Relațiile româno-sovietice în contextul reformelor

hrușcioviste

1. În ceea ce privește regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, pe Dej în

persoană, originile politice ale divergențelor politice româno-sovietice constau în
sprijinul pe care autoritățile de la Moscova îl acordau constant „grupului
moscovit”, ajuns în România odată cu tancurile sovietice în 1944 (Ana Pauker,
Vasile Luca, Teohari Georgescu), văzut ca un mijloc prin care sovieticii controlau
puterea comunistă provenită din țară, din rândurile „ilegaliștilor”. Cu toate
acestea, datorită politicii sale, Dej putea fi considerat un stalinist autentic.
Raportul lui Hruşciov nu i-a picat foarte bine acestuia. Era într-un moment în care
credea că stăpânea foarte bine situația din România, în 1952 lichidase grupul
considerat antipartinic format din Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu,
în 1954 îl executase pe Lucrețiu Pătrășcanu. Dej știuse să manevreze foarte bine
ședințele Biroului Politic din 1952 și să transforme inferioritatea pe care o avea
în fața superiorității celorlalți trei și să enunțe teoria "grupului antipartinic".
Momentul 1956 – revoluția anticomunistă din Ungaria – se pare că este un
moment istoric care i-a venit bine lui Dej, momentul în care putea să-și afirme
loialitatea față de cauza comunistă și față de puterea sovietică. Sprijinul pe care
l-a acordat sovieticilor în înăbușirea revoluției maghiare a avut dublu scop: de a-
și reafirma loialitatea față de puterea de la Moscova și, în același timp, de a obține
„credit” pe mai departe în fruntea Partidului Comunist Român.

2. Stalin a privit C.A.E.R.-ul mai mult prin prisma intereselor politico-

ideologice și confruntării dintre cele două lagăre. În timpul acestuia, colaborarea
la nivel de organizație a rămas destul de limitată, după 1950 nemaifiind convocată
nicio sesiune a CAER. Liderul de la Kremlin a fost interesat mai degrabă de
beneficiile pe care le putea obține prin relațiile economice directe ale Uniunii

1
Sovietice cu țările satelit. Abia după 1954, noul conducător al PCUS, Nichita
Hruşciov, a început să acorde mai multă atenție funcționării CAER și modului în
care această organizație putea servi interesele Uniunii Sovietice. Atitudinea
României față de CAER a avut trei etape principale:
- Până la sfârșitul anilor 1950, a existat o atitudine de conformism,
explicabilă atât prin prezența masivă în țară a factorului sovietic (în primul rând,
trupele sovietice), cât și prin rolul încă redus jucat de organizație.
- Pe parcursul anilor 1960, mai ales după 1962, România a avut o reacție de
frondă, opunându-se tuturor propunerilor sovietice de accelerare a integrării
economice și a specializării la nivelul țărilor CAER. Conducerea română a refuzat
poziția care i se rezerva, de furnizor de materii prime agricole și industriale,
dorind să folosească aceste resurse în folosul propriei dezvoltări,
pentru a recupera decalajele față de țările mai dezvoltate din CAER.
Orientarea pur-agricolă care i se impunea țării noastre venea în contradicție cu
viziunea lui Dej și ulterior a lui Ceaușescu de a construi o industrie puternică,
care să permită țării o autonomie tot mai mare față de exterior.
- Cea de-a treia etapă, începută după 1969, a marcat trecerea treptată spre
o atitudine mai elastică în privința cooperării pe bazele propuse de CAER, dar în
limitele respectării suveranității naționale.

3. Într-o primă etapă, România s-a alăturat criticii aspre exprimate în blocul
estic cu privire la CEE. La începutul anilor '60, însă, Nikita Hrușciov și alți lideri
est-europeni au început să privească Piața Comună într-o lumină nouă,
argumentând că aceasta putea funcționa ca model de reformare prin integrare a
CAER. Propunerea a fost puternic respinsă de liderii de la București. Potrivit
literaturii de specialitate, CAER a fost creat cu scopul de a asigura coordonarea
planurilor economice ale statelor membre pe baza specializării în producție sau
chiar integrarea economică a acestora. Pentru a face față eventualelor presiuni ale
partenerilor de organizație, dar și pentru a achiziționa tehnologie mai

2
performantă, România a dezvoltat în această perioadă colaborarea cu țările
occidentale însă, în momentul în care proiectul politico-economic autarhist al lui
Ceaușescu a fost pus în aplicare, colaborarea cu țările occidentale a devenit tot
mai problematică iar Ceaușescu a trebuit să se reorienteze către legăturile
economice tradiționale cu CAER.

Brainstorming. România avea două mari alternative în cooperarea

economică internațională pentru dezvoltarea industrială: pe de o parte, către
partenerii din blocul comunist: alții decât URSS, adică țări precum Cehoslovacia,
Iugoslavia sau China, însă nivelul cooperării cu aceste state nu putea acoperi
întreg necesarul tehnologic și de creditare și, pe de altă parte, partenerii
occidentali, țări precum Franța, Republica Federală Germania, Marea Britanie
sau chiar Statele Unite ale Americii. Este evident că o cooperare economică cu
acești parteneri ar fi determinat schimbări și pe plan politic, aceste țări
condiționând colaborarea de reforme pe plan politic (de liberalizare, de eliberare
a deținuților politici etc), aspecte pe care Ceaușescu era prea puțin dispus să le
accepte, mai ales după ce a inaugurat noua linie politică după Tezele din iulie
1971.