maternității, se împli
niseră deja treisprezece zile de la nașterea lui Mumei.
Cu respirația tăiată, strigă „Bunicule !“ și ochii i se
umplură de lacrimi. Vrând să‑i arunce un colac de
salvare, Yoshiro îi spuse :
— Acesta e fiul tău, îl cheamă Mumei. I‑am zis
Mumei, adică „fără nume“, acesta este sensul carac‑
terelor cu care l‑am scris. Ai o problemă cu asta ?
Tomo începu să plângă în hohote, iar Mumei, care
până atunci dormise liniștit, începu să plângă și el
auzindu‑i bocetele. Vocile lor se armonizau, ca și
când ar fi fost doi frați mustrați pentru că se luaseră
la bătaie, care începuseră să plângă împreună.
Tomo fusese la o clinică să se vindece de o depen
dență severă și nu primise informații din afară până
la sosirea veștii despre decesul soției, când reușise,
în sfârșit, să iasă de‑acolo. Fără să ceară detalii, cum
ar fi dacă fusese închis acolo după ce încălcase legea
sau dacă se internase singur și ce avea de gând să
facă în legătură cu cheltuielile de internare, Yoshiro
100 Yoko Tawada
vorbi cu el așa cum ar fi vorbit cu un copil mic,

spunându‑i :
— O să am eu am grijă de Mumei, stai liniștit.
Întoarce‑te să‑l iei când vei fi complet vindecat.
Dacă astfel de copii puteau să facă la rândul lor
copii, nu‑i de mirare că lumea era plină de ei. Pe
chipul lui Tomo se ivi un zâmbet vag abia când Yoshiro
îi spuse :
— Știu un local bun în apropiere. Hai să‑ți fac
cinste cu ceva bun.
— Mulțumesc, bunicule, răspunse Tomo oftând
ușor, apoi, cu un aer teatral, continuă :
— Când te gândești cât de repede trece timpul.
Acum sunt și eu tată !
„N‑ai nici un drept să te numești aşa“, vru să zbiere
Yoshiro. În schimb, ironizând intenționat pasiunea
lui pentru jocurile de noroc, îl întrebă :
— Totuși, ce fel de dependență e asta ? Cred că ai
terminat deja cu cursele de câini. Cărți de joc, cele
cu model floral pe spate ?
— Bunicule, dependența mea a evoluat într‑atât,
încât nu mai e legată de un obiect anume. E o depen
dență de nivel superior. Cât timp pot obține starea
aceea de euforie, merge orice.
— La ce ai pariat ? Ai jucat la ruletă ?
— Nicidecum.
Tomo roși, coborând privirea. Pe Yoshiro nu‑l inte‑

resa decât această informație și îl hărțui cu întrebări.
Când află, în sfârșit, răspunsul, rămase uluit și i se
tăie respirația. Apoi izbucni în râs și toată enervarea
de până atunci se risipi.
Se spune că bunicii își adoră necondiționat nepoții,
dar Tomo era ca un copac în care creșteau constant
fructele anxietății, astfel încât lui Yoshiro nu‑i mai
rămânea timp pentru iubire. Pe când încă învăţa să
meargă, Tomo se cățăra pe consola Sistemului Com
putațional de Menaj Total, unde apăsa alandala pe
butoane şi învârtea rotițe, aruncând casa în haos.
Din congelator era împins spanacul care se decon‑
gela, transformând bucătăria într‑o pajiște verde, apa
din cadă începea să fiarbă, rățuștele ce pluteau la
suprafață se topeau și curgeau ca niște gălbenușuri.
Lui Tomo îi plăceau la nebunie toate aparatele pe
care le putea pune în funcțiune, cu rezultate cât mai
spectaculoase, apăsând pe butoane, dar nici măcar nu
se atingea de cuburile de construit, iar dacă‑l puneai
în leagăn era suficient să îndoaie genunchii și să‑i
întindă din nou de două‑trei ori ca să se sature de
legănat. Dacă‑i arunca mingea, nu încerca nici să o
prindă, nici să o urmărească atunci când se rostogo‑
lea pe jos. Dacă îi citea din cărțile ilustrate, nu asculta
deloc, iar când vedea alți copii, nici nu vorbea, nici nu
se juca cu ei. Cel mult îi trăgea de păr și îi făcea să
102 Yoko Tawada
plângă. În schimb, de câte ori vedea un întrerupător,

ochii îi sclipeau și voia să apese îndată pe el. Yoshiro
spera că, dacă lucrurile continuau așa, Tomo avea să
devină programator. Dar Tomo nu manifesta nici un
interes pentru cifre sau computere, pur și simplu îi
plăcea să apese alandala pe butoane și să privească
tam‑tamul pe care ceilalți îl făceau din cauza asta.
Yoshiro se gândi că această fire anarhică ar fi putut
fi canalizată în artă și o vreme și‑l imagină pe Tomo
organizând happeninguri. Așadar, îl duse la expoziții
de artă și performance‑uri. Dar pentru băiat nu exista
nimic mai detestabil. Când asistară la un spectacol
în holul unui muzeu de artă, în cadrul căruia un
bărbat gol, cu corpul pe jumătate vopsit în roșu, înce‑
puse să danseze în mijlocul unui spațiu ornat cu benzi
de hârtie, Tomo privi câteva secunde, apoi, cu o gri‑
masă plictisită, îi șopti lui Yoshiro la ureche : „Asta‑i
artă ?“.
Tomo își petrecu pubertatea luptându‑se cu șopârle
imense și păroase în jocuri digitale, citind manga de
groază primite zilnic pe telefonul mobil, adormind,
cu televizorul pornit, în paturile protagoniștilor de
telenovele sau aruncând fără nici un motiv vaze
antice de la etaj și spărgându‑le. Notele de la școală
se clătinau pe o bârnă, mereu gata să cadă, dar reușea
cumva să le țină în echilibru. Se plângea adesea că
orele de curs durează mult prea mult, iar în timpul

lecțiilor căsca mai‑mai să‑și disloce mandibula, își
împungea colegul din față cu creionul, se scobea în
nas, se uita de nu știu câte ori la ceas, scoțându‑i din
sărite pe profesori. Spunea mereu că ar avea chef să
învețe doar dacă fiecare lecție ar dura cinci minute.
Yoshiro îl ignora, convins că spune lucrurile astea
dinadins, ca să‑i enerveze pe ceilalți, dar se poate ca
Tomo să fi vorbit serios.
Yoshiro ar fi preferat ca Tomo să fie un personaj
din romanele sale, nu propriul nepot. Atunci nu l‑ar
mai enervat, ci ar fi fost un personaj distractiv, atât
pentru scriitor, cât și pentru cititori. În mod bizar,
extrem de mândru că bunicul său scria romane, deși
el nu citea nimic, Tomo se lăuda cu asta în fața pri‑
etenilor, expunându‑i cărțile furate din librării în
camera sa. Deși Yoshiro știa că există persoane care
pariază pe următorul laureat al Premiului Nobel ca
și cum ar fi pariat pe un cal la hipodrom și că în
această afacere erau rulate sume imense de bani, nu
și‑ar fi imaginat că propriul nepot va deveni victima
acestor pariuri.
— Cum te‑ai putut gândi că eşti în stare să ghi‑
ceşti cine va primi Premiul Nobel pentru Literatură,
când tu n‑ai citit vreodată o carte ?
— La pariuri poți câștiga în orice domeniu, dacă
ești profesionist.
104 Yoko Tawada
— Adică nu ai pariat pur și simplu pe numele

trecut pe cea mai înaltă poziție de vânzătorul de pon‑
turi ? Nu te‑ai gândit că listele astea sunt făcute pen‑
tru a înșela oamenii ?
Poate pentru că se încheiase într‑o notă optimistă,
cu ei râzând, reîntâlnirea lor rămăsese în memoria lui
Yoshiro ca o amintire senină. Tomo plecase înapoi
la clinica de reabilitare, promițându‑i că se va întoarce
când va fi curat. În cuvântul acesta, „curat“, Yoshiro
simți că se ascunde o minciună. Doar nu e vorba de
o reclamă la detergent, îşi zise, fără să dea glas
gândului.
Yoshiro îl luă pe Mumei de la spital după o lună
de la naștere și se întoarse cu el acasă, fredonând un
cântec pe drum. Însă acasă îl aștepta vestea că Tomo
evadase din clinică și fusese dat dispărut. Speranța
că fugise ca să revadă chipul lui Mumei gravita în
jurul lui Yoshiro ca un far ce lumina noaptea de jur
împrejur, însă marea rămase întunecată.
Ezită dacă să raporteze dispariția. Avea oarecare
simpatie față de poliția acum privatizată, dar aceasta
nu echivala cu încrederea. Activitatea principală a poli
ției era acum organizarea spectacolelor de fanfară.
Îmbrăcați în uniforme, polițiștii defilau pe străzile
orașului, legănându‑și șoldurile în ritmul melodiilor
de circ sau al pieselor interpretate înainte de muzicanții
chindon‑ya1. Erau foarte populari printre copii, dar

și Yoshiro fusese tentat de câteva ori să meargă în
urma lor. Totuși, nimeni nu știa ce altceva face poliția
în afara acestor concerte. Secțiile de poliție din car‑
tiere fuseseră desființate și, sub numele acum schim‑
bat în „Călăuze către Terra Incognita“, deveniseră
agenții în care angajații ofereau servicii de indicare
a drumului și informații turistice contra cost. Cuvinte
precum „suspect“, „investigație“, „arest“ dispăruseră
din ziare. Se zvonea că numărul crimelor se redusese
la zero de când fuseseră interzise asigurările de viață,
o poveste pe care Yoshiro nu putea s‑o înghită.
Îi era foarte milă de Mumei, care‑și pierduse mama
și al cărui tată dispăruse, dar atât moartea ei, cât și
dispariţia lui Tomo erau chestiuni extrem de perso‑
nale și nu credea că ar trebui să le raporteze poliției.
Când strânse mâna ca o miniatură a bebelușului și
o legănă ușor, în Yoshiro explodă sentimentul că ar
fi vrut să plângă și să râdă în același timp. Fără să‑și
dea seama, cuvintele „O scoatem noi la capăt, cama‑
rade !“ îi scăpară printre buze. Oare de ce folosise un
asemenea cuvânt, pe care nu‑l mai rostise niciodată,
chiar acum ? Probabil că voia să spună „tovarăș“, dar,
1. Formații de muzicanți stradali, îmbrăcați în costume tradi

ționale foarte elaborate, ce fac reclamă magazinelor în
Japonia (n.tr.).
106 Yoko Tawada
după ce scuturase amintirile neplăcute legate de el,

„camarad“ fusese cuvântul care‑i ieșise pe gură.
A fost o decizie bună să nu se ducă la poliție. La
scurt timp, a primit o scrisoare de la Tomo. „Am
plecat de la clinică. Ți‑ai făcut cumva griji pentru
mine ? Iartă‑mă ! Dar am motivele mele. Noul direc‑
tor al clinicii e liderul unei secte umaniste, un tip
insuportabil. Îndoctrinat peste măsură. Nu aveau
mâncare de fasole, pantalonii colorați erau interziși,
părul trebuia pieptănat cu cărare pe mijloc. Mi s‑a
făcut frică de atâtea reguli stupide. În plus, se simțea
și un miros de sânge. De asta am fugit. Apoi am
dormit o vreme pe străzi, dar m‑am întâlnit întâm‑
plător cu un prieten de demult care m‑a invitat în
fabrica de jucării unde mă aflu acum. Toate slujbele
din fabrică sunt create pe modelul cazinoului. Dacă
pierzi, ești sclav, când câștigi, devii tiran. Salariul e
jalnic, dar îmi sunt asigurate hrana, un pat și haine.
De mult nu am mai dus o viață lipsită de griji. Roata
ruletei este veche, dar nu e nimeni să trișeze, așa că
pot să câștig destul de mult.“
Yoshiro hotărâse ca, atunci când Mumei va începe
să vorbească și‑l va întreba unde este tatăl său, să‑i
răspundă : „E bolnav și locuiește undeva departe,
unde boala lui poate fi tratată“. Dacă îl va întreba de
ce boală suferă, îi va explica : „E o boală în care devii
dependent de un joc și nu mai poți face nimic alt‑

ceva“ ; însă Mumei nu manifestase nici o curiozitate
față de propriii părinți. Poate din cauză că nici la
școală nu era vreun copil care să fie crescut de părinții
lui, iar cuvintele „mama“, „tata“ nici măcar nu erau
menționate.
De ceva timp, copiii fără părinți nu mai erau numiți
„orfani“. Fusese creată o sintagmă nouă, dokuritsu
jido, „copii independenți“, dar cuvântul „indepen‑
dent“, dokuritsu, îl neliniștea pe Yoshiro de câte ori
îl rostea. Când zărea caracterul doku, 独, Yoshiro își
imagina un câine izolat de haita sa, care se legase în
mod inseparabil de un om pentru a supraviețui.
În institutul pe care îl conducea Marika trăiau
cincizeci de copii independenți. Deși avea reputația
că e administrat extrem de bine, în ciuda condițiilor
economice austere, între institut și Marika se crease
o relație anormală de dependență. Dacă și‑ar fi luat
trei zile libere, probabil că institutul s‑ar fi prăbușit
ca un castel din cărți de joc. De pildă, în situația în
care legumele trimise de fermieri nu ajungeau la
timp, informațiile despre alte ferme care ar fi putut
trimite acele produse sau despre cum s‑ar fi putut
schimba meniul în cazul în care legumele nu existau
altundeva erau toate înregistrate doar în memoria
ei. De asemenea, întrucât nu erau destui medici, de
câte ori unul dintre copii suferea o fractură, nu putea
108 Yoko Tawada
respira sau avea diaree, era nevoie de cineva care să

cunoască nenumăratele dosare medicale – ce acum
nu mai erau înregistrate sub formă de date electro‑
nice –, să aibă relaţii și putere de convingere pentru
a aduce medici care puteau să‑i ajute pe copii atunci
când nici un spital nu voia să le trimită specialiști.
În realitate, institutul fusese înființat cu greu, bazân
du‑se doar pe extraordinara abilitate umană de a
extrage și a sintetiza într‑o clipită sute de milioane
de experiențe și de a deduce concluziile necesare în
situații problematice.
Marika își dorea să‑i viziteze pe Mumei și pe
Yoshiro și să stea cu ei în jurul ceaunului fierbinte,
fie și pentru o singură noapte. Din mersul autobu‑
zelor și trenurilor, extrem de zgârcit cu orele de ple‑
care, Marika încropi cu mare greutate un traseu și
hotărî să‑i vadă orice‑ar fi. Se obișnuise să se tre‑
zească cu noaptea în cap, când încă era întuneric
afară. Și vara, și iarna, înainte ca soarele să se agațe
cu ghearele de linia orizontului și să se înalțe dintr‑o
zvâcnitură, Marika se ridica din pat și aprindea cu
un chibrit o lumânare așezată pe birou, cu diametrul
de cinci centimetri și înălțimea de zece. Flacăra por‑
tocalie se întindea și tremura, apoi se strângea chi‑
nuită, de parcă ar fi fost făcută dintr‑un cauciuc
elastic. Această flacără era cea care îi ținea în frâu
gândurile grăbite să rezolve cât mai repede toate sar‑

cinile rămase din ziua trecută.
Însă în dimineața aceea nu avu timp nici să aprindă
un chibrit. Ieși din institut ținându‑și geanta în brațe.
Curtea îi păru mai mare ca niciodată acum, când o
traversa în fugă, chinuită de gândul că neglija un
ritual important. Pe distanța dintre un felinar și altul,
picioarele i se făceau nevăzute, înghițite de beznă.
Pe drumul ce pornea de la institut nu mai erau feli‑
nare, dar putea simți cum zorii se revarsă nedeslușit
de undeva. Nu așteptase de mult autobuzul. Privi, în
depărtare, către conturul dealurilor parcă schițate în
tuș, deasupra cărora se întrezăreau umbrele copacilor.
Autobuzul se apropie făcând două găuri de lumină
în beznă. Era primul autobuz al zilei și mergea fără
nici un călător. Până și silueta șoferului, care nu ridi‑
case privirea când achitase biletul, dispăru în spatele
paravanului de îndată ce Marika se așeză. Ajunse la
gara de la capătul liniei. Deși nu văzuse nici o tăbliţă
cu numele gării și nici o persoană înăuntru, Marika
se așeză pe o băncuță rece din sala de așteptare și
ascultă cu atenție. Din experiență, știa sigur că se
află într‑o gară, dar nu mai putea conta pe faptul că
lucrurile de altădată rămăseseră neschimbate. Poate
că asta nu mai era o gară și pur și simplu informația
nu ajunsese la urechile ei.
110 Yoko Tawada
După o vreme intrară, în același timp, un bărbat

cu o pălărie de fetru trasă pe ochi și o femeie cu o
geantă mare în brațe, fiecare pe o altă ușă a sălii de
așteptare. I se păru că în copilăria ei văzuse o scenă
similară într‑un film cu spioni. Marika îi studie câteva
clipe, încercând să descopere dacă cei doi într‑adevăr
nu se cunoşteau sau își dăduseră întâlnire acolo. În
scurt timp, clopoțelul instalat într‑un colț al sălii de
așteptare sună ascuțit ; imediat după acest semnal se
auzi apropiindu‑se trenul local. Când ieși pe peron,
cerul se lumina dinspre răsărit, gonind întunericul.
Deși știa că va fi o călătorie dificilă, cu multe legă‑
turi, inițial avusese impresia că va putea ajunge des‑
tul de ușor la Mumei și Yoshiro. Dar, de fiecare dată
când schimba trenul, trebuia să intre în sala de aștep
tare și să aștepte alți oameni, până când spațiul ajun‑
gea să semene într‑adevăr cu o sală de așteptare ; abia
atunci venea trenul și urcau toți în el. Procesul îi
părea nesfârșit și Marika ajunse să piardă din vedere
finalitatea propriilor acțiuni. Nici unul dintre trenu‑
rile acestea nu‑i citea gândurile până la capăt, arun‑
când‑o nepăsător în drum. Nu că ar fi deranjat‑o să
schimbe tren după tren, dar avea senzația că e sin‑
gura căreia îi fusese impusă cea mai lungă perioadă
de așteptare între ele. Dacă era așa, cine alcătuise un
astfel de orar și de ce ? Marika se pricepea de minune
să interpreteze lumea ca pe o combinație de conspirații.
Coborî în sfârșit în punctul terminus al căii ferate,

așteptă în fața gării alt autobuz, care o scutură din
nou, apoi coborî și din el. Dorința reîntâlnirii și nerăb
darea după lunga așteptare îi sfâșiau pieptul. Începu
să meargă aplecată în față, deși detesta asta. Cu res
pirația întretăiată, zări în sfârșit rândul de locuinţe
temporare întinzându‑se la dreapta și la stânga și
alergă cu pași mici tot înainte, tot înainte. Oare câte
case identice se înșirau în același complex ? Când
această înşiruire și numărul copleșitor de case păreau
să‑i suprime gândul că destinația ei se afla doar în
una dintre ele, îi zări. Yoshiro și Mumei stăteau unul
lângă altul, chemând‑o cu brațele ca figurinele mane‑
kineko, acele pisici ce invită clienții în magazine miș
cându‑și lăbuța în sus și în jos. I s‑ar fi părut mai
normal ca mâinile să fie mișcate spre stânga și spre
dreapta, ca acul unui metronom, dar asta se poate
să fi fost o impresie căpătată din filmele străine pe
care le urmărise odinioară. Două pisici ce îşi mișcau
lăbuțele. Una mare și una mică. Vă mulțumesc pentru
invitație ! Deodată, totul i se păru bizar. Se aplecă din
nou în față și o luă la fugă râzând.
— A venit străbunica !
Ce răsunase ca un chițăit amuzat ? Vocea nou‑venitei,
a soțului ei sau a strănepotului ? Toți trei își lăsară
inimile să explodeze de bucurie ca niște petarde și
începură să sară ca iepurii la începutul primăverii.
112 Yoko Tawada
În casă îi aștepta oala de lut din care ieșeau aburi

denși. Marika se aruncă energic drept în mijlocul
pernei de pe podea, nimerind locul scobit care parcă
îi aștepta fundul, ca și când ar fi prins rădăcini în
pământ. Dincolo de perdeaua de aburi, Yoshiro și
Mumei păreau doi vrăjitori ascunși într‑un nor. Mumei
încerca în zadar să pescuiască cu bețișoarele în supa
clocotindă, fiecare eșec era însoțit de râsetele lui saca
date : „Ha ! Ha ! Ha !“. Din fericire, bețișoarele din
apropiere îi umpleau într‑una farfurioara din care se
revărsau delicatese de mare și de munte. De câte ori
se ridicau la suprafața supei ingrediente pe care nu
le mai mâncau în mod obișnuit, precum creveții și
ciupercile maitake, Yoshiro și Marika se scuturau de
amintirea sinistră a contaminării și încercau să culeagă
cu polonicul amintiri mai dulci care, deși fărâmi‑
cioase ca bucățile fine de tofu în bețișoare, erau mutate
cu perseverență în farfuriuțe, de unde cei doi le devo‑
rau bucată cu bucată, așa fierbinți cum erau. Timpul
necruțător o luase la goană și, când ajunseră la ultima
frunză de varză chinezească uitată pe fundul oalei,
pendula de podea anunță ora exactă.
— Ah, trebuie să mă întorc deja.
Marika se ridică, îşi strecură brațele prin mânecile
suflecate ale sacoului și își încheie consecvent fiecare
nasture, de jos în sus, până la baza gâtului – deși nu
era frig –, apoi îşi încălță pantofii ce păreau să se fi

întărit de‑a binelea în timpul scurt pe care îl petre‑
cuse acolo.
— Ei bine, atunci, pe data viitoare ! Chiar aș vrea
să vin din nou, dacă ar fi posibil, chiar imediat, aș
vrea să vin, chiar dacă nu va fi prea curând…
Se simți împinsă de la spate de toate cuvintele ei,
rostite și nerostite, până ce începu să meargă, arun
cându‑și corpul ca o foaie de hârtie ruptă din caiet
și mototolită. Chipul udat de lacrimi îi era boţit, iar
vocea părea să‑i piară chiar înainte de a scoate vreun
sunet.
— Te conducem ! se auzi din spate glasul lui
Yoshiro.
Văzându‑l pe Mumei cum mergea împleticit în
urma ei, Yoshiro îl luă în brațe, vrând să‑l urce pe
portbagajul bicicletei. Cu palmele ridicate ca un scut,
Marika le spuse :
— Nu e nevoie, mă întorc singură.
Fredonase cuvintele de parcă ar fi cântat o melodie
la modă, o tactică născocită tocmai pentru a‑și ascunde
lacrimile din voce. Pașii grăbiră treptat ritmul, inde‑
pendent de voința ei, până ce ajunse să alerge, cu
coatele legănându‑se pe lângă corp, cu bărbia împinsă
înainte și dinții încleștați, deși nu era la un eveniment
sportiv. Înainte, alergând, tot mai repede. Probabil
114 Yoko Tawada
că așa scapi dintr‑un incendiu. Focul înseamnă durere.

Detestase întotdeauna despărțirile, dar îi deveneau
din ce în ce mai insuportabile pe măsură ce îmbă‑
trânea. Dacă să dezlipești un plasture e la fel de dure‑
ros ca atunci când îți atingi rana încă deschisă înseamnă
că e mai bine să‑l lași acolo până ce se înnegreşte și
devine lipicios, apoi cade odată cu coaja. Astfel de
gânduri copilărești îi treceau prin minte.
Chipul strănepotului îi stăruia dinaintea ochilor
oricât ar fi legănat‑o trenurile sau ar fi zgâlțâit‑o
autobuzele. Se întorsese la lucru și, chiar dacă tre‑
burile năvăliseră peste ea ca o alunecare de teren,
încă auzea râsetele lui Mumei între propriile respi
rații. Îi era teamă că iubirea pe care ar fi trebuit să
o simtă în mod egal pentru toți copiii din institut se
dilua, prechimbându‑se într‑un atașament îndreptat
doar spre Mumei.
Marika fusese numită recent într‑o poziție impor‑
tantă în comisia de examinare a unui proiect privat
top secret la care participa de ceva vreme și prin care
erau aleși copii extrem de talentați pentru a fi trimiși
în străinătate ca emisari. Dar, deși erau atât de mulți
copii în institutul pe care îl conducea, nici unul nu
era potrivit pentru acest rol. Copiii iuți la minte, dar
care‑și foloseau inteligența doar pentru propriul avan‑
taj, erau descalificați. Cei extrem de responsabili, dar
care nu aveau capacitatea de a învăța limbi străine,
erau și ei scoşi de pe listă. La fel și cei care, deși buni

oratori, erau vrăjiți de propriile cuvinte. Cei capabili să
empatizeze și să simtă pe propria piele durerea altor
copii deveneau imediat sentimentali și erau astfel des
calificați. La fel și cei care, deși aveau o voință puter‑
nică, își doreau îndată servitori și partid. Mizantropii,
cei care nu suportau compania celorlalți, ieșeau și ei
din cursă, dar același lucru era valabil și pentru cei
care nu puteau fi singuri. Copiii cărora le lipseau
curajul şi abilitatea necesare pentru a răsturna scara
de valori existentă sau copiii care se opuneau orică‑
rui lucru erau descalificați, la fel ca oportuniștii sau
instabilii emoțional. Dacă privea astfel lucrurile, nu
exista nici măcar un copil potrivit pentru rolul de
emisar, în afară de unul care era candidatul perfect.
Doar că nu voia să‑l trimită pe Mumei într‑o misi‑
une ce l‑ar fi putut pune în pericol. Își dorea să‑l lase
sub protecția lui Yoshiro, ducându‑și liniștit zilele și
luptând până la capăt. Nu se știa cât îi poate rezista
corpul, așa că era cu atât mai puțin necesar să‑l
supună la vreun risc. Spera că cei din comisie nu vor
afla de existența lui dacă ea nu le va spune nimic.
De câte ori vedea copiii mici din institut izbuc‑
nind în lacrimi, Marika își aducea aminte de anii în
care fiica ei, Amana, era încă mică și plângea tot
timpul. Pe vremea aceea era la modă o teorie conform
116 Yoko Tawada
căreia copiii trebuiau consolați imediat ce începeau

să plângă, cerând ajutor. Altfel, dacă erau neglijați,
în ideea că doar astfel vor crește puternici, aveau să
devină adulți încăpățânați și incapabili să ceară aju‑
torul celorlalți și aveau să trăiască puțin. Din acest
motiv, Marika o lua pe Amana în brațe de îndată ce
fetița începea să plângă și o consola. Uneori însă,
când simțea că vene nevăzute începeau să lege cele
două corpuri în timpul îmbrățișării, își desfăcea
repede brațele.
Aveau și alte amintiri. Se întâmplase demult, pe
când fiica ei avea vreo trei ani și se aflau în camera
cu pendulă de podea, așezate față în față, jucându‑se
de‑a leagănul pisicii cu o sfoară pe care o treceau de
la una la cealaltă. Atunci i se păruse că zărește vene
ce se întindeau ca niște ramuri din corpurile lor. Erau
subțiri ca un fir de păianjen și se răspândeau pe pereți
și tavan, apoi se încolăciseră în jurul pendulei de
podea. Înfiorată, Marika se ridicase în picioare. Era
un lucru din istoria casei la care nu se gândise până
atunci. Oameni ale căror nume îi erau străine și care
nu o interesaseră vreodată trăiseră și muriseră în această
casă generație după generație. Pereții erau îmbibați
cu transpirația femeilor forțate să muncească întoc‑
mai ca niște sclave, stâlpii, cu sperma stăpânilor care‑și
violaseră servitoarele. Se simțea mirosul transpirației
reci a unui fiu care‑și strangulase tatăl țintuit la pat
de bătrânețe pentru a‑și primi moștenirea mai repede.

Tavanul și ferestrele ce fuseseră martorii acestor
scene o priveau acum pe Marika. Chinurile vieții de
cuplu se scurgeau prin țevile ce legau toaleta de cana‑
lizare. Mama care transformase chimic singurătatea
în ambiție și strângea între pulpele transpirate gâtul
subțire al fiului. Soția care se prefăcuse că nu știe de
infidelitățile soțului și‑i amesteca propriile fecale în
supa miso. Chipeșul piroman care se învârtea în jurul
casei era probabil un angajat concediat cândva pe
nedrept. Sfoara aceea ce lega vechea familie de cor‑
donul ombilical corect pe linia descendenței i se înfă
șura în jurul gâtului. Își dorea să taie legătura cu
acești strămoși sângeroși care‑i împărtășeau acum
plăcerile lor tainice. Adevărata mea familie sunt per‑
soanele pe care le întâlnesc întâmplător în cafenea.
Copiii mei sunt copiii independenți din institut.
Când a văzut pentru prima dată casa simplă în
care Mumei și Yoshiro locuiau temporar, s‑a simțit
înviorată. De teamă să nu pară lipsită de considerație –
doar știa că nu fusese alegerea lor să trăiască într‑un
adăpost –, nu le‑a spus cât de mult îi place până nu
i‑a mărturisit chiar Yoshiro cât de bine se simte
acolo. Era o cabană simplă, construită din lemn, în
care nu simțeai nici melancolia apăsătoare a caselor
vechi de familie, nici aroganța blocurilor moderne.
Totuși, îi spuse Yoshiro, cartierul lor avusese probabil
118 Yoko Tawada
noroc de tâmplari pricepuți, care ridicaseră în cel mai

scurt timp casele acestea solide. La câțiva kilometri
depărtare erau adăposturi construite nu de tâmplari,
ci de escroci, în care, deși costurile fuseseră de trei
ori mai mari, era mai cald decât afară vara şi iarna,
mai frig. Ventilația era proastă, iar pereții, atât de
subțiri, că nu puteai nici să oftezi fără ca vecinul de
alături să te audă prin ei.
Numărul adăposturilor temporare crescuse con‑
siderabil în zona ce se întindea între Tama și Nagano.
Conform previziunilor, se estima că din ce în ce mai
mulți oameni se vor muta în munți, de‑a lungul
rutei Nakasendo, vechiul drum imperial către Kyoto.
În centrul orașului Tokio nu mai locuia nimeni.
Nu se auzise nimic despre mutarea clădirii Dietei
sau a Curții Supreme, dar sigur nu mai erau folosite
clădirile de odinioară, acum pustii. Se zvonea că,
odată cu privatizarea guvernului Japoniei, membrii
Dietei și judecătorii care lucraseră până atunci în
guvern își primiseră remunerația de pensionare și se
mutaseră într‑un cartier rezidențial de lux construit
în Kyushu, denumit „Pădurea Satsuma“. Dar unde
lucrau membrii aleși ulterior ? Existau cu adevărat sau
numele și fotografiile lor erau niște invenții ? Yoshiro
își aducea aminte că fusese la secția de votare din
primărie și scrisese numele ales pe hârtie. Până aici
totul fusese real. Cel puțin creionul cu care scrisese

numele fusese real.
Principala treabă a membrilor Dietei era aceea de
a se juca cu legile. Întrucât ele se schimbau constant,
era clar că cineva face lucrul ăsta. Doar că populaţiei
nu i se spunea cine și în ce scop face asta. Cât timp
legile rămâneau nevăzute, oamenii aveau grijă să tră‑
iască după propriile restricții, ascuțindu‑și instinc‑
tele ca pe o lamă pentru a nu fi arși de legi de care
nici nu auziseră.
Când populaţia a aflat că măsurile de izolare a
țării fuseseră deja stabilite și implementate, aseme‑
nea celorlalți, Yoshiro și Marika fură atât de uluiți,
încât nu avură nimic altceva decât exclamații pe buze.
Opinia că „Perioada Edo a fost una prielnică, așa
încât izolarea Japoniei nu este neapărat un lucru rău“
picta tabloul din ziare într‑o singură culoare. Mulți
dintre intelectualii care scriseseră aceste articole –
deși se opuneau izolării Japoniei – nu putură suporta
faptul că guvernul adoptase această politică indepen‑
dent de voința lor, mânjindu‑i pe față cu noroiul
umilinței ; în plus, dacă ar fi recunoscut că fuseseră
păcăliți ca toți cetățenii de rând, carierele lor ar fi luat
sfârșit. De aceea scuipau strugurii acri cu o nonșalanță
ce ar fi uimit‑o și pe vulpea lui Esop, spunând că :
„De fapt, am susținut politicile de izolare de la înce‑
put și era cât pe ce să le recomandăm guvernului“.
120 Yoko Tawada
Yoshiro trimisese la ziar un eseu intitulat „Japonia

nu a fost izolată“, care nu‑i fusese însă publicat. Îl
scrisese din dorința de‑a arăta cât de strânse fuseseră
legăturile Japoniei cu întreaga lume, prin Olanda și
China, în perioada Edo, dar primi înștiințarea că
specialistul care se ocupa de ziarul în cauză nu‑i
acordase ștampila de aprobare. Hotărî să țină eseul
pregătit până va fi invitat să publice într‑o revistă de
interes general, dar, în mod bizar, nu mai primi nici
o invitaţie după aceea.
Enervat de situație, Yoshiro scrisese o poveste pen‑
tru copii și o trimisese unei edituri la care publicase
deja o carte. În ea era vorba despre o fetiță de clasa
a șasea. În țara unde locuia, exista o lege care spunea
că toți copiii trebuie să aducă la școală prânzuri alcă‑
tuite din orez cu o prună acră și roșie în mijloc, pus
în cutii dreptunghiulare și arătând ca steagul Japoniei.
De aceea, mama pregătea în fiecare dimineață un ast‑
fel de prânz pentru fetiță și pentru fratele ei, așezând
o prună murată în mijlocul orezului alb, cu o foaie
neagră de alge nori între cele două straturi de orez.
Într‑un alt recipient punea o garnitură pentru orez :
omletă sau spanac. Într‑o zi, mama avu un accident
de mașină și fu internată, iar tatăl, plecat în călătorie
de serviciu, nu reuși să se întoarcă repede acasă.
Pentru a alina lacrimile fratelui ei mic, fetița decupă
foaia de alge nori și desenă un urs panda pe orezul
alb. Băiețelul merse bucuros la școală și le arătă cole‑

gilor prânzul său. Dar a doua zi fetița fu trimisă la
școala de corecție, iar mama, arestată imediat după
externare.
Din păcate, povestea lui Yoshiro nu fusese publi‑
cată. Editorul îi transmisese într‑o scrisoare :
„Conținutul textului este incomprehensibil pentru
un copil“.
Cu pledul de mătase răcoroasă tras până sub nas,

Marika chicotea uneori amintindu‑și nopțile în care
ea și Yoshiro făceau dragoste. Trecuseră peste optzeci
de ani de atunci. Imaginile ce‑i pluteau prin fața ochi
lor nu erau cele ale unui extaz voluptuos între cear
șafuri, ci ale unor dinozauri ce se jucau.
Deși pielea și ţinuta ei păstrau încă semnele tinereții,
pe dinăuntru, corpul i se schimbase complet. În tre‑
cut își simțea sfârcurile parcă ieşite la înaintare, dar
acum sânii îi erau căzuţi înăuntru și umflați, prote‑
jându‑i frontul de inamici. În tinerețe, poate pentru
că terminațiile nervoase nu ajunseseră încă atât de
departe în mușchii fesieri, fundul era cea mai rece
parte a corpului ei – de fapt, dacă cineva o atingea
pe fund, era uimită că ființa ei se extindea atât de
mult în spate. Acum, fundul îi era în permanență
fierbinte și plin de el, dându‑i comenzi : „Ridică‑te și
deschide fereastra, imediat !“, „Așază‑te și verifică încă
122 Yoko Tawada
o dată facturile în amănunt, acum !“. Pe vremuri se

folosea des expresia „A fi sub papucul femeii“, iar
Marika ajunsese pe nesimțite sub propriul papuc.
Unii specialiști avansau teoria că umanitatea se
feminizează, în vreme ce alții susțineau că era vorba
de o inversare a dezvoltării sexelor : „Copiii născuți
băieți se feminizează, iar cei născuți fetițe se mascu‑
linizează“.
În zonele unde cultura dicta ca fetușii de sex femi‑
nin să fie avortați, Natura, înfuriată din cauza aces‑
tor intervenții ce creau dezechilibre, începuse să
folosească diferite trucuri. Unul dintre ele era un
artificiu prin care se asigura că nimeni nu avea
același sex de‑a lungul întregii vieți. Astfel, sexul
tuturor se schimba o dată sau de două ori în viață,
dar nimeni nu putea bănui când, înainte de trans‑
formarea propriu‑zisă.
Yoshiro așeză pe comodă fotografia trimisă de
Marika. Îi scrisese că fusese făcută de Revelion, în
institut. Un copil cu ochii pe jumătate închiși își spri
jinea capul greoi pe umărul ei stâng. După expresie,
copilul părea în același timp că încearcă un soi de
durere sau că este captivat de un vis. Copilul cu gene
dese și gura ca o cireașă avea un gât foarte subțire,
pe care ieșea în evidență doar mărul lui Adam pro‑
eminent. În comparaţie cu gâtul acelui copil, al lui
Mumei era chiar gros și puternic. De celălalt umăr
al Marikăi se sprijinea cu ambele mâini alt copil,

care‑și ridicase bărbia și scosese limba la cameră.
Mai erau şi copilul adormit care‑și pusese capul în
poala Marikăi, copilul așezat în genunchi pe podea,
care juca rolul unui elev eminent în fața fotografului.
Copilul care stătea cel mai în spate avea o privire
inteligentă, dar obrajii roșii, febrili… Alți câțiva copii
din jur păreau că nici măcar nu observaseră că sunt
fotografiați. Deși toți arătau ca niște fete, câțiva erau
probabil băieți.
De câte ori simțea că dorința de a‑i revedea pe
Yoshiro și Mumei crește în ea ca o maree, Marika își
înghesuia sentimentele în dreptunghiul unei vederi
și aștepta ca mareea să se retragă. Pe o vedere trimisă
recent lui Yoshiro scrisese : „Sunteți amândoi bine ? Am
să‑ți aduc o doradă mare de ziua ta, făcută numai
din zahăr. O dată sărbătoreşti o sută opt ani !“.
Yoshiro nu avusese chef să‑și facă planuri con‑
crete pentru aniversarea celei de‑a o sută opta zi de
naștere. Dacă ar fi putut, ar fi vrut să născocească
ceva care să‑l facă pe Mumei să strige „Paradis !“.
Puteau să se îmbrace toți în costume de baie pentru
o petrecere în jurul fântânii, sau puteau să se deghi‑
zeze seara în fantome și să ardă beţişoare parfumate.
Cea de‑a nouăzeci și noua zi de naștere, cu ocazia
căreia se strânseseră toate rudele lui, părea să fi avut
loc cu mult timp în urmă. Fusese o alegere bună să
124 Yoko Tawada
evite suta și să se sărbătorească la nouăzeci și nouă

de ani, dar ideea banală de‑a lua masa la restaurant
se dovedise o greșeală. Clanul complet stătea așezat
în jurul mesei mari, ca orele de pe cadranul unui
ceas. Cu cât cei de la masă erau mai tineri, cu atât
erau mai cocoșați, aveau părul subțiat, fața palidă și
mânuiau cu greutate bețișoarele cu care mâncau.
Faptul că se ştiau răspunzători pentru starea actuală
a propriilor descendenți prin lipsa lor de acțiune le
provoca bătrânilor sentimente de vinovăție, făcând
atmosfera apăsătoare.
Nu îi era nimănui clar dacă cei din generația lui
Yoshiro trebuie să trăiască veşnic, dar pentru moment
era cert că le fusese răpită propria moarte. Poate că,
atunci când corpurile lor vor ajunge la final, atingând
limitele biologice de uzură, doar conștiința se va
încăpățâna să agonizeze mai departe înăuntrul unei
bucăți de carne imobile.
Yoshiro se gândea că nu era oricum cazul ca gene
rația lui să‑și sărbătorească longevitatea. Se bucura
că trăieşte, dar era ceva normal pentru cei în vârstă,
așa că nu trebuia să facă prea mult tam‑tam în legătură
cu asta. Când rata mortalității era atât de ridicată în
rândul copiilor, nu era mai potrivit să celebreze fie‑
care zi căreia îi supraviețuiau ? Ar fi sărbătorit ziua
lui Mumei nu în fiecare an, ci în fiecare anotimp. Ar
fi sărbătorit fiecare iarnă din care Mumei ieșea fără
degerături și fiecare toamnă pe care o întâmpina fără

să fie răpus de letargia verii. De fiecare dată când
anotimpurile se schimbau, corpul arunca ce era înve‑
chit în el și se revitaliza. Yoshiro se simțea întinerit
primăvara, dar pentru Mumei fiecare anotimp venea
cu noi provocări, ca o luptă împotriva unui adversar
necruțător. Avea nevoie de mai multă energie pentru
a întâmpina un nou anotimp, ceea ce nu însemna
însă că doar schimbarea anotimpurilor îl vlăguia de
energie. În căldura sufocantă, ce părea să nu aibă
sfârșit, umiditatea crescând constant, leoarcă de
sudoare de la tâmple până la subraț, era suficient ca
aerul să se usuce un pic, și era cuprins de frisoane,
de parcă ar fi fost dezbrăcat. Pielea i se usca și crăpa
când soarele ieșea dintre nori, iar frigul îi intra în
oase, când furtuna de seară îl uda leoarcă. Nu doar
temperatura, ci și tot ce mânca în fiecare zi era o
provocare pentru Mumei. Dacă acidul din sucul de
portocale i‑ar fi ros pereții stomacului, ar fi pierdut
câștigul nutritiv și și‑ar fi împovărat sistemul diges‑
tiv. Relaxat după morcovul ras de ieri, stomacul nu
producea suficient suc gastric pentru a lupta cu
fibrele din fasolea de azi şi se umplea de gaze.
Mereu îngrijorat, cu ochii ațintiţi permanent la
Mumei, Yoshiro se forță să privească în altă parte, spriji
nindu‑și bărbia în mâna stângă. Avea impresia că
126 Yoko Tawada
sufletul lui Mumei l‑ar putea poseda, aşa încât nici el

nu s‑ar mai putea hrăni cum trebuie. Cine ar avea
grijă de Mumei dacă lucrurile ar evolua astfel ?
Încerca mereu să se convingă că generația lui era
complet diferită de cea a copiilor de azi, adică o altă
specie de mamifere, imune la orice boală, cu nervi
de oțel și suficient de puternice ca să poată munci
de dimineață și până seara.
Deși ochii îi sclipeau mereu în căutarea unor ali‑
mente noi, ușor digerabile pentru Mumei, Yoshiro
nu cumpăra niciodată produse din surse necunos‑
cute. Odată, mii de pinguini naufragiaseră pe o plajă
din Africa de Sud, acoperind‑o complet cu trupurile
lor. O companie administrată de un grup de pirați
internaționali le uscase cadavrele, pe care le trans‑
formase apoi într‑o pudră din care făcuse biscuiți
pentru copii. Un articol din ziar relata că o compa‑
nie introdusese acești biscuiți în secret în Japonia,
pentru profit. Biscuiții din carne îi aminteau lui Yoshiro
de mâncarea uscată pentru căței, dar de când auzise
că biscuiții sunt o sursă de proteine ideală pentru
copii, își dorea neapărat să cumpere și el câțiva.
Carnea pinguinilor ce trăiau în Antarctica avea un
grad redus de contaminare, dar aceste morți în masă
fuseseră probabil cauzate de un petrolier scufundat
în apropiere, ceea ce era îngrijorător.
Japonezii care se alăturaseră grupului de pirați inter

naționali și părăsiseră ţara fără permisiune oficială
își pierduseră dreptul de‑a se mai întoarce. „Prefer
să fiu pirat alături de camarazii mei din toată lumea
decât să mă întorc acasă. Câștig mai mult și pericolul
este mai mic“, scrisese unul dintre ei într‑o incredi‑
bilă scrisoare trimisă la ziar. Citind‑o, Yoshiro începu
să râdă în hohote. Dacă o asemenea contribuție putea
încă să apară în ziar, atunci libertatea de exprimare
nu fusese încă exterminată, precum ibisul crestat
japonez.
Nu era nimic ciudat în faptul că norvegienii sau
suedezii, care se mândreau cu tradiția vikingă, se
alăturaseră organizației de pirați, dar auzise că și per
soane din țări ca Nepal sau Elveția, care nu aveau
ieşire la mare, intraseră în grup. Procentul conside‑
rabil de japonezi care participau arăta că nu exista o
genă a izolării.
Guvernul sud‑african se declarase ferm împotriva
tuturor formelor de piraterie. Yoshiro auzise despre
bandele internaționale de pirați la o conferință inti‑
tulată „Viitorul rechinilor și al prăjiturilor de pește“.
Pentru că textul conferințelor nu era cenzurat, con‑
stituia o sursă de informații proaspete pe care nu
le‑ar fi auzit altundeva. Mergea negreșit la orice con
ferință la care putea ajunge pe jos, pe o rază de zece
kilometri. Sălile erau întotdeauna pline.
128 Yoko Tawada
Africa de Sud și India se retrăseseră primele din

afacerea globală în care corporații imense le trans
formau într‑un ritm anormal resursele subterane în
produse industriale, concurând în cursa pentru cel
mai mic preț, și adoptaseră o politică de susținere a
economiei prin exportul limbilor, sistând orice alte
forme de import și export. Formaseră ceea ce se
numea „Alianța Gandhi“, devenind populare la nivel
mondial. Erau și câteva țări invidioase pe această
legătură. Se înțelegeau atât de bine, încât singurul
motiv de ceartă era fotbalul, pe când opiniile lor des‑
pre omenire, soare sau limbă erau mereu în perfect
acord. Contrar estimărilor făcute de experții străini,
Africa de Sud și India erau din ce în ce mai prospere.
Și Japonia sistase importurile de resurse subterane
și exporturile de produse industriale, dar ajunsese
într‑un impas, întrucât nu avea o limbă pe care să o
poată exporta. Guvernul comandase o lucrare unui
cercetător privat prin care acesta să demonstreze că
limba din Okinawa era, din punct de vedere lingvis‑
tic, complet independentă de limba japoneză și avea
în plan să o vândă la preț redus Chinei, dar Okinawa
nu aprobase această schemă. Dacă avea de gând să‑i
vândă limba, Okinawa ameninţa să oprească complet
exportul de fructe către Honshu, insula principală a
Japoniei.
În timp ce pentru Yoshiro diminețile erau un câmp

presărat cu semințe de grijă, pentru Mumei dimi
neața sosea de fiecare dată fragedă, delectându‑l cu
bucurii nebănuite. Acum se lua la trântă cu stafiile
numite haine. Materialul în sine nu era răutăcios,
dar nu se îndoia după dorința lui, și în timp ce se
chinuia să‑l frece, să‑l întindă, să‑l îndoaie, bucățele
de hârtie colorată – portocalii, albastre și argintii –
prinseră să strălucească în materia cenușie din min‑
tea lui. Voia să‑și dezbrace pijamalele, dar fiindcă
avea două picioare, nu se putea hotărî cu care să
înceapă, și, cum stătea astfel pe gânduri, își aduse
aminte de caracatiță. Poate că și el avea, de fapt, opt
picioare, ce păreau două pentru că fiecare era un
mănunchi de patru legate împreună. Asta ar fi expli‑
cat de ce, atunci când încerca să‑și miște piciorul spre
dreapta, simțea în același timp dorința de a‑l scutura
spre stânga sau de a‑l ridica în aer. O caracatiță trăia
înăuntrul lui : Caracatiță, ieși de‑acolo ! Își scoase
hotărât pantalonii. Oare nu‑și scosese în același timp
și picioarele ? Nu, dezbrăcase doar pantalonii de pijama.
Ei bine, ce era de dezbrăcat fusese scos, dar acum
trebuia să‑și pună pantalonii de școală. Materialul
era un deal prin care treceau două tuneluri. Picioarele
lui erau trenuri ce încercau să le străbată. Ar fi vrut
să meargă din nou la Muzeul Restaurației Meiji și să
130 Yoko Tawada
se joace cu macheta locomotivei cu aburi. Pentru că

erau două tuneluri, unul începea cu gura de intrare a
trenului, iar celălalt, cu gura de ieșire. Deși așa ar fi
trebuit să stea lucrurile, piciorul stâng nu ieșea atunci
când îl băga pe cel drept. Ei, ce contează ? Locomotive
cu aburi de culoarea pielii intrară în tunel. U‑ci‑ci‑ci,
u‑ci‑ci‑ci.
— Mumei, te‑ai schimbat ?
Auzind vocea străbunicului, caracatița se ascunse
repede în șosete, iar locomotiva lunecă pe șine până
în depou, lăsându‑l doar pe Mumei în urmă. Încă
nu dusese la bun sfârşit singura sarcină a dimineții,
echiparea pentru școală.
— Sunt un bărbat de doi bani, șopti Mumei.
Yoshiro îl auzi și, îngenunchind în fața lui, îi ridică
pantalonii de școală și‑i încheie cu ambele mâini.
— Nu‑ți face griji pentru asta, doar îmbracă‑te
repede. Uite !
— Aș fi vrut un costum de lucru ca acela pe care
l‑am văzut atunci.
— Costum de lucru ? A ! Un combinezon ? Pe vre‑
muri, combinezonul se numea overalls.
— Overalls sună grozav !
— Dar overalls e un cuvânt străin, ar fi bine să
nu‑l folosești.
„Ar fi bine să nu‑l folosești“ era o frază care îl con
traria pe Mumei. Străbunicul știe multe cuvinte, pe
care nu le folosește intenționat, cu toate că le cunoaște.

Deși nu le folosește, mi le spune mie, atrăgându‑mi
atenţia că nu ar trebui să le întrebuințez. Faţa lui
Yoshiro se vedea în ceață, ca și când ar fi fost mai
multe chipuri suprapuse. Oare haina în sine continuă
să existe, chiar dacă numele ei dispare ? Sau se trans‑
formă ori dispare odată cu numele ? Săptămâna tre‑
cută îi spusese în magazinul cu haine pentru copii :
„Nu vreau pantaloni cu elastic. Îmi lasă semne în
zigzag în jurul taliei și îmi irită pielea“, cerându‑i
insistent un combinezon croit ca o salopetă de lucru.
Dar Yoshiro nu i‑l cumpără, explicându‑i că i‑ar fi
prea incomod când merge singur la toaleta școlii.
Un instalator care venise să repare o țeavă purtase o
haină asemănătoare. Fusese atât de invidios, încât nu
o putea uita. Yoshiro nu‑i luase combinezonul, însă
stătuse treaz toată noaptea și‑i croise niște pantaloni
special pentru el.
— Dacă nu te grăbești, ai să‑ntârzii.
Era fraza preferată a străbunicului. Nu că nu mi‑ar
plăcea la școală, dar când trebuie să mă îmbrac în
grabă și să ajung la o oră anume, parcă nu mă mai
dau în vânt după ea. Nu e vina mea că nu pot fi gata
repede. Și hainele, și sucul, și pantofii își fac de cap
și nu cooperează, acele ceasornicului se gândesc doar
la ele și înaintează fără încetare. N‑ar fi suficient să
merg la școală doar când vreau eu ? Partea bună este
132 Yoko Tawada
că acolo am mulți tovarăşi de joacă. Partea proastă

este că mă deranjează alți copii când învăț. Aș pro‑
gresa mult mai repede dacă aș învăța de unul singur.
De câte ori vreau să‑i împărtășesc învățătorului o
observație importantă, un coleg mă întrerupe inva‑
riabil țipând cine știe ce prostie. Dacă mă gândesc
la ceva, cineva din spate mă trage de păr, iar când
învățătorul se apucă să ne spună o poveste intere‑
santă, este negreșit întrerupt de un copil care anunţă :
„Trebuie să merg la toaletă“. De câte ori mă gândesc
la ce nu‑mi place la școală, încep să aștept cu nerăb‑
dare ziua de sâmbătă, când pot sta acasă. De câte ori
trebuie să mai fac treaba mare până vin zilele fără
școală ? Străbunicul mă încurajează în fiecare dimi
neață : „Străduiește‑te, un scaun sănătos înseamnă că
ai puterea să lupți cu microbii !“. E abia marți ? Cuvântul
„marți“ conține ideograma pentru foc, poate facem
un experiment cu chibrituri la Științele Naturii. Poate
mă ard. Mâine este miercuri, ziua apei, poate mă
înec în piscină. Aș fi fericit dacă ar încălzi încă un
pic apa din piscină, acum e prea rece și‑mi vine să
țip în gura mare când intru, dar dacă țip prea mult,
mă cuprinde o amorțeală plăcută, picioarele mi se
transformă în tăieței și nu mai pot merge. Profesorul
ne spune cu glas blând să ne întindem pe marginea
piscinei și să ne odihnim dacă am obosit, dar oare
nu a observat că apa dinăuntru are și flux, și reflux ?

Când mă întind, valurile cresc din ce în ce mai mari,
revărsându‑se peste marginea piscinei, și mă ples‑
nesc peste față, pleosc, pleosc. Apoi vine un val mare
și mă înghite cu totul. Încerc să respir și ridic capul,
dar apa îmi forțează încheieturile mâinilor și glez‑
nele, trăgându‑le către fund. Dar stai, mi‑a venit o
idee. Data viitoare am să mă transform la loc într‑o
caracatiță și n‑are să‑mi mai fie frică de apă. Voi
trece peste ziua apei în formă de caracatiță și voi
aștepta ziua de joi, ziua copacilor. Poate că, de ziua
copacilor, cireșul din curtea școlii va cădea peste
mine și mă va strivi. Aproape toți copacii sunt bol‑
navi acum, chiar dacă par sănătoși pe dinafară, trun‑
chiurile lor sunt găunoase și este suficient să oftezi
lângă ei ca să cadă. De aceea au apărut panouri pe
care scrie : „Interzis oftatul în apropierea copacilor“.
Ah, îi pot vedea atât de clar ! Șiruri de cireși răstur‑
nându‑se ca piesele de domino, de la cel mai înde‑
părtat copac, iar eu fugind din calea lor. Picioarele
mele sunt atât de iuți, că nici o creangă nu mă nime
rește. E atât de bine să alergi după plac ! Vineri este
ziua de aur. Soarele are un singur ochi, galben ca
aurul, iar când mă privește, trupul meu paralizează
și nu mă mai pot mișca, de aceea nu am voie să mă joc
singur afară. Văd stânca din spatele școlii prăbușindu‑se
134 Yoko Tawada
și pe mine îngropat sub ea. Nimeni nu vine să mă

ajute. Coatele îmi amorțesc. Nu‑mi mai simt picioa‑
rele ; când le ating, par a fi carnea altcuiva.
— Mumei, mănânci asta ?
Pâinea de secară pe care i‑o prăjise străbunicul
avea un miros dulce, dar era o tortură s‑o mestece.
Seminţele uscate își împungeau malițios vârfurile
ascuțite în membrana moale a cavității bucale. Aveau
gust de sânge. Cerealele continuau această rezistență
ascuțită chiar și după ce le culegeai, treierai, le pisai
în făină, le frământai și le coceai. Câtă încăpățânare !
Pentru că odată, când i‑a zis : „Pâinea prăjită are gust
de sânge“, străbunicul părea cât pe ce să izbucnească
în lacrimi, Mumei a hotărât să nu‑i mai spună ase‑
menea lucruri. Deși străbunicul, cu sprâncenele lui
dese și bărbia pătrată, părea puternic, era foarte sen‑
sibil și‑l puteai răni ușor. Privindu‑l, avea adesea sen
zația că e gata să plângă. Pare să‑i fie cumva milă de
mine.
În orice caz, cum pot bătrânii să ronțăie fără nici
o grijă o pâine atât de tare ? Se spune că oamenii de
demult aveau dinți puternici și‑și pregăteau biscuiți
„extra tari“, ca piatra, doar ca să aibă ce ronțăi. Uneori
străbunicul se preface că mănâncă un biscuit tare ca
piatra ca să mă amuze. Probabil că ar fi și mai amu‑
zant dacă ar cumpăra un biscuit adevărat, dar mi‑a
spus că nu se mai găsesc. Deschide gura mare, își

pune biscuitul între dinți, apoi trage în jos de partea
din afară a biscuitului rotund ca o lună, ce se rupe
în două cu zgomot : „Ga‑ga‑riin !“. Apoi limba lui împinge
bucăţile de biscuit din gură către molari, care le toacă
mărunt, ca și când le‑ar fi zdrobit într‑o piuă. Am
auzit că, dacă pereții apartamentului erau foarte
subțiri, îți puteai auzi vecinii ronțăind biscuiți de
orez. Și nu doar biscuiți. Oamenii de‑atunci, care
spărgeau în dinți migdale prăjite sau sfâșiau pastrama
uscată, erau ca niște veverițe sau nişte lei. Probabil
că eu și străbunicul nu am fi ajuns pe aceeași pagină
într‑un atlas zoologic.
Pe vremuri, oamenii mâncau și organe de păsări
și peștoaice de râu pline cu icre, fripte pe băț, direct
deasupra focului. La început mi s‑a părut incredibil,
dar, uitându‑mă la străbunicul meu, am ajuns să cred
că s‑ar putea să fie adevărat. Cei din generația lui
sunt atât de diferit construiți față de noi, copiii. Stră
bunicul nu numai că poate să mănânce lucruri tari, dar
mănâncă și o grămadă, motiv pentru care are prea
multă energie. Noi, copiii, nu avem nici măcar un
strop. Dacă depun prea mult efort ca să mă îmbrac,
nu mai am suficientă energie ca să merg la școală și
ajung să mă urce străbunicul pe portbagajul bici
cletei lui. Mi‑e jenă să mă urc de la început, așa că
136 Yoko Tawada
întotdeauna încerc să fac câțiva pași singur când

ieșim din casă, dar picioarele mi se îngreunează atât
de tare, că nu mai pot merge.
— Mumei, nu te‑ai îmbrăcat încă ? Ai să întârzii
la școală, îmi spuse străbunicul venind spre mine.
Știu că vrea să pară sever, dar nu mi‑e deloc teamă
de el.
Yoshiro inspiră parfumul dulce de copil ce se ridica

dinspre ceafa lui Mumei. Asta era – parfumul ăsta.
Pe când fiica lui, Amana, era încă bebeluș, mirosea
la fel de câte ori o ridica în brațe și‑și apropia faţa
de corpul ei mic. Atunci crezuse că așa miros fetițele,
dar și Mumei emitea același parfum, chiar mai puter‑
nic. Când a crescut Amana, l‑a născut pe Tomo.
Yoshiro își aducea aminte și acum că ea l‑a rugat
odată să‑i pună șosete lui Tomo – cât de scumpe i‑au
părut piciorușele copilului când le încălţa, de parcă
ar fi învelit niște mere preţioase într‑un ambalaj pro‑
tector. Dar Tomo nu avusese un parfum atât de plăcut
ca Mumei. Chiar și când era mic, parfumul lui era
amestecat cu noroi și transpirație. Când începuse
școala primară, renunţase la șosete, încălțând adi
dașii – ale căror călcâie se toceau de atâta alergat –
pe picioarele goale și ieșind la joacă afară, când
și cât avea chef, fără măcar să‑l anunțe. Nu fusese
niciodată un copil liniștit sau politicos ; era, însă,

foarte puternic.
Când Tomo reapăru după nașterea lui Mumei,
Yoshiro îl întrebă fără să‑și dea seama : „Nu ți‑e drag
propriul copil ?“, o remarcă demodat de sentimentală.
Sub impulsul momentului, Tomo replicase : „De unde
știi că e al meu ?“. Yoshiro rămase șocat, dar se gândi
că un astfel de schimb de cuvinte nu era potrivit
pentru a afla adevărul și aruncă imediat replica lui
Tomo în cuptorul uitării. Însă, pe măsură ce timpul
trecea, din cenușă se înfiripă o voce șoptită : Tomo
chiar nu știa dacă este tatăl lui Mumei sau nu.
Mama lui Mumei nu fusese nici rață mandarin,
nici pinguin, păsări ce simbolizau loialitatea conju‑
gală. Nu era în stare nici să scrie caracterele din care
se compune cuvântul „fidelitate“, acționa mereu în
grabă, relațiile extraconjugale erau la ordinea zilei,
nu răspundea nicicum când era criticată, nu avea
conștiința păcatului și bea ca un șarpe însetat. Acum,
prefăcută în cenușă, nici nu putea s‑o mai întrebe
cine fusese tatăl lui Mumei. Dar și dacă ar fi trăit,
probabil că nu și‑ar fi adus aminte.
Conștient de posibilitatea ca el și Mumei să nu
fie înrudiți genetic, Yoshiro se gândise să trimită o
mostră din părul strănepotului la spital pentru a o
testa, doar că într‑o zi, pe când privea absent o șuviță
din părul lui Mumei pe care o ridicase de pe podea,
138 Yoko Tawada
îl umflă râsul. Nimeni nu poate simți mirosul genelor.

Și totuși, cât de dulce era parfumul de nou‑născut
pe care trupul lui Mumei îl răspândea în continuare.
Îi transmitea un mesaj atât de limpede. Cum nici
unul din părinții lui Mumei nu fusese îmbătat de
această aromă, oare asta nu însemna că Mama Natură
îl alesese pe el ca părinte‑gardian al copilului ?
Din casa de alături, Yoshiro auzi o fată cântând

cu un glas ce părea să se ridice spre cerul albastru.
— Libelulă, libelulă, încotro zbori atât de liberă ?
Prima silabă a cuvântului, „li“, înaltă și limpede,
răsună în mintea lui Yoshiro. Oare posesoarea acelei
voci copilărești văzuse vreodată o libelulă ? Probabil
că nu. Nici Yoshiro nu‑și putea aminti când zărise
ultima dată una. Totuși, deși nevăzută, o libelulă trăia
în cântecul fetiței. Cu aripile ei translucide și corpul
prelung, împărțit în segmente, zbura drept prin aer,
oprindu‑se pentru o clipă, doar ca să‑și ia din nou
zborul într‑o direcție complet neașteptată. Cât de
misterioasă era această oprire în aer, fie și pentru o
singură clipă. Ar fi vrut să‑i arate lui Mumei, măcar
o dată, o libelulă adevărată.
Întrucât pereții locuinţei temporare erau subțiri,
vocea fetiței se auzea clar. Când termină de cântat,
o voce de femeie spuse : „Ar trebui să mergem la școală
acum“. Se întâlneau uneori cu fetița și cu doamna
care avea grijă de ea chiar în fața casei, când mergeau

spre școală. Nu putea vedea chipul fetiței, pentru
că era îmbrăcată într‑un costum ca de cosmonaut.
Probabil era un costum muscular, ce se mișcă pe
bază de energie solară, dar când Mumei îi spuse „Ce
frumos e !“, Yoshiro trebui să recunoască : avea
într‑adevăr ceva aparte, pentru care cuvântul „fru‑
mos“ era extrem de potrivit. Poate că era vorba de
o frumusețe al cărei timp nu sosise încă. Își aminti
că fetele obișnuiau să‑și evidențieze talia subțire sau
rotunjimea sânilor lăsându‑și intenționat la vedere
ceafa și coapsele ori de câte ori aveau ocazia. Prin
comparație, când o vedea pe fetiță plutind peste
asfalt ca o bucată de nor alb, cuvântul care‑i trecea prin
minte nu era „sexy“, ci „magic“.
Fetița și Mumei plecau mai mereu în același timp
de‑acasă, doar că ea mergea la o școală elementară
anexată unui institut de cercetare, pe care o frecven‑
tau doar copii aleși special. Din câte se pare, copiii
aceștia supradotați beneficiau acolo de o educație
specializată.
Doamnei care avea fetița în grijă nu‑i plăcea con
versația de complezență și întorcea privirea imediat
ce făcea o plecăciune scurtă și formală. Mai demult,
Yoshiro nu ar fi ezitat să spargă gheața începând să
vorbească despre vreme, observând cât de frig sau
de cald era, sau cum părea că are să plouă, dar devenise
140 Yoko Tawada
dificil să discuți despre fenomenele meteorologice.

Frigul și căldura se contopiseră într‑o umiditate
uscată, ce urzica pielea, ridiculizând vocabularul pe
care oamenii îl foloseau pentru a descrie vremea. De
îndată ce spuneai : „Ce repede s‑a încălzit !“, începeai
să tremuri de frig ; imediat ce rosteai : „În dimineața
asta este atât de răcoare !“, îți apăreau stropi de
sudoare pe frunte.
Cu o lună în urmă, cineva lipise un afiș pe pere‑

tele școlii, care a fost însă îndepărtat chiar a doua zi.
Fraza de pe el, „Nimeni nu mai vorbește despre
vreme sau revoluție astăzi“, parodia faimosul citat
„Toți vorbesc despre vreme, dar eu vorbesc despre
revoluție“.
Nu doar diferenţa dintre frig și căldură, ci și cea
dintre întuneric și lumină devenise ambiguă. Te uiţi
spre cerul cenușiu zicându‑ţi „Ce zi înnorată !“ și de
îndată simți cum acesta se luminează, aruncând raze
de undeva dinăuntru, ca un imens bec incandescent,
atât de orbitor, că îți ferești instinctiv privirea. Când
aștepți furtuna, cu ochii mijiți în faţa vântului, aerul
îngheață în nemișcare. La apus, acoperișurile caselor
se luminează. E prea întuneric și aprinzi lumina ca
să citești ziarul, dar suprafața hârtiei o absoarbe, iar
literele se contopesc în întuneric și dispar. Când
stingi lumina, luna lucește atât de puternic, încât nu
poți adormi. Ți se pare incredibil ca luna să fie aşa

de luminoasă și deschizi fereastra, dar ea nici nu e
pe cer. Se vede doar o mină de creion ce iradiază în
drum. Atât felinarele, cât și luminile din case s‑au
stins toate, iar noaptea te îndeamnă să o recunoști.
Dar de ce momentul în care noaptea pare cea mai
adâncă este în același timp momentul în care zorii
se revarsă ?
Cât timp Mumei se încălța, Yoshiro se apropie de

casa vecină, condus de vocea fetiței, și intră în curte
prin partea de sud. Locuinţele temporare nu aveau
garduri : nici vii, nici de scânduri. Yoshiro își lungi
gâtul și privi înăuntrul casei, dar nu zări nici țipenie
de om. Doar o comodă și un birou stăteau așezate
cuminți pe podea. Lângă fereastră erau aliniate zece
sticle goale și din fiecare dintre ele se iţea o floare.
Un clopoțel violet, o olicioară galbenă, artificii roșii,
o glumiță albă, o mică pată roșu‑aprins. „Sigur i‑ar
plăcea și lui Mumei așa o ghirlandă de culori ! Ar
trebui să împodobesc și eu fereastra cu flori !“, se
gândea când auzi din spate o voce :
— Bună dimineața !
Întorcându‑se speriat, Yoshiro o văzu pe femeia
din casa de‑alături. Purta o rochie de mătase roșie
și avea părul alb legat strâns într‑o coadă. Se apropia
de el împingând scaunul cu rotile în care era fetița
142 Yoko Tawada
îmbrăcată de obicei în costum de cosmonaut. Astăzi

purta, însă, o rochie albă și zâmbea. Ochii ei negri
deveneau albaştri în jocul razelor de soare. Ochii ei
se aflau la mare distanță unul de celălalt. Poate din
cauza asta, Yoshiro simți că amețește privind‑o. Își dori
ca Mumei să poată vorbi cu ea.
— Iertați‑mă, vă admiram florile. Sunt minunate.
Ați dori să‑l cunoașteți pe strănepotul meu ?
În timp ce vorbea cu ele, Yoshiro făcuse câțiva
pași înapoi, iar cele două îl urmară dând aprobator
din cap. Mumei era ghemuit jos, lângă bicicletă, învâr
tind încet pedalele cu mâinile.
— Mumei, salut‑o, te rog, pe vecina noastră, îi
spuse Yoshiro, apoi se întoarse spre fetiță și o întrebă :
Îmi cer scuze, cum vă cheamă ?
Fetița răspunse dând ușor din cap către Mumei :
— Sunt Suiren.
Avea o anumită larghețe în gesturi și poate din
cauza asta părea mult mai mare decât Mumei, deși
erau de aceeași vârstă. Băiatul se apropie de scaunul
cu rotile, mergând șovăitor, gata să se răstoarne la
fiecare pas.
— El e strănepotul meu, Mumei. Se bucură să vă
cunoască, spuse Yoshiro.
Regretă apoi că nu‑l lăsase pe băiat să se prezinte
singur, când Mumei spuse, arătând spre străbunicul său :
— El e Yoshiro. Se bucură să vă cunoască.
Doamna din casa de‑alături se prezentă, plină de

afectare :
— Eu mă numesc Nemoto.
Dar nu‑i lămuri dacă între ea și Suiren există o
relație de rudenie sau nu.
Mumei nu‑și lua ochii de la Suiren. Nu era deloc
sfios și o privea de parcă ar fi mâncat‑o din priviri,
netulburat când ea îi întorcea privirea. Doar Yoshiro
se rușină cumva uitându‑se la ei pieziş și‑l luă de
braț pe Mumei, spunându‑i :
— Dacă nu mergi acum la școală, ai să întârzii.
După aceea îl duse înapoi în casă, unde‑i șterse
mâinile mânjite de ulei de bicicletă cu un prosop
îmbibat în dezinfectant.
Picioarele lui Mumei erau îndoite spre interior de
la genunchi în jos, ca ale unei păsări. Când mergea,
părea că încearcă să le deschidă la fiecare pas. Își
ținea echilibrul desenând cercuri mari în aer cu
brațele, pe când geanta ușoară de școală, agățată de‑a
curmezişul pe umăr, se lovea ritmic de șoldul subțire.
Yoshiro își împingea bicicleta, mergând imediat ală‑
turi de el. Se prefăcea că acesta e ritmul său obișnuit,
dar dacă ar fi mers mai încet de‑atât, ar fi stat pe
loc. Iar Mumei se prefăcea că nu observase cum
Yoshiro își încetinise dinadins pasul.
Când Mumei se oprea, Yoshiro stătea și el pe loc.
Puțin mai târziu, Mumei începea din nou să meargă.
144 Yoko Tawada
După vreo zece pași se oprea iar. Fiecare pas cerea

un efort covârșitor.
În fiecare zi, Mumei îşi clădea masă musculară
într‑un loc nevăzut. Nu erau mușchi care să se umfle
ostentativ în afară, ci mușchi de care avea nevoie
pentru a merge în acest fel unic, mușchi ce se întin‑
deau în tot corpul ca o rețea. Yoshiro se gândi că
poate mersul biped nu e cea mai bună modalitate
de‑a umbla. Așa cum oamenii renunțaseră să se depla
seze cu mașina, poate într‑o zi vor înceta să mai
meargă pe două picioare, inventând o modalitate de
mișcare complet diferită. Când toată lumea se va târî
pe pământ ca o caracatiță, Mumei ar putea participa
la Jocurile Olimpice.
Yoshiro se desprinse din visarea aceea incoerentă,
opri bicicleta și coborî standul, fixându‑l.
— Ai mers bine azi, mai mult și mai departe decât
ieri ! îi spuse lui Mumei, prinzându‑l cu mâinile de
subsuori și ridicându‑l, îndurerat ca întotdeauna de
cât de ușor era trupul lui, și‑l puse încet pe scaunul
fixat pe portbagajul bicicletei.
Era un tron confecționat special pentru el, cu o
pernă moale pentru șezut, spătar înalt pe care își
putea sprijini capul, cotiere, un suport pentru picioare,
protecție pentru gambe și o centură verde de sigu
ranță. Yoshiro începu să apese cu forță pedalele.
În fața școlii era o agitație ca la piața de dimineață.

După ce cobora de pe bicicletă, Mumei pornea spre
școală fără să se uite înapoi. Deși tutorii îi puteau
însoți până în clasă, Yoshiro îl privi pe Mumei din spate
preţ de trei secunde, cum făcea întotdeauna, apoi
plecă de‑acolo ca un exilat.
Intrând în școală, Mumei se descălță și‑și așeză
ordonat pantofii în dulap, cu călcâiele aliniate. În
școală nu se purtau papuci. De‑a lungul coridorului
pe care copiii îl străbăteau în șosete de bumbac,
simțind lemnul rece sub picioare, se înșirau clasele
cu podele din tatami. Cutiile de lemn stivuite într‑un
colț al clasei deveneau, la nevoie, mese. Nu erau sca‑
une. Când intră în sala de curs, Mumei se răsturnă
peste primul coleg pe care‑l zări, ca un cățel jucăuș.
Alte câteva perechi de copii, aproape numai fete, se
jucau luându‑se la trântă. Toți se pricepeau să cadă.
Cu șoldurile apropiate de podea, își roteau corpul ca
nişte arici ori de câte ori îi răsturna cineva. Și tutorii
mai emotivi, care se temuseră la început de faptul că
cei mici s‑ar putea răni, înțeleseseră pe parcurs că
acești copii erau mai mult sau mai puțin imuni la
răni venite din exterior.
Yonatani se simțea sufocat de eșarfa azurie strânsă
în jurul gâtului, așa că o desfăcu. Dacă ar fi lăsat‑o
așa, ar fi pierdut‑o, așa că hotărî să o înfășoare la
încheietură. Se gândi că arăta ca un soldat rănit.
146 Yoko Tawada
Chiar atunci, ochii săi se intersectară cu ai lui Mumei,

care era așezat pe podea și îl privea de jos. Se holba
confuz la eșarfa lui Yonatani.
— Domnule învățător, de ce v‑ați dat jos eșarfa ?
— Pentru că mi‑e cald.
—  Cald ?
— Exact. Uneori mi se face, deodată, foarte cald
sau foarte frig. E un fel de simptom al menopauzei.
— Ce înseamnă simp‑tom‑al‑me‑no‑pa‑u‑zei ?
— Este o schimbare de tonalitate a corpului. Ca
în muzică, atunci când treci de la o gamă majoră la
una minoră.
Deși pe vremuri nu auzeai aproape niciodată de
bărbați la menopauză, numărul bărbaților care se
vedeau nevoiți să‑și ia concediu din cauza simpto‑
melor severe crescuse recent. În dimineața aceea,
Yonatani citea rubrica socială din ziar când fusese
cuprins de frisoane, mâinile și picioarele răcindu‑i‑se
ca gheața. Își pusese șosete și o jachetă și‑și băuse
cafeaua, dar fierbințeala din gât începuse să‑i ardă
tot corpul, sudoarea curgându‑i pe frunte, și‑și dez‑
brăcase în grabă jacheta. Ca să‑și scadă temperatura
capului ce‑i clocotea ca un ceainic, venise îmbrăcat
subțire la școală. De îndată ce intrase, auzise țipetele
copiilor care se jucau și, deși știa că sunt strigăte de
bucurie, inima începu să‑i bată repede. Acum zece
ani nici nu era conștient de bătăile propriei inimi.
Yonatani nu mai credea, ca atunci când începuse

să lucreze acolo, că e nevoie să țină copiii mereu sub
observație, căci altfel s‑ar fi rănit. Până și Mumei,
care părea mereu gata să cadă, știa cum să‑și coboare
centrul de greutate și să întindă mâinile în față ca să
sară în cârca lui Yasukawamaru. Îl avertiza mai întâi
scoțând un țipăt ascuțit, ca de cocor, lăsându‑i celui‑
lalt doar timpul necesar pentru a se întoarce spre el.
Era mai mult un dans cu o coregrafie exactă decât
o luptă.
Yonatani stătea la câțiva pași mai în spate, pri‑
vindu‑i pe copii la joacă. Își dădu seama că are o
poziție prea încordată și că e mai tensionat decât ar fi
fost necesar, așa că își încovoie degrabă spatele și se
ghemui, pentru a privi clasa dintr‑o altă perspectivă.
În tinerețea sa, în societatea japoneză erau încă pre
ferați bărbații înalți. Aceasta era în mod evident o
idee preconcepută, venită din străinătate prin filme și
reviste. La sfârșitul perioadei Heisei1, când societatea
se schimba cu viteza unei pietricele ce se rostogolește
la vale, din cimitirele năruite ale perioadei Edo se
ridicară amintiri din vremurile în care bărbații înalți
nu erau avantajați, întrucât în anii de foamete ei erau
primii care slăbeau și mureau.
1. Perioadă din istoria Japoniei, cuprinsă între anii 1989 și 2019

(n.tr.).
148 Yoko Tawada
Yonatani nici nu știa cine e cel mai înalt din clasă.

Se renunțase la ritualul anual în cadrul căruia era
măsurată înălțimea copiilor. Când a auzit un profesor
spunând că e inuman să întinzi copiii în poziție de
drepți pentru a‑i măsura, întrucât nu erau nici
metraj, nici sfori, Yonatani i‑a dat dreptate. Copiii
trebuiau lăsați să se îndoaie și să se cocoșeze după
plac. Jucându‑se între ei, fiecare își dezvolta doar
mușchii de care avea nevoie.
Când Yonatani era mic, mulți copii nu se puteau
mișca fără un scenariu numit „sport“. El însuși intrase
în echipa de baseball de juniori din cartier, în școala
generală activase în clubul de fotbal, la liceu în cel
de baschet. Aveau antrenament de opt ori pe săptă‑
mână. Când li se comunicase numărul antrenamen‑
telor, copiii din clasă începuseră să râdă zgomotos,
spunând că „O săptămână are doar șapte zile !“, dar
fraza preferată a antrenorului era : „Pentru voi, săp‑
tămâna are opt zile !“, așa că duminica înfulecau de
două ori mai repede masa de prânz și‑și făceau de
două ori mai repede temele, încercând să trăiască
două zile într‑una, pentru că aveau antrenament și
dimineața, și după‑masa. În primul semestru din clasa
a zecea, într‑una din diminețile de primăvară, când
cireșii erau în plină floare, Yonatani nu se mai putu ridica
din pat. Nu mai avea forță nici ca să‑și tragă șosetele
pe picioare. În ziua aceea părăsi clubul de baschet.
În copilărie și adolescență, Yonatani își mișca în

permanență corpul, alergând după câte‑o minge cu
prietenii săi, dar nu‑și aducea aminte să fi atins corpul
vreunui prieten sau să aibă vreo tresărire de inimă
la atingerea altcuiva. Avea senzația că nu doar copiii
din jurul său, ci chiar el însuși se mișcă într‑un plan
bidimensional, ca personajele din filmele animate,
pe care le poți vedea, dar nu le poți atinge. Singura
amintire senzorială pe care o avea era legată de o
mănușă de baseball : senzația contactului dintre pro‑
pria piele și pielea mănușii îi provoca un fior ce‑l
ademenea să apropie discret mănușa de nas și să‑i
respire parfumul dulce. Odată atinsese din greșeală
mâna unei colege pe nume Michiru. Și‑o retrăsese
imediat pe‑a lui, dar senzația trezită de carnea ei
caldă i se întipării în amintire ca o mirare. După
aceea nu‑și mai putu lua gândul de la ea, într‑atât
încât chiar și când clasa se topea în tonuri alb‑negru,
doar corpul lui Michiru era plin de culoare. Ba chiar
mai mult, era captivat de fiecare cuvânt pe care îl
rostea, de fiecare literă pe care o scria, de tot ce făcea
în pauze. De parcă acea simplă atingere îi răpise
cheia propriei inimi.
Observând copiii din clasă, Yonatani nu putea să evite
gândul că sunt mult mai avansați decât cei din gene
rația lui. Precum puii de leu care‑și dezvoltă corpul
puternic pentru a trăi în savană, copiii oamenilor
150 Yoko Tawada
învățau despre globul pământesc prin aceste atingeri

reciproce. Dacă trebuia să dea un nume primei ore
de curs, probabil că i‑ar fi spus „Joacă improvizată“.
Se gândea că rolul profesorilor‑supraveghetori e acela
de a‑i observa. Nu supraveghere, ci observare !
Mumei se aruncă cu brațele desfăcute peste un
grup de trei băieți ghemuiți unul lângă celălalt pe
podea, ca și când ar fi vrut să‑i prindă sub corpul lui.
Folosise în atac o tehnică inventată de el, pe care o
numise Metoda de luptă „Caracatița“. Când rămase
fără suflu se retrase într‑un colț al clasei și‑și agăță
de gât un semn pe care scrisese chiar el „Revin ime‑
diat !“. Era un semn pe care‑l confecționase pentru a
nu fi deranjat de colegi atunci când voia să se odih‑
nească, inspirat de o plăcuță agățată la intrarea unui
restaurant de tăieței soba din cartier.
Cu capul înclinat de parcă ar fi vrut să flirteze cu
el, Karo‑chan se apropie și‑l întrebă :
— Cum se citește semnul tău ?
Deși îi spusese cu o zi înainte, astăzi întreba același
lucru. Un pic prost dispus, Mumei îi răspunse scurt :
— Ți‑am spus ieri !
Karo replică fără nici o jenă :
— Am uitat deja ce mi‑ai spus ieri !
Mumei se bosumflă, gândindu‑se că râde de el,
pentru că i se părea incredibil să uite cineva niște
ideograme explicate cu o zi în urmă și o întrebă, un

pic răstit :
— Mă tachinezi ?
Deodată, auzi un plânset răsunând ca o sirenă. Când
își dădu seama că cea care plângea e Karo, simți o
palmă invizibilă plesnindu‑l peste obraz și înțelese
ca fulgerat că mintea fiecăruia funcționează altfel.
— Iartă‑mă, te rog ! Se citește „Revin imediat !“ și
înseamnă că magazinul este închis acum, așa că vă
rugăm să nu intrați, repetă cu fidelitate explicația pe
care i‑o dăduse cu o zi înainte.
Deși cu o zi în urmă fusese mulțumită de răspuns,
astăzi îl împunse :
— Sună ciudat. Doar nu ești restaurant de tăieței.
Deci asta era strategia ei : repeta întrebarea și,
chiar dacă primea același răspuns, reacționa de fie‑
care dată diferit, ca să sfredelească mai adânc. Fetele
erau teribil de diferite. Dar nu toate sunt ca ea. Iar
străbunicul îmi spune mereu : „Să nu crezi că toate
fetele sunt într‑un fel și toți băieții, în altul“. Și fetele
sunt de toate felurile. Își aduse aminte de fetița din
casa de‑alături. Cât de depărtați erau ochii ei, ce chip
bizar avea ! Vru să se întoarcă repede acasă și să‑l mai
vadă o dată. Dar chiar atunci țipă Yasukawamaru :
— Domnule învățător, trebuie să merg la baie !
— Și eu !
152 Yoko Tawada
— Și eu !
Mumei își îndreptă și el atenția spre propria
vezică, dar nu simți nevoia să meargă la toaletă. Cu
toate acestea, când zări părul copiilor fluturând în același
timp la ieșirea din clasă, se simți atras către ei.
Asta îi aduse aminte de ceva ce îi spusese străbu‑
nicul despre cuvinte. Nu trebuia să îi imite pe copiii
care foloseau cuvinte străine ca urină și pisoar, dar
pipi în tandem era o sintagmă acceptată de orice ultra
naționalist ca aparținând incontestabil limbii japo‑
neze veritabile, așa că o putea folosi fără vreo ezitare.
Pe deasupra, să mergi la pipi cu prietenii e cea mai
bună ocazie să dai frâu liber discuțiilor amicale.
În mintea străbunicului se aflau înmagazinate toate
acele cuvinte – unele moarte, altele încă vii, dar ieșite
din uz. El, care spunea întotdeauna că trebuie să ne
descotorosim de vasele și de jucăriile pe care nu le
mai folosim, păstra cuvintele astea inutile în sertarele
craniului și nu voia să le arunce.
Auzise de o vreme în care fetele și băieții mergeau

la școli diferite. După aceea școlile au devenit mixte,
dar closetul, numit pe atunci „toaletă“, și educația
fizică erau în continuare separate, un fel de situație
„nici aici, nici acolo“. Apoi băieții și fetele au început
să facă ora de educație fizică împreună, dar closetele
erau încă separate. Lucrurile s‑au schimbat când dife

rența dintre sexe a devenit din ce în ce mai neclară.
Mumei vedea o contradicție în toire, cuvântul
japonez pentru toaletă. În japoneză, ire însemna a
introduce, dar toaleta era un loc în care scoteai ceva
afară. Însă toire venea din limba engleză, așa că, cel
mai probabil, nu exista nici o legătură între cea de‑a
doua parte a cuvântului și „a introduce“.
Closetul mixt din școala lui Mumei era un spațiu
vesel, presărat cu culori vii : roșu, galben, albastru,
verde. Puteai să faci treaba mare așezându‑te cu grijă
pe o floare de lotus și pipi într‑o crizantemă răsărită
din patul de flori pictat pe perete. Toaletele de demult
nu erau locuri de joacă, ci încăperi în care trebuia
să‑ți faci treaba și să ieși cât mai repede. Cei care
stăteau prea mult înăuntru erau bănuiți că ar face în
taină ceva imoral. Probabil că era și dorința de a
reduce cât mai mult contactul cu bacteriile dăună‑
toare, dar mai târziu lumea nu se mai temea atât de
tare de E. coli sau alți bacili. Corpul găsise o moda‑
litate prin care putea să lupte cu ei. Domnul Yonatani
le spunea mereu că sunt lucruri mult mai înfricoșătoare
în mediul în care trăiesc acum.
Mumei îi spuse lui Yanagi, care se lupta cu fer‑
moarul de la pantaloni lângă el :
— E peninsula Malaya.
154 Yoko Tawada
— Ce anume ? îl întrebă Yanagi‑kun, fără să între‑

rupă lupta cu fermoarul.
— Ce vrei tu să scoți din pantaloni, îi spuse Mumei
chicotind.
Mumei avea o hartă a lumii lipită pe partea inte‑
rioară a osului frontal și obiectele din fața ochilor îi
apăreau ca niște peninsule sau lanțuri muntoase din
țări îndepărtate. Yanagi, însă, nu prea știa ce să facă
cu peninsula Malaya.
Pantalonii pe care Yoshiro îi cususe special pentru
Mumei nu aveau nici nasturi, nici fermoar. Partea
din față era ascunsă de două bucăți de pânză din
dreapta și din stânga, care se suprapuneau perfect.
Yoshiro începuse cursurile de croitorie când avea mai
bine de optzeci de ani, dar învățase cu atâta pasiune
și dăruire, încât făcuse progrese rapide, iar acum putea
să croiască haine cu guler și mâneci atât de ingenioase,
că lui Mumei îi era aproape rușine să le poarte.
Sperase să nu iasă în nici un fel în evidență, dar când
Tatsugoro‑kun, căruia nu‑i scăpa nimic, îl văzu și
strigă : „Super ! Arată‑mi și mie !“, Mumei deveni cen‑
trul atenției colegilor din jur. Tatsugoro‑kun spunea
că ar dori să devină artist şi să confecționeze haine.
Cei care făceau această meserie pe vremuri purtau
numele de designeri, o meserie aparent foarte popu‑
lară. Nu că și‑ar fi dorit să se îmbogățească sau să
devină faimos – Tatsugoro‑kun își dorea să croiască

hainele oarecum bizare care‑i apăreau în vis și să‑i
vadă pe ceilalți purtându‑le. Odată îl întrebase pe
Mumei : „Nu ai vrea să îmbraci costumul ăsta, care te
transformă de îndată într‑o cicadă ? Nu trebuie decât
să dai din aripi și vei ţârâi ca o cicadă. Fain, nu ?“.
Invitația i se păru lui Mumei oarecum sinistră, așa
că refuză. Altă dată îl invită : „Ce zici de o pereche
de pantaloni cu o sută de buzunare, vrei să‑i încerci ?“.
„Ce‑ai putea să pui în atâtea buzunare ?“, îl întrebă
Mumei. Creioane, gume de șters, bomboane, mărgele,
bilete, pastile, le aranjezi pe toate în ordine alfabetică
și ai câte un buzunar pentru tot ce‑ți trece prin minte.
Când copiii stăteau de vorbă, cei trei gentlemeni
cărora le venise rândul să curețe closetele luna aceea
intrară în toaletă. Se distrau privind lichidul verde
ca brotacul din eprubete. Unul dintre ei fusese pro‑
fesor universitar de chimie, al doilea lucrase la o mare
companie farmaceutică, iar ultimul nu vorbea despre
propriul trecut. Mumei și prietenii săi nu aveau forța
necesară ca să curețe ei closetele, motiv pentru care
bătrânii tineri din fosta elită se oferiseră voluntari
pentru acest lucru. Probabil că nu se mulțumeau doar
să curețe, deoarece dezvoltau constant și pe cheltu‑
iala lor aparate noi de curățat și detergenți pe care
îi donau școlii. Mumei se simțea întotdeauna rușinat
156 Yoko Tawada
să‑i vadă, ca și când cineva i‑ar fi studiat excremen‑

tele, și pleca imediat, parcă încercând să evadeze.
Odată s‑a întâmplat ca Yanagi‑kun să se întâl‑
nească cu acest triumvirat de elită chiar la ieșirea din
toaletă. Încordat, făcu o plecăciune adâncă și îi salută :
„Ați lucrat din greu astăzi ! Aș dori să vă mulțumesc
cordial“. De la oarecare distanță, Mumei îl privea
teribil de impresionat, întrebându‑se de unde învățase
Yanagi aceste expresii. Mai târziu, când se discutau
formulele de salut la oră, Mumei ridică mâna și
povesti ce auzise. Învățătorul spuse contrariat :
— „Ați lucrat din greu astăzi“ este o formulă pe
care o folosesc angajatorii către angajații lor. Dar acești
oameni nu sunt angajații tăi, nu‑i așa ?
Yanagi se înroși până în vârful urechilor și întrebă :
— Atunci ce ar trebui să le spun ?
— „Scuzați‑mă“, asta ar trebui să le spui, îi sugeră
Kama‑chan cu entuziasm.
Yonatani o atinse ușor pe umăr și le explică :
— „Scuzați‑mă“ este ceea ce spui atunci când ceri
iertare cuiva. Cu mult timp în urmă era folosit ade‑
sea și pentru a exprima gratitudine, dar nu ar trebui
să vă cereți scuze când nu ați făcut nimic rău.
— Păi, îi deranjăm tare.
— „A deranja“ este un cuvânt mort. Vreau să rețineți
asta. Demult, când civilizația nu era suficient de
avansată, exista o discriminare între oamenii folosi‑

tori și cei nefolositori. Voi nu puteți să preluați acest
mod de gândire.
— Nu exista un cuvânt, „mulțumesc“ ?
—  Sună crocant, dar și un pic dulceag, mul‑țu‑mesc.
— Și acesta este un cuvânt mort.
O voce răgușită strigă atunci tare :
—  Gratitudineeeee !
Râsetele răbufniră de sub tălpile copiilor, până ce
întreaga sală de clasă fierbea ca o apă clocotindă.
Yonatani tuși demonstrativ și le spuse :
— Știu că în zilele acestea este la modă să strigi
„Gratitudinee“ pentru a mulțumi, dar nu v‑ați gândit
că acest cuvânt sună ciudat în urechile bătrânilor
tineri, ale bătrânilor normali, dar mai ales în urechile
bătrânilor bătrâni ? Ați observat asta ?
— Nu am obseeeeeervat ! strigară toți copiii la
unison.
Fără să fi discutat dinainte ce sunet să pronunțe
mai lung și pentru cât timp, respirațiile lor se sincro
nizaseră perfect. Yonatani se miră cum le ieșise asta.
El nu ar fi prelungit vocala e, ci ar fi spus, probabil,
„observaaaaat“, dacă ar fi fost neapărat nevoie să pre
lungească cuvântul. Oare fiecare generație are un
simț comun al ritmului ?
Tatsugoro‑kun se distanță față de râsul generalizat
din clasă, şi spuse încruntându‑și sprâncenele :
158 Yoko Tawada
— Și mama a zis ceva similar când a venit în vizită

ultima dată, că „gratitudinee“ sună ciudat !
— Tu încă mai folosești „mama“ ? Ce cuvânt înve‑
chit ! îl persiflă Yanagi‑kun.
Mama lui Tatsugoro‑kun amestecase mereu neo‑
logismul „mama“, ieșit și el cândva din uz, cu laptele
praf din biberon și i‑l dăduse bebelușului. Chiar
dacă nu mai locuiau împreună, Tatsugoro‑kun încă
o auzea pe mama șoptindu‑i încet de undeva dină‑
untrul urechii. Enervat de modul în care Yanagi‑kun
se amuzase pe seama acestei mama, Tatsugoro‑kun
se năpusti la el.
— Bătaie ! Bătaie ! Veniți să vedeți și să învățați !,
strigă Mumei cu glas monoton.
Cei doi băieți se opriră deodată, privindu‑l apatic
pe Mumei. Yonatani interveni, iar cuvintele sale îi
făcură pe băieți să uite de cearta lor.
— „Mulțumesc“ a fost un cuvânt bun, până la
urmă. Când suntem recunoscători față de lucruri care
ne‑au devenit obișnuite, le vedem cu alți ochi, simțind
în același timp uimire și gratitudine. Mulțumesc.
Însă de îndată ce rosti aceste cuvinte, Yonatani își
pierdu încrederea în ele. Când tot felul de obiceiuri
și tradiții erau date peste cap, adulţilor le venea din
ce în ce mai greu să‑i învețe pe copii : „Nu veți da
greș dacă faceți așa“. Copiii nu aveau încredere în
adulții prea convinși de ei înșiși, fiind mai tentați
să‑i asculte atunci când nu‑și ascundeau nesiguranța.

Tot ce putea face era să meargă mai departe în această
nesiguranță, să mediteze asupra lucrurilor pe care
le întâlnea în cale, transformând fiecare ezitare în
cuvinte pe care să le transmită mai departe elevilor
săi. Dar de îndată ce nesiguranța devenea insupor‑
tabilă, făcându‑i vocea să slăbească și să tremure, în
clasă se isca o zarvă teribilă, de parcă ar fi agitat un
cuib de viespi. Trebuia să facă ceva înainte ca lucru‑
rile să scape de sub control. Deodată își dădu seama :
știa exact ce are de făcut.
Yonatani se apropie de dulapul metalic din spatele
clasei și deschise cu zgomot una din ușile glisante.
Inima lui Mumei fu cuprinsă de nerăbdare și începu
să bată tare. Profesorul ținea în mână un băț lung
de doi metri, în jurul căruia era rulată o hartă a
lumii, pe care o desfăcu în fața tablei. Aruncându‑și
brațele în aer, Mumei strigă „Paradis !“ și sări în sus.
Ceilalți copii încetară și ei discuțiile și se strânseră
într‑un semicerc în fața tablei. Nu doar lui Mumei
îi plăcea această hartă a lumii. Prinzând vântul, harta
se transformase în vela unei corăbii. Mirosul sării de
mare le pișca nările, iar în urechi le răsuna muzica
valurilor, în ritmul cărora copiii începură să se legene
ușor, cu briza mării ciufulindu‑le părul și ascultând
țipetele pescărușilor care tăiau cerul albastru.
160 Yoko Tawada
— Voi sunteți aici, le spuse căpitanul Yonatani,

așezând vârful unghiei lungi a arătătorului în centrul
Arhipelagului Căluț‑de‑mare.
Harta era acoperită de pete maronii. Forțându‑și
ochii pentru a desluşi care erau insule și care erau
doar pete, Mumei se apropie încet de hartă, mutân
du‑și, pe rând, genunchii mai în față.
— Cu foarte mult timp în urmă, arhipelagul Japoniei
era o peninsulă lipită de continent, până când a fost
împinsă și a devenit arhipelag. Până foarte recent, se
afla mult mai aproape de continent, dar ultimul mare
cutremur a creat o fisură adâncă în fundul oceanului,
deplasând arhipelagul mult mai departe. Harta de aici
a fost realizată înaintea acestui eveniment. De atunci
s‑au făcut studii și observații la scară mare, care nu
par să se mai termine. Guvernul afirmă că nu are
fondurile necesare pentru a realiza o nouă hartă și
vrea să pretindă o nouă taxă, Taxa Cartografică. Din
cauza îndepărtării de continent, în Japonia au avut
loc diferite schimbări climatice și culturale.
Yonatani încetase la un moment dat să‑și adapteze
modul de‑a le vorbi copiilor. Li se adresa ca unor
adulți. Dacă între cuvintele cunoscute lor apăreau
cuvinte noi, înțelegeau sensul chiar dacă nu foloseau
un dicționar. Și vocabularul lor creștea dacă citeau
cărți în care erau amestecate aproximativ zece pro‑
cente de cuvinte necunoscute. Reușea astfel să‑i învețe
cum să cultive limba, ca pe un ogor. Spera ca ei să

cultive singuri cuvintele, să le culeagă, să le secere,
să le mănânce și să se îngrașe cu ele.
Cu ochii ca boabele de struguri udate de rouă, copiii
nu se mai săturau să asculte poveștile lui Yonatani
despre țările aflate de cealaltă parte a oceanului.
Dintre ei trebuia să‑l aleagă pe cel mai potrivit pen‑
tru a deveni emisar. Deoarece munca sa implica în
fiecare zi observarea atentă a unui număr mare de
elevi de școală primară, Yonatani credea că aceasta
este misiunea lui. Pentru moment pusese ochii pe
Mumei, dar trebuia să‑i observe evoluția câțiva ani
de‑acum înainte pentru a lua o decizie.
Ochii lui Mumei clipeau incontrolabil. Simțea o
durere zvâcnindu‑i în craniu, bătăile inimii i se muta‑
seră din piept în urechi, în nări simțea miros de sânge.
Dar dacă s‑ar fi plâns acum și ar fi spus că îi este rău,
profesorul ar fi întrerupt lecția de geografie. Înghiți
în sec, strânse pumnii și răbdă.
Pentru Mumei, harta lumii arăta ca o radiografie
a propriilor organe interne. Partea dreaptă era con‑
tinentul american, cea stângă, Eurasia. În burtă simțea
Australia. Ce spusese profesorul acum ? Că arhipe‑
lagul japonez fusese lipit de continent ? Cum ar fi
fost așa ceva posibil ? Și că fusese o peninsulă ? Dacă
ar fi fost adevărat, atunci puteai merge pe jos stră‑
bătând o distanță atât de mare, încât să simți că planeta
162 Yoko Tawada
e rotundă, puteai merge atât de departe că amețeai

doar gândindu‑te la asta ?
— De ce ne‑a respins continentul ? întrebă cineva.
Mumei încercă să se întoarcă, vrând să vadă cine
pusese întrebarea, dar ceafa i se contractase atât de
tare, că nu mai reuși să se miște.
— Străbunicul spune că Japonia a făcut ceva foarte
rău și acum continentul ne urăște, spuse Tatsugoro‑kun,
cu o voce mulțumită de sine.
Yonatani aprobă cu un zâmbet amar.
— Uitați‑vă aici. În centrul lumii se află un ocean
mare. Acesta este Oceanul Pacific. În stânga lui se
află Eurasia și Africa, în dreapta, America. Plăcile
tectonice de pe fundul Oceanului Pacific se depla‑
sează uneori, chiar puternic. Când se întâmplă asta,
la marginea lor are loc un cutremur, ce produce câte‑
odată și tsunamiuri. Nu există nimic în puterea noas‑
tră pentru a preveni lucrurile acestea. Planeta este
pur și simplu așa. Dar situația actuală a Japoniei nu
a fost cauzată nici de cutremur, nici de tsunami. Dacă
ar fi fost doar o catastrofă naturală, ne‑am fi revenit
deja. Deci nu au fost doar catastrofele naturale. Ați
înțeles ?
De îndată ce Yonatani le spuse asta, alarma de
incendiu începu să urle asurzitor. Profesorul se duse
la aparatul roșu și îl închise.
— Pământul este rotund, rotund ! spuse Mumei

cu o voce moale, dar clară, imediat ce se trezi din leșin.
Deși nu știa ce anume vrea să spună, cuvintele îi
ieşiseră singure din gură. Copiii din jur se uitau ciu‑
dat la el. Mumei începu să‑și miște brațele ca o pasăre
ce dă din aripi. Era o mișcare izvorâtă din durere,
dar părea că se joacă imitând un cocor. Profesorul
își miji ochii și râse :
— Așa e. Pământul este rotund. Și această hartă
este imaginea plană a unei sfere. Uitasem să vă spun
asta.
Yonatani se prefăcu că îşi scarpină capul.
— Sferic ? Atunci harta este o minciună ?
Yasukawamaru puse întrebarea cu expresia ener‑
vată a unui om înșelat. Dar și Tatsugoro era uluit.
— Rotund ? Ce mai e și asta ?
Yonatani era încurcat. Nu avusese intenția să‑i
înșele. Voia să le spună ceva mai important decât
faptul că Pământul e o sferă. Dar poate că și acest
lucru era important.
— Mai târziu o să tăiem o bucată de hârtie și o
să construim un glob pământesc ca o minge.
Mumei simțea acum două burghie sfredelindu‑i
craniul din ambele părți ale capului. Pentru a suporta
durerea, flutura cu disperare din brațe. I se păru ciu‑
dat că cei din jurul său nu dau impresia să observe
asta. Cu cât se simțea mai izolat, cu atât percepția
164 Yoko Tawada
sa asupra lumii se încețoșa mai mult. Încercă să foca‑

lizeze imaginea hărții, încruntând sprâncenele până
ce fruntea i se umplu de riduri. Oricum te‑ai uita la
ea, harta este portretul meu. Anzii Cordilieri dese‑
nează un arc spre exterior, apoi încă unul spre inte‑
rior, exact ca linia curbă a oaselor mele de la pulpă
până la gleznă. Și oasele trunchiului meu se îndoaie
în sus spre interior, până întâlnesc lanțul muntos ce
se ridică în stânga Mării Bering. Toate oasele mele
sunt strâmbe. Nu că le‑aș fi îndoit eu, erau deja așa –
dacă asta e ceea ce se numește durere, a existat acolo
de la început, fără vreun motiv anume. Apa topită a
ghețarilor de la Polul Nord, oceanele reci, creierul
meu. O topografie complicată și încurcată. Plămânii
mei sunt Deșertul Gobi, palma deschisă alături este
Europa. Continentul african are un piept mare, bogat,
dar fundul mic. Stă într‑un picior ca o dansatoare.
Gâtul meu, care leagă Africa de Europa, este răsucit,
cu tiroida și amigdalele umflate, strigând după aju‑
tor. Australia se află în stomacul meu ca o pungă.
Doar că eu nu pot să mănânc nimic din ea.
— Vedeți ? Pe hărțile lumii făcute în Japonia, Oceanul
Pacific era mereu în centru, Americile se aflau în dreapta,
iar în stânga erau Eurasia și Africa. Dar dacă tăiem
globul altfel, obținem o altă hartă, spuse Yonatani,
privind chipurile copiilor aflaţi de jur împrejur.
Mumei oftă, eliberat pentru o clipă de chinul ase‑

mănării aproape perfecte dintre hartă și propriul
corp. Carevasăzică, există și alte hărți ale lumii, dife‑
rite de asta. Yonatani continuă :
— Pe fundul oceanului există un șanț care încon‑
joară Oceanul Pacific. Merge spre nord de‑a lungul
Americii de Sud, continuă de‑a lungul coastei cali‑
forniene, apoi cotește spre stânga, traversând Alaska,
și leagă Kamceatka de Insulele Mariane. Arhipelagul
japonez se află în partea de sus a acestui cerc, în care
s‑a creat acum o scobitură chiar în dreptul coastei
de est a Japoniei.
— Cam câte pahare cu apă sunt în Oceanul Pacific ?
întrebă Yanagi‑kun deodată.
Copiii începură să râdă, dar Yonatani răspunse
privind drept înainte, fără să mişte măcar din sprân‑
cene :
— Apa se revarsă uneori din cauza cutremurelor,
așa că, probabil, mai puține decât înainte.
— Asta e o minciună, mințiți ! Domnul Yonatani
minte ! țipă Kama‑chan cu voce ascuțită.
În acel moment, Mumei simți tremurul pămân‑
tului în vârtejul din părul său și apa din Oceanul
Pacific stropind întregul Univers. Brațele și degetele
i se mișcau spasmodic. Dacă va continua să tremure
așa, oasele și carnea i se vor topi și se vor împrăștia
în toate părțile, dar ce putea face ? Nu putea opri
166 Yoko Tawada
convulsiile. Era înconjurat de ochi și guri rotunde,

asemenea unor cratere ale groazei, nu recunoștea pe
nimeni și nu mai putea vorbi. Chipul profesorului se
tot mărea, ca undele ce cresc la suprafața apei, spre
întuneric.
Strada era placată cu sticlă. Sub ea se căsca un

hău imens, fără fund. Plăcile de sticlă, se spunea,
sunt foarte solide, rezistând chiar și unui impact sever.
Dacă totuși s‑ar sparge, cât de departe ar putea să
cadă cineva ? Localnicii protestaseră la aflarea veștii
că asfaltul era contaminat și că substanțe nocive supu
rau la suprafață, dar guvernul nu răspunsese apelului
de a investiga situația și de a găsi un responsabil, lăsând
problema în cârca administrațiilor locale. Acestea
angajaseră profesioniști care să scoată pământul con‑
taminat de sub asfalt până la o adâncime conside
rabilă, apoi plătiseră antreprenori care să scape de
pământ și să acopere intrarea spre iad cu plăci de
sticlă, pentru a împiedica pietonii să cadă. Oamenii
preferau să nu știe ce anume făcuseră antreprenorii
cu pământul contaminat. Un jurnalist conștiincios,
care se încăpățânase să investigheze acest caz, aflase
că pământul fusese cumpărat de guvern. Dar ce făcea
guvernul mai departe cu pământul achiziționat
la un preț atât de mare ? Constrâns de insistențele
publicului, reprezentantul Agenției pentru Poluarea
Mediului răspunsese că pământul fusese transportat

și aruncat în afara Sistemului Solar de nave spațiale
private. Explicația aceasta fantastică fu luată în râs.
Și multe nopți după aceea, cerul fu presărat cu râse‑
tele indiferente ale stelelor. Unii oameni se temeau
că luna s‑ar fi evaporat, dezgustată. Din fericire,
aceasta reapăru mai târziu, cu o figură istovită.
În noaptea în care se întoarse luna, pieptul băie
ților se umflă în dealuri rotunde și ferme, iar dintre
picioarele desfăcute larg în somn, cu genunchii ușor
îndoiți, se ridică un parfum de smochine coapte. Și
Mumei fu trezit de aroma aceasta dulce. Simțind
cearșafurile ude, se ridică din pat și descoperi o pată
mare de suc roșu. Avea senzația că cineva îl urmă‑
reşte de afară, așa că trase draperia și zări o lună
mare, galbenă adăstând jos pe cer și privindu‑l. Oare
de ce era atât de mare luna în noaptea aceea ? I se
părea doar lui așa, pentru că îi slăbise vederea ? Poate
avea nevoie de ochelari ? Nu, avea deja o pereche.
Erau acolo, pe masă. Mumei știa că împlinise cinci‑
sprezece ani. Își aducea aminte foarte bine cum
într‑o zi, pe când era elev în școala primară, leșinase
în timp ce privea harta lumii. Călătorise cumva îna‑
inte în timp și ajunsese în viitor. Chiar și așa, se
simțea bine în sinele prezent. El, cel de acum, se
potrivea perfect în pielea sa, fără cutele în exces
pe care le‑ar face o haină prea mare. Pleoapele i se
168 Yoko Tawada
îngreunau privind luna. Închise ochii ; când îi des‑

chise din nou, era dimineață. Își dezbrăcă pijamalele,
îmbrăcă un costum de mătase albastră, își puse oche‑
larii și o cravată grena îngustă. Se așeză pe scaunul
cu rotile și ieși. În lumina soarelui de dimineață,
sticla ce acoperea strada reflecta cele șapte culori ale
curcubeului ca un balon de săpun. Mumei lunecă lin
pe ea, ca un patinator. Punctul de control al scaunu‑
lui îi citea cu exactitate gândurile. Când Mumei voia
să meargă la dreapta, scaunul cu rotile cotea spre
dreapta. Când voia să oprească, scaunul făcea întoc‑
mai. În școala primară putea cât de cât să meargă
singur, dar pe măsură ce crescuse îi fusese din ce în
ce mai greu să‑și miște picioarele, iar acum își pier‑
duse până și puterea de a sta drept.
„Ah !“, încercă Mumei să spună. Vocea nu ieși din
corzile vocale, ci din ceasul de mână. Era o voce
tânără și amabilă, o voce pe care te poți baza : caldă,
frumoasă, plină de viață. Nu avea aceeași încredere
în aparatele care‑l ajutau să respire. În curând va fi
nevoit să respire printr‑un aparat din afara corpului
său, pe care va trebui să‑l aibă mereu alături pentru
a se ţine în viaţă. Dar ce s‑ar întâmpla cu aparatul
dacă ar cădea de pe scaunul cu rotile ? Ideea că cineva
ar trebui să aibă grijă de el douăzeci și patru de ore
din douăzeci și patru era teribil de deprimantă. Îi
plăcea să iasă singur și să coboare dealul în viteză,
până se răsturna cu tot cu scaunul cu rotile. Aruncat

din scaun, stătea întins pe jos, cu ochii ațintiți spre
cer. Câți ani de acum înainte va mai putea savura
aceste ieșiri îndrăznețe ?
Nu‑i era teamă să se răstoarne cu scaunul și să
fie catapultat din el. Suprafața sticlei nu se crăpa la
un impact atât de ușor, iar Mumei știa cum să se
ghemuiască în momentul impactului și nu‑și rup
sese niciodată vreun os. De câte ori se răsturna sca‑
unul cu rotile, alarma încorporată anunța Brigada
de Urgență a Femeilor și o echipă de bunicuțe tinere
venea să‑l ajute. Cât timp le aștepta, savura bucuria
de‑a fi fost aruncat la pământ. Simțea cum gravitația
îl trage, de parcă n‑ar fi vrut cu nici un chip să‑l lase
să cadă în Cosmos. Respira privind cerul. Fără nici
o teamă. Generația lui era dotată cu capacitatea de
a nu fi pesimistă. De compătimit erau, ca întotdea
una, bătrânii. La vârsta de o sută cincisprezece ani,
Yoshiro era încă suficient de puternic încât să închi‑
rieze în fiecare zi un câine și să o rupă la fugă cu el,
cum se spunea acum, să stoarcă o portocală pentru
Mumei, să‑i taie legumele, să se plimbe cu rucsacul
în spate prin piață, să șteargă cu o cârpă bine stoarsă
dulapul și pervazul ferestrei, înainte ca praful să se
așeze pe ele, să‑i scrie o vedere fiicei sale, să spele len
jeria înmuiată din timp într‑un lighean ; și noaptea,
170 Yoko Tawada
să scoată trusa de cusut și să‑i croiască strănepotului

său niște haine șic. De ce muncea neîntrerupt ? Pentru
a opri un plâns fără sfârșit.
Mumei scoase din buzunarul de la piept un bilet
lung și îngust, pe care era imprimată imaginea unui
pachebot imens. Călătorind în timp, sărise peste
câțiva ani, așa că nu era sigur de ce avea acest bilet,
deși avea o vagă presimțire. Închise ochii și își domoli
respirația, mergând pe firul memoriei. Încet‑încet,
fragmente de amintiri ajunseră la el din viitor. Fusese
ales emisar și urma să călătorească în secret către
Madras, în India. Acolo era așteptat la un institut
internațional de cercetări medicale. Datele despre
starea sa de sănătate urmau să fie folosite pentru
cercetări care ar putea veni în ajutorul oamenilor din
întreaga lume și care i‑ar putea prelungi și lui viața.
Cel care‑l rugase să devină emisar fusese învă
țătorul lui, Yonatani. Tocmai împlinise cincisprezece
ani când învățătorul, de care nu mai știuse nimic
atâta vreme, venise în vizită pe neaşteptate. Și Yoshiro
fusese la fel de surprins ca Mumei. După ce discu‑
taseră toți trei despre una, despre alta, Yonatani și
Mumei merseseră singuri la masă, într‑un restaurant
de lux specializat în mâncăruri pe bază de nuci.
Învățătorul îl condusese într‑o cameră mică, fără
ferestre. Acolo stătuseră trei ore față în față, vorbind.
Mai întâi, Yonatani îi povestise propria copilărie.
Tatăl domnului Yonatani, al cărui nume de fami‑

lie fusese Yonatan, dispăruse imediat după nuntă.
Deși mama învățătorului era atât de atașată de acest
nume, încât voia să‑l păstreze, într‑o perioadă în care
trezeai suspiciuni doar având rude de altă origine
decât cea japoneză, numele Yonatan ar fi reprezentat
un dezavantaj. De fapt, avusese adesea senzația că
cineva o supraveghea. Iar casa îi fusese spartă de mai
multe ori și, deși nu i se furase niciodată nimic, poliția
venise să investigheze. În cele din urmă, își schimbase
numele în Yonatani, scris cu ideograme japoneze, și
își crescuse singură fiul, încercând să‑l protejeze cu
brațele ei puternice. De tatăl lui nu îi vorbise niciodată.
Auzind povestea, Mumei observase pentru prima dată
anumite detalii pe chipul învățătorului. Nasul înalt
pornea drept în jos, dintr‑o protuberanță dintre ochi.
Între sprâncene și ochi avea o scobitură, pomeții erau
foarte puțin proeminenți, iar obrajii îi erau supți și
bărbia, lungă.
Mumei auzise atunci pentru prima dată cuvântul
emisar. Yonatani îi explicase pe un ton confidențial
că, deși nu îl puteau face public, planul de a trimite
emisari în străinătate nu era o activitate strict inter‑
zisă, încât să fie numită infracțiune, deci nu trebuia
să‑și facă probleme în privința asta. De pildă, exis
taseră situații în care pasagerii clandestini prinși de
autorități fuseseră luați în custodie pentru câteva
172 Yoko Tawada
zile, dar în cele din urmă nu fuseseră pedepsiți. Poziția

oficială a guvernului față de măsurile de izolare avea
ca scop înăbușirea mișcării ce dorea să promoveze
deschiderea Japoniei și nu restricționa călătoriile pe
cont propriu. Chiar dacă acest lucru era adevărat,
politica guvernului se schimba uneori peste noapte.
Săptămâna următoare, cineva putea fi condamnat la
închisoare pe viață pentru un lucru trivial, de nebăgat
în seamă azi. De aceea, Asociația Emisarilor, din care
făcea parte și Yonatani, trebuia să găsească cât mai
curând candidați viabili pe care să‑i trimită în stră‑
inătate înainte ca guvernul să‑i poată zădărnici pla‑
nurile. În acest fel, starea de sănătate a copiilor din
Japonia ar putea fi studiată și informațiile obținute
ar putea fi utilizate în cazul în care fenomene simi‑
lare s‑ar produce și în străinătate. Devenise în mod
evident necesar să ne gândim la viitor urmând lini‑
ile curbe ale globului pământesc. Oricât de bună ar fi
părut, politica izolaționistă era un castel de nisip. Îl
puteai distruge, puțin câte puțin, folosind lopățele
de jucărie. Pentru asta, Asociația Emisarilor dorea
să trimită tineri în străinătate, unul după altul.
Asociația Emisarilor era necunoscută publicului
larg : nu existau buletine informative, nici membrii
nu se întruneau în ședințe mari. Se întâlneau cel mult
trei sau patru în casa unuia dintre ei. Nu exista nici
taxă, nici legitimație de membru. Sediul central era
pe mica insulă Shikoku, dar era împrăștiat în optzeci

și opt de spații, astfel că cu greu îi puteai stabili locul
exact. „Există o modalitate de a recunoaște mem‑
brii ?“, întrebase Mumei. „Nu, nu există“, îi spusese
Yonatani. Dar există un mic ritual pe care membrii
îl urmează pentru a‑și reconfirma apartenența la
asociație. Se trezesc înainte de răsărit și aprind o
lumânare cu care pătrund în întuneric înainte de‑a
începe lucrul în acea zi. Lumânarea are o înălțime
de exact zece centimetri și diametrul de cinci centi‑
metri.
Conform explicațiilor lui Yonatani, Mumei tre‑
buia să ajungă pe cheiul marcat cu plăcuța „Terminal
pentru Călători Internaționali“ din portul Yokohama.
Acolo îl va aștepta o navă a patrulei de coastă, cu o
linie verde de‑a lungul bordului. Un bărbat în uni‑
formă va coborî pe chei – lui trebuia să‑i arate
cartea de îmbarcare și să‑l întrebe unde să meargă.
Dacă îi spunea „Deocamdată urcă pe nava aceasta“,
trebuia să facă întocmai, fără nici o ezitare. Nava îl
va purta în larg, unde va fi transferat pe un vapor
străin. Yonatani era ferm convins că nu avusese nici
un elev mai potrivit să fie emisar și îi urmărise
evoluția, întrebând de el și după ce Mumei terminase
școala primară.
Yonatani decisese că, la cei cincisprezece ani ai
săi, Mumei era suficient de matur emoțional. Dacă
174 Yoko Tawada
ar fi așteptat mai mult, aparatul de care urma să aibă

nevoie ca să respire ar fi complicat lucrurile, de aceea
hotărâse să i se adreseze chiar atunci. Bineînțeles că
putea refuza sau aștepta încă un pic, îl asigurase
Yonatani, cu vene albastre profilate la tâmple.
— Am înțeles. Voi merge imediat.
Glasul lui Mumei, care nu avea să se schimbe nicio
dată, era înalt și limpede.
Stabiliseră să se întâlnească în același restaurant
a doua zi, dar pe drumul spre casă Mumei se gândise
la Yoshiro și simțise oarecare șovăială făcându‑și loc
în inima sa. De‑a lungul anilor, relația dintre ei deve‑
nise tot mai apropiată. Fragmente de amintiri din
perioada peste care sărise îi reveneau acum în minte.
De pildă, Liga Părului Argintiu. Oare ce avea să se
întâmple cu ea dacă el pleca ? Cu trei ani în urmă,
părul lui Mumei își pierduse culoarea, încărunțind
aproape peste noapte. Fermecat de schimbarea pe care
o vedea în oglindă, încercase să‑l amuze pe Yoshiro :
— Acum avem aceeași culoare a părului, zici că
suntem gemeni !
Dar Yoshiro îl îmbrățișase și începuse să plângă,
mângâindu‑i ușor părul.
— Străbunicule, hai să formăm o Ligă a Părului
Argintiu, doar noi doi ! Culoarea părului va ține loc
de legitimație de membru. Tu te‑ai descurcat mai
bine de cincizeci de ani cu părul ăsta argintiu, așa

că și eu am să fac la fel, pentru încă cincizeci de ani !
Lacrimile lui Yoshiro se opriseră ca prin minune
și în ochi i se ivi un zâmbet.
Într‑o zi, doamna Nemoto, vecina lor, se mutase
pe neașteptate, luând‑o și pe Suiren. Deși era încă
mic, Mumei înțelesese că între ea și Yoshiro se
înfiripase de ceva vreme o poveste de dragoste. Dar
doamna Nemoto nu‑i lăsase noua adresă și nu‑l con‑
tactă nici măcar o dată după aceea. Mumei își adu‑
cea vag aminte că străbunicul i‑ar fi spus : „Sigur au
existat circumstanțe speciale din cauza cărora au fost
nevoite să se ascundă. O să‑mi fie dor de ele, dar
încă te am pe tine“. Chipul lui Yoshiro se înnegurase
și bătrânul părea că‑și pierduse și ultima fărâmă de
putere. Cu timpul, însă, spatele încovoiat de tristețe
i se îndreptă și obrajii îi prinseră din nou culoare.
Ce‑i drept, când Suiren dispăruse, Mumei simțise și
el o durere pustiindu‑i inima, ca și când un hău s‑ar
fi căscat înăuntrul lui, dar reușise să se elibereze de
tristețea ce‑i ardea palma răsfirând degetele. Sau
poate că pur și simplu acceptase „circumstanțele spe‑
ciale“ ce‑i înconjurau ca o pânză de păianjen, fără
să le înțeleagă.
În dimineața în care Mumei, atunci încă în clasa
a doua, își dăduse pentru prima dată seama de existența
176 Yoko Tawada
lui Suiren, Yoshiro se îndrepta spre casă, împingând

cu putere coarnele bicicletei, de parcă ar fi fost ale
unui bivol încăpățânat. Soarele îndepărtase nervos
voalul de nori subțiri și razele sale de foc îi ardeau
fruntea. Tot ce întâlnea în câmpul vizual părea să‑i
provoace durere și jenă ; până și stâlpii inocenți de
telegraf tăiau cerul cu inutile linii verticale, ca să‑l
provoace. O greșeală teribilă din trecut, care părea
în același timp să‑i revină în memorie și să dispară
complet, îi zgâria pieptul pe dinăuntru. Din cauza
acelei greșeli îngrozitoare fuseseră cu toții închiși.
Stâlpii de telegraf deveniseră gratii care‑i spuneau în
fiecare dimineață că nu va putea vizita țara magică
de dincolo. Cât de fericit ar fi fost dacă și‑ar fi putut
încredința nepotul fiicei sale și strănepotul, nepotului
ca să poată zbura de cealaltă parte a cerului. Aceasta
nu era speranță, ci mânie. Se forțase să râdă tare,
numai ca să împiedice furia asta să‑i rupă inima, dar
nici acest lucru nu‑l putu însenina.
Existaseră timpuri liniștite, când oamenii porneau
toți odată cu schimbarea luminii semaforului din roșu
în verde. Dar pentru ei culoarea semaforului era
albastră. Albastre erau legumele proaspete, câmpiile
mănoase. Ah, uneori chiar și duminicile. Nu verzi.
Albastre. Azurii. Marea albastră, câmpiile albastre,
cerul. Nu green. Sau clean. Ce ? Clean politics ? Nu
sunt curate. Curat nu înseamnă nimic mai mult decât

un dezinfectant, chimicale cu care ucizi după bunul
plac pe oricine vrei, ca pe un microb. Guvernul pri‑
vatizat, cu angajații lui ascunși prin boscheți, jucân
du‑se cu legea, guvernul sau organul care‑și exercită
puterea asupra noastră. „Aș aduna toți birocrații ca
pe‑un rahat de câine și i‑aș arunca într‑o pubelă.
Strănepotul îmi spunea mereu că vrea să facem un
picnic pe câmp. A cui e vina că nu pot să‑i îndepli‑
nesc nici măcar un vis atât de mărunt ? Din cauza
cui sunt câmpurile contaminate ? Și ce vreți să faceți
în privința asta ? Bogăția, prestigiul, nimic nu valo‑
rează cât un singur fir de iarbă ! Ascultați ! Ascultați !
Ascultați ! Luați un bețigaș și scoateți toate scuzele
alea murdare din urechi, plecați urechile și ascultați
cu atenție !“ Gândurile lui Yoshiro fură întrerupte de
o pietricică ce zbură de sub roata din față a bicicle‑
tei și‑l lovi în tibie. „Au !“ Ar fi vrut să înjure în gura
mare : „Rahat ! Rahat ! Rahat !“, dar își înghiți înjură‑
tura odată cu saliva. Când își dăduse seama că putea
folosi cuvinte murdare, pentru că Mumei nu se afla
lângă el, era deja prea târziu, mânia i se potolise.
„Cât de repede îmi ies din răbdări ! Sunt băgat până
la gât în latrina cuvintelor !“ Dacă Mumei nu ar fi
existat în viața lui, viața însăși ar fi prins mirosul
fructelor putrezite pe care le arunca în jur.
178 Yoko Tawada
Întors acasă, zărise adăpostul de alături profi‑

lându‑se spre cer. Se apropiase dinspre sud, dar drape
riile erau toate trase. Renunțase și intrase în propriul
apartament, așezându‑se pe un scaun pliant din camera
de lucru pentru a continua să scrie un text. Chiar
atunci auzise un zgomot de aripi ce băteau atât de
puternic, încât se sperie. Se gândise că e un porumbel
mesager, așa că se ridicase și deschisese fereastra.
Văzând o umbră întunecată ce tăia pământul, ieșise
în grabă din casă, desculț. Porumbelul cu baterii solare
înconjurase casa de trei ori, cum fusese programat,
și aterizase în fața intrării. Ochii îi luceau ca două
perle negre, înfricoșători. Luase scrisoarea din micul
cilindru auriu atașat de piciorul subțire al porumbe‑
lului și o desfăcuse : Mumei leșinase în timpul orei
de curs și era consultat de un medic.
Mumei avea acum cincisprezece ani. Un scaun cu

rotile venea spre el. În scaun stătea o fată apropiată
de vârsta lui, cu părul strălucind argintiu. Îi zâmbi
cu cel mai dulce zâmbet, compunându‑şi o expresie
extrem de amabilă. Se gândi s‑o invite în Liga Părului
Argintiu. Fata opri scaunul cu rotile și, clipind, îl
privi cu ochi întrebători. Mumei se apropie cu viteza
unui melc. Cu cât înainta, cu atât chipul îi era mai
misterios. Ochii anormal de depărtați unul de celălalt
erau într‑adevăr negri, dar deveneau azurii când

razele soarelui îi luminau din alt unghi. Observând
că îl priveşte în zona stomacului, Mumei se uită
repede în jos. Simți un glob cald deasupra genun‑
chilor îmbrăcați în pantaloni largi, pe care însă nu‑l
putea vedea.
Mumei trecu pe lângă fată, apoi schimbă imediat
direcția, astfel încât scaunele cu rotile erau acum
unul lângă altul, aliniate și orientate la fel. Dacă ar
fi stat față în față, i se părea că ar fi fost prea departe
unul de celălalt.
— A trecut ceva vreme, îi spuse fata.
Cum ? Mumei își lungi gâtul și‑l întoarse spre
tânăra care‑l privea la rândul ei. De îndată ce privi‑
rile li se întâlniră, se simți înghițit de spațiul dintre
ochii ei.
— Ești fata care locuia în casa de‑alături ?
— Îți mai amintești de mine ?
— Ai dispărut așa, deodată, mă întrebam ce s‑a
întâmplat cu tine.
— Au fost anumite circumstanțe speciale.
Se lăsă o tăcere scurtă.
— Ai timp acum ? Hai să mergem până la mare.
Suiren dădu din cap și amândoi coborâră ușor,
unul lângă celălalt, pe drumul de sticlă. Într‑un cotlon
al minții, Mumei se întrebă de ce este marea atât de
aproape, se îngustase insula Honshu atât de mult ?
180 Yoko Tawada
Dar întrebările se evaporară imediat ce i se înfiripară

în minte. În dreapta apăruse o pantă abruptă, iar
Mumei acceleră și o luă la goană, fără să apese pe
frână. Jos, scaunul cu rotile, absorbit de nisipul de
la baza pantei, se răsturnă, iar Mumei se trezi arun‑
cat pe plaja fierbinte. Respirând cu greutate, strigă
către fata aflată încă în vârful dealului.
— Hai, încearcă și tu !
Scaunul lui Suiren se rostogoli la vale. Viteza creștea
și, imediat ce scaunul ei atinse nisipul, fata își schimbă
centrul de greutate și căzu lângă Mumei. Valurile se
sparseră de câteva ori înainte ca respirația ei să se
liniștească.
— Dacă ar trebui să merg de cealaltă parte a ocea
nului, ai veni cu mine ? îl întrebă Suiren.
Speriat, Mumei nu reuși să‑i răspundă.
— Credeam că și tu ești un om curios, ca mine,
dar pesemne că m‑am înșelat. Ești mai degrabă fri‑
cos. Lasă, atunci, am să merg singură.
Mumei îi răspunse în grabă :
— Bineînțeles că merg cu tine. Dar…
Mumei pregăti pentru prima dată ceea ce s‑ar
putea numi o strategie. Îngropă repede, adânc în
nisip, răspunsul „De fapt, și eu voiam inițial să merg
singur“. Dacă nu‑i spunea asta, Suiren s‑ar fi putut
gândi că era gata să‑și lase în urmă viața de acolo
doar pentru ea.
Nisipul fierbinte mirosea a alge, iar aerul umed,

amestecat cu transpirația lor, avea gust sărat când le
atingea buzele. Deși valurile se auzeau atât de aproape,
când ridicară capetele, văzură că marea era mult mai
departe decât își imaginaseră. Conștiința lui Mumei
călătorea pe corpul său în jos. Când ajunse la poalele
încălzite de undeva din adâncul nisipului, inima îi
stătu în loc. Devenea femeie. Nisipul compus din
fragmente de scoică se lipise de fruntea lui Suiren și
lucea în lumina soarelui. Oare ea încă era fată ? Sau
se transformase în bărbat ? Avea înfățișarea unei
femei frumoase, dar în ziua de azi sunt destui bărbați
care arată așa. Buzele și sprâncenele ei îl ademeneau,
iar Suiren părea să‑l invite spre ea. Încercă să‑și
ridice bustul pentru a vedea de aproape buzele ale
căror cuvinte nu le putea auzi, însă corpul îi era prins
în nisip și nu se putea mișca. Își trase umerii pe rând
și încercă din nou să se ridice. Suiren stătea deja
dreaptă lângă el, chipul ei acoperind cerul. Un spațiu
între ochi. Ochiul drept, ochiul stâng. Culorile se con‑
topeau și ochii deveneau din ce în ce mai mari, pre‑
făcându‑se într‑o pereche de plămâni. Nu, nu plămâni,
ci două boabe imense de fasole. Nu, nici fasole, ci
chipuri de om. În stânga era faţa învățătorului Yonatani,
în dreapta, cea a lui Yoshiro. Ambele schimonosite
de grijă. Vru să le spună : „Sunt bine ! Doar am avut
182 Yoko Tawada
un vis minunat !“, dar limba îi era paralizată. Măcar

de‑ar putea să le zâmbească, doar cât să‑i liniștească
pe amândoi. Chiar atunci, din spate, întunericul se
întinse spre el ca o mănușă, înhăţându‑i creierul, iar
Mumei se prăbuși în bezna adâncă a strâmtorii.
În seria ACTUAL
au mai apărut:
Olga Tokarczuk – Ultimele povestiri

Irvine Welsh – Artistul Begbie
Arturo Pérez-Reverte – Falcó
Daniel Rondeau – Mecanica haosului
Bernhard Schlink – Olga
Simone van der Vlugt – Albastrul din miez de noapte
Négar Djavadi – Dezorientală
Jonathan Coe – Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie
Nnedi Okorafor – Cine se teme de moarte
André Aciman – Strigă-mă pe numele tău
Ian McEwan – Maşinării ca mine
Daniel Mendelsohn – O odisee
Andrew Sean Greer – Less
Delphine de Vigan – Legămintele
Tayari Jones – O căsnicie americană
Elif Shafak – Cele patruzeci de legi ale iubirii
Rosa Ventrella – Povestea unei familii perfecte
Graeme Simsion – Efectul Rosie
Aslı Erdoğan – Oraşul în mantie purpurie
Olga Tokarczuk – Poartă‑ţi plugul peste oasele morţilor
SjÓn – Din pântecul balenei
María Dueñas – Fetele Căpitanului
Parinoush Saniee – Cei rămaşi şi cei plecaţi
Michael Ondaatje – Lumina de veghe
Olga Tokarczuk – Călătoria oamenilor Cărţii
Tracy Chevalier – Un singur fir
Anna Burns – Lăptarul
Linn Ullmann – Nelinişte
Mike McCormack – Oase solare
Yoko Tawada – Ultimii copii din Tokio
în pregătire:
Paolo Cognetti – Fără să ajungi vreodată în vârf
www.polirom.ro
Redactor : Cristina Ştefan
Coperta : Radu Răileanu
Tehnoredactor : Irina Lăcătuşu
Bun de tipar : februarie 2020. Apărut : 2020
Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax : (0232) 21.41.00 ; (0232) 21.41.11 ;
(0232) 21.74.40 (difuzare) ; E‑mail : office@polirom.ro
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Tel. : (021) 313.89.78 ; E‑mail : office.bucuresti@polirom.ro
Contravaloarea timbrului literar se depune în contul

Uniunii Scriitorilor din România
Nr. RO44RNCB5101000001710001 BCR UNIREA

Ultimii Copii Din Tokio - pdf-1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ultimii Copii Din Tokio - pdf-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colecţia Biblioteca Polirom este coordonată de Dan Croitoru.

Yoko Tawada, Kentoushi

© 2020 by Editura Polirom, pentru traducerea în limba română

Pe copertă: © pimonova/Depositphotos.com (colaj)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :

I. Tamaş, Monica (trad.)

1. Saltea din papură folosită ca pardoseală în camerele tra­di­țio­

descălțat, picăturile de transpirație începură să‑i cadă

cu botul obraznic puțin ridicat, ca și când l‑ar fi

privindu‑l pieziş : „Cum e ? Cred că perfect, nu ?“.

În perioada liceului, simțise un oarecare dezacord

Anii devin cercuri în interiorul copacilor, dar oare

1. Zeitate protectoare a sufletelor copiilor în budism. În Japonia,

pentru hainele lui, întrebându‑se dacă nu cumva ieșeau

1. Camellia japonica (n.tr.).

prosoapele imense și groase din Vest. După folosire,

Între camera de opt tatami și bucătărie era un

1. Câine enot japonez (n.tr.).

ale păpădiei“, dar cineva ripostase : „Păpădie-mutant,

De câte ori vedea o păpădie, Yoshiro își aducea

De când se născuse, Mumei nu se jucase niciodată

— Așa e, așa e, să văd dacă pun mâna pe niște

Yoshiro scoase pâinea de secară din hârtia cerată,

Hanovra transcris fonetic cu ideogramele „cuțitul

întunecos. Deși era locul lui obișnuit de muncă, intra

trecut de o sută de ani, ca Yoshiro. Într‑o zi, pe când

— Sincer să fiu, am fost și pictor o perioadă și

— Pâinea îți aduce aminte că există și alte țări.

— În liceu eram invidios pe corpurile perfecte, ce

Așteptând ca laptele de soia din crăticioară să se

de nenumărate ori la ceasul de pe perete, scărpi­

domnul Măseluță de Minte, domnul Dințișor Frontal,

Deși abia reușea să scrie câteva ideograme, avea deja

adevărat bizar în această perioadă, când nu se mai

bătrân. Deși nu‑și dorea ca Mumei să se gândească

că aproape şi‑a dislocat mandibula. Închi­zând‑o

Doctorul îi răspunse rânjind :

Documentele ce conțineau informațiile despre

Într‑o lume în care nu mai existau copii cărora să

—Ție îți place laptele ?

perfectă. Dentistul avea să‑şi serbeze curând cea de‑a

semnele ce alcătuiau „Elefantul Naumann“, clipind

ciori“. De când aceasta se izolase de restul lumii, în

când nu ar mai fi auzit‑o deloc. Yoshiro nu putea fi

companiile pustii se închideau și se deschideau, poate

mai erau. La turnichetele de la ieșirea din stația Ter­

trebuiau divulgate. Dar dacă ar fi descris în detaliu

Oare câți ani trecuseră de când nu îl mai surprin‑

Yoshiro intră în baie și, așezat pe vasul de toaletă,

despre problemele de sănătate ale copiilor se schim‑

Oala lucea arogant în bucătărie. Oare de ce lucea

că o cunoștință avea să vândă în următoarea săptă‑

— Cuțitele se vând, de fapt, mai bine în zona

de răsărit e singura regulă pe care o respectă. Nu

Ce bine că îl luase ! O a doua inimă îi bătea în

să‑i ofere apoi lui Mumei. Avea sentimentul că

sunt atât de dezvoltați, că poți înghiți întreaga pla‑

realizat pentru el. Rotindu‑și pupilele, Mumei se

ca pe un bebeluș. Se scălda în autocompătimire, un

le spui că au febră. Dacă ar lipsi de la ore de câte ori

tobă mică spartă, inelele unui cuplu divorțat, un sti‑

Când lama perfect albă a cuțitului de ceramică

Grijuliu să nu verse nici măcar un strop, Yoshiro

1. Saltea din papură folosită ca pardoseală în camerele tradițio

— Așa e, așa e, să văd dacă pun mâna pe niște

— Sincer să fiu, am fost și pictor o perioadă și

— Pâinea îți aduce aminte că există și alte țări.

— În liceu eram invidios pe corpurile perfecte, ce

de nenumărate ori la ceasul de pe perete, scărpi

că aproape şi‑a dislocat mandibula. Închizând‑o

mai erau. La turnichetele de la ieșirea din stația Ter

— Cuțitele se vând, de fapt, mai bine în zona

— E mai bine așa ?

— Pare să fie destul de puternică, dacă face asta.

— Nu pare să fie asta direcția. Dacă s‑ar separa,

— Cum funcționează, de fapt, cerneala simpatică ?

La scurtă vreme după ce Amana și soțul ei se muta

— Nu scop. Complement direct. În germană e

— Credeam că scutecele se fac din hârtie și se

— Adică nu ai pariat pur și simplu pe numele

1. Formații de muzicanți stradali, îmbrăcați în costume tradi

după ce scuturase amintirile neplăcute legate de el,